SUBIECTE LA DISCIPLINA „SECURITATEA NAŢIONALĂ ŞI EUROATLANTICĂ”

DIN 08 IUNIE 2018

BILET 1
SUBIECTUL 1. Evoluţia conceptului de securitate
Definiţi conceptul de securitate
„Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunităţii, naţiunii şi a diferitelor organizări
sociale locale,internaţionale ori supranaţionale, în absenţa riscurilor, ameninţărilor, pericolelor, sfidărilor
şi agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor şi intereselor naţionale, comune ori colective, şi garantarea
că acestea nu vor fiîn nici o situaţie periclitate”. Ca element acţional, securitatea reprezintă capacitatea
unui proces de a-şi conserva caracteristicile funcţionale sub acţiunea unor factori distructivi sau care pot
să-i provoace astfel de mutaţii încât să devină periculos pentru mediul înconjurător sau pentru sănătatea
(inclusiv viaţa) oamenilor care se află în zona de acţiune, cauzând pagube materiale, informaţionale sau
morale.
Există securitate atunci când ’’statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni
politice sau constrângeri economice este nul şi, din această cauză, ele pot să-şi urmeze liber
dezvoltarea’’5 . În terminologia uzitată de Organizaţia Naţiunilor Unite,conceptele de securitate
echivalează cu resursele pe care statele şi comunitatea internaţională, în ansamblul ei, se spirjină pentru a-
şi asigura securitatea. Printre aceste concepte amintim: echilibrul de forţe, descurajarea, securitatea
colectivă, neutralitatea, nealinierea, coexistenţa paşnică, securitatea comună.
Determinaţi esenţa şi obiectivele conceptului de securitate
Henry Kissinger a avut o mare contribuţie în înţelegerea conceptului de securitate, în deosebi în perioada
războiului rece. Scrie în tradiţia realistă a lui H. Morgentau şi G. Kennan, încercînd sa extindă şi să
aprofundeze studiul asupra organizării lumii. Abordarea sa se bazează pe tradiţia diplomatică europeană,
afirmă M. Griffiths, adesea numită „realpolitik”, aşa cum s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea29. Această
tradiţie se consideră a avea două idei. În primul rînd, este vorba de conceptul „raison d’Ètat”, adică
raţiune de stat, în care interesul statului justifică folosirea mijloacelor externe nu întotdeauna
„diplomatice” şi morale. În al doilea rînd, Kissinger pune accentul pe echilibrul puterii ca instrument
ordonator al relaţiilor internaţionale, adăugînd că este de datoria omului de stat, mai ales, dacă aparţine
unei mari puteri precum SUA, să manipuleze echilibrul de putere, pentru a menţine o ordine
internaţională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte. Semnificativă este şi distincţia pe care o
face Kissinger în analiza deciziilor politice a unei ţări: „high politics” şi „low politics”. „High politics”
sau politica „înaltă” se referea la aspectele militare şi geopolitice ale politicii externe, iar „low politics”
sau politică „joasă” avea în vedere aspectele privind comerţul şi economia. Această distincţie periculoasă
a creat şi un specific al abordării securităţii din perspectiva realistă. Aşa încît, atunci cînd se vorbea despre
securitatea naţională se avea în vedere mai mult aspectul militar al problemei decît cel economic, social
sau comercial. Agenda securităţii dădea astfel prioritate de cercetare politicii „înalte”, aspectelor politico-
militare, politica nivelului „jos” ajungea rareori să fie discutată, cu exceptind cazurile cînd avea un impact
direct asupra domeniilor diplomatice şi militare. Ceea ce mai trebuie de evidenţiat este că criticii
realismului politic au enunţat două mari lacune ale acestei abordări în studiul securităţii. În primul rînd,
este vorba de accepţiunea exagerat militaristă a conceptului şi, în al doilea rînd, s-a atras atenţia asupra
faptului că înarmarea progresivă a ţărilor, cu scopul de a mări sentimentul de siguranţă produce un efect
invers – sentimentul de securitate scade din cauza că adversarul face acelaşi lucru, iar în consecinţăse
ajunge la o „cursă a înarmărilor” şi, respectiv, la o „dilemă a apărării”, care produce în fapt o insecuritate
generală.
Evaluaţi necesitatea elaborării conceptului (concepţiei) de securitate la etapa contemporană
Oricare ţară este, fără îndoială, preocupată, în primul rând, de problema supravieţuirii sale în cadrul
sistemului internaţional. Or, securitatea, în diversele sale forme, reprezintă interesul vital al statelor.
Considerând că nu există un alt scop mai presus de asigurarea securităţii sale, guvernele ar fi logic să ia o
atitudine prioritară în vederea identificării resurselor materiale şi a celor intelectuale pentru atingerea
acestui obiectiv. Deoarece această preocupare trebuia să aibă caracter permanent, statul este interesat să
creeze un cadru organizaţional-instituţional care ar asigura funcţionarea proprie şi efectivă a sectorului
naţional de securitate. El urmează să dirijeze şi să transforme resursele în acţiuni, cu scopul asigurării
protecţiei eficiente a securităţii naţionale. În lipsa unei abordări sistematice şi complexe a contextului de
securitate naţională, vor fi luate decizii bazate pe intuiţie personală şi interese individuale sau/şi de grup.
Deşi pare a fi neesenţial, este foarte necesar de a evidenţia importanţa excepţională a unui mecanism şi a
unui proces eficient de evaluare, de planificare şi de implementare în domeniul securităţii naţionale. De
calitatea şi implementarea eficientă a documentului strategic de securitate al unei ţări depinde nu doar
prosperitatea, dar însăşi existenţa statului. Prin urmare,strategia securităţii naţionale este necesară, în
primul rând, pentru construirea unor mecanisme eficiente, menite să asigure supravieţuirea statului.
Adiţional, un document strategic naţional trebuie să stabilească termenii şi condiţiile, după care să fie
evaluat succesul eforturilor întreprinse pentru a asigura dezvoltarea şi supravieţuirea statului. Altfel spus,
strategia securităţii naţionale ar reprezenta un punct de referinţă pentru evaluarea activităţii guvernului şi
a conducerii politice privind securitatea statului sau un sistem de coordonate la care s-ar raporta tot
spectrul de eforturi şi acţiuni, ce vizează protejarea intereselor naţionale vitale. În termeni absoluţi,
securitatea înseamnă libertate, siguranţă în faţa oricărei ameninţări. Securitatea absolută este doar un
deziderat ipotetic pentru toate statele, indiferent de mărimea, de resursele şi de potenţialul acestora. Chiar
dacă statele mici sunt în dezavantaj faţă de statele mai mari în ceea ce priveşte teritoriul, resursele de tot
felul, acestea nu trebuie să adopte poziţii de capitulant în relaţiile cu ultimele. Dacă acest fenomen există,
acesta se poate explica prin existenţa unei culturi strategice, inspirată din neîncrederea elitei politice în
capacitatea de supravieţuire a propriului stat, iar o asemenea atitudine devine o ameninţare majoră pentru
securitatea naţională. Trebuie de evidenţiat în acest sens că scopul unui agresor extern anume este de a
crea condiţii când conducerea ţării-ţintă pierde dorinţa de a se opune agresiunii, ori devine indiferentă faţă
de soarta statului său. Agresiunea poate lua diferite forme, de la presiune economică şi subversiune
politică, până la instigarea şi susţinerea separatismului şi atacul armat. Prin urmare, rolul unei strategii
privind securitatea naţională mai este de a contribui la crearea şi cristalizarea unei culturi strategice, care
să fie abilă, flexibilă şi chiar agresivă, în sensul pozitiv al cuvântului; care ar testa permanent gândirea
convenţională, fiind pragmatică şi urmărind scopul maximalizării câştigurilor în contextul politicii
internaţionale.
O strategie a securităţii naţionale stabileşte de asemenea viziunile şi priorităţile principale ale
statului asupra multiplelor procese internaţionale, în modul în care să servească consolidării securităţii
naţionale, favorizând interesele statului pe termen mediu şi lung. În ţările cu o statalitate slabă, aceasta
mai serveşte drept element al mecanismului de protecţie împotriva hegemoniei unui singur actor sub-
statal în detrimentul majorităţii electorale. Anume statele anemice se confruntă cel mai mult cu riscul de a
deveni arene unde forţele interne luptă pentru ceea ce ele percep drept securitate a propriului grup de
interese sau chiar pentru acapararea statului . Prin urmare, o strategie de securitate are drept scop
determinarea intereselor naţionale ale statului, luând în consideraţie evoluţiile contextului internaţional şi
modul în care acestea ne afectează, urmată apoi de identificarea căilor şi mijloacelor care ar duce la
protecţia acestor interese naţionale. Servind şi pentru anticiparea ameninţărilor şi provocărilor privind
interesele naţionale, pentru înţelegerea substanţei şi magnitudinii acestor pericole, o strategie ar ghida
atenţia şi ne-ar susţine eforturile chiar când pericolele încă nu ne ameninţă evident . Având un caracter
multidimensional şi complex, securitatea naţională include mai multe instituţii ale statului. Pentru a evita
disfuncţionalităţile şi haosul, şi în rezultat irosirea resurselor, strategia de securitate trebuie să impună
ordine şi eficienţă în eforturile de edificare şi susţinere a mecanismului de securitate naţională. De aici
reiese şi o altă funcţie a ei, cea de dezvoltare, de coordonare şi de operare a instrumentelor politice,
economice şi psihologice a unui stat, împreună cu cel militar, pe timp de pace sau război, pentru a atinge
obiectivele naţionale . Aşa cum în momentul izbucnirii unui incendiu e nevoie de un stingător sau de o
echipă de pompieri, similar în timp de criză este necesar să avem un set de mecanisme eficiente, care este
posibil doar în condiţiile unei strategii de securitate viguroasă.

SUBIECTUL 2. Securitatea şi puterea naţională. Sursele puterii naţionale

Descrieţi contextul internaţional actual
Definiţi principalele particularităţi ale puterii naţionale în relaţie cu securitatea
Instrumentele de putere naţională constituie surse flexibile şi concrete, pe care un stat le poate utiliza în
diferite circumstanţe pentru a-şi promova interesele naţionale. Acestea sunt operaţionalizate prin
intermediul unor instituţii specializate ale statului. ƒ În general, vorbim despre patru mari instrumente de
putere naţională – instrumentul diplomatic, informaţional, economic şi militar.
 reprezintă un element esenţial şi permanent al relaţiilor sociale, prin intermediul căruia se asigură
funcţionarea comunităţii;
 se prezintă sub forma unor centre ale puterii, ierarhizate pe ansamblul vieţii sociale, în raport de
poziţia ierarhică şi resursele celor care o exercită, precum şi de domeniul în care acţionează;
 reprezintă relaţia dintre două categorii de subiecţi – cei care conduc şi cei care sunt conduşi, şi
aceasta indiferent de natura şi amploarea mediului în care acţionează.
Estimaţi impactul puterii naţionale asupra securităţii internaţionale

BILET 2
SUBIECTUL 3. Instrumentele de putere ale statelor
Enumeraţi principalele instrumente de putere ale statelor
Instrumentele de putere naţională constau, de regulă, în surse de putere concrete sau la un ansamblu de
surse de putere care pot fi utilizate pentru a promova şi apăra interesele naţionale ale unui stat. Principala
lor caracteristică este faptul că ele sunt maleabile şi au un grad mare de adaptabilitate la schimbările care
se pot ivi în mediul internaţional de securitate sau chiar cele din mediul intern al unui anumit stat. De
asemenea, forma şi operaţionalizarea lor depind şi de forma de conducere a respectivului stat, precum şi
de linia politică generală adoptată la un anumit moment dat. Practic, instrumentele de putere naţională
sunt „surse palpabile ce pot fi modelate, modificate, în funcţie de situaţia strategic ă a mediului intern şi
internaţional, de interesele şi obiectivele naţionale ale statului la un anumit moment şi de linia politic ă
general ă pe care conducerea naţional ă o impune statului”9 . Totodată, nu trebuie să omitem că şi acestea
sunt determinate de nivelul de putere al respectivului stat. Gradul lor de flexibilitate, posibilităţile de
operaţionalizare depind de principalii factori care trebuie luaţi în calcul atunci când ne propunem să
analizăm puterea unui stat în context internaţional (factorii cantitativi şi calitativi). Similar intereselor
naţionale, şi percepţia asupra instrumentelor de putere poate varia, dar, în genere, majoritatea autorilor
sunt de acord că statele au patru mari instrumente de putere: diplomatic, informaţional, militar şi
economic
Determinaţi eficienţa utilizării instrumentelor de putere ale statelor
Instrumentele de putere nu sunt utilizate independent unele faţă de celelalte, ci în paralel sau chiar în mod
conjugat, susţinându-se reciproc, în cadrul unei concepţii unitare asupra mediului internaţional, asupra
poziţiei statului respectiv pe arena internaţională, asupra nivelului de putere pe care îl deţine şi asupra
intereselor naţionale pe care le urmăreşte. De asemenea, proporţia în care se face uz de aceste instrumente
poate diferi în funcţie de sursele de putere ale statului sau în funcţie de obiectivele strategice pe care şi
le propune deoarece chiar acest lucru constituie esenţa instrumentelor de putere – sunt surse de putere
flexibile, adaptabile la contextul internaţional şi la interesele naţionale. În plus, o altă caracteristică a
acestora este faptul că ele nu sunt utilizate doar de state, ci şi de ceilalţi actori internaţionali nonstatali
care s-au dezvoltat pe scena internaţională. Vorbim, în acest caz, în primul rând, despre organizaţiile
interguvernamentale, dar şi despre corporaţii transnaţionale (pot utiliza în special instrumentul economic).
Parlamentul, Guvernul, Armata, Biserica, organizaţii ale societăţii civile, massmedia devin, din acest
punct de vedere, instrumente ale puterii unui stat. Putem considera această viziune drept o viziune
instituţională, care pune accent pe modul în care fiecare astfel de instituţie care poate exercita puterea
contribuie la urmărirea şi promovarea intereselor naţionale.
Evaluaţi impactul utilizării instrumentelor de putere ale statelor asupra securităţii internaţionale

SUBIECTUL 4. Strategii de securitate ale puterilor şi organizaţiilor regionale: China, Rusia, UE, NATO,
OSCE, Uniunea Eurasiatică, ASEAN, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai
Determinaţi principalele obiective strategiilor de securitate ale puterilor regionale
Stabiliţi principalele ameninţări la adresa securităţii internaţionale conform percepţiei puterilor şi
organizaţiilor regionale
Evaluaţi rolul OSCE şi NATO asupra securităţii europene
BILET 3

SUBIECTUL 5. Securitatea şi interesele naţionale ale statelor

a) Definiţi interesele naţionale ale statelor
Interesul naţional constituie tot ceea ce un stat în numele societăţii pe care o reprezintă înţelege să
conserve şi să dezvolte în relaţiile internaţionale. Aşadar, interesul naţional constă în afirmarea tuturor
valorilor naţionale, de către un stat, în scopul asigurării dăinuiriistabilităţii şiprosperităţiistatului respectiv
şi a dezvoltării şi propăşirii naţiunii. Cu cît interesele naţionale sunt promovate mai flexibil, mai eficace şi
creator, prin intermediul instrumentelor de putere naţională cu atît corelaţia dintre acestea – interese şi
instrumente de putere naţională – este mai strînsă.
interesul naţional prin prisma unor criterii şi anume: 1) a menţinerii „integrităţii naţionale”; 2) a asigurării
„securităţii naţionale”;3) a păstrării„rolului naţional”;4) a precedenţei ca model al viitorului; 5) a
menţinerii „reputaţiei”; 6) a „standardului internaţional”
1. asigurarea caracterului suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului;
2. garantarea dezvoltării stabile şi durabile a statului;
3. Garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
4. participarea la asigurarea securităţii internaţionale.
5. Susţinerea identităţii naţionale prin valorificarea patrimoniului cultural naţional şi a capacităţilor
creative alea cetăţenilor
6. Protejarea resurselor naturale şi a mediului înconjurător la nivelul standardelor Mondiale.
Interesele naţionale de bază sunt clasificate astfel:  apărarea patriei. Aspectul se referă la protecţia fizică
a cetăţenilor unui stat naţional şi la păstrarea integrităţii teritoriale a acestuia.  libertatea – se referă la
păstrarea sistemului politic al statului şi, ceea ce este mai important, la libertatea de a alege propria formă
de guvernare şi propriile instituţii politice.  bunăstarea economică – este vorba de capacitatea unui
popor, unei naţiuni de a-şi asigura hrana, habitatul, cele necesare unei vieţi prospere.  ordinea mondială-
se referă la interesul unei naţiuni de a stabili şi de a păstra un mediu internaţional politic şi economic în
care să se poată simţi în siguranţă. În literatura de specialitate americană se disting următoarele categorii
de interese:  Interese vitale  Interese majore  Interese periferice Interesele naţionale nu derivă din
factori externi, ci din opţiunile politice şi, de aceea voluntare, ale elitei la putere.
b) Determinaţi principalele interese naţionale ale marilor puteri

c) Evaluaţi impactul intereselor naţionale ale marilor puteri asupra securităţii internaţionale

SUBIECTUL 6. Conceptualizarea securităţii. Strategia de Securitate naţională. Studiu de caz Republica

Moldova.
a) Determinaţi principalele obiective ale Strategiei de Securitate a Republicii Moldova
Obiective strategice ale Republicii Moldova în direcţia securităţii naţionale:
• asigurarea respectării statutului neutralităţii permanente a Republicii Moldova;
• restabilirea integrităţii teritoriale a statului, eliminarea prezenţei militare străine, consolidarea
independenţei şi suveranităţii statului;
• menţinerea într-o stare dinamică avansată a proceselor de integrare europeană;
• asigurarea dezvoltării democratice a societăţii şi consolidarea securităţii interne a acesteia;
• dezvoltarea economică şi socială ascendentă a ţării prin accelerarea reformelor politice, economice şi
instituţionale, în primul rînd a celor ce vor permite îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea
Europeană;
• dezvoltarea şi valorificarea cît mai plenară a potenţialului uman, principala resursă a ţării, apărarea cît
mai eficientă a intereselor şi drepturilor cetăţenilor Republicii Moldova în ţară şi după hotarele ei;
• consolidarea dimensiunilor economică, socială, energetică şi ecologică ale securităţii.
 b) Stabiliţi principalele ameninţări la adresa securităţii Republicii Moldova
Conflictul transnistrean. Prezenţa formaţiunilor militarizate anticonstituţionale pe teritoriul RM
favorizează consolidarea regimului separatist; ameninţă status-quo; condiţionează imposibilitatea
acordării asistenţei juridice cetăţenilor RM din stînga Nistrului.
Coliziunea socială. RM este un stat polietnic şi multinaţional. Se va ţine cont de interesele tuturor
grupelor etnice de pe teritoriul ţării în promovarea politicii interne şi externe.
Terorismul internaţional. Sporesc la nivel internaţional ameninţările terorismului şi pericolul proliferării
armelor chimice, biologice, radioactive şi nucleare, inclusiv obţinerea acestora de către actorii non-statali.
Ameninţările de origine economică. Factorii majori de risc sunt generaţi de dependenţa excesivă a
sistemelor autohtone electro-energetice şi de distribuţie a gazului natural de cele monopoliste străine.
Ameninţările de origine socială. Narcomania, alcoolismul, răspîndirea virusului HIV/SIDA, alături, de
alte boli contagioase cu pericol sporit pentru societate.
Ameninţările din domeniul tehnologiilor informaţionale. Gradul înalt de interconexiune cu sistemele
informaţionale internaţionale, facilitează activitatea factorului criminogen în sfera informaţională şi
sporeşte vulnerabilităţile sistemelor respective.
Ameninţările care derivă din activitatea umană, factorii tehnogeni şi calamităţile naturale.
Ameninţarea crimei organizate. În absenţa controlului asupra raioanelor de est
şi a segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, fenomenul crimei organizate devine o
ameninţare crescîndă la adresa securităţii naţionale şi regionale.
c) Înaintaţi sugestii pentru actualizarea Strategiei de Securitate a Republicii Moldova

BILET 4
SUBIECTUL 7. Strategii de securitate ale puterilor şi organizaţiilor globale: SUA, ONU
a) Analizaţi contextul internaţional la etapa contemporană

b) Determinaţi rolul principalelor puteri şi organizaţii globale in perioada contemporană

Securitatea internaţională este condiţionată, în mod determinant, de securitatea din spaţiul
euroatlantic, fie şi numai pentru că în acest spaţiu sunt acumulate majoritatea efectivelor şi tehnicii
militare, inclusiv arsenalul nuclear. Din acest motiv, la edificarea arhitecturii de securitate în acest spaţiu
există o aglomerare de instituţii care participă la edificarea securităţii cum sunt: ONU, NATO, UE, OSCE.
Este o adevărată arhitectură al cărui proiect presupune două componente: crearea unui cerc de securitate
în interiorul căruia naţiunile europene să se simtă sigure şi stabile şi diviziunea numai între diferite
organisme de securitate in vederea creării unui cadru instituţional mai larg.
În ceea ce priveşte NATO, încă de la înfiinţarea sa în 1949, Organizaţia a fost marcată de mai multe valuri
de lărgire, fiecare fundamentate în mod diferit, în baza oportunităţii şi câştigului strategic al extinderii, a
orizontului său temporal, precum şi a dimensiunii sale cantitative. La momentul Praga, necesitatea
extinderii a fost susţinută de toate statele membre, problematica fiind relevantă din perspectiva asumării
celei mai robuste lărgiri a Alianţei din istoria acesteia. Prin aderarea unor state din sud-estul Europei şi
prin conturarea unei formule substanţiale de extindere, NATO a înregistrat o schimbare structurală
remarcabilă în existenţa sa de peste o jumătate de secol. NATO traversează un proces de transformare de
la o organizaţie de apărare colectivă către una de securitate şi apărare, luând în consideraţie un spectru
lărgit de ameninţări şi provocări. Principiul central al alianţei militare a fost, de asemenea, modificat de
extinderea treptată a rolului forţelor armate, pe baza unei viziuni mai largi a misiunilor şi capabilităţilor.
Noile abordări au generat în mod corespunzător noi misiuni pentru forţele armate, de la diplomaţia
apărării, asistenţa şi cooperarea în domeniul securităţii, la măsurile de creştere a încrederii şi a securităţii,
de prevenire şi stabilizare a diferitelor crize subregionale, în Europa şi nu numai.
Strategiile şi planurile de contraproliferare şi contraterorism, o nouă dimensiune a conceptului
desfăşurării forţelor de reacţie rapidă, reprezintă axe strategice în viitorul itinerar al NATO. Indubitabil,
Alianţa a fost proiectată ca un scut de apărare pentru a proteja şi a promova valorile, normele, regulile şi
procedurile democratice transatlantice. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, au condus la un
proces complex de transformare şi reevaluare a organizaţiei, a ţărilor membre şi a celor candidate, atât la
nivelul aranjamentelor interne cât şi la nivelul interacţiunii lor strategice.
NATO a putut fi, aşadar, percepută şi înţeleasă ca o comunitate de securitate plurală a cărei tradiţie de
peste o jumătate de secol şi al cărui nivel de instituţionalizare democratică ridicat, o transformaseră, deja,
în cel mai bun mijloc de a influenţa tranziţia dificilă la realinierile strategice sistemice post-Război Rece.

c) Evaluaţi impactul strategiilor de securitate asupra securităţii internaţionale

Democraţiile occidentale au dezvoltat strategii de securitate pragmatice, bazate pe experienţa exerciţiului
democratic, pe fiinţarea unor instituţii experimentate şi pe cunoaşterea profundă a intereselor naţionale de
protejat.
Statele central-europene beneficiază de avantajul geografic, dar pot dezvolta sisteme de securitate
naţionale viabile, bazate pe documente programatice ale securităţii cu un grad ridicat de ancorare la
realităţile mediului de securitate.
Statele est- europene se prezintă cu sisteme de securitate care au nevoie de o elasticitate deosebită în
adaptarea la fluctuaţiile mediului de securitate. Adesea moştenitoare ale unor vulnerabilităţi istorice,
acestea şi-au adaptat strategiile de securitate la realitatea apartenenţei la spaţiul comunitar.
Putem concluziona că riscurile asimetrice sunt prezente sub menţionări diverse în majoritatea strategiilor
de securitate analizate. Acestea sunt menţionate direct – ca riscuri asimetrice sau indirect, sub forma de:
riscuri neconvenţionale, riscuri de tip nou, dar prezentând aceleaşi caracteristici. În gestionarea riscurilor
asimetrice considerăm ca fiind importantă dimensiunea preventivă, anticipativă a strategiilor de
securitate, faţă de dimensiunea activă, care urmăreşte gestionarea consecinţelor. Aceasta are beneficii
multiple: resursele necesare sunt mai reduse decât cele eventual folosite pentru lichidarea consecinţelor,
caracterul anticipativ are rolul de a preveni pierderile de vieţi omeneşti şi bunuri materiale, consecinţa
directă este de stabilitate a sistemului de securitate şi a celorlalte sisteme.
Strategia de securitate a Marii Britanii menţionează direct riscurile asimetrice. Aceasta este orientată spre
riscuri viitoare şi nu riscuri curente, caracterul anticipativ al documentului fiind accentuat. În categoria
riscurilor specifice din atenţia strategiei de securitate britanice sunt evidenţiate cele conexate spaţiului
Irlandei de Nord. Strategia de securitate britanică are un caracter pragmatic pronunţat, gruparea riscurilor
fiind făcută funcţie de orizontul de aşteptare şi consecinţele estimate.
Franţa include riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile în aceeaşi categorie conceptuală. Riscuri
specifice identificate de documentele programatice ale securităţii franceze sunt date de rachetele cu rază
mare de acţiune şi fundamentalismul islamic. Strategia de securitate franceză este orientată spre
planificarea şi bugetarea apărării şi securităţii. Franţa pentru gestionarea riscurilor la nivel superior –
european, în scopul eficientizării răspunsului şi economisirii resurselor. Documentele franceze
menţionează necesitatea creării de legături pentru promovarea unei concepţii unitare/ şcoală de studii de
securitate europeană, fiind singurul stat care surprinde importanţa formării educaţiei de securitate.
Statul italian are o strategie de securitate naţională integrată în mai multe documente. Acesta foloseşte un
document unitar pentru definirea unei strategii de securitate, ci utilizează un instrumentar complementar
derivat din politicile, doctrinele şi programele sectoriale. Forţele armate rol important în cele două
dimensiuni ale securităţii. Imigraţia clandestină este identificat ca risc specific prioritar.
Olanda este centrată pe metoda de lucru în domeniul securităţii şi pe cooperarea cu mediul civil privat şi
social. Sub acest aspect, constatăm că statul olandez prezintă o unicitate în strategiile de securitate
analizate, prin incluziunea participativă a întregii societăţi în gestionarea problemelor securităţii naţionale.
Riscul specific identificat de strategia de securitate naţională olandeză este cel al inundaţiilor, fiind
determinat direct de caracteristicile fizico –geografice ale ţării. Ca o consecinţă directă, riscurile ecologice
reprezintă o prioritate în preocupările privind securitatea naţională.
Statul ungar a adoptat o abordare pragmatică, fluentă, dar care acordă atenţie excesivă minorităţii
maghiare din statele vecine, fără a nominaliza, însă statele vizate. Analiza riscurilor este făcută pe paliere
de interes şi are determinări preponderent geografice funcţie de spaţiul de provenienţă al factorilor de risc.
Accentuarea protejării minorităţii maghiare şi includerea în preocupările privind securitatea naţională
are beneficiile asigurării suportului public pentru strategia de securitate, dar considerăm că are
dezavantajul complicării înţelegerii mediului de securitate, deoarece necesită includerea riscurilor
specifice altor state în documentele programatice ale securităţii naţionale şi în consecinţă dezvoltarea de
politici şi programe suplimentare.
Mediul de securitate perceput de Polonia este tributar moştenirii geopolitice. Considerăm de interes
afirmarea îndrăzneaţă a unor riscurilor potenţiale din interiorul Uniunii Europene. Printre principalele
preocupări ale statului polonez sunt pentru securitatea energetică văzută prin prisma dependenţei de
gazele naturale ruseşti conjugată cu relaţiile tradiţional tensionate cu Federaţia Rusă. Strategia de
 securitate poloneză se distinge prin o abordare originală a riscurilor şi ameninţărilor prin intermediul
vulnerabilităţilor identificate la nivelul naţional.
Strategia de securitate slovacă se înscrie în trendul strategiilor statelor din centrul Europei. Slovacia
accentuează ca risc specific cel asociat activităţii serviciilor secrete străine pe teritoriul naţional.
Interesele naţionale ale statelor europene au o componentă comună, derivată din valorile democratice
comune, din proximitatea geografică şi istorică împărtăşită, dar şi din valorile europene comune şi din
principiile Strategiei de Securitate a Uniunii Europene.

SUBIECTUL 8. Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale. Vulnerabilităţile securităţii naţionale

A) Determinaţi principalele riscuri şi ameninţări
Principalele riscuri şi ameninţări care pot pune în pericol securitatea naţională, valorile şi interesele sunt
următoarele:
Terorismul internaţional: Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra unor obiective simbol ale
civilizaţiei şi puterii SUA, acţiunile de aceeaşi natură executate la Madrid, Londra, Moscova sau Istanbul,
precum şi cele care au avut loc în Orientul Apropiat, Caucaz, Africa, Asia Centrală, de Sud şi Sud-Est,
dovedesc faptul că terorismul internaţional de sorginte extremist religioasă, structurat în reţele
transfrontaliere, reprezintă cea mai gravă ameninţare la adresa vieţii şi libertăţii oamenilor, a democraţiei
şi celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea euro-altlantică. Reţelele teroriste
internaţionale au acces la tehnologia modernă şi pot beneficia de transferuri bancare şi mijloace de
comunicare rapide, de infrastructură şi asistenţă oferite de organizaţii etnicoreligioase extremiste, de
suportul criminalităţii transfrontaliere organizate ori de sprijinul regimurilor corupte sau incapabile să
guverneze democratic. Ele pot provoca pierderi masive de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale de mare
amploare, iar – prin accesul posibil la armele de distrugere în masă – consecinţele acţiunilor lor pot
deveni devastatoare. Caracterul deschis al societăţilor democratice moderne, ca şi cerinţele globalizării,
determină ca fiecare stat în parte cât şi comunitatea internaţională în ansamblu, să rămână vulnerabile în
faţa terorismului internaţional, astfel că imperativul contracarării acestui flagel şi al cooperării forţelor
democratice oentru contracararea lui constituie o cerinţă vitală, inclusiv prin acţiuni comune desfăşurate
în zonele care generează terorism.
Proliferarea armelor de distrugere în masă: Armele nucleare, chimice, biologice şi radiologice constituie
o altă ameninţare deosebit de gravă din punctul de vedere al potenţialului de distrugere. Accesul la astfel
de mijloace devine tot mai uşor din punct de vedere tehnologic, iar tentaţia dobândirii lor sporeşte
ameninţător, concomitent cu reducerea graniţelor de comportament responsabil al autorităţilor ce intră în
posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau relogioase extremiste. Se
amplifică, de asemenea, preocupările pentru dezvoltarea mijloacelor de transport la ţintă a unor astfel de
arme şi pentru relizarea şi stocarea produselor cu dublă utilizare. Colapsul sau evoluţia anarhică a unor
state posesoare de arme de distrugere în masă, autoritatea redusă exercitată de unele guverne asupra
complexelor lor militare, precum şi existenţa unor regiuni – inclusiv în Europa- aflate în afara controlului
statal, favorizează dezvoltarea unei pieţe negre active pentru astfel de mijloace. Din perspectiva
preocupărilor pentru securitatea naţională, amplificarea fenomenului terorist şi proliferarea armelor de
distrugere în masă reprezintă principalul factor generator de incertitudini în domeniul securităţii globale,
în condiţiile în care regimurile nedemocratice, totalitare pot asigura cel mai periculos suport operaţional şi
logistic.
Conflictele regionale: în pofida evoluţiilor pozitive din ultimul deceniu şi jumătate, care au făcut din
Europa un loc mai sigur şi mai prosper, arealul este încă bogat în conflicte locale, inter si intra statale, cu
puternice implicaţii pentru pacea şi securitatea regională şi europeană. Prin numărul lor mare, aşa
numitele „conflicte îngheţate” din această regiune, alături de alte stări tensionate, dispute teritoriale,
tendinţe separatiste şi situaţii de instabilitate prezente în zonă, generează incertitudine strategică,
determină irosirea multor resurse şi perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte forme de
violenţă şi criminalitate şi favorizează terorismul.
Criminalitatea transnaţională organizată: reprezintă atât o expresie a proliferării unor fenomene negative
care se amplifică în condiţiile globalizării, cât şi o consecinţă directă a gestionării ineficiente a
schimbărilor politice, economice şi sociale profunde care s-au produs în Europa Centrală şi de Est în
procesul dispariţiei regimurilor comuniste. Pe fondul unei astfel de situaţii, spaţiul strategic din Europa de
Est este sursa, zona de tranzit şi destinaţie a unor activităţi criminale grave constând în :trafic ilegal de
armament, muniţii şi exploziv; trafic de narcotice; migraţie ilegală şi trafic de fiinţe umane; trafic de
produse contrafăcute; activităţi de spălare a banilor şi alte aspecte ale criminalităţii economico-financiare.
 Eşecul statal: Proasta guvernare - corupţia, abuzul de putere, instituţiile slabe şi lipsa responsabilităţii - şi
conflictul civil slăbesc statele din interior. În anumite cazuri, aceasta a condus aproape la colapsul
instituţiilor statului. Somalia, Liberia şi Afganistanul sub talibani sunt cele mai cunoscute exemple
recente. Colapsul statului poate fi asociat cu ameninţări evidente, precum criminalitatea organizată sau
terorismul. Eşecul statal reprezintă un fenomen alarmant, care subminează guvernanţa globală şi
contribuie la instabilitatea regională.
B) Stabiliţi principalele ameninţări la adresa securităţii internaţionale la etapa contemporană
în regiunea Europei de Est
Terorismul
Proliferarea armelor de distrugere în masă, în special atunci când folosirea acestora este legată de acţiuni
teroriste
Conflictele regionale, în măsura în care acestea devin ele însele sursă a unor ameninţări de genul
acţiunilor extremiste, a terorismului, proliferării armelor de distrugere în masă, crimei organizate şi, nu în
ultimul rând, a prăbuşirii unor state
Decăderea statelor – cel mai frecvent din cauza folosirii unor instrumente de guvernare nepotrivite – care
se pot transforma într-un sol propice pentru alt gen de ameninţări de genul terorismului şi al crimei
organizate
Crima organizată, care a dezvoltat în ultima decadă o importantă dimensiune globală.
C) Evaluaţi modul de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor în spaţiul euroatlantic

BILET 5

SUBIECTUL 9. Modele ale securităţii: securitate colectivă, apărare colectivă (aliniere); neutralitate;
nealiniere
9.1Definiţi conceptele: securitate colectivă, apărare colectivă (aliniere); neutralitate; nealiniere
Securitate colectivă = stare a relaţiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de
apărare comună împotriva unei agresiuni.
securitate colectivă – presupune menţinerea păcii şi stabilităţii în spaţiul comun al statelor semnatare ale
tratatului; este o obligaţie politică asumată reciproc de către statele membre, constând în garantarea
protecţiei comune: orice act de agresiune din partea unui stat sau a unui grup de state din cadrul
oraganizaţiei va fi oprită, prin forţă dacă este nevoie, de celelalte state membre;
Apărarea colectivă este un aranjament, de obicei formalizat printr-un tratat şi o organizaţie, printre
statele participante care îşi asumă sprijinul în apărarea unui stat membru dacă este atacat de un alt stat în
afara organizaţiei.
Apărarea colectivă- impune protecţia reciprocă împotriva unei agresiuni externe;
Prin neutralitate se înţelege o conduită a unui stat faţă de două sau mai multe subiecte de drept
internaţional care sunt angajate într-un conflict, prin care statul respectiv se abţine de la întreprinde orice
acţiune care ar putea prejudicia interesele uneia dintre părţile participante la conflict.
NEALINIÉRE s.f. Poziţia politică a unui mare număr de state din diferite regiuni ale lumii care nu
participă la grupări politice, militare, iau însă atitudine pentru pace şi îşi aduc contribuţia la dezvoltarea
cooperării internaţionale; neangajare, neutralitate activă. [Pron. ne-a-li-ni-e-. / < ne- + aliniere, după
fr. non-alignement].
NEALINIÉRE s. f. concepţie şi practică politică de neparticipare la confruntările dintre diferite state sau
blocuri politico-militare, neangajare. (după fr. non-alignement)
 NEALINIÉRE f. (negativ de la aliniere): Politică de ~ principiu al politicii externe a unui stat
potrivit căruia acesta nu aderă la blocuri sau grupări militare. [Sil. ne-a-li-ni-e-re] /ne- + aliniere

9.2Determinaţi principalele elementele comune şi distincte ale acestora

Pornind de la ideea de neutralitate şi neutralism, nealinierea sau neutralitatea pozitivă se defineşte
printr-o poziţie de nealiniere la alianţe şi blocuri militare şi printr-o politică de independentă în timp ce
prin conceptul clasic de neutralitate sunt omise aceste aspecte.
9.3Evaluaţi impactul modelelor de securitate asupra securităţii internaţionale
????

SUBIECTUL 10. Componentele securităţii: securitatea infrastructurilor critice

10.1Determinaţi principalele obiective ale securităţii infrastructurilor critice
Evoluţiile economico-sociale în plan naţional şi internaţional, implicit din perspectiva ameninţărilor
previzibile sau imprevizibile, efectelor asupra populaţiei şi economiilor statelor şi uniunilor statale,
conduc spre necesitatea adoptării unor măsuri urgente de protecţie a infrastructurilor critice, cele mai
importante fiind:
 adoptarea de măsuri unitare, coagulate în strategii la nivel naţional şi regional, de protecţie a acestora
faţă de riscuri şi ameninţări, în special de natură teroristă.
• stabilirea cadrului legislativ naţional de definire şi selecţie a infrastructurilor ce pot fi incluse în
categoria celor critice.
• configurarea cadrului instituţional, care să confere uniformitate şi eficienţă în planul reglementării şi
aplicării măsurilor de protecţie a infrastructurilor critice;
• implicarea administratorilor/ operatorilor de infrastructuri critice în ansamblul eforturilor de ordin
legislativ, dar şi aplicativ;
• dezvoltarea expertizei în domeniu;
• întărirea cooperării inter-instituţionale în plan naţional, european, dar şi macro-regional;
• asigurarea cadrului optim şi eficient de „avertizare timpurie” şi intervenţie preventivă faţă de riscurile ce
pot afecta integritatea şi funcţionalitatea sistemelor de infrastructuri.
10.2 Stabiliţi principalele ameninţări la adresa infrastructurilor critice
Sunt reprezentate de capacităţi, strategii, intenţii, planuri ce potenţează un pericol la adresa
infrastructurilor critice, materializate prin atitudini, gesturi, acte, fapte ce creează stări de dezechilibru ori
instabilitate şi generează stări de pericol, cu impact asupra securităţii naţionale.
10.3Evaluaţi impactul vulnerabilităţii infrastructurilor critice asupra securităţii internaţionale
Vulnerabilităţile infrastructurilor critice pot fi consecinţele unor elemente obiective, prefigurate de
potenţialele intervenţii umane ori de exploatarea şi administrarea deficitară. În contextul măsurilor de
protecţie a infrastructurilor critice, un element primordial îl constituie evaluarea vulnerabilităţilor
individuale şi sistemice.
Factori de risc se referă la situaţii, împrejurări, elemente, condiţii sau conjuncturi interne şi externe,
dublate uneori şi de acţiune, ce determină sau favorizează materializarea unor ameninţări la adresa
infrastructurilor, generând efecte de insecuritate. 12 Riscurile în domeniul infrastructurilor critice se pot
clasifica în funcţie de: • structura şi extinderea unor defecţiuni, avarii, intervenţii, gradele de probabilitate
ale producerii acestora, precum şi potenţialul de acţiune umană; • factor declanşator şi vulnerabilităţile
unui sistem sau ale unor sisteme; • natura, gradul de ambiguitate şi incertitudine. Importanţa identificării
şi prevenirii manifestării unor factori de risc implică o evaluare şi analiză de risc exhaustivă, pornind de la
disfuncţii şi vulnerabilităţi.

BILET 6
SUBIECTUL 11. Componentele securităţii: neproliferarea armamentelor
11.1 Enumeraţi armele de distrugere în masă
Termenul armă de distrugere în masă este folosit pentru a denumi acele arme capabile să ducă
la moartea unui mare număr de oameni. Astfel de arme sunt
cele nucleare, biologice, chimice şi radiologice.
Multe tipuri de arme de distrugere în masă au efecte secundare deosebit de periculoase pentru mediu (de
exemplu, contaminarea radioactivă a mediului sau poluarea chimică).

11.2 Determinaţi principalele obiective ale neproliferării armamentelor

Tratatul privind Neproliferarea Armelor Nucleare (NPT) reprezintă baza regimului de neproliferare. De la
intrarea în vigoare, la 5 martie 1970, au aderat 190 de state.

Tratatul recunoaşte cele 5 state membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU ca state
posesoare de arme nucleare: Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă, Marea Britanie, Franţa şi China.
Israel, India şi Pakistan nu sunt State Părţi la NPT. În 2003, Coreea de Nord şi-a anunţat retragerea din
NPT.

Tratatul presupune trei dimensiuni majore, denumite uzual “piloni”, şi anume: realizarea obiectivului
dezarmării nucleare, prevenirea proliferării armelor şi tehnologiilor nucleare şi promovarea cooperării în
domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare.

11.3 Evaluaţi impactul proliferării armelor asupra securităţii internaţionale

Profundele transformări care au avut loc pe scena politico-militară internaţională, diversificarea continuă
a fenomenelor de criză, menţinerea instabilităţii la nivel regional şi subregional, proliferarea armelor de
distrugere în masă (chimice, biologice, radiologice şi nucleare – ADMCBRN), a tehnologiilor şi
materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor de transport la ţintă (vectorilor), accesul uneori
necontrolat la acestea, amploarea fenomenului terorist şi preocuparea sporită de perfecţionare a acţiunilor
acestuia pe plan mondial, amploarea comerţului ilicit cu muniţii şi materiale radioactive, cu agenţi
biologici şi chimici, constituie un real pericol pentru omenire, ceea ce determină o viziune nouă asupra
descurajării şi asigurării securităţii vieţii în general.
Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă un fenomen ce poate genera grave ameninţări şi
pericole la adresa securităţii internaţionale. În pofida eforturilor pe care le depune comunitatea
internaţională pe linia prevenirii utilizării acestor arme, fenomenul poate scăpa de sub control datorită
faptului că grupările care dispun sau încearcă să achiziţioneze asemenea armament sunt în creştere.
Riscul în creştere al achiziţionării sau producerii de către grupuri teroriste a unor mijloace de luptă din
categoria armelor de distrugere în masă necesită îmbunătăţirea politicilor de contraproliferare şi
neproliferare, perfecţionarea sistemului naţional de control şi cooperare cu sistemele similare ale statelor
membre în NATO şi Uniunea Europeană, precum şi participarea responsabilă la regimurile şi acordurile
internaţionale în vigoare.

SUBIECTUL 12. Componentele securităţii: securitatea energetică

12.1 Determinaţi principalele obiective ale asigurării securităţii energetice
Obiectivele şi angajamentele stabilite în documentele strategice din sector ţintesc dezvoltarea şi
promovarea unei politici energetice, bazate pe aplicarea principiilor ce ar asigura securitatea
energetică a statului şi sporirea eficienţei energetice prin diversificarea surselor de energie şi
utilizarea regenerabilelor.
Asigurarea energetică a căpătat noi valenţe pe continentul european în ultimii 10 – 15 ani, implicând
deţinerea de resurse energetice suficiente, accesul şi transportarea sigură a acestora, fapt care ţine
nemijlocit de asigurarea securităţii energetice a unui stat, uniune de state sau regiune în ansamblu. Acest
lucru se explică prin creşterea interdependenţei dintre resurse naturale, în special cele energetice, cu
dezvoltarea macroeconomică a statelor şi regiunilor, care, de fapt, au reconfigurat substanţial raporturile
între diferiţi actori internaţionali în Europa şi în lume.
12.2 Stabiliţi principalele ameninţări la adresa securităţii din perspectiva resurselor energetice
Vulnerabilitatea securităţii energetice a RM este cauzată din lipsa de control a domeniului energetic de
către stat, în special a domeniului gazelor naturale, care aparţine unui actor străin. Totodată, această
vulnerabilitate este cauzată şi datorita importului excesiv de resurse energetice, în special al gazului
natural (100%), care provine dintr-o singură sursă (Federaţia Rusă). Astfel, lipsa alternativelor viabile de
import îngustează practic la limită spaţiul de manevră al autorităţile statului în timpul negocierilor pentru
preţul de import al resursei energetice. În consecinţă, pe termen scurt şi, chiar mediu, este puţin probabil
ca situaţia în domeniu dat să se schimbă într-o manieră pozitivă, dat fiind faptul că la moment se atestă o
lipsă de instrumente, posibilităţi şi oportunităţi în acest sens.

12.3 Evaluaţi impactul problemelor energetice asupra securităţii internaţionale

Factorul energetic are un impact tot mai mare asupra relaţiilor dintre state, pătrunzând în sfera politică, cu
toate acestea, impactul fiind reciproc: problemele politice pot provoca, de asemenea, schimbări în sectorul
energetic la nivel mondial. Căutarea de noi surse de combustibili fosili încurajează ţările importatoare să
stabilească relaţii în diferite regiuni ale lumii, intrând în competiţie cu alţi jucători deja existenţi în aceste
regiuni. Actorii relaţiilor internaţionale pentru protecţia intereselor lor creează structuri şi mecanisme de
cooperare care, ulterior, pot deveni componente active ale sistemului energetic global. Factorul energetic
poate fi folosit de deţinătorii de stocuri şi resurse de combustibil prin reglementarea volumului livrărilor,
precum şi de importatorii, potenţial capabili să încerce să realoce fluxuri de import. Un factor important îl
prezintă dezvoltarea tehnologiilor pentru extragerea petrolului şi gazelor de şist, deoarece în cazul
realizării unui progres în acest domeniu este posibilă apariţia unui nou exportator major de energie –
SUA, care va avea un impact semnificativ asupra preţurilor mondiale la petrol şi gaze naturale. Dorinţa
UE şi SUA de a influenţa politica Rusiei faţă de Ucraina şi Crimeea, prin factorul de energie, este un
exemplu de constrângere a statului la anumite acţiuni. Cu toate acestea, trebuie să luăm în considerare
eventualele răspunsuri ale Rusiei (de exemplu, o creştere accentuată a preţurilor la gaze naturale pentru
consumatorii europeni), care ar putea avea pentru economia europeană un impact la fel de eficace ca şi
scăderea preţurilor mondiale la petrol pentru Rusia.