REX

PICKETT

BEAT CRIȚĂ
Original: Sideways (2004)

Traducere din limba engleză:

LIVIU NEAGOE
și RAFAEL CÎRLIG

virtual-project.eu

2006

Am plecat în vacanță din greșeală
– WITHNAIL, DIN WITHNAIL ȘI CU MINE
 VINERI

DESTUPAREA

Lumina soarelui pătrundea cu vioiciune prin jaluzelele pline de praf ale casei
mele dărăpănate cu chirie controlată din Santa Monica. Mă mișcam cu frenezie
din dormitor în sufragerie și înapoi, făcându-mi bagajele pentru o călătorie
împreună cu cel mai bun prieten al meu, Jack Cole. Urma să mergem în Santa
Ynez Valley, pentru o săptămână de degustări de vinuri, înainte ca el să se
însoare duminică. Deși nu-mi puteam permite această excursie neprogramată,
simțeam o nevoie disperată de a evada din Los Angeles. Orașul mă sufoca,
declanșându-mi atacuri de panică paralizante, o afecțiune cronică ce mă chinuia
de ani de zile.
Telefonul sună, dar numărul care apăru pe ecranul său nu făcea parte din
memorie, așa că am așteptat ca robotul să preia apelul.
— Miles, Roman la telefon, începu proprietarul casei cu accentul său
ardelenesc tărăgănat. E cincisprezece septembrie și eu tot nu am primit chiria. În
fiecare lună aceeași poveste. Dacă nu primesc cecul până mâine, n-am de ales și
trebuie să-ncep evacuarea. Nu-mi place asta. Ești prietenul meu. Știu că ești
scriitor hămesit…
Am redus volumul sunetului la 0, cu o mână tremurândă. Puteam să recit din
memorie restul predicii lui Roman. Începea prin a-mi aminti cât de îngăduitor
fusese, apoi se lansa într-un discurs furtunos, despre cum neajunsurile mele
financiare erau cauza hipertensiunii sale arteriale și despre o puzderie de alte
responsabilități care zi de zi îl pironeau pe crucea proprietarului. Lamentațiile
sale erau demne de cartea lui Iov și scopul lor era să mă simt suficient de vinovat
cât să mă chinuiesc să adun cei 850 de dolari în chestiune.
M-am apucat din nou să-mi fac bagajele, cu moralul încă și mai afectat de
apelul lui Roman. Am aruncat în geamantanul care văzuse multe la viața lui
câteva romane cu tentă depresivă cărora știam că n-o să le dau niciodată de cap.
Pentru plăcerea mea am adăugat Ghidul iubitorului de vinuri de la Oxford,
volumul excepțional și atotcuprinzător al lui Jancis Robinson despre tot ceea ce
vrei să știi cu privire la universul vinurilor. Carte ideală pentru a-ți calma nervii
la trei dimineața, când te trezești într-o cameră străină de motel, într-un lac de
sudoare rece, tremurând din cauza exceselor de tot felul. La urma-urmei, Jack și
cu mine urma să călătorim în țara vinului, și voiam să am cu mine acea carte
anume care mă învățase tot ce știam despre eterna și unica mea pasiune – în
afară, bineînțeles, de scrierea fără remușcări a doua romane nepublicate și a zeci
de scenarii niciodată ecranizate.
Când eram gata să trag obloanele, telefonul sună a doua oară făcându-mi
inima să-mi sară din piept. Am alergat către aparat, așteptându-mă să fie din nou
nemulțumitul meu proprietar, care să-și amplifice mesajul inițial cu încă o salvă
de avertismente. Numai că numărul care apăru avea prefixul 212, așa că am
întins mâna după receptor.
— Alo, am răspuns cu răsuflarea tăiată.
— Miles, răsună o voce veselă de femeie. Evelyn la telefon, agentul tău
literar preferat.
Era a șasea dintr-un șir lung de rechini care sar să te înjunghie pe la spate, dar
până acum ea părea să fie o excepție rară: un agent literar care credea în mine.
— Evelyn, ce mai faci? Pari a fi optimistă de data asta.
De fapt, avea acea vioiciune neobișnuită în voce care promitea soare și pe
strada mea, o șansă care să mai aline durerea provocată de cele treizeci și cinci
de scrisori de refuz din panteonul celor mai mari edituri cu care îmi tapetasem
pereții sufrageriei: un festival al ratării, răspundeam cu mândrie curioșilor.
— Niște posibile vești bune, zise Evelyn. Lui Richard Davis de la
Conondrum i-a plăcut cartea ta.
Am rămas cu gura căscată. Romanul la care se referea fusese vânturat în New
York timp de aproape un an, însă fără niciun succes. Fusese prima serie de
prezentări ale cărții la cele mai prestigioase edituri. Atunci entuziasmul era la
maximum și optimismul exagerat. Apoi a urmat a doua serie: la edituri mai puțin
titrate, aceasta însemnând mai puțini bani în avans și un buget mult mai mic
pentru promovarea cărții în cazul în care aș fi fost publicat, ceea ce încă mai
speram. Disperarea mea creștea încet, dar sigur, pe măsură ce scrisorile de
respingere care se perindau prin biroul Evelynei, din New York, îmi erau
expediate la Los Angeles. În cele din urmă fusese atacată ultima redută: edituri
de buzunar aflate la periferie, în căutarea unei lovituri care să le ridice în seria a
doua. Tot ceea ce ne mai rămăsese erau editurile de trei lei sau cele care publicau
exclusiv pe internet, dar iată că Evelyn dăduse lovitura. Eram amândoi la capătul
puterilor și o știam prea bine.
— Grozav, i-am răspuns, aproape nedorind să aud condițiile de editare de
teamă ca acestea să nu mă descurajeze.
— Va preda manuscrisul celorlalți editori ca să-l citească în weekend. Aștept
o decizie pe la sfârșitul săptămânii viitoare. Firește, a făcut câteva remarci
privind revizuirea unor capitole.
— Nicio problemă, am replicat. Un contract de publicare cu siguranță va avea
un efect energizant asupra mea.
Evelyn râse din toată inima, un râs macabru al unui agent literar care
muncește din greu și care nu întinerește deloc. Așadar, suntem într-o situație
destul de bună, zise ea. Țin pumnii strânși.
— Minunat, am răspuns eu, uitându-mă la ceas. Mă pregătesc să plec într-o
mică excursie.
— A, da? Unde?
— La Santa Ynez Valley. O oră de mers la nord de Santa Barbara.
Napa/Sonoma omului sărac. Prietenul meu Jack se însoară și o să petrecem în
stil mare. Face parte și din investigațiile pentru următoarea mea carte, am
adăugat eu.
— Sună grozav, zise ea. Scrii ceva nou, Miles?
— Păi… am început eu, ezitând.
Am privit în jur la scrisorile de respingere prinse cu pioneze de pereți,
cuvintele lor înțepătoare amintindu-mi de ce fusesem atât de neproductiv în
ultima vreme. Desigur, mai era și divorțul, banii din bancă pe cale de dispariție,
noul val de accese de panică, pierderea agentului meu de film, precum și
destrămarea bruscă a unei relații de scurtă durată din cauza toanelor meseriei
mele.
— Am ceva în cap, am zis în cele din urmă. Ceva epic.
— Dă-i bătaie, mă încurajă ea. Te sun când mai am ceva noutăți.
Am pus receptorul jos și am stat nemișcat preț de o clipă, sute de gânduri
zburându-mi prin minte. Aproape că-mi pierdusem orice speranță cu privire la
carte – doi ani irosiți și toate datoriile adunate din cauza ei – dar eram încântat că
Evelyn nu renunțase. Mi-am fixat cu această ocazie o notiță în minte: să nu
renunț chiar la toate speranțele în omenire.
Am încuiat casă, am aruncat valiza în portbagajul mașinii mele Toyota
4Runner și m-am îndreptat către obișnuita degustare de vineri după-amiaza de la
Epicur, unde urma să mă întâlnesc cu Jack care, bineînțeles, avea să întârzie.
Epicur era un antrepozit de vinuri lung, în formă de vagon, înghesuit între un
magazin de saltele și un butic specializat în parfumuri de înaltă calitate. Sticlele
de vin, aranjate după soi și țara de origine, erau așezate în rafturi situate pe
jumătatea superioară a pereților.
Grupul obișnuiților locului era concentrat într-o zonă mică delimitată de
degustare, poreclită drăgăstos Țarcul, situată în capătul depozitului. În ultimii
ani, Țarcul fusese martorul multor zile de vineri frenetice, după ce proprietarul
se întorsese acasă, încredințându-i depozitul lui James, expertul său englez în
vinuri. De regulă, James deschidea sticlă după sticlă în mod nesăbuit, făcând
ravagii în inventarul de vinuri din depozit, ca represalii la ceea ce numea el
salariul său jignitor de mic. Era locul în care orice cunoscător de vinuri din
Westside trebuia să se afle vinerea.
În această după-amiază, gazdele serveau vinul lui Gary Farrell, un podgorean
de înaltă clasă, ale cărui vii se aflau exact în mijlocul Russian River Valley.
Patria Pinot Noirului. Ăsta e vinul meu. E soiul de vin care mă încântă cu
adevărat, care îmi liniștește și îmi fură inima cu frumusețea lui insesizabilă și
falsele promisiuni de transcendență. Îl adoram și obișnuiam să-i urmez strigătul
de sirenă până când portmoneul sau ficatul – oricare din acești doi demoni –
ceda primul.
Sosirea mea în Țarc provocă o mică rumoare. Câțiva oameni mă salutară și
îmi făcură semn cu mâna, în timp ce eu mă strecuram în spațiul strâmt în
căutarea unui pahar curat. Cei mai mulți dintre clienții fideli se aflau deja în
pozițiile lor obișnuite, cu brațele îndoite ținând în mână paharele în dreptul
nasului. Aceștia erau: Carl, un electrician de la Warner Brothers, un bărbat
rotofei însetat de Bordeaux (și capilarele plesnite pe față, drept dovadă), care
avea o pivniță personală unde păstra cele mai bune soiuri de vin franțuzesc;
Jerry, cu o față ca de reptilă, un bărbat cu burtă la cei patruzeci de ani ai săi,
dentist de meserie, împătimit al vinului din vocație, care folosea degustările de
vineri ca o modalitate de racolare a noilor amante, chiar dacă noi toți știam că
este căsătorit; Eekoo, un coreean înstărit, un agent imobiliar care se lăuda că are
o cameră cu temperatură reglabilă, plină de sus până jos cu cele mai bune soiuri
de vin de California: Cabernet, Chardonnay și Pinot, vinuri rare, acele sticle
legendare pe care nu le găsești în magazine. Eekoo avea în permanență cu el la
degustări o lădiță de lemn în care își ținea colecția de pahare cu picioruș marca
Riedel. Apoi mai era Malibu Jim, un bărbat subțirel cu față palidă, de vreo
cincizeci de ani, care gusta vinurile, apoi își nota impresiile pe un laptop. Făcea
investigații pentru o carte pe care nu se va apuca probabil niciodată s-o scrie.
Am observat și două nou-venite o pereche de secretare plinuțe cu aspect
agreabil, care descoperiseră cea mai bună petrecere de 5 dolari din oraș și urmau
să se transforme fără îndoială în cliente fidele. Nu știau prea multe despre vin și
veniseră duhnind a parfum – un lucru de neconceput la o degustare de vinuri –
dar erau de o veselie molipsitoare după ce luaseră câteva pahare la bord. Apoi
mai erau vizitatorii ocazionali, cei care veneau câte o singură dată, precum și
curioșii care auzind hărmălaia veselă dinăuntru, intraseră, văzuseră că se
degustează vin și, crezând că-i amuzant, se amestecaseră în toiul petrecerii.
Trecând în revistă toți protagoniștii, am observat trei femei atrăgătoare de
aproximativ treizeci de ani, care se țineau aproape una de alta, demarcându-și
teritoriul, conștiente de privirile lacome care li se aruncau, dar hotărâte să se
bucure de ieșirea lor de seară.
 — Miles, strigă Carl, ridicându-și paharul, fiind deja roșu la față. Se străduise
să vină devreme ca să ajungă primul la festivități. Nu credeam că o să reușești să
vii.
— Glumești? Să ratez vinul lui Gary Farrell? i-am răspuns în timp ce-mi
croiam drum cu coatele către tejghea. O femeie cu ținută de matroană, cu fața
rotundă ca o plăcintă, cu un zâmbet prietenos dar forțat, desfăcea sticlele cu vin.
Era atentă la toate acele mâini care păreau lipsite de trup și se strecurau printre
corpurile înghesuite, încercând să controleze cantitățile de vin care erau turnate.
Degustarea începea în mod politicos, apoi degenera treptat într-un atac general:
servește-te-cu-cât-de-multă-băutură-poți-să-bei. Eram încă în faza politicoasă a
după-amiezii când i-am întins paharul.
— Ați dori să începeți cu un Chardonnay? mă întrebă ea în vacarmul de voci.
— Categoric, am răspuns.
Alese o sticlă desfăcută de Farrell Sonoma și îmi turnă un pic. Am dus
paharul la nas, am inspirat adânc, simțind o aromă de nectar și pere necoapte.
Vinul lăsa un gust aspru pe limbă, cu un iz ușor de stejar, dar mai intens de fructe
tropicale: un exemplar tipic de Chardonnay de California pentru băutorii lui
împătimiți. I-am împărtășit observațiile mele lui Carl și s-a grăbit să mă aprobe.
În timp ce-l așteptam pe Jack, mi-am făcut drum mai aproape de cele trei
femei venite pentru prima oară. Nu erau prea pricepute în ale vinurilor, vedeam
eu că sunt gata s-o ia pe arătură.
— Cum vi se par vinurile lui Farrell? am întrebat-o pe cea din mijloc, o
fetișcană drăguță cu părul negru.
— Îmmmmm. Își încreți fruntea. Cred că cel mai mult îmi place Merlotul.
Amicele ei erau de acord, încuviințând și scoțând „îm”-uri prelungite.
M-am strâmbat. Merlot, un vin de amestec în esență, atunci când e lăsat de
capul lui, aproape întotdeauna iese prea blând, moale.
— Ce părere aveți despre Pinot? am întrebat, afișând ceea ce speram să fie
zâmbetul încântător al unui cunoscător.
— Ălea nu mi-au plăcut. Și-și rotunji buzele într-un „O” încercând să-și arate
disprețul față de vinul meu preferat.
Ca trezit subit dintr-o vrajă, m-am întors către șirul de sticle dragi mie,
simțind că o dădusem în bară. În timp ce degustătorii se foiau în înghesuială, am
gustat grăbit un alt Chard, un vin din struguri culeși dintr-o singură podgorie,
având un echilibru mai stabil între fruct și aciditate și un iz mai subtil de stejar,
cu un gust ușor afumat, aducând un pic a nucă.
— Excelent, i-am răspuns reprezentantei casei, atunci când mă întrebă dacă
mi-a plăcut. Am clătit paharul și i l-am dat înapoi. Hai să trecem la lucruri
serioase.
 Și-a întins mâna spre prima sticlă de Pinot și mi-a turnat un strop. Vinul era
un Farrell Sonoma standard, o îmbinare dintr-o selecție de vii. Emana acel miros
inconfundabil de Pinot, cu aromă de coacăze negre și de mure, dar nu avea un
gust distins, aluneca prin gură ca o barcă fără cârmă. Al doilea Pinot era cules
dintr-o singură podgorie, un teren din apropiere aparținând domeniului Rochioli.
Avea nuanțe de nucșoară și fructe exotice și se prelingea ușor pe limbă, lăsând în
urmă un gust delicios. „Mmmmmmm”, mă gândeam în timp ce plimbam vinul
prin gură, „așa mai merge”.
Mi-am făcut loc cu greu prin mulțimea de corpuri înapoi în locul în care cele
trei neinițiate se distrau cu Caberneturi, sperând la o ultimă încercare. Mă
abțiguisem un pic și asta îmi dădea curaj să le mai abordez o dată.
— Nu vă place acest Pinot de Rochioli? am întrebat.
Cea cu părul negru clătină din cap iarăși în semn de dezaprobare.
— Serios? am mai luat o înghițitură ca să-mi fac curaj. Eu unul cred că este
de-a dreptul spectaculos.
Jerry, dentistul, roșu la față după ce se servise deja de mai multe ori, mă
întrerupse.
— Nu cred că e chiar atât de spectaculos, protestă el, sperând să se dea bine
pe lângă niște femei, care în mod normal nici nu l-ar fi băgat în seamă. Ele îi
zâmbiră, iar eu m-am îndepărtat pentru a doua și ultima oară. Zece minute mai
târziu, Jerry o proptise de zid pe brunetă și – lucru mai îngrozitor – ea părea
fascinată de teoriile sale de doi bani despre vinuri.
Descurajat, m-am întors la vinul de Rochioli ca la un prieten de încredere. În
timp ce reprezentanta casei continua să-mi toarne, Carl alunecă ușor prin
mulțime să-mi ceară o părere. L-am asaltat cu osanale hiperbolice, căutând
metafore și cuvinte plurisilabice, care întotdeauna îl făceau să chicotească.
— Ai dreptate, îmi zise, după ce terminasem de depănat divagațiile mele
lirice, vinul eliberându-mi limba, ridicând-o către noi înălțimi de volubilitate.
Categoric, e un Pinot de prim rang.
— Cum ți s-a părut Spania? l-am întrebat.
— Excelentă, îmi răspunse. M-am distrat de minune.
— Ai băut ceva din mult lăudatele Riojas și Riberas?
— Mda, unele cu adevărat delicioase. Îmi făcu cu ochiul, apoi îmi povesti
despre o mare petrecere la o podgorie, unde fripseseră miei la un foc din vițe
uscate.
În timp ce ascultam relatarea lui Carl despre călătoria lui în Spania, am ocolit
Merlotul și am întins mâna după o sticlă de Zin, întrucât nu doream ca
reprezentanta casei să creadă că pun monopol pe Pinot. I-am turnat lui Carl
exagerat de mult vin, fapt care a atras asupra mea o privire de reproș din partea
ei. Am ciocnit și am râs, delectându-ne cu glumele noastre răutăcioase.
Apoi Carl s-a aplecat către urechea mea și mi-a șoptit:
— Femeia în cămașă neagră și cu părul blond te studiază din priviri.
Am aruncat o privire pe furiș în direcția pe care mi-o indicase Carl. Una
dintre prietenele brunetei nu numai că se uita la mine, dar și zâmbea. Nu știam
dacă flirta sau, la îndemnul meu, descoperise plăcerile subtile ale Pinotului.
— Lor nu le place Rochioli, am făcut către Carl. Nu pot să-i propun o
întâlnire unei femei căreia nu-i place Pinotul. E ca și cum te-ai încurca cu cineva
care e dezgustată de sexul oral.
Carl râse.
— Cât timp a trecut de când n-ai mai avut o prietenă?
— Nu-mi amintesc. A trecut ceva timp. Am luat o gură de Zin. Era un vin
picant și tare, dar nu unul în care să mă pierd.
— A fost o pauză bine-venită. Acum simt sucurile creative invadându-mi
corpul din nou.
Carl se strâmbă fără să mă creadă. O abstinență de luni de zile era ceva de
neimaginat pentru el. Fără să aibă cine știe ce standarde, venea la degustările de
vineri însoțit de tot felul de căzături.
— Poate că e timpul să reevaluăm plăcerile pe care ți le oferă Merlotul, făcu
aluzie Carl, înclinându-și capul către cele trei novice.
— N-am de gând să mă cobor de la sublim la pământesc de dragul unui
număr de telefon, am zis clătinând din cap în semn de dezaprobare. Care-i faza
cu Jerry? am continuat observând că dentistul era prins în discuție cu bruneta.
— Le flatează, nu le blamează pentru că nu le place Pinotul, mă admonestă
Carl cu blândețe.
— Închipuie-ți ce-ar însemna să-ți facă ăsta o obturație de canal. M-am
clătinat pe picioare ca lovit de o boală, imitând un bețiv. Probabil e unul din acei
spărgători de dinți care își anesteziază pacientele și apoi le pipăie în zonele
intime pe scaun.
Cari râse, îndemnându-mă să acționez. Ne plăcea umorul sarcastic pe care
combinația de vin și bârfă îl trezea în amândoi.
Eekoo se amestecă în discuția noastră, ținându-și paharul Riedel Sommeliers
în mână de parc-ar fi fost Diamantul Speranței.
— Cum ți se par vinurile lui Farrell? mă întrebă cu limba împleticită după o
serie de degustări, evenimente care se succedaseră într-un ritm amețitor încă dis-
de-dimineață.
— Rochioli e bun, i-am spus.
Sorbi din paharul voluminos și plimbă vinul prin gură ca un profesionist
autentic.
 — Nu e la fel de bun ca un Kistler din ’99.
Carl și cu mine ne-am dat ochii peste cap în același timp. Bineînțeles că
numai unul ca Eekoo putea să găsească – nu mai vorbim să-și permită – un
Kistler ’99, așa că nimeni n-avea cum să-l contrazică, totuși, toleram cu umor
aerele sale de superioritate.
— Am auzit că pornești într-o scurtă călătorie, îmi spuse Eekoo, clipind ca un
gargui din spatele lentilelor lui groase.
— Prietenul meu Jack se însoară de duminică într-o săptămână. Vrem să
facem un mic tur al podgoriilor Santa Ynez.
— Aaa, făcu Eekoo, zâmbind binevoitor de parcă ar fi avut amintiri frumoase
dintr-o asemenea călătorie.
— Dar chiar, Jack unde e? mă întrebă Carl dintr-odată.
M-am uitat la ceas.
— Trebuie să pice din moment în moment. Îl știi doar pe Jack, întotdeauna
întârzie.
— Mi-e dor de tipu’ ăla. Nu l-am mai văzut pe aici de foarte mult timp.
— Logodnica lui îl ține din scurt. Așa se întâmplă când te bagi într-o relație
adevărată.
Carl își dădu capul pe spate și râse. Eekoo își întinse mâna printre noi ca să
apuce una dintre sticle, dar rată ținta și în secunda următoare podeaua se umplu
de cioburi și de Sonoma Pinot. Spargerea zgomotoasă îi făcu pe toți să tacă preț
de o clipă, dar liniștea fu repede curmată de un cor de fluierături prietenești.
Acum petrecerea era în toi, iar reprezentanta casei era din ce în ce mai
îngrijorată, aruncând priviri preocupate către mulțimea care părea să scape de
sub control.
La zgomotul sticlei sparte, Graham, proprietarul localului, cu un început de
chelie și pieptul cât un butoi, alergă de la mașina de marcat și se îndreptă spre
noi.
— Animalelor, explodă el, așezându-se pe vine ca s-o ajute pe reprezentanta
casei să curețe mizeria.
Nu era prima oară când se întâmpla așa ceva, așa că era pregătit cu un făraș și
o mătură.
— Cât pe ce să-l ucidem pe Rochioli Pinot, am zis. Destupă altă sticlă.
Graham se ridică în picioare și trecu de cealaltă parte a tejghelei. Avea o față
largă de forma unei mingi de popice, de parcă ar fi fost modelată expres pentru a
intimida.
— Asta-i o degustare, Miles, nu un eveniment caritabil.
— Fără noi, acum ai fi la Capitolul 11.
— Dacă nu te-ai face mangă în fiecare vineri, ai fi ajuns deja la ultimul
capitol din romanul ăla al tău.
Am zâmbit și am împuns aerul cu degetul îndreptat spre el. Punct ochit, punct
lovit. Graham îmi întoarse gestul.
— Hai odată. Destupă altă sticlă, l-am îndemnat.
— Chiar așa, spuse Carl. Vin din ce în ce mai mulți oameni.
Graham clătină din cap cu un dezgust simulat. Lui nu-i plăceau degustările de
vineri, dar le tolera pentru că erau o afacere bună. La sfârșitul lor, împătimiții de
vin având portofelele eliberate direct proporțional cu cantitatea de vin pe care o
consumaseră aveau chef să continue petrecerea în altă parte și obișnuiau să facă
achiziții extravagante, uneori numai pentru a se impresiona unii pe alții.
În timp ce Graham termina de măturat cioburile, sticlele care mai rămăseseră
erau luate literalmente cu asalt de către clienți. Reprezentanta de la Farrell,
dându-și seama că scăpase situația de sub control, își umplu repede un pahar de
Rochioli și-l puse de-o parte în colțul său. Graham, aspirând să devină zeul
vinului din Santa Monica, flutură teatral fărașul și spuse:
— Mai desfă o sticlă de Rochioli, Carol.
Reprezentanta casei rămase perplexă un moment, apoi, fără tragere de inimă,
ridică geanta de vin, deschise fermoarul și mai scoase o sticlă. Destuparea el fu
întâmpinată cu ovații răgușite dar sincere. Paharele fură umplute din nou și în
toată încăperea se auzeau oh-uri și ah-uri.
Curând am simțit o senzație de căldură plăcută care-mi invada corpul. Voci se
întretăiau și se amestecau una într-alta. În timp ce se lăsa seara lumina devenea
mai blândă, iar fețele mai încețoșate. Apoi apăru ca într-un vis frumos Dani,
frumoasă ca o statuetă antică și cu un corp de atletă – designer de meserie –;
cobora sprintenă scările. Sânii ei fără sutien se ridicau și cădeau ritmic, strânși în
interiorul unui tricou prin care se puteau vedea mușchii abdomenului plat. Intră
cu vioiciune în Țarc, cu un zâmbet pe fața ei roșie, arsă de soare, dornică să
guste și ea ceva.
— Dani, am strigat fericit că o văd pe degustătoarea mea favorită.
— Miles! Își croi drum prin mulțime și mă salută, apoi mă strânse în brațe cu
atât de multă putere că aproape am leșinat. În cele din urmă, când îmi dădu
drumul din strânsoare, am avut prezența de spirit să-i așez în față un pahar curat
și să-l umplu pe jumătate cu vin dintr-o altă sticlă, rece, pe care reprezentantul
casei tocmai o destupase.
— Te duc direct la Allen Vineyard. Fără vinuri ordinare pentru tine! i-am zis.
— O, chiar așa? spuse ea, înălțând capul cu cochetărie. Luă paharul, bău o
gură și își închise ochii gingași un moment savurând vinul.
— Merci, Miles. Chiar aveam nevoie de un vin ca ăsta.
— Plăcerea e de partea mea.
 Cari, acum suficient de amețit cât să încerce marea cu degetul, se strecurase
ca să intre în vorbă cu prietena blondă a brunetei care, judecând după expresia
feței, părea a fi pe punctul de a-i ceda lui Jerry. Din când în când chiar râdea la
șoaptele dentistului. Am întors capul. Eekoo, clătinându-se pe picioare, se uita
cu ochii împăienjeniți peste umărul lui Malibu Jim la laptop-ul acestuia,
comentându-i notițele despre degustări și încercând mereu să-i atingă ecranul cu
degetul deși Jim îl tot gonea ca pe o muscă. Reprezentanta casei, terminându-și
de mult rolul de a turna în pahare și de a explica tehnologia de fabricare a
vinurilor Gary Farrell, se retrăsese și mai mult în colțul ei, cu un al doilea pahar
– plin ochi (!) – de Rochioli, resemnată acum în fața faptului plăcut de a se
chercheli la fel ca toți ceilalți. Țarcul, în modul său inimitabil, redusese spiritele
noastre nobile la un numitor comun josnic, tribal.
M-am aplecat spre fața roșie ca mărul a lui Dani.
— Crezi că este absurd să refuzi o întâlnire cu cineva căreia nu-i place
Pinotul? E o întrebare arzătoare pentru mine în această după-amiază.
— Despre cine vorbești? întrebă Dani, acum atentă la hoarda de băutori din
Țarc. Mă prinse cu pumnul de cămașă și mă trase la tejghea lângă sticlele
desfăcute astfel încât să nu fim stânjeniți de ceilalți când ne turnam în pahare.
— Bruneta de colo care vorbește cu Jerry, am spus eu, arătând cu capul în
direcția lor.
Dani miji ochii și se uită peste umărul meu. Ridică din umeri.
— Ai un simț critic exagerat, Miles.
— Mai trebuie să aibă cineva și standarde pe aici.
Râse și ciocnirăm paharele.
— Unde-i Jack?
— Trebuie să pice din moment în moment. În chip reflex m-am uitat la ceas.
O oră zburase cât o ardere de chibrit. „Trebuie s-o iau mai domol”, m-am
avertizat.
— Pleci de aici? întrebă Dani. Vocea ei suna de parcă încerca să-mi vorbească
de sub apă.
— Da. Chiar în seara asta. Am ridicat paharul în cinstea unei călătoriei
apropiate, a noutăților promițătoare aduse de agentul meu literar și a
sentimentului de căldură care deja mă făcea să mă simt bine.
— Îmi iau liber o săptămână și nu voi face altceva decât să gust vinuri și să
respir aer curat.
— Sună a distracție. Tare-aș vrea să vin și eu.
— Când te măriți cu Roger? am întrebat-o, referindu-mă la logodnicul ei
chipeș care lucra la bancă.
— În decembrie anul ăsta.
 — Chiar așa? Minunat. Am încercat să debitez urările de bine cu cât mai
multă convingere, totuși o ușoară nuanță de dezamăgire se strecurase în vocea
mea. Poate că aveam sentimente pentru Dani pentru că singurele ocazii în care
vorbeam cu ea erau atunci când vinul mi se suia la cap; chiar și la modul teoretic
era o femeie deosebită: pasionată de vin, un corp de sportivă, bucătăreasă
expertă. Ce altceva și-ar mai putea dori un bărbat?
— Într-adevăr, spunea ea, cuvintele ei trezindu-mă din visare, o să facem
pasul cel mare. Fără să-i pese de cei din jur, luă sticla de Rochioli și ne umplu
paharele la amândoi, provocând un fornăit de dispreț din partea reprezentantei
asediate din toate părțile. Am ignorat-o și am continuat discuția.
— Îți place Pinotul ăsta, Dani?
— Îhî. Dani făcu o mutrișoară care ascundea plăcerea ei deosebită. Atenția îi
fu atrasă de ceea ce se întâmpla dincolo de umărul meu.
— O femeie se tot uită încoace.
— Serios? Nu m-am sinchisit să întorc capul. Probabil crede că ești cu mine
și asta i-a resuscitat interesul. Am aruncat o privire rapidă spre blonda cu care
pălăvrăgea Carl. Carl o să încerce s-o seducă cu selecția lui specială de Caymus
’97. Dacă asta n-o impresionează, o să meargă mai departe și o să pună la bătaie
una din sticlele sale de Bordeaux premiers crus.
Dani își aruncă pe spate capul cu păr cafeniu-roșcat tuns scurt și râse
zgomotos.
— Așadar, ce-ți mai face romanul?
— Treizeci și cinci de refuzuri și numărătoarea continuă. Vin cu duiumul.
— Nu-i așa, încercă Dani să mă consoleze.
— Dar numărul treizeci și șase s-ar putea să fie cu noroc. Tocmai am vorbit
cu agentul meu literar. Cineva de la o editură mai mică și-a manifestat interesul
destul de serios. Chiar în acest moment, cartea e transmisă celor care iau decizii.
— Vreau s-o citesc, insistă Dani, reluând același refren săptămânal pe care
nu-l urmase niciodată.
— N-am văzut-o niciodată atât de optimistă, i-am zis, reluând discuția despre
agentul meu literar.
Dani se aplecă și mai mult spre mine, până când fețele noastre erau cât pe ce
să se atingă. Respirația ei avea un miros picant de vin și brânză franțuzească urât
mirositoare. I-am interpretat greșit gestul și mi-am apropiat gura de a ei pentru
sărutul iluzoriu pe care credeam că vrea să mi-l ofere.
— Urmează să-i dea lovitura de grație, mi-a șoptit ea în schimb, oprindu-mă
la jumătatea drumului.
Am aruncat o privire în spate și l-am văzut pe Jerry dentistul mângâind părul
brunetei și uitându-se lung în ochii ei într-un fel pe care nu puteai să-l descrii
decât ca adorator. Alături de ei, rotofeiul Carl părea să se descurce destul de bine
cu însoțitoarea ei blondă. Mă străfulgeră o viziune: patru inși puși pe șotii
îndreptându-se către apartamentul din apropiere al lui Carl ca să se înfrupte din
vinoteca lui mică dar bine dotată. Fără îndoială, Jerry își informase deja gâsculița
că eram un scriitoraș care nu mai avea de mult de lucru, ceea ce era de obicei
suficient pentru a îndepărta de mine femeile atrăgătoare. Era unul din
dezavantajele faptului că mă chercheleam în fiecare vineri și apoi mă confesam
unor oameni pe care îi credeam prieteni. Destăinuirile personale întotdeauna
reveneau să mă bântuie.
M-am întors spre Dani, clătinându-mi capul cu dispreț.
— La cât vin au băgat ăia în ei mă îndoiesc că li se mai scoală.
Dani turnă din nou Rochioli, umplând ochi păhărelele de degustare, înainte ca
ceilalți să poată pune mâna pe sticlă. Pe măsură ce degustarea se apropia de
sfârșit și sticlele se goleau, egoismul devenea caracteristica generală a acelei
după-amiezi.
— Mă bucur pentru tine și Roger, m-am trezit zicând. Dar dacă nu merge,
vreau să-mi dai un telefon, okay?
Dani își înclină capul într-o parte și zâmbi.
— Vorbesc serios, continuai să bolborosesc, fiind conștient că debitez prostii
de bețiv, simțind acea singurătate găunoasă adunându-se din nou în mine, dar
ignorând consecințele și fiind hotărât să-i dau înainte cu uitarea de sine.
Dani puse prietenește o mână pe umărul meu. Apoi, pe neașteptate, buzele ei
s-au împletit cu ale mele pentru un sărut care pentru mine a durat o eternitate.
Am simțit limba ei fierbinte și umedă plimbându-se înăuntrul gurii mele. Nu era
un sărut drăgăstos, ci mai degrabă un spectacol de suprafață menit să fie un
afront adus decenței și să atragă atenția.
În spatele meu izbucni un cor de urale zgomotoase și false. În replică, Dani se
dezlipi de mine și izgoni sărutul cu o ultimă înghițitură de Rochioli. Cu o
mișcare rapidă, întinse mâna la întâmplare către o grămadă de sticle goale
căutând una care să mai aibă ceva vin pe fund. Pescui o sticlă de Allen Chard și
se întoarse spre mine, ținându-se bine pe picioare – asta-i fetița mea! Am întins
paharul și ea mi l-a umplut. Eram amețit din cauza vinului, a sărutului care
venise pe neașteptate și a zgomotului provocat de râsete și voci neclare. Preț de o
clipă privirile noastre s-au întrepătruns. Am avut o viziune cu Dani, care mă târa
în apartamentul ei de vizavi, oferindu-mi o partidă de amor în timp ce logodnicul
ei, care o lăsa nesupravegheată pentru încă un weekend, hoinărea în jurul lumii.
Dar, privindu-ne cu ochii noștri injectați, știam că e o idee proastă și eram sigur
că și ea știa asta, așa că amândoi am rupt vraja cu niște zâmbete stânjenite.
Eram nerăbdător ca Jack să sosească și să încheiem degustarea când, din
senin, Jerry, potcovarul de dinți, făcu o remarcă la adresa mea, crezând probabil
că e o glumă inofensivă. Nu prea am înțeles mare lucru din ea din cauza gălăgie!
și a facultăților mele auditive diminuate, dar eram într-o dispoziție suficient de
proastă, provocată de cascada de râs care urmase celor spuse de el, ca tot atunci
să mă dezmeticesc și să ripostez:
— Unde e nevastă-ta săptămâna asta, Jerry? Ne e dor de ea.
Fața lui bleaga și veselă se schimonosi brusc într-o expresie urâtă, veninoasă.
Bruneta, pe care o tot vrăjise până atunci, izbucni într-o expresie mâna-la-gură-
o-Dumnezeule-mare! Îi spuse ceva tare și răspicat dentistului, îndepărtându-se în
același timp. Deși nu auzeam ce spune, era rezonabil să presupun că se referea la
comentariul meu în bătaie de joc. Gesticulând agitat și vizibil nervos, Jerry
încerca să explice remarca mea. Își ridică mâna stângă ca să-i arate că nu poartă
verighetă, dar gestul era puțin convingător pentru o femeie inteligentă care se
afla la o degustare de vinuri, unde minciunile curgeau mai gâlgâitor decât
Chardonnayul.
Câteva clipe mai târziu, cele trei nou-venite se regrupară și părăsiră Țarcul în
grabă, fără îndoială jurând să nu mai calce niciodată pe aici. Carl își ridică
brațele cu dezamăgire către mine de parcă ar fi ratat o pasă decisivă, o victimă
inocentă a pierderilor colaterale. Lângă mine, Dani, care ținea cu dinții de o
sticlă de Chard – una dintre ultimele care mai aveau ceva în ele – se cocoșase de
râs ținându-se cu mâna de burtă.
Jerry dentistul, lăsat baltă și umilit în public, ieși valvârtej din Țarc și se
îndreptă spre secțiunea principală a depozitului, cea italiană, arzând de mânie.
Privirile noastre dușmănoase se intersectară într-o fulgerare. Îmi arătă degetul
continuând să și-l agite înaintea căutăturii lui amenințătoare. Acest gest m-a
provocat.
— Hei, Jerry, am strigat, făcându-mi mâna pâlnie în colțul gurii, ia-ți o sticlă
de Muscadet, se potrivește perfect cu mărimea nevesti-tii la fofoloancă!
Țarcul explodă în râs. Atmosfera deveni din nou amețitoare, toată lumea se
întindea după sticlele din rafturi în căutarea ultimelor rămășițe. Reprezentanta de
la Farrell se retrăsese în colțul ei, sorbindu-și vinul, resemnată în fața
dezmățului. Cele două secretare care râdeau pe înfundate, cherchelite de-a
binelea, își legănau coapsele în ritmul unei melodii pe care numai ele o auzeau.
M-am întors ca să mă reîmprospătez cu ceva vin, iar dentistul se năpusti
furibund în Țarc și mă îmbrânci din spate. Îmi pierdui atât echilibrul cât și
jumătate de pahar (la dracu’!) plin ochi cu Chardonnay.
— Hei, hei, am auzit-o pe Dani calmându-l de parcă ar fi strigat din cealaltă
încăpere. Mi s-a făcut puțin teamă de ce ar fi pățit dentistul dacă Dani ar fi sărit
în ajutorul meu. Avea centura maro la arte marțiale și i-ar fi tăbăcit fundul
umilindu-l și mai mult.
— N-a fost deloc amuzant, țipă Jerry. Fața lui era un adevărat curcubeu al
mâniei.
— Din cauza unor ticăloși libidinoși ca tine vin din ce în ce mai puține femei
nemăritate la asemenea degustări, am ripostat.
Jerry era genul de om pe care alcoolul îl făcea fiară. Se repezi la mine și își
înfășură brațele în jurul taliei mele ca un luptător, încercând să mă doboare la
pământ. Secretarele își traseră poșetele. Malibu Jim își închise laptop-ul și o
șterse pe furiș ca un șarpe. Eekoo, în plină panică, își înșfăcă prețioasa lădiță cu
pahare Riedel unicat strângând-o cu grijă la piept. Carl țâșni ca o săgeată ca să
salveze puținele sticle prețioase care acum se balansau pe raftul îngust, unde
odată stătuseră nedesfăcute. Graham, furios, se descotorosi de un client și se
îndreptă către noi cu o falcă-n cer și una-n pământ.
În timp ce mă luptam cu dentistul isteric, Dani, cu o mișcare inspirată pe care
Gary Farrell nu cred că o avea în minte când a inaugurat seria de vinuri din ’99,
ridică găleata argintie pentru scuipat – plină în urma unei degustări lungi de
după-amiază – și o goli în capul lui Jerry.
Un amestec puturos de vin și brânză îmbibată cu salivă se împrăștie peste tot.
Zbătându-se, în picioare, Jerry își șterse cu furie fața, brațele lui tăind aerul
înainte și înapoi ca două ștergătoare de parbriz care au luat-o razna.
— Savurează-ți viața conjugală, Jerry, am zis, ridicându-mă în picioare.
Taman bună de băut acum!
Graham își făcu loc cu coatele către Țarc.
— Atenție toată lumea, degustarea a luat sfârșit.
Jerry, cu fața schimonosită de furie, cu puloverul leoarcă de vin, începu să
înainteze spre mine din nou, dar namila de Graham se interpuse între noi.
— Ai grijă, Jerry, îl avertiză Graham. N-aș vrea să-ți interzic să mai calci pe
aici.
Jerry flutură din nou degetul amenințător către mine, în timp ce Graham îl
scotea din zona de degustare.
În Țarc începea să se aștearnă liniștea. Dani, Carl și cu mine făceam puțină
conversație, în timp ce reprezentanta casei își strângea broșurile și gențile de
transportat vinuri. O clipă mai târziu, ca la un semnal, Jack apăru în capătul
scărilor, aureolat de soarele acelei după-amiezi târzii. Era un bărbat înalt, robust,
cu aspect de vedetă de cinema, nebărbierit după cum dicta moda, cu un șomoiog
de păr brun-auriu care stătea în toate direcțiile pe capul lui mare. Era îmbrăcat cu
o cămașă neagră de jucător de bowling, cu numele JACK brodat cu litere mari,
albe, deasupra buzunarului de la piept. Purta o pereche de bermude viu colorate
și sandale asortate.
 — Miles, strigă el.
— Jack! Ai reușit să ajungi!
Jack era hiperdezvoltat din toate punctele de vedere. Când izbucnea în râs, te
făcea să i te alături fără să-ți dai seama. Când intra într-o sală de cinema, corpul
său acapara întregul pasaj de trecere. Era tipul de om pe care îl angajai pe loc
datorită carismei sale molipsitoare și care nu trebuia să se obosească prea mult
ca să seducă o fată. Spre deosebire de mine, slăbiciunile lui erau bine ascunse și
orice urmă de negativism era acoperită cu o doză mare de optimism. Pentru Jack
adevărul era ceea ce putea atinge, mirosi sau gusta în orice moment. Problemele
existențiale îi erau cu desăvârșire străine. Era carnivor, pasionat de rezolvarea
problemelor, avea capacitatea să-ți ridice moralul după o zi grea de muncă, un
tip pe care toată lumea și l-ar dori aproape în momentele dificile. Părea un
candidat puțin probabil pentru căsătorie. Datorită personalității și aspectului său,
posibilitățile de a petrece nopți lungi cu parteneri de sex opus erau practic
nelimitate, astfel că un alt bărbat, mai puțin dotat, se putea întreba de ce Jack nu
dorea să ducă un mod de viață gen Casanova până când l-ar fi lăsat obiectul
muncii. Dar Jack avea și o latură sentimentală și – dacă aș încerca destul de tare
– aș putea să mi-l imaginez cu o droaie de copii în jurul său, tolănit pe o canapea
cu o ladă de bere rece alături debitând povești despre isprăvile sale năstrușnice și
amuzante.
Jack coborî scara, intrând în Țarc cu mersul său țanțoș, care întotdeauna îți
ridica dispoziția doar văzându-l. O salută pe Dani cu o îmbrățișare devoratoare,
trecu și-l bătu cordial pe umăr pe Carl, apoi mă cuprinse cu brațul și-și turnă ce
mai rămăsese în sticla de Zin, fără să-i pese ca de obicei ce fel de pileală era,
doar să fie roșie ca sângele și tare ca focul.
Câteva minute mai târziu, toată lumea se veselea din nou. Graham reveni
după ce a reușise să scape de Jerry.
Jack se punea la curent cu ce se întâmplase.
— Tipu’ e însurat, explicam eu, și știa că mă dădusem la tipa aia.
Jack se uită la mine cu o umbră de dispreț.
— Ai exagerat, Miles.
— Am făcut și eu o glumă și labagiul m-a luat la trei păzește, am zis.
— Atunci, care-i problema cu tine și cu Jerry? întrebă Graham.
— Să-ți spun eu care-i problema. Acum câteva săptămâni am adus o fată aici.
Jerry se bagă-n vorbă cu ea. E-n regulă – știam că tipa n-o să pună botu’ la unu
ca el. După câteva zile, dă de ea pe platoul unui film unde lucra, îi dă cu vrăjeală
la greu, apoi o invită în oraș.
— Ce e rău în asta? întrebă Graham.
— Ce e rău în asta? am repetat eu. Tipu’ s-a dat la ea. Acum fata crede că
sunt prieten cu toți cretinii. Ar trebui să-i interzici să mai vină la aceste
degustări.
În replică, Graham se strâmbă la mine.
Jack, plictisit de ceartă, luă una dintre sticlele rămase, dar nu se alese decât cu
câteva picături de vin când o întoarse cu fundul în sus.
— Hei, Graham. Ce-ar fi să mai desfaci o sticlă? Am nevoie de un pahar la
drum. Miles și cu mine suntem oficial în vacanță.
— Unde plecați?
— La Santa Ynez Valley, am replicat. Vrem să facem un tur al viilor, apoi îl
pun pe Jack la țol festiv și-l îmbrobodesc mire de duminică într-o săptămână.
— E un fel de petrecere a burlacilor de o săptămână, explică Jack. Miles o să-
mi dea lecții despre vin, iar eu o să-i dau lecții despre viață.
— Cineva să cheme poliția, spuse Graham. Toată lumea râse. E-n ordine,
spuse el. Ce vă poftește inima, băieți?
— Hai să gustăm niște șampanie, am propus eu. Să ne simțim ca la nuntă.
Preț de o clipă Graham își încruntă sprâncenele și căzu pe gânduri. Apoi își
plesni coapsa cu palma.
— Mi-a venit o idee. Urcă repede la etaj, unde avea tainița lui personală, apoi
reveni cu o sticlă de vin spumos Byron ’92.
Am pus patru pahare curate pe tejgheaua de teracotă. Graham destupă sticla
cu precizie de expert și le umplu pe jumătate. Am închinat cu toții și am băut.
Avea minunata culoare aurie pe care o capătă șampania veche, bine fermentată,
și îți lăsa o senzație de abundență pe limbă.
— Ei, ce zici? întrebă Graham.
— Delicios, am remarcat eu, sorbind încă o înghițitură. Nu știam că Byron
fabrică vinuri spumoase.
— Sută la sută Pinot Noir, replică Graham. M-am gândit că dacă voi, băieți,
mergeți la Santa Ynez și Miles e un maniac al Pinotului, vinul ăsta vi se
potrivește de minune.
— De ce-i zici vin spumos și nu șampanie? se interesă Jack.
— Pe termenul „champagne” au pus copyright franțujii, și dacă vinul nu e din
regiunea franceză Champagne nu poți să-i zici șampanie – cel puțin nu pe
etichetă, i-am explicat. Dar întrucât mi se rupe de franțuji și de modurile lor de
a-și reglementa proprietatea, Spumosi, Cava, spumosul de California, toate sunt
șampanie pentru mine. Nu-i așa, Graham?
— Cum zici tu, Miles.
Jack dădu din cap cu luare aminte.
— O să țin minte asta.
— Mi-a mai rămas o singură ladă, spuse Graham. Nu se mai fabrică vin din
ăsta. Două sute patruzeci de marafeți.
Am privit către Jack cu ochii larg deschiși și am aprobat viguros din cap.
— E-n regulă, îl luăm, încuviință Jack.
Dani își goli paharul.
— Trebuie să plec. Roger urmează să sune.
— Nu pleca, vino cu noi, am zis. Pe Roger n-o să-l deranjeze. Ia-ți o
săptămână liberă.
Dani ne dojeni făcând un semn cu degetul.
— Voi doi în patria vinului pentru o săptămână. Chestia asta sună cam nașpa
pentru mine. Ne făcu cu mâna în timp ce ieșea din Țarc.
— Merci pentru șampanie. Apoi plecă în timp ce noi ne uitam lung după ea.
Jack clătină din cap cu o mișcare un pic exagerată.
— Frate, tipa asta e chiar valabilă. Mi-ar plăcea să i-o pun și eu o dată.
— Hei, nu vorbi așa despre Dani. E o fată bună, am făcut eu.
— Ai perfectă dreptate, răspunse Jack râzând. E bună rău de tot.
— Hei, am văzut-o pe fosta doamnă Miles pe aici zilele trecute, zise Graham,
referindu-se la Victoria, femeia cu care fusesem căsătorit timp de opt ani. N-o
mai văzusem și nu mai vorbisem cu ea de câteva luni bune.
— Serios? făcui eu, dispoziția schimbându-mi-se dintr-odată. Ce treabă avea
în Westside?
— Venise ca să i-o trag, replică Graham, fără să clipească.
— Vezi să nu. Mai degrabă s-ar recăsători cu mine decât să ți-o dea ție. Țap
bătrân.
Graham și Jack râseră amândoi.
— Era cu cineva? am întrebat încercând să par indiferent.
— Da, un tip oarecare pe care nu-l mai văzusem niciodată. Înalt, chipeș,
spilcuit. Exact opusul tău.
— Ha, ha. Ce voia să cumpere?
— O ladă de Krug.
— Chiar așa? făcui eu cu ochii mirați. Cu ce ocazie?
Graham se apucă să răspundă, dar se opri brusc în mijlocul frazei, privirea lui
alunecând pe furiș peste umărul meu în vecinătatea lui Jack.
M-am întors rapid și l-am surprins pe Jack trecându-și mâna prin șomoiogul
de păr, ca și cum și-ar fi întrerupt un gest către Graham prin spatele meu.
Dându-mi seama ce se întâmplase, am zis:
— Okay, okay, am trecut peste asta, bine? Sunt un burlac fericit. Un pahar de
vin, o baghetă de pâine proaspătă, o carte bună și mă simt bine.
Jack și Graham schimbară câteva zâmbete afectate evitând să mai pună sare
pe rană. Trecuse mai bine de un an de la divorț și trebuie să recunosc că mi-era
dor de micile bucurii pe care ți le oferă căsnicia, de gesturile de rutină care-mi
țineau viața sub control și mă împiedicau să fac excese.
— E-n ordine, spuse Jack, simțind că eram gata să mă scufund în butoiul cu
melancolie. Pe aici nu mai e nimic de făcut. Hai să pornim la drum.
L-am trimis pe Jack la etaj să aducă lada de Byron. Ca să fim asigurați, am
mărit achiziția cu o ladă de Veuve Clicquot. Ne-am luat rămas-bun de la Graham
și Carl, apoi ne-am îndreptat către parcare, fiecare având câte o ladă apăsând
greu pe brațe. Am stivuit lăzile în portbagajul mașinii mele 4Runner, pe care o
aleseserăm pentru călătorie. M-am îndreptat din reflex către scaunul șoferului,
dar Jack m-a apucat de gulerul cămășii și m-a dat la o parte cu o smucitură.
— Hei, hei, hei, ce faci? Eu conduc, gagiule.
— Poftim?
— Nu vreau să-mi petrec prima noapte de vacanță scoțându-te din pușcărie pe
cauțiune.
— Scutește-mă. Abia dacă mi-am muiat mustața.
Jack izbucni în râs.
— Ești mangă, frate. Te-ai luat la harță cu Jerry, i-ai cerut lui Dani să vină cu
noi. Doamne Dumnezeule.
— Și ce dacă i-am cerut lui Dani să vină cu noi?
— Dă-mi cheile, Miles. Jack își întinse mâna înclinându-și capul într-o parte.
Fiind încolțit, i-am cedat cheile, apoi am înconjurat mașina îndreptându-mă către
bancheta de lângă șofer și am urcat.
Jack porni motorul, se întoarse spre Seventh Street și se îndreptă spre nord.
Am coborât geamul mașinii, am scos capul prin el și l-am lăsat să se odihnească
pe braț. Era o seară neobișnuit de caldă pentru perioada aceasta a anului. Cerul
de un albastru adânc se întindea cât vedeai cu ochii, iar în aer se simțea
înțepătoare briza oceanului. Treceam prin elegantul Brentwood, ale cărui case
împrăștiate, umbrite de copaci îmi reaminteau cu tristețe unde mă aflam în viață,
apoi am cotit-o pe San Vicente Boulevard. Privirea mea urmărea aleea largă de
iarbă, de-a lungul căreia protagoniștii industriei spectacolului alergau dintr-un
capăt în altul pentru a-și menține aspectul fizic veșnic tânăr și pentru a-și elibera
frustrările acumulate în activitatea de producție a filmelor. Mediana se scurgea
prin fața ochilor mei ca o fâșie de aburi de vin.
Pe bulevardul Sunset, am traversat autostrada suspendată și am făcut o buclă
spre ruta 405 Nord. Autostrada era plină de excursioniștii de sfârșit de
săptămână care se îndreptau spre Santa Barbara și alte destinații de desfrâu din
nord. Ne-am împotmolit în râul de vehicule care se mișca încet până când, în
cele din urmă, am reușit să ne desprindem la intersecția cu 101, urmându-ne
drumul spre vest. Soarele cobora încet pe cer, umbrit de ceață și fum. Razele lui
din ce în ce mai firave proiectau reflecții aspre pe ferestrele ca niște oglinzi
colorate ale orașului fără sfârșit și străpungeau necruțător parbrizul cu o
ferocitate purpurie, plină de mânie. Numele Victoriei menționat la Epicur îmi
temperase beția de cuvinte care se declanșa în mod obișnuit după degustări.
— Trebuia să speli parbrizul ăsta, îmi zise Jack.
— N-am avut timp. Am altele pe cap.
Jack porni ștergătoarele de parbriz și pe sticlă țâșni un jet de lichid. O clipă
am fost orbiți de murdăria întinsă de apă și de strălucirea soarelui. În acele
câteva secunde de orbire, traficul din fața noastră încetinise și Jack, recăpătându-
și câmpul vizual, apăsă pe frâne și coti brusc pe banda de urgență pentru a evita
impactul.
— Iisuse, Jack! am zis, năucit. Iisuse.
— Stai liniștit, spuse el, pornind din nou. Am mașina sub control. Închipuie-ți
ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi condus tu.
I-am aruncat o privire plină de reproș, fiind încă indispus din cauza altercației
cu dentistul, aparentei lipse de interes față de mine a brunetei, menționării
numelui Victoriei la Epicur de către Graham cel cu gura spurcată, cuvintelor
amenințătoare rostite de proprietarul casei și a murmurului legănător minunat
care acum scădea.
— Așadar, ai vorbit cu agentul tău literar? întrebă Jack, încercând să înfiripe o
conversație.
— Da. E clar că există un dram de interes din partea unui editor despre care
n-am auzit niciodată. Bine, poate ceva mai mult decât un dram. De fapt, ai fi
surprins să afli că de data asta chiar am o vagă speranță.
Chipul lui Jack se relaxă și pe el apăru un zâmbet.
— Excelent. Când vei afla rezultatul?
— La sfârșitul săptămânii viitoare. Tu te însori iar eu obțin un contract de
publicare. Viața e minunată, am zis eu pe un ton sarcastic.
— Păi, meriți să ți se întâmple și ție ceva bun.
Am zâmbit și m-am uitat pieziș, orbit de soare, la autostrada din fața noastră.
Acum mai bine de cinci ani eu și Jack colaboraserăm la o producție
independentă de film. Eu scrisesem scenariul, iar el jucase un rol și îl regizase.
Rulase într-o serie de festivaluri, fără a obține însă niciun contract de distribuție.
Am pierdut atât investițiile noastre cât și pe cele ale sponsorilor. Jack, un actor
de compoziție de succes, își orientase eforturile într-o succesiune de slujbe ca
actor sau regizor pentru diverse show-uri de televiziune care nu ofereau niciun
fel de satisfacții din punct de vedere artistic, dar îi aduceau în schimb un venit ce
îi permitea să trăiască fără griji. Făcuse cunoștință cu Barbara – sau Babs, cum îi
zicea el –, o costumieră, într-una din acele producții și îi căzuse cu tronc. Relația
lor a evoluat cu suișuri și coborâșuri, fiind presărată cu infidelități, acuze și
reconcilieri din partea ambelor părți. Dar, în cele din urmă, au ajuns la concluzia
că a trăi despărțiți era mai dureros decât perspectiva de a fi căsătoriți, așa că s-au
hotărât facă o încercare. Având în vedere trecutul lor plin de conflicte, nu prea
le-am înțeles dorința de a-și pune pirostriile. Dar ei o doreau, așa că acum eram
în drum către nuntă, mirele care urma să fie îmblânzit curând și eu, cavalerul lui
de onoare dezmățat și romancier fără succes.
Traficul se degajase în timp ce noi ne continuam drumul spre Santa Barbara
pe Autostrada 101, care se desfășura în fața noastră cu noi promisiuni de
voluptăți, distracții și aventuri. Soarele se scufundase sub linia orizontului, iar
cerul devenea din ce în ce mai violet. Tot mai mulți șoferi începură să pornească
farurile, iar împrejurimile explodară într-o irizare care ardea ca un bec de neon,
aducând la viață un oraș mișcător de lumină.
— Ține volanul un pic, îmi zise Jack. Am prins volanul cu mâna stângă și am
ținut mașina în mișcare, în timp ce Jack se aplecă sub banchetă și răscoli într-o
geantă din molton. O clipă mai târziu scoase o sticlă de vin. Mi-o dădu cu
mândrie reluând controlul asupra volanului.
Am ridicat sticla și ochii mi s-au mărit de uimire când am văzut eticheta:
Chateau Latour – 1982.
— De unde ai șterpelit asta?
— E un cadou de la protagonistul show-ului pe care-l regizez. A dat câte o
sticlă fiecărui membru al personalului. E bun de ceva?
— Bun de ceva? E un afurisit de Latour ’82. E unul dintre cele mai bune
vinuri din ultimii cincizeci de ani! Există doar șase astfel de soiuri grands crus în
Bordeaux, și tu mă întrebi dacă e bun de ceva? Wine Advocate îl contează la o
sută de puncte. E un vin de o calitate excepțională, din câte înțeleg, pentru că
desigur eu n-am de unde să știu.
— Desfă-o, spuse Jack, câtuși de puțin impresionat de cele spuse de mine.
Am întors capul către el cu gura căscată de uimire.
— Ce, te-ai tâmpit? Ar fi o adevărată blasfemie dacă aș desface vinul ăsta
altundeva decât într-o cameră liniștită și întunecoasă, dacă nu l-aș turna încet
într-un pahar de cristal și nu l-aș savura la o friptură dintre cele mai bune. Ar
putea chiar să te scuipe în față pentru un asemenea dispreț nesăbuit față de
măreția lui. Andreea Immer ar face un atac de apoplexie.
— Cine-i Andreea Immer?
— O expertă în vinuri de care m-am amorezat. Firește, am văzut-o doar la
televizor.
— Tu și încă un milion de alți obsedați de vinuri, glumi Jack.
— Când va fi publicată cartea mea, o să-mi pot permite vinuri rare de
Burgundia ca s-o vrăjesc.
Jack râse.
— Bine, atunci desfă o sticlă de spumos din ăla de Byron. Am o sete teribilă
care trebuie ostoită.
— Aici pe autostradă?
— La naiba, chiar aici pe autostradă.
M-am aplecat peste banchetă și am scos o sticlă din una dintre lăzi.
— Trebuie să fie două pahare acolo în spate, zise Jack.
Am găsit paharele, am desfăcut șampania, le-am umplut până au dat pe
dinafară și i-am întins unul lui Jack.
— E caldă.
— Cui îi pasă? Își întinse paharul și dădurăm noroc.
— Să avem o săptămână minunată!
— Să sperăm că așa va fi, am replicat eu.
— Sigur va fi, promise Jack.
M-am dat pe spate și am băut.
— Ce părere ai de vinul ăsta? l-am întrebat.
— Îmi place, răspunse Jack. Dar dacă e sută la sută Pinot, cum de nu e rozé?
— Doamne, Jackson, nu mai pune întrebări din astea în patria vinului. Or să
creadă că ești un nenorocit de amator.
— Luminează-mă tu, deșteptule.
— Sucul fructului e incolor. Culoarea i-o dă pielița. În timpul fermentării nu
există contact cu pielița, prin urmare nu există culoare.
— O să încerc să țin minte chestia asta, zise Jack. E al dracului de bun. Își
goli paharul și se întoarse către mine să i-l umplu din nou. L-am servit.
— Trebuie să facem o scurtă oprire la Montecito, am spus.
— Montecito? Pentru ce naiba?
— Pentru maică-mea.
— Pentru maică-ta? Nu știam că ai o mamă, glumi el.
— Azi e ziua ei de naștere.
— Azi e ziua de naștere a maică-tii?
— Da. Tocmai asta am spus. E ziua ei de naștere, și ar fi de neiertat din partea
mea să trec pe lângă casa ei, știind că a rămas văduvă de curând și că stă
probabil singură într-o asemenea zi festivă, fără să-i urez la mulți ani.
Jack se îmblânzi.
— Măcar i-ai luat un cadou?
— O să-i dau o sticlă de Veuve. Îi place șampania.
— Ăsta nu-i un cadou potrivit pentru mama ta. Iisuse, Miles. Nu te-au învățat
ai tăi bunele maniere?
 — Nu-mi pot permite un cadou adevărat, okay? Așa că nu mă mai amărî și tu
degeaba.
— O să ajungem târziu la Santa Ynez.
— Știu, știu.
Ne-am continuat drumul spre vest pe Autostrada 101; cerul se întuneca lăsând
loc nopții. La stânga noastră, Oceanul Pacific lucea ca o folie de aluminiu
șifonată sub o lună galben-pal din ce în ce mai mare. În apropiere de capătul de
est al Santei Barbara, l-am ghidat pe Jack către o pantă care ne-a dus pe dealurile
din Montecito, o prosperă zonă rezidențială. Apoi Jack căută o florărie,
mormăind că nu e corect să apari fără flori la ziua de naștere a mamei. În cele
din urmă găsi o prăvălie la colțul străzii cu intrarea plină de flori, parcă mașina
în față și intră fără mine. În interiorul magazinului puternic luminat l-am văzut
pe Jack cerându-i sfatul unui bărbat de vârstă mijlocie cu o mustață stufoasă.
Gândurile mele alunecau în dezordine către cele mai neplăcute subiecte.
Ceva mai târziu, Jack se întoarse ducând în mâini o duzină de trandafiri
galbeni cu coadă înfășurați în hârtie galben-verzuie. Îi întinse spre mine.
— Ia-i, îmi zise. Spune-i că o iubești. Porni mașina și puse motorul în
mișcare. La urma-urmei, ți-a dat viață.
— Să-i mulțumesc pentru asta? făcui eu.
Jack reveni în trafic.
— Ești un lup în piele de oaie, frate. Dacă ai întâlni-o pe Doamna Fericire, și-
ar strânge cortul speriată și-ar pleca.
— Doamna Fericire e o iluzie creată de companiile farmaceutice.
Jack râse, aproape pierzând controlul la o cotitură.
Mama mea ducea o viață confortabilă într-o casă cu două dormitoare situată
pe o stradă terasată cu vedere la ocean. Priveliștea minunată nu prea mai conta
pentru ea: după ce tatăl meu murise în urma unui atac cerebral, aproape că nici
nu mai ieșea din casă. Nu mai conducea mașina și cred că în unele săptămâni
unicul ei contact cu lumea era reprezentat de diverși furnizori la domiciliu care-i
aduceau mâncare, băutură și medicamente. Nu avea griji din punct de vedere
financiar – tatăl meu se învârtise bine închiriind mașini de spălat pentru
complexe de apartamente și pusese ban pe ban – dar oricum nu părea să mai aibă
pentru ce trăi în afară de câinele ei și porția zilnică de Martini.
Când mama mea îmbrăcată într-o cămașă de noapte deschise ușa, eu țineam
duzina de trandafiri, iar Jack avea într-o mână o sticlă de Veuve și una de Byron
în cealaltă. Fusese cândva o femeie frumoasă, aducând vag cu Ingrid Bergman,
dar vârsta, combinată cu băutura și singurătatea reușiseră să-i creeze un aspect
înfricoșător, cu coafura gen mireasa lui Frankenstein, tenul palid și ochii afectați
de catar, care nu se mai mișcau sincron. Era doar 7:30 când am ajuns, dar ea era
deja cherchelită, clătinându-se în cămașa de noapte și în papucii îmblăniți și i-au
trebuit câteva secunde ca să-și recunoască unicul fiu.
— Mamă. La mulți ani! i-am spus dându-i trandafirii.
Florile erau parcă prea mult pentru ea și le strânse la piept cu un gest stângaci.
— O, sunt atât de frumoși, Miles, îi cântă vocea. Mulțumesc. Privi în spatele
meu și-l zări pe Jack. Vai, și șampanie!
— Veuve Clicquot, am zis eu. Șampania ta preferată, mama.
— O, e o surpriză atât de plăcută. Nu credeam că o să vii.
— Ți-am zis c-o să vin, mamă.
— Nu-mi amintesc să-mi fi dat flori vreodată.
Jack îmi aruncă una din acele priviri dezaprobatoare și-și clătină capul.
Bucuria de a auzi voci noi – orice fel de voci – îl făcu pe câinele mamei să se
agite și să latre nebunește.
— Snapper, gura, își dojeni mama animalul gălăgios, de multă vreme
tratându-l ca pe un om pe micul diavol. Era încântat că are tovarăși de distracție,
sărea ca un nebun, făcând tumbe prin aer. Probabil nu văzuse de săptămâni
întregi alți oameni și își ieșise din minți îndurând monologurile de bețivă ale
mamei.
— Mamă, ăsta-i Jack. Este cel despre care ți-am zis că se însoară.
— Bună seara, doamnă Raymond. Jack ieși în față și o salută. Și la mulți ani,
doamnă! adăugă sărutând-o pe obraz.
— O, zi-mi Phyllis, te rog, mă faci să mă simt al dracului de bătrână.
Deschise ușa și se dădu la o parte.
— Poftiți în casă. Snapper flutură capul și lătră o dată. Mama se uită la el și-l
mustră cu degetul.
— Acum taci. Du-te la comida ta. Snapper fugi lătrând vijelios.
Am urmat-o pe mama înăuntru. Plutea ca în vis, de parcă ar fi fost
somnambulă. N-o mai vizitasem de ceva timp, dar casa rămăsese neschimbată.
Sufrageria puțin mobilată și de o curățenie impecabilă. Podeaua din lemn atât de
bine ceruită încât câinele patina câte un metru și jumătate ori de câte ori se oprea
din alergat. De-a lungul holului întunecat care ducea spre bucătărie am găsit
aceleași fotografii și suveniruri, reprezentând un fel de arbore genealogic
neoficial al familiei Raymond, înghesuite pe pereții cu culori de pastel.
În timp ce mama mea dispăru după colț în bucătărie, eu cu Jack am zăbovit în
fața unor fotografii de familie. Jack se interesă în mod deosebit de o fotografie
de a mea decolorată, făcută când aveam cam doisprezece ani, pozând într-o
uniformă din liga de pitici albastru-verzuie și cu o bâtă de base-ball în brațe, cu
dinții din față ieșind într-un zâmbet larg, nestingherit.
— Ăla ești tu, gagiule? Îi plăcea să-mi zică gagiul. N-am putut niciodată să-
mi dau seama de ce, întrucât eram alb ca un suedez, dar fără îndoială că îi venise
în cap într-una din serile în care băuse mai multe pahare în plus.
— Nu râde. Am avut o medie de 0,450 în sezonul ăla, am condus liga cu
unsprezece home run-uri și am intrat în echipa All Stars.
— Erai doar un puști costeliv. Slavă Domnului că ai tăi au avut prezență de
spirit să-ți pună aparat dentar. Iisuse, omule, arătai ca o morsă.
Nerăbdător să beau ceva, am ajuns-o pe mama din urmă la bucătărie. Ea
scoase trei pahare prăfuite Marie Antoinette și zise cu veselie:
— O, hai să ieșim în curtea interioară. E o seară atât de frumoasă. Tonul vocii
ei îți crea impresia că a ieși în curtea interioară era o aventură pentru ea.
Am găsit o găleată cu mop, am umplut-o cu gheață și apă, și am adus-o afară
acolo unde Jack și mama mea ședeau la o masă, discutând aprins. M-am așezat
ușor pe un scaun de plastic, care era prea tare pentru fundul meu, și am trecut în
revistă decorul. În curte era o piscină mică în formă de rinichi a cărei apă
strălucea ca turcoazul și emana un abur greu, deși nu era nevoie să fie încălzită,
întrucât nimeni nu a înotat vreodată în chestia aia părăsită. Plantele agățătoare
creșteau în dezordine, pe un gard înalt, izolând-o ermetic pe mama de restul
lumii. Uitată în această grădină-paradis fără să-l aibă în preajmă pe tatăl meu,
înnebunea încet încet, iar eu eram copleșit de tristețe de fiecare dată când o
vizitam.
Am lăsat șampania să se răcească în baia de gheață și am făcut puțină
conversație. Mama voia să știe totul despre apropiata căsătorie a lui Jack, iar el îi
împuia capul cu prostii sentimentale.
Când sticlele erau suficient de reci am scos spumosul și am îndepărtat capsula
din fire de sârmă.
— Secretul în destuparea șampaniei, ziceam în timp ce fixam sticla în poală,
este ca imediat ce dopul începe să slăbească, să-l ții sub presiune în timp ce
începe să se ridice. Țineam dopul apăsat în timp ce îl răsuceam încet.
— Apoi, când începe să iasă, trebuie îndoit la nouăzeci de grade.
Demonstram cum se face. Scopul este să auzi un sunet aproape insesizabil, ca și
cum o cucoană foarte dichisită și decentă și-ar ascunde un pârț. În replică, se
auzi un fâââââââsssssssss, imediat ce dopul ieși.
— O, Miles, zise mama. Nu fi atât de grosolan.
— Chiar așa, interveni Jack în discuție, râzând.
— Un oarecare francez expert în șampanie a calculat numărul de bule dintr-o
sticlă și a ajuns la concluzia că prin modul în care cei mai mulți oameni desfac
șampania jumătate din ele se pierd numai la destupare.
— Toarnă-ne câte un pahar, băi, Dom Perignon, înainte de a ne pierde bulele,
zise Jack, luând un pahar și întinzându-l.
 Am umplut îngrozitoarele pahare Marie Antoinette până la buză, le-am ridicat
ca să rostim un toast și le-am ciocnit urându-i mamei mele La mulți ani și
împlinirea tuturor dorințelor.
— Ce avem la cină, Phyllis? întrebă Jack.
— Avem un miiiiiiiiiiiinunat pui prăjit, îngână maică-mea, șampania deja
urcându-i-se la cap.
— Fantastic, făcu Jack. Mai aștepți și alți musafiri?
— Nu, replică maică-mea. Doar pe Snapper.
Snapper își auzi numele și lătră în semn de confirmare. Urmă un scurt schimb
de replici între el și maică-mea până când, în cele din urmă, se așeză pe
picioarele dinapoi și tăcu.
— E bine, mă bucur că am putut să venim, zise Jack. N-ar trebui să fii singură
de ziua ta de naștere.
— Deci, chiar te însori? făcu ea către Jack, sorbindu-și șampania zgomotos,
neputându-și ascunde emoția pe care o simțeam în ochii ei.
— Da, replică Jack. Se aplecă spre mine și mă apucă de ceafă ca să mă tragă
mai aproape de el. Și Miles al tău urmează să-mi fie cavaler de onoare.
Maică-mea își ridică paharul, vărsând aproape jumătate din șampanie pe
drum. Jack mă pupă zgomotos pe obraz. M-am dat înapoi și el mi-a dat drumul.
Am continuat să bem și ne-am umplut din nou paharele după necesitate. Greierii
țârâiau în plantele agățătoare, în timp ce umbre de frunze de palmieri jucau
deasupra capului și se legănau încet deasupra piscinei puternic iluminate. Ultima
picătură de albastru dispăruse de pe cer făcând loc unor scânteieri slabe de stele
care apăreau ca niște ochi nocturni de animale sălbatice urmărindu-ne din
întuneric.
Mama mea, care nu mai rezista nici măcar la cantități neînsemnate de alcool,
începea să devină vioaie.
— Am fost la San Jose del Cabo cu prietenele mele, povestea ea. Se opri, își
duse un deget la buze, privi în jur, apoi rosti pe un ton conspirativ:
— Să nu-i spui asta tatălui tău, Miles.
— Tata e mort, mamă, am rostit eu pe un ton solemn, sperând ca ea să revină
la realitate.
Își ridică privirea către cer.
— O, el aude ce zicem noi. Își ridică un deget către locul unde ar fi trebuit să
se afle spiritul tatălui meu plutind în aer. Știu asta. Nu-i așa că ne aude, Snapper?
Eu și Jack am schimbat niște priviri mirate, apoi Jack bolborosi încet „las-o
să-și facă damblaua”. Când am coborât privirea am observat că Snapper, care
ieșise să se alăture petrecerii, se uita și el la cer, absorbit de țicneala mamei mele.
— Hai, spune-ne povestea, mamă, am îmboldit-o eu, înainte ca stafiile să
înceapă să apară din tufișuri.
— O, taci din gură. E ziua mea de naștere. Mă distrez și eu. Împinse paharul
de șampanie către mine și îmi aruncă o privire încruntată. Snapper lătră,
întărindu-i reproșul.
Eu cu Jack ne distram pe socoteala mamei mele, dar acest fapt nu părea să o
deranjeze.
— Spune-ne povestea, Phyllis, insistă Jack.
Am umplut paharele. Mama căpătă curaj după încă o înghițitură de șampanie,
apoi începu din nou să-și depene istorioara picantă.
— Eram cazați la Palmilla. Un vechi hotel miiiiiinunat. O, Doamne! Am făcut
cunoștință cu un mexican splendid. Cred că era un fel de vedetă de cinema.
— Scuză-mă un pic. Mi se făcea greață la gândul de a asculta revelația bahică
a mamei mele despre un rendez-vous consumat în Mexic cu prea multe pahare de
margarita în urmă. Mi-am golit paharul și m-am ridicat de pe scaun.
— Am auzit-o p-asta, mamă. Povestește-i-o lui Jack. El e fascinat de toate
lucrurile interzise minorilor.
L-am lăsat pe Jack cu mama și am fugit în casă. Vocea lui Jack, care o
îndemna pe mama să continue, deveni din ce în ce mai slabă și în cele din urmă
se stinse în timp ce eu am pătruns în holul slab luminat orientându-mă spre
bibliotecă pentru a-mi atinge adevăratul, jalnicul scop al vizitei mele.
În bibliotecă am aprins o lampă de birou cu abajur verde, m-am lăsat în patru
labe și m-am strecurat sub birou. Cu ambele mâini am început să pipăi marginile
unei bucăți de covor detașabile de mărimea aproximativă a unei cărți. Am dat-o
la o parte descoperind în podea un seif cu cifru. Am format din memorie primul
număr, am rotit cadranul la stânga pentru cel de-al doilea, apoi rotițele din capul
meu au înțepenit. Al treilea număr nu-mi venea în minte. „Rahat!
Rahatrahatrahat! De ce am băut atât de mult la degustarea aia nenorocită, e un
cifru pe care ar trebui să-l știu pe dinafară, pentru numele lui Dumnezeu, e data
nașterii propriei mele mame. Poate că Jack avea dreptate, că nu mă gândesc la ea
suficient”.
Am pus la loc peticul de covor și m-am întors în bucătărie prin hol. M-am
oprit în fața ușii glisante de sticlă care ducea către curtea interioară. Mama
gesticula, făcând cu mâinile arabescuri în aer ca să-și descrie mai bine povestea,
iar Jack râdea politicos. I-am făcut semn cu mâinile ridicate deasupra capului ca
să-i atrag atenția. În cele din urmă mă observă și își întoarse capul către mine
aruncându-mi o privire nedumerită. I-am făcut semn să se miște din loc cu niște
gesturi furioase ale brațelor și cu o expresie de clown mimând o urgență. Jack
puse o mână pe umărul maică-mii și-i spuse ceva scuzându-se, apoi se ridică de
pe scaun și veni către mine. Mama îmi aruncă o privire urâtă, care mă făcu să mă
ascund după perdea.
— Ce-ai pățit? mă întrebă Jack prin crăpătura ușii.
— Întreab-o pe maică-mea când s-a născut.
Își întinse capul înainte.
— Ce ai spus?
— Am nevoie să știu. Și nu vreau s-o întreb eu din motive în care nu vreau să
intru, am spus repede și cu insistență.
— Credeam că ziua ei de naștere e astăzi.
— Am nevoie de an.
— La ce dracu’ îți trebuie? Ce faci acolo? Mi se face foame. Hai să plecăm
odată.
— N-o să putem pleca nicăieri dacă nu-mi afli anul acum. Trebuie să iau niște
bani ca să-mi plătesc chiria plus ce mai am nevoie pentru călătoria asta. Are un
seif care trosnește de bani, iar cifrul e ziua ei de naștere, dar, la dracu’, am uitat
anul. Acum te-ai prins?
— Iisuse, Miles, făcu Jack.
— E un împrumut pe termen scurt din moștenirea mea – care, după cum îți
poți da seama, e cam pe ducă.
Jack se uita la biata mea mamă, pierdută în lumina hipnotică a piscinei, care
vorbea lătrătorului de Snapper.
— La naiba, omule, nu știu ce să zic.
— Doar fă-o, pentru numele lui Dumnezeu!
Capul lui Jack se blegi de dezgust. Îmi întoarse spatele, se îndreptă către
curtea interioară și se așeză lângă maică-mea, care umplea din nou paharele cu
ce mai rămăsese în sticla de Byron.
În timp ce Jack o vrăjea, m-am strecurat în hol și m-am oprit în fața unei
fotografii de nuntă cu Victoria și cu mine. Arătam tânăr și chipeș, îmbrăcat într-
un smoching negru, iar ea era uluitor de frumoasă, purtând un voal și o rochie
albă, clasică. Amândoi aveam pe chipuri niște zâmbete radioase, și eram roșii la
față, emoționați probabil de promisiunile oferite de căsătorie. În acel moment
mi-am dat seama cum își bat joc pozele de prezent privindu-ne din rame cu
lustrul nemișcat al tinereții noastre trecute. Am privit mai de aproape chipul
Victoriei; de-aș fi știut la ce se gândea ea atunci, ce se ascundea în spatele acelor
ochi mari, strălucitori, poate aș fi încercat mai mult să evit destrămarea căsniciei
noastre.
Ușa glisantă se deschise, trezindu-mă brutal din visare. M-am despărțit de
fotografii și m-am grăbit să mă întorc în bucătărie, unde l-am găsit pe Jack
scuturându-se ca o focă udă, de parcă voia să spună „Asta-i o nebunie prea mare
pentru mine”. Mi-a transmis în silă anul de naștere al maică-mii – ’33 –
mustrându-mă pentru că nu-mi amintisem un număr atât de simplu, apoi m-a
îndemnat să mă grăbesc, ca nu cumva maică-mea să înceapă să întrebe de mine.
— Deschide sticla de Veuve. E din partea mea, am spus eu.
Jack zâmbi afectat, se întoarse și ieși afară.
Mi-am îndreptat din nou pașii spre bibliotecă. Cifrul fu format și ușița seifului
se deschise cu un pocnet, dezvăluind în interior profitul nedeclarat al familiei
Raymond: krugerranzi de aur (tatăl meu era convins că sfârșitul lumii era
aproape și că aurul urma să devină valuta standard după viitoarea apocalipsă, așa
că adunase multe astfel de monede), pachete de bancnote, diverse obligațiuni și
testamente, precum și câteva bijuterii pe care mama nu se simțea în largul ei să
le poarte în public. Mi-am întins mâna către un teanc de bancnote, am scos
banda de cauciuc și am numărat douăzeci și una de sute. Dintr-odată, am auzit
un mârâit. Uitându-mă peste umăr l-am văzut la nivelul ochilor pe Snapper cu
dinții dezgoliți, urechile ciulite, încordat și gata de atac.
— Snapper, gura! am zis cu o voce tăioasă. Nu numai că nu tăcu, dar înaintă
în mod agresiv și-mi înhăță un crac de la pantaloni, mârâind feroce. L-am făcut
să cedeze cu o lovitură puternică de picior. Sări înapoi, dar începu să latre încă și
mai tare, fiind sigur că o va face pe mama să se alarmeze. Mi-am îndreptat
degetul către el.
— Snapper, du-te și-ți ia comida. Cuvintele mele funcționară ca un sesam
deschide-te, el se întoarse și fugi din cameră. Am terminat repede de numărat
cele două miare, am înfășurat la loc banda de cauciuc, apoi am aruncat pachetul
înapoi în seif și l-am închis.
Snapper s-a întors după mine în bucătărie, urmărindu-mă în curtea interioară,
lătrând și încercând să mă muște de călcâie.
— Miles, unde ai fost? întrebă mama.
— A trebuit să dau un telefon, mamă. Interurban. Unul important.
Jack se uita încruntat la mine, clătinând din cap încet.
Mama mai goli un pahar de șampanie, se ridică în picioare clătinându-se și
propuse:
— Ce ziceți dacă am gusta ceva?
Jack sări în picioare și o susținu.
— Te simți bine, Phyllis?
— Vai, șampania mi s-a urcat la cap. Zbor pe aripile îngerilor. Eu și Jack am
râs zgomotos. Transfuzia de bani îmi ridicase dispoziția dintr-odată și aproape
mă amețise. Acum viitorul imediat părea roz și râsetul țâșnea din mine în
cascade.
Am intrat în casă în ritm cadențat, Jack escortând-o cavalerește și ținând-o de
braț pe mama, care își târșea pașii în zigzag. Am adus cu mine șampania și
paharele Marie Antoinette.
În bucătărie mama îngâna un cântec în timp ce punea mâncarea în farfurii.
Jack mă trimise la mașină să aduc un vin roșu – „Șampania asta blestemată o să-
mi provoace diaree” – iar eu m-am strecurat afară după proviziile mele de zile
mari: o lădiță de lemn conținând șase sticle pe care le păstram pentru ocazii
speciale. Subtilizarea celor două mii de dolari era un motiv serios, m-am gândit
eu, ca să renunț la una dintre ele. Am ales un Williams Selyem Olivet Lane ’95
pe care l-am dus în casă împreună cu două pahare Riedel de Burgundia, pe care
le luasem pentru călătorie.
În casă, mama scoase din cuptor o tavă de argint cu un pui prăjit garnisit cu
morcovi, fasole verde și cartofi noi. Puiul mirosea grozav; mama fusese
întotdeauna o bucătăreasă excelentă. Am deschis sticla de Williams Selyem, am
turnat în două pahare și i-am dat unul zâmbărețului Jack. I-am arătat sticla
mamei.
— Vrei să guști ceva Pinot Noir, mamă?
Mama făcu o grimasă.
— Rămân la șampania mea.
Jack mă imită agitând vinul în pahar, apoi luă o înghițitură. Amândoi
gustarăm. Miji ochii și plescăi din buze în semn de aprobare.
— E un Williams Selyem din ’95. Doi inși care lucrează într-o magazie din
Sonoma aleg struguri din cele mai bune podgorii și îi prefac în vin zdrobindu-i în
teascuri vechi după metode tradiționale burgunde. Recent și-au vândut afacerea
pentru mai mult de nouă milioane de dolari.
— Unde ai învățat atât de multe despre vinuri, Miles? mă întrebă mama în
timp ce ne servea câte o farfurie. Credeam că ești prea lefter ca să cumperi vinuri
scumpe.
Jack izbucni în râs, iar eu chiar am chicotit.
— Am prieteni sus-puși, mamă.
— Așa o fi, glumi Jack.
Am înfulecat friptura de pui suculentă gătită de mama, care se potrivea de
minune cu Pinotul catifelat. Viața ne răsfăța încă o dată.
În mijlocul cinei, mama s-a întors brusc către mine și m-a întrebat:
— Miles, când ai de gând să te recăsătorești?
— Tocmai am divorțat. Când o să-mi dau seama cu ce am greșit, s-ar putea să
iau din nou în considerare ideea de căsătorie.
— Doar dacă va găsi persoana potrivită, mă sâcâi Jack.
— Păi, zise ea, punând paharul pe masă, am citit un articol care zicea că
oamenii care trăiesc singuri și nu cred în Dumnezeu au mai mulți factori de risc
de a se îmbolnăvi și nu trăiesc la fel de mult.
 Am ridicat paharul de Williams Selyem.
— Eu cred în Dumnezeu.
Jack râse, dar mama nu.
— Dar nu mai mergi la biserică, nu-i așa? insistă ea.
— Merg în fiecare vineri, de la ora cinci la șapte. La biserica lui Epicur. Îl
venerăm pe Bacchus și-i cântăm imnuri în pielea goală.
— O, nu mă mai lua peste picior, spuse mama. Îmi fac griji pentru tine, asta-i
tot. Ar fi bine să mergi la biserică și să te rogi.
— Să mă rog? Pentru ce?
— Ca să poți găsi o slujbă bună și o femeie drăguță.
O clipă m-am prefăcut că mă gândesc cu seriozitate la cuvintele ei.
— O slujbă plătită în permanență și o femeie drăguță, am intonat. Ce concept
de roman! I-am zâmbit călduros și am toastat întinzând paharul peste masă. Jack
părea că e de acord cu cuvintele de înțelepciune ale mamei, marcând
comuniunea de vederi cu o ridicare ușoară a paharului de Burgundia. Se uită de
la maică-mea la mine și iarăși la mama.
Am mai luat o înghițitură de Williams Selyem și mi-am închis ochii ca să mă
concentrez asupra gustului. Mai erau și alte soiuri de Pinot, vinuri roșii de
Burgundia pe care nu mi le puteam permite, dar acesta era mătăsos, dens și
elocvent în expresie și îmi vorbea în vis cu o voce de sirenă.
M-am trezit din visare și m-am scuzat ca să merg la baie.
În timp ce stăteam deasupra toaletei cu o mână sprijinită de zid ca să mă
echilibrez, i-am auzit vorbind despre mine.
— Se mai văd? se interesă mama, întrebându-l pa Jack despre mine și
Victoria.
— Cred că încearcă să se împace, Phyllis, minți Jack.
— Crezi că l-ar primi înapoi? întrebă ea. Are atât de multe necazuri.
— Jack are ceva calități. E al naibii de amuzant când nu e deprimat.
— Dar e deprimat tot timpul, nu-i așa? am auzit-o pe mama zicând.
— A avut un an destul de prost. E un artist cu multă creativitate. I-au respins
manuscrisul de peste tot.
— Nu înțeleg de ce nu merge să-și caute o slujbă normală. Scrisu’ ăla
blestemat i-a distrus căsnicia.
„Hmmm, poate”, mă gândii. Din fericire WC-ul inundă generos tot ce mai
rămăsese din critica lor.
Am lăsat să treacă câteva minute, apoi m-am întors la bucătărie, m-am
afundat în scaunul meu și mi-am luat vinul. Eram pregătit să mă lansez în
apărarea caracterului meu supus criticilor, dar am decis în timp ce mă uitam la
fața rozalie a mamei – care avea înfățișarea unei fetițe la ziua ei de naștere,
amețită rău de șampania preferată – că e îndreptățită să aibă o părere despre
mine, în special datorită faptului că fără să bănuiască plătise 2000 de dolari
pentru acest privilegiu.
După cină am ieșit afară pe întuneric. La un moment dat am observat-o pe
mama uitându-se la cerul nopții de parcă îl vedea pentru prima oară de la crearea
lui. Mă întrista s-o văd beată cum povestea despre tatăl meu, de parcă ar mai fi
fost în viață. Amintirile ei triste despre vremurile de demult petrecute cu el,
vremuri de care îi era atât de dor – sticla de vin de la ora cinci, buchetele de
mimoză de duminică, discuții cu alte cupluri, care se mutaseră recent, la un
grătar și Martini – mă făceau să tânjesc după o viață mai puțin singuratică.
— Ai nevoie de ceva bani, Miles? mă întrebă ea pe un ton caritabil în timp ce
seara se apropia de sfârșit. Pentru că aș putea să-ți împrumut niște bani dacă ai
nevoie.
— Nu, e-n ordine, mamă.
I-am aruncat o privire lui Jack. Își sprijinea bărbia în pumn și se uita cu o
privire nedumerită în depărtare pe întuneric.
Snapper alergă spre noi și se uită la mine de parcă ar fi așteptat ceva. Apoi se
rostogoli pe spate, începu să pedaleze cu lăbuțele din față în aer și rânji arătându-
și colții și gâfâind ca un imbecil. Am făcut greșeala să cred că depășiserăm
neînțelegerea de mai înainte și m-am aplecat să-l mângâi. Micul diavol profită de
ocazie și mă mușcă de mână, făcând să curgă o dâră de sânge. Am intrat în casă
să mai beau ceva vin.
 SÂMBĂTĂ

DOI PRIETENI LA UN PAHAR CU VIN

Dimineața se ivi luminând un cer albastru-deschis. Lumina soarelui cobora

pieziș, supărător, prin draperiile diafane ale mamei mele, trezindu-mă devreme.
Eram pe podeaua sufrageriei într-o grămadă de cearșafuri încâlcite, pline de
transpirație, înfășurat într-o plapumă mirosind a mucegai. L-am zgâlțâit pe Jack,
care, într-un fel sau altul, probabil prin șiretenie, obținuse canapeaua.
Se propti pe coate, cu părul de pe cap zbârlit și un zâmbet perfid pe față.
— Ce-i? Unde dracu’ ne aflăm?
— La maică-mea acasă.
— Nu suntem la Santa Ynez?
— Nu.
Jack îmi căscă în față.
— Ce oră e?
— E ora de plecare, i-am răspuns, înainte ca să se trezească mama și să ne
prindă în cursa unui mic-dejun de casă. Nu cred că vreunul dintre stomacurile
noastre ar putea face față.
— Așa e, frate!
Ne-am revenit pe cât ne-a permis mahmureala. Am mâzgălit în grabă un
bilețel pentru maică-mea, mulțumindu-i pentru cină, apoi m-am gândit să
întreprind un al doilea raid asupra seifului, dar am ajuns la concluzia că aveam
deja karma suficient de deteriorată și nu cutezam să sensibilizez tentaculele
invizibile ale destinului.
Ne-am luat tălpășița din mausoleul din Montecito și am ieșit în grabă pe ușa
din față, fără ochelari de soare, ca să întâmpinăm soarele neîndurător al
dimineții, din cauza căruia a trebuit să dibuim cu ochii întredeschiși drumul spre
mașină.
În automobil am bâjbâit după ochelarii de soare, care ne-au permis să vedem
din nou împrejurimile, inundate de lumină arzătoare. Am pornit motorul și am
accelerat.
— Omule, n-am făcut măcar un duș. Iisuse. Jack se scărpina peste tot imitând
un cimpanzeu de grădină zoologică.
— Astă-seară o să stai într-o baie Jacuzzi cu un pahar de vin în mână și o să
mă idolatrizezi pentru plecarea asta devreme, am replicat în timp ce mașina se
furișa prin fața casei mamei mele și cobora colina.
— Trebuie să halesc ceva, gemu Jack, aplecându-se în față. Omule, ai
dreptate despre mahmureala de după beția cu șampanie. Mă simt de parcă cineva
mi-ar fi bătut în cap un piron de cale ferată.
Am tras mașina în fața unei cafenele înainte de a ne lansa pe Autostrada 101,
în apropiere de Union Bank, unde aveam de rezolvat niște afaceri urgente. Jack
încerca să se concentreze asupra paginii cu știri sportive din L.A. Times, răsucind
ziarul pe o parte și pe alta înaintea feței lui istovite.
— Chiar trebuie să așteptăm să se deschidă banca? întrebă el.
— Da, am răspuns. Trebuie să trimit niște bani, altfel o să fiu evacuat.
Ceva mai târziu, comanda noastră formată din pâine prăjită, brânză topită și
două cafele a fost adusă pe tavă de o brunetă drăguță căreia nu puteai să-i dai
mai mult de douăzeci de ani. Avea o piele fragedă, un miros subtil de flori
proaspete și o siluetă care o făceau atrăgătoare pentru mulți, dar atrasă de puțini
și în niciun caz de Jack și de mine, doi sălbatici nebărbieriți, nespălați și
mahmuri care veneau de la petrecerea unei zile de naștere. Dar asta nu l-a
împiedicat pe tovarășul meu s-o urmărească din priviri cu un rânjet lupesc când
venea de la bucătărie.
— La naiba, omule, se înfioră el. E prea de dimineață, înțelegi ce vreau să
spun?
— Eu nu obișnuiesc să mă holbez în felul ăsta la femei, i-am răspuns.
— O, vorbești prostii.
— Nu mai am vârsta aia.
— Rahat.
— Okay, fata e drăguță și, ce-i cu asta? E doar o imagine, n-are nimic de-a
face cu realitatea.
— Ce e aia realitate?
— Nu aveți nimic în comun.
— Vrei să pariezi că avem?
— Pur și simplu e un obiect iluzoriu.
— Nu fă pe Kierkegaard cu mine, așa, dis-de-dimineață. Mai întâi trebuie să
beau câteva cești de cafea.
— Vorbesc serios, chiar te excită atât de tare? l-am întrebat.
Chelnerița se mișca acum cu tava la altă masă, unde trei muncitori
constructori se holbau la ea.
— Da, de parcă n-aș fi un bărbat normal, zise Jack, arătând cu capul în
direcția celor trei șantieriști.
— Și în plus tu te mai și însori.
În replică, Jack ridică ziarul, acoperindu-și fața.
 La 10.00, ușile de la Union Bank se deschiseră în sfârșit. M-am târât în
incinta băncii, în timp ce Jack căuta o benzinărie. Am cerut un mandat de bani ca
să-i trimit proprietarului casei datoria de 850 de dolari pentru chirie.
Funcționarul ținu fiecare bancnotă deasupra capului sub niște becuri fluorescente
și o cercetă uitându-se la simbolurile corespunzătoare care împiedicau
falsificarea ei. Aspectul meu neîngrijit fără îndoială sugera că o falsificare nu era
imposibilă.
L-am lăsat pe Jack să iasă din Montecito. Aburii de cafea începuseră să-și
facă efectul și reveneam încet la viață. Am coborât colina pe Autostrada 101,
unde traficul era degajat. Cerul văzut prin parbriz avea o nuanță de albastru
intens, neumbrit. Colinele abrupte din Santa Barbara străluceau sub razele
soarelui care se reflectau pe geamurile caselor frumoase, răzlețite printre ele.
— Unde ți-e celularul? l-am întrebat pe Jack.
Jack își scoase celularul marca Nokia și mi-l dădu. L-am sunat pe Roman la
Los Angeles. Vocea lui răgușită, hârșâită din cauza hărțuirii de ani de zile a
chiriașilor, răspunse la al treilea ton.
— Da?
— Roman, Miles la telefon. Am banii pe chirie.
— Cine?
Am vorbit mai rar.
— Miles. Chiriașu’ tău de la număru’ doișpe. Scriitoru’. Am banii pe chirie.
— Ai chiria pentru mine?
— Am un mandat de bani întocmit și-l bag în cutia poștală.
— Cecu’ e-n cutia poștală?
— Nu, mandatu’ e-n cutie. E mai bun decât un cec.
— Okay, zise proprietarul. Dacă nu ajunge până la…
— Sosește, Roman, l-am întrerupt. Sosește. Bine? Nu mă da afară din casă. O
să fiu celebru.
— E-n ordine. De data asta încerc să te cred, adăugă și îmi închise.
Am închis celularul cu pumnul, mi-am aruncat ambele brațe în aer, mimând
exasperare, și mi-am poruncit: — Mergi, fiule, la podgorie!
Jack râse.
— Amin, frate.
M-am înclinat pe spate și priveam cum autostrada se desfășura în fața noastră.
Jack lăsă să alunece în CD player noul album al celor de la Flaming Lips, apoi
dădu sonorul mai tare.
Ne-am lăsat antrenați de ritmul străzii. La nord de Santa Barbara ținutul
devenea din ce în ce mai rural. Casele de pe marginea colinelor dispăreau treptat,
lăsând loc pantelor line acoperite cu iarbă unduitoare. Confluența de culori
senine semăna cu un tablou impresionist aflat în continuă schimbare.
La mijlocul drumului către Santa Ynez, Jack luă celularul și apelă automat un
număr. Era evident că nu răspunsese nimeni de partea cealaltă, întrucât Jack
adoptase un ton afectat pe care cineva îl folosește atunci când lasă un mesaj: —
Hei, Michelle, Jack la telefon. Ce mai faci? Mă îndrept către patria vinului
împreună cu prietenul meu, Miles. Nu știu dacă tu și cu Stacy vă mai gândiți să
vă întâlniți cu noi, dar dă-mi totuși un telefon, ne-ar face plăcere să vă vedem. Își
recită numărul de telefon, apoi închise.
M-am uitat la el când și-a întors privirea către mine.
— Care-i problema? făcu el.
— Cine-i Michelle?
— O asistentă personală pe care am cunoscut-o.
— Știe că te însori?
— Bănuiește ea ceva.
— Bănuiește? Există cumva un alt sens mai relaxat al cuvântului căsătorit pe
care nu-l cunosc?
— Nu vreau să vorbesc despre asta, spuse el.
De ceva timp ascultam în tăcere zumzetul motorului.
— Ești emoționat din cauza nunții? m-am interesat.
— Deloc, răspunse, dând din cap încrezut.
— Ești emoționat din cauza legăturii sfintei căsătorii?
Jack își ridică un pic capul și-mi aruncă o privire suspicioasă.
— Nu.
— Te înțelegi cu socrii?
— Socrii sunt beton. Niciun bai cu ei. De ce întrebi?
— Nimic, am zis și eu.
— Crezi că fac o greșeală?
— Nu.
— Ești gelos?
Am râs.
— Ai vrea să nu fi divorțat de Victoria?
Dintr-odată mă inundă un sentiment de nostalgie. Cuvintele lui mă răniseră
involuntar, dar n-am răspuns. La stânga noastră apăru oceanul, o întindere rece
de albastru-cobalt. Imediat la nord se zăreau munții Santa Ynez, plutind ca niște
leviatani. Depășeam în viteză autocaravanele lente care se înșirau pe mile întregi
între noi și Los Angeles.
Într-o oră am ajuns la o serpentină care străbătea munții. O adiere de început
de după-amiază începuse să bată. În timp ce traversam trecătoarea, răsări o
imagine care-ți tăia respirația: Santa Ynez Valley se deschidea înaintea noastră
trezindu-ne un sentiment de bucurie pură, înălțătoare care ne inunda în valuri
trupul. Imediat ce treceam de această colină și ajungeam jos în vale, acolo unde
mi-am petrecut vacanța de atâtea ori, mă simțeam de parcă aș fi renunțat cu
desăvârșire la întinderile de beton ale Los Angelesului care te însingurează.
Intram într-un nou tărâm pastoral de vin și liniște sufletească, acolo unde
insomnia și pastilele de Xanax erau de domeniul amintirii.
— Cât vezi cu ochii, am zis, arătând cu brațul în fața parbrizului, se întind
podgoriile. Unele cu adevărat minunate.
— Excelent, spuse Jack. Excelent. Hai să gustăm ceva vin.
— Nu vrei să trecem pe la un motel mai întâi? Să faci un duș, să te speli?
— Am nevoie de niște licoare. Să mă relaxez un pic.
Am pescuit din torpedo harta podgoriilor din districtul Santa Barbara și am
studiat-o puțin.
— Hmm… hai s-o luăm pe bifurcație de la Santa Rosa ca să ajungem la
Sanford.
— Care-i specialitatea lor?
— Burgundia, Pinot și Chardonnay. Sunt unii dintre cei mai buni producători
de vinuri din zonă. Și, cel mai important lucru, se află foarte aproape de noi.
— Credeam că nu-ți place Chardonnayul, mă ispiti Jack.
— Îmi plac toate varietățile de Chardonnay. Nu-mi place cum îl manipulează,
mai ales aici, în California. Îl țin prea mult în butoi. Îl lasă să fermenteze prea
mult în acid malolactic.
— Ce e aia?
— După prima fermentare, mulți podgoreni introduc în vin o bacterie pentru a
stimula creșterea acidului lactic. Acesta transformă acidul maleic – gândește-te
la merele verzi – și produce acid lactic care se mai găsește în caramel, banană,
produsele lactate și nu are un gust dulce, ci o aparență de sucrozitate.
Jack viră foarte încet și-și ridică sprâncenele.
— Sucrozitate?
— Dulceață, i-am zis. Francezii nu prea folosesc acid maleic în Burgundia,
iată de ce îmi plac Chard-urile de Sanford. Încearcă să imite acel stil de
Burgundia și nu doar să creeze o oarecare zeamă dulceagă pe care s-o vândă
unor inși lipsiți de gust.
Jack se uita lung în față, clătinând din cap în semn de aprobare.
— Ar trebui să-ți iei o slujbă într-un depozit de vinuri. Așa ți-ai rezolva și
criza financiară.
— Da, de parcă asta ar fi o soluție inteligentă.
Jack râdea în timp ce coboram plutind în Santa Ynez Valley.
— Vreau să mă înveți totul despre vinuri în această excursie, okay? strigă în
timp ce briza bătea prin geamurile lăsate.
— Ești needucabil, l-am întărâtat.
— Nu te lua de mine.
La sud de Buellton, la ieșirea din Santa Rosa, am cotit și am luat-o spre vest
pe un drum îngust, cu o singură bandă, fără borduri. Viile ne-au explodat în
priviri, înfrunzite și împestrițate în culori de toamnă: galben, ocru și ruginiu. La
o cercetare mai atentă distingeam ciorchinii de struguri numai buni de cules, care
se aplecau peste vițele noduroase, întinse pe spalier.
Am făcut un gest cu mâna spre un semn de circulație minuscul care indica
virajul spre Sanford, iar Jack coti brusc la stânga. Mergeam încet pe un drum și
mai îngust acoperit cu pietriș, printr-o pădurice de stejari ale căror ramuri
atârnau amenințător. Mai multe podgorii se învecinau cu drumul, rând după rând,
într-o succesiune perfectă. Din roadele acestora se făceau cele mai bune vinuri
din Santa Ynez. Am traversat un pârâiaș și ne-am oprit în fața unei case mici,
dărăpănate, din lemn, cu un acoperiș de tablă ondulată, așezată într-un luminiș.
Simțeam soarele cald în timp ce ieșeam din mașină și ne întindeam picioarele,
sorbind din ochi priveliștea mirifică. Eram la poalele munților Santa Ynez, în
fața unor dealuri impunătoare acoperite cu ierburi autohtone și punctate cu
stejari noduroși. După Los Angeles, în care se amestecau neîncetat zgomotele de
automobile, aerul stricat și o supraaglomerare constantă, această priveliște era
de-a dreptul revigorantă.
— Dumnezeule, e splendid aici, zise Jack.
— Întotdeauna îmi place să revin, am spus, simțind cum un zâmbet involuntar
îmi inundă fața. M-am întors cu fața la Jack, am strâns pumnii de bucurie, i-am
fluturat în aer și am zis: — Hai să dăm iama prin vinuri!
— Haidem!
Am intrat într-o cameră de degustare ciudată. Interiorul mirosea a vin și a
lemn. O briză ușoară fremăta prin ferestrele deschise, funcționând ca un aparat
de aer condiționat natural. Un hipiot înalt, de vârstă medie, cu părul lung legat la
spate în coadă de cal, avea funcția să toarne în pahare. Purta un costum alb
Stetson împodobit cu o eșarfă indiană în picățele. Fața lui roasă de vreme, care
trăda în egală măsură expunerea la soare și efectul vinului asupra ei, abia era
umbrită de o barbă rară. Cu siguranță, eu și Jack sosiserăm devreme, deoarece în
încăpere mai era doar un cuplu în vârstă care deja trecuse la vinuri roșii. Ne-am
îndreptat către bar, unde un șir de sticle desfăcute erau aranjate precum cântăreții
în strană așteptând să fie golite. După ce fiecare dintre noi a plătit o taxă de cinci
dolari, gazda ne-a pus în față paharele pentru degustare și cu un gest mecanic a
luat o sticlă de pe raft.
— Ați dori să începeți cu un Sauvignon Blanc? întrebă el.
 — Categoric, răspunse Jack.
Gazda ne turnă câte puțin la fiecare și puse dopul înapoi la sticlă.
— Ridică paharul în lumină, l-am instruit pe Jack, în timp ce pe al meu îl
țineam ridicat și-l cercetam cu atenție. Jack făcu la fel.
— Acum, pune-l pe tejghea și lasă-l să respire. Amândoi am agitat ușor
păhărelele.
— Acum bagă-ți nasul în pahar și simte-i aroma. Jack mă imită, se aplecă și-
și vârî nasul în pahar. Apoi am golit paharul, plimbând vinul de parcă îmi
clăteam gura cu el și l-am înghițit. Jack făcu la fel.
— Asta vreau să faci cu fiecare gură de vin.
Jack zâmbi, bucuros că avea un sistem riguros de degustare.
— Okay.
Am trecut la următorul pahar. Sauvignonul era ca oțelul: mineral și metalic pe
limbă, totuși strălucitor și cu gust de citrice. Soiurile de Chardonnay erau destul
de plăcute, nu prea uleioase sau cu iz de lemn, dar nici nu puteai să zici că-ți dau
fiori. Nicio adâncime nu se deschidea în gustul lor, ci doar vagi vestigii din ce ar
fi putut deveni. Pinoturile deveniseră brusc mult mai atrăgătoare.
— Aveți cumva La Rinconada ’99? am întrebat, referindu-mă la prima
îmbuteliere la Sanford a unui nou Pinot, dintr-o singură vie, care avusese niște
cronici spectaculoase.
— Avem, desigur, dar nu-l dăm la degustare, răspunse chelnerul.
— Cât face o sticlă?
— Cincizeci și cinci de dolari, răspunse el
M-am întors către Jack și i-am zis:
— Se spune că vinul ăsta e bestial.
— Îl luăm, făcu Jack pe un ton cavaleresc. Se întoarse cu fața la chelner.
— Putem să-l bem pe loc?
— Sigur că da, aprobă el.
În timp ce făceam plata pentru La Rinconada, Jack a ieșit afară la automobil
să aducă niște sandvișuri de pui pe care le cumpărase la o benzinărie din
Montecito. Chelnerul destupă sticla, apoi împinse dopul pe jumătate în gura ei și
o puse pe tejghea în fața mea. Am luat sticla și două păhărele de degustare și am
ieșit afară, unde l-am găsit pe Jack șezând pe o bancă de picnic la umbra unui
stejar cu o coroană măreață, care proiecta pe el pete lungi de umbră. Molfăia un
sandviș, foarte mulțumit că ședea acolo singur cuc. I-aș fi făcut o poză, dar nu
aveam un aparat de fotografiat la îndemână. Apoi mă observă și-mi făcu semn să
vin. Am grăbit pasul către el, aducând vinul.
Am turnat două pahare pline de La Rinconada și i-am întins unul lui Jack.
Vinul era de un purpuriu intens, aproape opac. La lumina soarelui devenea
carmin, dar tot nu puteai vedea prin el. Dacă îl duceai la nas, avea un miros
puternic de coacăze negre, de burduf și mirodenii cu iz de zmeură. Senzația pe
care ți-o lăsa în gură era ca o explozie de struguri de Pinot Noir bine storși, dar
totuși fragezi, stropiți cu tanin. Mă așteptam ca într-un an sau doi exuberanța lui
să fie îmblânzită, dar era amuzant să-i prinzi de pe acum gustul învăluitor din
prima tinerețe.
— Ce părere ai de licoarea asta? întrebă Jack, plimbând vinul în gură.
— E încântător, am răspuns, turnând încă un pic. Măreț, dur și gata de atac, e
aproape obraznic pentru un Pinot. Îmi place. E un început perfect pentru această
aventură de o săptămână.
Am ciocnit paharele. Jack se simți ușurat să vadă cum mi se ridică moralul.
Îmi dădu încă un sandviș cu pui. Înfulecam cu poftă în timp ce continuam să ne
delectăm cu vinul de La Rinconada. Dincolo de podgorie plana un condor,
rotindu-se în cercuri mici. Apoi, pe neașteptate, de parcă ar fi fost împușcat, se
prăbuși din cer ca o bombă și dispăru în valul de vii, producând un zgomot de
luptă violent. Câteva clipe mai târziu, se ridică în aer bătând din aripi furibund și
ținând în gheare o rozătoare parțial eviscerată.
— Sper să-ți meargă căsnicia, fiindcă un divorț cam așa arată, am dedus eu, în
timp ce uriașa pasăre răpitoare neagră zbura în depărtare.
Jack râse. Apoi, ducând paharul la gură, întrebă:
— Ce-ai pățit ieri la degustare? Nu prea erai în apele tale.
Am ridicat din umeri.
— Nu știu. Am cam luat-o razna. Am băut ceva, am pus ochii pe o femeie
frumoasă, și asta e tot. Pesemne, e din pricina faptului că am fost mai mult
singur anul ăsta.
— Dani asta e tare de tot, nu-i așa?
— Într-adevăr, Dani e mortală. Dar nu știu dacă avem altceva în comun în
afară de vin și sex.
Jack întinse paharul de Pinot către mine și se uită peste ochelarii de soare.
— Ce altceva contează?
— E adevărat. Chiar dacă din când în când e plăcut să te antrenezi în discuții
pe teme estetice, să deliberezi în contradictoriu dacă filmele lui Bresson or să
mai reziste sau nu, chestii de genul ăsta.
— Ești prea pretențios, Miles.
— Nu, câtuși de puțin, am răspuns.
— Okay, atunci spune, omule. Ce cauți de fapt?
M-am gândit o clipă.
— Caut pe cineva care poate să accepte condiția vieții mele, cineva care să nu
mă asalteze cu învinuiri privind calea pe care am ales-o, oricât de sinuoasă ar
putea să pară din când în când.
— Adică cine? Un beduin? Jack mușcă din sandviș.
— Te delectezi cu suferința mea, nu-i așa?
— De fapt, nu-i așa. Vreau doar să văd că-ți merge în viață, că întâlnești și tu
pe cineva și până la urmă ieși din groapa asta – dacă se poate așa ceva.
Am umplut din nou paharele. Vinul netezea cuvintele țepoase ale lui Jack.
Simțeam căldura plăcută a soarelui pe brațele mele goale. Liniștea alinătoare a
împrejurimilor era întreruptă de melodiile intermitente ale păsărilor, de lătratul
câinilor în depărtare și de vântul care foșnea în frunzișul stejarilor uriași. Toate
acestea păreau că mă transportă pe un alt tărâm, chiar dacă pentru o clipă fugară.
Mi-am întins paharul către Jack.
— Într-adevăr e un vin bun.
Zâmbi amabil.
— Crezi că ar fi bine să mai iau niște sticle?
— Merită. S-ar putea să nu mai avem ocazia să bem un vin așa de bun
săptămâna asta.
Jack încuviință din cap.
— Unde crezi că ar fi bine să stăm?
— Avem trei opțiuni.
— Zi-le.
Am ridicat degetul arătător.
— La Windmill Inn. De fapt, acum se cheamă Day’s Inn Windmill, dar refuz
să accept faptul că a fost preluat de corporație. Așa că îi zicem tot Windmill.
— Cum arată?
— În principiu are camere obișnuite, cu piscină și jacuzzi și cam atât. Am
desfăcut degetul mijlociu.
— Mariott. Calitate superioară. Camere mai drăguțe, piscină mai bună. Apoi
mi-am îndreptat inelarul.
— Ballard B&B. Are un stil conservator victorian. Probabil nu e locul la care
să te întorci pe trei cărări după o zi întreagă de degustări.
Jack încuviință în semn de aprobare.
— La dracu’ cu B&B. Nu-mi plac regulile de genul oră de stingere și alte
rahaturi. Cât face o noapte la Mariott?
— Probabil două miare, doar dacă nu reușești să obții una din reducerile lor
de corporație.
— La dracu’ și cu Mariott. Să mergem la Windmill. Oricum n-o să stăm prea
mult în cameră.
— Așa îmi convine și mie. Am umplut din nou paharele până când sticla se
goli. Soarele începuse să coboare la orizont, alungind umbrele copacilor. Eu și
Jack am început să facem glume pe seama unor filme recente, căzând de acord
că fusese un an cât se poate de prost. Terminând cu Pinotul, ne-am ridicat de pe
banca de picnic și am cumpărat încă două sticle de La Rinconada. Apoi ne-am
urcat în mașină, plini de voie bună și vorbăreți, și am pornit spre Buellton.
Cerul, pe care lunecau nori răzleți ca niște eșarfe pal-oranj, își schimba
culoarea luând o nuanță de azur intens, în timp ce noi mergeam spre Windmill
Inn. Era un motel cu două etaje, destul de bine cotat, aflat în Buellton, un orășel
de câteva mii de locuitori, traversat de asurzitoarea Autostradă 101. Aleea din
fața motelului era dominată de o moară de vânt mare, scoasă din funcțiune, roasă
de intemperii, care indica prezența apropiatului Solvang, un orășel fondat prin
anii 1900 de către niște pedagogi danezi lăsat, din păcate, pe mâna unor
afaceriști veroși care căutau o modalitate de a atrage familiștii de pe Autostrada
1.
Eram puțin amețiți când intram legănându-ne în hol, râzând de niște fleacuri.
— Cheryl! am strigat-o pe recepționeră, o fată drăguță cu părul blond spălăcit
la cei aproape treizeci de ani ai săi, care mă cunoștea din călătoriile mele de mai
înainte și care întotdeauna mă întâmpina cu căldură.
— Miles. Nu te-am văzut de atâta vreme! zâmbi Cheryl, arătându-și dinții
pătați de nicotină. Ai venit pe aici ca să joci golf?
— Golf, degustări, tot tacâmul. Am făcut un semn extravagant cu mâna către
Jack, amândoi aveam un aspect neîngrijit după o zi fără duș și fără să ne
bărbierim.
— Ăsta e prietenul meu, Jack. E prima oară când vine aici. Băiatul se însoară
săptămâna care vine.
— Felicitări, zise Cheryl.
— Jack, fă cunoștință cu Cheryl.
— Cheryl! Ce caută o femeie frumoasă ca tine într-o slujbă de doi bani ca
asta? Ar trebui să joci în filme.
În replică, Cheryl roși.
M-am strâmbat și am clătinat din cap dezaprobator.
— Așa le zice la toate, am zis în mod deliberat ca să nu cadă în plasa
lingușirii lui prefăcute.
— Așadar, unde o să aibă loc nunta? întrebă Cheryl. Vreau să vin și eu. Îmi
plac nunțile la nebunie.
— La Paso Robles, răspunsei. De azi într-o săptămână. De ce n-ai veni și tu
cu noi? Am nevoie de o însoțitoare.
— Categoric, făcu Jack, așezându-și brațele pe tejghea.
— O să fie o nuntă mare? întrebă Cheryl.
— O să fie un eveniment de gală, am răspuns. Amândoi sunt plini de bani. O
să se cheltuiască la greu. Vinuri fabuloase, atât spumoase cât și seci, selectate de
către subsemnatul. Am aruncat o privire peste umăr către Jack. Își scărpina barba
și brusc făcu o moacă sinistră. Nu puteam să-mi dau seama dacă-i plăceau sau nu
cuvintele mele despre iminenta nuntă, mai ales în fața unei femei tinere și
atrăgătoare. Mi-am dat seama că pomenind despre nuntă răpeam din farmecul
prezentului și făceam ca viitorul să pară prea real.
— O, sunt topită după nunțile mari, zise Cheryl. Apoi fața i se înăcri. Dar eu
lucrez în weekend-uri.
— Dacă poți să scapi, ar fi grozav să vii cu noi, am zis. Oricum, avem nevoie
de o cameră. Jack o să aibă grijă de asta. Cărțile lui de credit sunt încă valabile.
Trebuie să dau un telefon.
Am înconjurat un zid despărțitor, îndreptându-mă către o anexă a holului
unde se aflau telefoanele publice. Stând cocoșat pe un taburet, am format
numărul de telefon de pe cartelă, apoi am butonat un cod PIN lung pe care l-am
citit de pe o carte de vizită. N-aveam niciun mesaj. Când m-am întors în hol,
Jack trecuse dincolo de tejghea și acum era foarte aproape de fața lui Cheryl,
flirtând ostentativ.
— Păi, zicea ea, ăia din Solvang au niște maseuze-brici care or să vină aici,
dacă asta cauți.
— Da, zise Jack. Ceva de genul ăsta mi s-ar potrivi. Făcu cu capul un cerc
exagerat în aer.
— Gâtul ăsta mă omoară. Chiar mă omoară.
Cheryl făcu semn cu mâna către niște standuri de ziare.
— Avem niște broșuri acolo, zise ea.
— Mulțumesc. Ne-ai fost de ajutor, Cheryl. Jack se mișcă greoi până la stand
și se apucă să studieze un teanc de broșuri promoționale.
— Hai să mergem, i-am zis lui Jack pe un ton tăios. Trebuie să-mi fac un duș.
— Bine, bine, replică Jack. Ne vedem curând, Cheryl. Dacă te răzgândești
cumva în privința cinei, dă-ne un telefon.
— Pa-pa, băieți, flutură mâna cu entuziasm. Să aveți parte de o distracție pe
cinste.
Am tras mașina în spatele motelului și ne-am dus să găsim camera. Firește că
Cheryl s-a gândit că vrem să fim cât mai departe de infernala Autostradă 101.
Camera de la etajul al doilea nu era cine știe ce: două paturi mari, tapete cu
peisaje marine, cu pescăruși în cădere și delfini săltăreți, un aparat de aer
condiționat zgomotos care avea să-mi omoare sinusurile, duza la duș prin care
apa țâșnea cu greu, proiectată astfel de un inginer sadic pentru a descuraja furtul,
un televizor cu imagine neclară, cu o selecție de canale spartană – era fixat pe
măsuța de toaletă –, o variantă prescurtată a Bibliei, ediție standard cu numere de
telefon mâzgălite în interiorul coperții, ceva obiecte de papetărie și un singur
stilou Windmill Inn Bic. Nu arăta ca o cameră de la Four Seasons, dar era bună
de folosit.
— N-or să facă ceea ce crezi tu că au de gând să facă, am zis, în timp ce
intram în cameră cu primul rând de bagaje.
— Vrei să spui, zise Jack, aruncând valiza pe masa de toaletă, că dacă fac rost
de o maseuză care să vină aici crezi că n-o să-mi sugereze să explorăm și alte
posibilități de distracție când îi voi flutura pe sub nas atotputernicul dolar?
Vorbești prostii, amice, petrecerea abia începe.
Clătinând din cap în semn de dezaprobare, m-am mișcat cu greu afară către
mașină ca să iau restul bagajelor. Avioanele cu reacție de mare altitudine care
decolau din apropiata bază aeriană militară Vandenberg degajau pe cerul de
amurg dâre oranj de aburi condensați. Mă îngrozeam la gândul că dintr-odată
Jack se hotărâse să meargă până-n pânzele albe cu distracția, și începeam să mă
neliniștesc că nu voi fi în stare să-l împiedic.
Când m-am întors în cameră, l-am găsit pe Jack întins pe pat, răsfoind
broșurile pe care le luase din hol. Se opri asupra uneia cu ochii măriți de poftă.
Mi-o întinse ca să mă uit și eu la ea înfigând un deget gros pe pagină, cu un
rânjet larg întins pe față.
— Masaje. Zi și noapte. Shiatsu. Delicii orientale.
— Nu suntem în Las Vegas, Jack. Suntem în Solvang. O capcană pitorească
pentru turiștii naivi, cu prăvălii daneze care vând bocanci și saboți. În general
oameni în vârstă care și-au pierdut de mult interesul față de ceea ce-i gâdilă sub
buric. Am fluturat din deget amenințător.
— Și nu vreau să fiu amestecat într-o înscenare destinată unor țapi bătrâni ca
tine.
Jack îi da cu nebunia înainte.
— Le aducem aici, și ne distrăm mortal cu ele.
— Nu. Nu spune noi. Nu mă interesează. Eu nu plătesc pentru sex. N-am
făcut-o niciodată, și nici n-o s-o fac.
— Hai, mai bine destupă o sticlă cu vin, bine? ceru Jack, vrând să schimbe
subiectul întrucât îi stricasem dispoziția.
Am răscolit într-una dintre lăzi și am pescuit o sticlă de La Rinconada.
Jack scoase un tirbușon și-l aruncă hoțește către mine. Am întins mâinile dar
nu l-am prins, iar tirbușonul a lovit zidul din spatele meu.
— Rahat. Nu se vede deloc că ai avut o medie de 0,450 la base-ball, râse el.
— Pe vremea aia nu m-apucasem de băut.
Jack izbucni într-un hohot nebun de râs.
Am desfăcut sticla de La Rinconada, am turnat vin în două pahare de
Burgundia și i-am întins unul lui Jack.
L-a luat din mâna mea și l-a ridicat ca să rostească un toast.
— Bem în cinstea ultimei săptămâni de nebunie.
N-am spus nimic.
— Și îți mulțumesc, amice, că ai venit cu mine și pentru toate sfaturile bune
pe care mi le-ai dat, adăugă el, sorbind o înghițitură zdravănă de vin.
— Pentru puțin, am răspuns.
Câteva clipe am savurat vinul în tăcere, acel gust de coacăze negre cu iz de
burduf pe limbă făcându-mă să închid ochii. Întotdeauna puteam să mă pierd în
mrejele vinului.
— Mi-e o foame de lup, zise Jack dintr-odată. Unde mâncăm?
Ne-am făcut câte un duș, ne-am bărbierit și ne-am îmbrăcat, apoi am mers la
The Hitching Post, un local de pe ruta 246, o șosea rurală, aglomerată, cu multe
accidente, care intersecta Autostrada 101, șerpuind la vest către Lompoc și la est
către Solvang. Am preferat să mergem pe jos până acolo, de teama șerifilor
locali care deseori pândeau în fața faimoaselor „locuri de adăpat” așteptând o
pradă care se clatină pe picioare. În aer era o răcoare de toamnă și pe cerul
nopții, care se deosebea în mod sublim de cel din Los Angeles, sclipeau stelele
ca niște așchii ale unui joc de puzzle. Flecăream despre LA Lakers și Tiger
Woods în timp ce ne îndreptam către The Hitching Post.
The Hitching Post era o clădire maro, de lemn, fără geamuri, semnalată
discret de o reclamă galbenă de neon. În timp ce ne apropiam de ea, fumul de la
grătarul din curte ne înțepa nările cu arome apetisante de fripturi și alte plăceri
vinovate.
La prima vedere, The Hitching Post semăna cu orice alt restaurant ieftin cu un
interior banal și mâncare tipică. Dar la o privire mai atentă, oricine își dădea
seama că aici asortau toate acele hălci de carne de vită cu o gamă largă de Pinot
Noir locale. Prețurile vinurilor erau exagerate pentru calitatea lor – erau diluate
și le lipsea tăria – dar unde în altă parte puteai să bei un pahar de vin suficient de
bun la un hamburger într-un oraș atât de mic?
Am intrat într-o încăpere cu tavanul jos și cu pereții drapați cu lambriuri de
lemn; barul era în formă de L și sus în zid era fixat un televizor, în cel mai
îndepărtat colț, deasupra intrării în bucătărie. Charlie, barmanul, un samoan cu
burta lui cât pentru trei cu greu cuprinsă de cămașa Hawaiană, se îndreptă spre
noi cu un mers clătinat, zâmbind larg, gata să ne servească. Nu prea stătea după
tejghea deoarece era neîncăpătoare pentru corpul său masiv.
— Hei, Miles, cum o mai duci? zise Charlie, întinzându-mi mâna. Nu te-am
mai văzut de multișor.
I-am strâns mâna. Avea o labă ca de urs, umedă, pe care nu aveai cum s-o
cuprinzi. Era atât de mare încât mâna ți se pierdea într-a lui.
— Binișor, i-am răspuns. Am fost ocupat.
— Când o să apară cartea aia a ta? întrebă el, dându-mi drumul la mână. Tot
omul de pe aici așteaptă cu nerăbdare s-o citească.
— Curând, Charlie, curând, răspunsei, în timp ce amintirea unei nopți de
beție care avusese loc în urmă cu câteva luni, când minciunile gâlgâiseră din
abundență ca și Pinotul, se lupta să iasă la suprafață.
— Ce-ai zice de niște pahare de Pinot? întrebă Charlie.
— Îmi citești gândurile, uriașule, am zis, luminându-mă la față. Cum e Bien
Nacido ’99?
— Vrei să-l încerci?
— Da, toarnă-ne, te rog.
Charlie luă două pahare de Burgundia din raftul de sus și le puse în fața mea
și a lui Jack. Destupă cu o mișcare energică o sticlă rece de Bien Nacido ’99 și
ne turnă de bun venit o cantitate destul de mare în fiecare pahar.
— Spune-mi ce crezi.
Am agitat vinul în pahar, l-am mirosit cu nările larg deschise, m-am așezat pe
scaun, apoi am făcut semn spre Jack.
— O, ăsta e prietenul meu, Jack. Se însoară săptămâna care vine.
— Chiar așa? Felicitări. Acum, bănuiesc că nu mai ai de așteptat decât
divorțul. Charlie râse de propria remarcă.
— Fiecare pas la timpul său, a zis Jack, sorbindu-și vinul.
Charlie îndreptă un deget grăsuliu către paharul meu.
— Ei, ce zici?
Jack se uită către mine cu sprâncenele arcuite, așteptând verdictul.
— E mai tare decât un fund de călugăriță, dar are o concentrație acceptabilă.
Să bem în cinstea viitorului său măreț. Mai toarnă-ne un rând.
— Mmmm, făcu Jack. E bun. Ai dreptate, nu e chiar ca La Rinconada, dar te
desfată.
— De fapt, e dezamăgitor la zece dolari paharul, i-am șoptit lui Jack. Dar n-
am vrut să-l jignesc pe Charlie. Îți promit că o să bem vinuri cu mult mai bune
săptămâna asta.
Charlie ne umplu paharele, golind jumătate din sticlă îndemnându-ne astfel să
rămânem în barul lui toată seara.
— Mulțumesc, Charlie, i-am zis. Hai să aruncăm o privire pe meniu.
— Vreți să mâncați aici în seara asta?
— Cred că ne-ai ghicit intenția.
Charlie chicoti scurt, aducând de sub tejgheaua barului două liste de bucate.
Apoi se mișcă greoi să servească un cuplu de vârstă mijlocie care aveau aspectul
unor jucători de golf căutând liniște după o zi proastă de joc.
În timp ce eu și Jack studiam meniurile, nu m-am putut abține să nu recunosc
lucrul evident: — Dumnezeule, ce minunat este să ieși din cuibul ăla de năpârci
de Los Angeles!
— Aleluia, frate, încuviință Jack. Aleluia!
Ceva îi atrase atenția și își ridică lent privirea din meniu. M-am uitat în
direcția privirii sale rătăcite. La celălalt capăt al barului apăruse o femeie înaltă,
de o frumusețe răpitoare, cu părul brunet căzându-i în cascade pe umerii largi,
îmbrăcată într-o rochie neagră de seară, care atrăgea privirile. Puse tava cu
băuturi pe tejghea și îi dictă o comandă lui Charlie. Era genul de femeie
înzestrată de Dumnezeu cu mărinimie, de o atracție irezistibilă care îi făcea pe
bărbați să-și ridice privirile de la Martini și friptură.
— Fii atent, îmi șopti Jack, arătând cu capul în direcția chelneriței.
— E Maya, am zis eu cu o voce nepăsătoare.
Jack își întoarse capul brusc către mine, surprins de cele auzite.
— O cunoști?
— Da. Ca să-i demonstrez, am ridicat paharul cu vin și am toastat în cinstea
Mayei. Mi-a răspuns cu jumătate de zâmbet încuviințând cu o mișcare rapidă a
capului.
Jack se uită la mine din nou, uluit.
— O cunoști pe puicuța aia?
— Da, o cunosc. Ți-am zis că trec pe aici ori de câte ori vizitez locurile. E
singurul local unde mănânc. Și uneori stau până seara târziu. Chiar și personalul
casei bea aici deseori după program pentru că nu există un local mai bun pe care
să-l frecventeze.
— Și de ce nu te dai la ea? E super tare.
— Las-o baltă. E măritată. Uită-te la inel.
Jack se aplecă înainte și miji ochii, cercetându-i mâna.
— Mâna stângă, degetul inelar, i-am spus sec.
— Să te ia dracu’!
— Obișnuiește-te cu asta.
— Da, da, da.
— Ei, bine? l-am provocat.
Jack își sorbi vinul.
— Ceea ce spui tu nu face două parale. Când Babs era chelneriță la Ivy cu
mult timp în urmă, purta un ditamai inelul de logodnă doar ca să-i împiedice pe
fustangiii agresivi să se ia de ea. Și crezi că asta i-a împiedicat? Pe dracu’, nici
pe departe. Jack ridică paharul în direcția locului gol pe care îl lăsase Maya.
— Atunci de unde știi că e cu adevărat măritată?
 Mi-am întors fața către paharul meu de vin, pe care-l țineam în amândouă
mâinile, și m-am uitat în el îngândurat.
— S-a întâmplat exact după divorț. Am discutat cu ea într-o seară aici în bar
după program.
— Și ți-a povestit despre soțul ei?
— Da, îl urmase pe un profesor de literatură mai în vârstă decât ea la
universitatea din Santa Barbara. Veniseră din Vermont sau cam așa ceva și urma
s-o înscrie la un masterat de arte frumoase, dar nu se înțelegeau prea bine. A
recunoscut că aveau probleme, dar că făceau eforturi să le depășească.
— Ce fel de probleme?
— Nu-mi amintesc. El, profesor carismatic și liberal. Studentele lui, tinere
atrăgătoare convinse că toată lumea e a lor și că bărbații de-o seamă cu ele sunt o
pradă prea ușoară. Nu-ți trebuie prea multă imaginație ca să-ți dai seama că a fi
măritată cu un asemenea tip e ca și cum ai juca la zaruri. Dar probabil că și-au
salvat căsnicia dacă ea încă mai poartă inelul.
Jack se aplecă spre mine cu un interes aprins.
— Când ai discutat cu ea?
— Nu știu. Acum un an sau doi. De ce întrebi?
— Dacă e măritată cu un profesor universitar, ce caută într-un local ca ăsta?
— Pentru că e mândră. Bea Pinot pe gratis. Nu vrea să stea acasă. Nu știu.
— Sau pentru că acum e divorțată, așa ca tine. Multe se pot întâmpla într-un
an. Jack se ridică de pe scaun și se aplecă peste tejghea.
— O să-l întreb pe barman.
— Nu, nu fă asta, te rog, l-am rugat, apucându-l de cămașă și trăgându-l cu o
smucitură să se așeze pe scaun.
— De ce?
— De ce? D-aia. Pentru că barmanul o să-i spună că ne-am interesat de ea și
nu vreau să știe asta.
— Atunci cum o să aflăm?
— Nu vreau să aflu! Dacă ea ar vrea să aflu, mi-ar spune. Oricum nu duce
lipsă de bărbați. Are un restaurant plin de gămani care belesc ochii după ea în
fiecare seară.
Jack mai luă o gură de Pinot și se gândi la cuvintele mele, clătinând din cap
încet și cu neîncredere. Atacă altă perspectivă de a face cunoștință cu Maya: —
Și despre ce-ați mai discutat în afară de soțul ei plicticos, craidon – probabil că
acum deja fost?
— Nu-mi amintesc. Eram destul de cherchelit.
— La fel era și ea, probabil, zise Jack cu o licărire de răutate în ochi.
— Nu încape nicio îndoială, puicuța asta se dă în vânt după vin.
 — Atunci hai, spune-mi despre ce ați mai vorbit.
— Îi place Pinotul, și știe destul de multe despre vin. Probabil am discutat
mai mult despre vinurile de prin partea locului. Nu mai știu.
— Uite că ne înțelegem, zise Jack aruncând brațele în aer.
— Ea e chelneriță în Buellton, Jack. Are o viață întreagă aici la care eu nu
sunt părtaș.
— Și tu ce ești? Vreun elitist sau ce mama dracului?
— Nu asta e problema. Sunt un turist. Ea n-o să se mute în Los Angeles și
nici eu în Buellton.
— La naiba, omule. Cine a vorbit despre mutare?
Am oftat. Nu mai voiam să continui discuția cu Jack și să-l întărât și mai
mult. Barul se aglomera și eu voiam doar să mă topesc în decor, să mă relaxez și
să mă pierd în vin și într-o discuție leneșă. Dar Jack nu se dădea bătut.
— Dacă ți s-ar ivi ocazia, zise Jack pe un ton alert, nu i-ai pune-o și tu o dată?
— De ce la tine trebuie să se ajungă întotdeauna la sex? Crezi că arăt ca un
ibex care de luni de zile n-a mai văzut o femelă?
— Ibex? Se încruntă, urând faptul că foloseam un cuvânt pe care el nu-l știa.
— Țap sălbatic. Bărbat-fiară. Satir. Priap. Alege ce-ți place.
Când am ridicat privirea, Jack rămăsese cu gura căscată. Apoi ochii i se
micșorară și începu să râdă.
— Miles, mă faci să crăp de râs.
Maya se întoarse pentru a mai servi un rând de băuturi. Jack se holba la ea de
parcă ar fi fost un monument de feminitate în mișcare. Ceea ce cu adevărat era.
— E o fată dulce, într-o căsnicie destrămată, eșuată într-un orășel care-i este
cu desăvârșire străin, și nu cred că i-ar plăcea să te audă vorbind în halul ăsta
despre ea, i-am zis.
— Vorbești prostii. Îmi dau hormonii pe dinafară numai când mă uit la ea,
Iisuse Hristoase. E răpitoare. Și tu o cunoști? Se întoarse și mă privi cu uimire.
— Profită acum de acest dar.
Tocmai atunci privirea Mayei se intersectă cu privirea mea și îmi zâmbi cu
căldură. Jack se uita întărâtat când la mine când la ea, de parcă i s-ar fi rotit capul
pe niște rulmenți cu bile. Charlie așeză patru pahare cu vin pe tavă. Maya se uita
la mine tot timpul, și o clipă am avut un sentiment vag că sunt dorit. Îi spuse
ceva lui Charlie, apoi, chiar înainte de a pleca, îmi făcu cu ochiul. Jack prinse
gestul și ripostă.
— La naiba, ți-a făcut cu ochiul! zise ridicându-se de pe scaun.
— Așa le face la toți.
— Prostii. Sunt feluri și feluri de a face cu ochiul, zise Jack. Se așeză înapoi
pe scaun, buimăcit de parcă l-ar fi lovit trăsnetul. Își încruntă sprâncenele,
schițând în minte un plan de acțiune.
— Ascultă-mă, Miles, piatra aia de pe inel e la derută. E zirconiu, sau alt
rahat de genul ăsta. Vrăjeală, vrăjeală, vrăjeală.
— Nu înțeleg de ce te strofoci atâta.
— De ce mă strofoc atâta? răsună vocea lui pe un ton afectat. Nu știu. Poate
că are o prietenă. Două fete, doi tipi, într-un oraș mic, în patria vinului… Jack
dădu pe gât Pinotul și îi făcu semn lui Charlie să ne umple din nou paharele.
— Nu există nicio șansă ca femeia asta să fie interesată de mine. Nicio șansă.
Charlie apăru cu o sticlă plină, destupată, ne turnă fiecăruia câte un pahar și o
puse pe tejghea între noi.
— E din partea Mayei.
Jack se întoarse către mine și duse mâna la gură în bătaie de joc, prefăcându-
se uimit.
— O, Dumnezeule, probabil că te urăște de moarte.
I-am făcut Mayei semn cu mâna ca un școlar sfios. Ea îmi răsplăti gestul cu
un zâmbet, iar Jack se mulțumi să clatine lent din cap.
Am făcut comanda pentru masă – Jack: filé mignon; eu: piept de rață;
amândouă se potriveau de minune cu Pinotul, pe care l-am băut cu plăcere.
Încercam să disting gustul de Bien Nacido, dar nu-și dezvăluia întregul potențial
așa cum speram, rămânând închis ca un mugure. Maya venea și pleca, ațâțând
dorința lui Jack cu fiecare apariție a sa.
Jack voia să rămânem și după terminarea cinei, să mai bem vin și s-o
așteptăm pe Maya până când aceasta își va fi terminat tura, dar localul plin de
lume începea să ne sufoce și în plus îmi era teamă să petrec o seară de beție cu o
femeie pe care abia o cunoșteam și cu un prieten gata să se însoare murind după
fundul ei. Nereușind să mă convingă să rămânem, Jack achită nota, ne luarăm
rămas bun de la Maya cu o fluturare de mână și plecarăm.
Afară răcoarea nopții ne-a împrospătat obrajii fierbinți și ne-a învigorat
pentru drumul de jumătate de milă până la Windmill. Eram într-o zonă
comercială și multe dintre magazine își încheiaseră programul. În timp ce
mergeam de-a lungul șoselei 246, mașini de toate dimensiunile se mișcau rapid
în ambele direcții, camioanele cu 18 roți năucindu-ne cu viteza lor. Din când în
când uruitul motoarelor înceta pentru câteva clipe și aerul se umplea de zumzetul
insectelor. Eram cam chercheliți după două sticle de vin, dar în rest totul era în
ordine.
Jack m-a lovit cu pumnul în umăr, iar eu am ripostat.
— Te-aș fi putut doborî, am spus pe un ton neconvingător.
— Vezi să nu, se rățoi Jack, cu mâinile în șolduri.
Am luat o poziție de boxer. Jack făcu la fel, și începurăm o luptă imaginară pe
marginea șoselei, mimând directe și croșee, simulând atacuri și eschive, până
când amândoi râdeam cu lacrimi. În ochii șoferilor, probabil că arătam ca niște
actori de vodevil care aveau un număr atât de slab încât, fără prea multă vorbă,
fuseseră dați afară din oraș.
Nu era foarte târziu și întoarcerea la motel nu intra în planurile lui Jack. Tot
încerca să mă convingă să ne întoarcem la The Hitching Post, dar nu aveam chef.
— Așadar, ce vrei să faci? zise el. Pentru că eu unul n-am de gând să trag pe
dreapta.
— Ce zici dacă am merge la cinema?
— La cinema? se strâmbă. Vrei să zici cu o cutie mare de floricele și băuturi
răcoritoare cu pai, în mijlocul unei adunături de țărani care se mângâie pe furiș?
— Okay, e o propunere neinspirată.
— Sunt în vacanță. Mă însor de mâine într-o săptămână. Vreau să mergem la
o petrecere. Își întinse cu emfază un braț peste o întindere dezolantă de magazine
de mașini, prăvălii și supermarketuri. Unde poate omul să se distreze aici, într-o
seară de sâmbătă?
— E-n ordine, am zis, te duc acolo unde e acțiunea.
Am ajuns la Windmill Inn și am intrat în The Clubhouse, barul motelului. Era
o cârciumă spațioasă, cu un perete întreg de oglinzi în formă de țiglă în spatele
unui bar ca o potcoavă, cu niște scaune înalte, de jur-împrejur. În mijlocul
localului, scaune Nuagahyde înconjurau mesele de lemn laminat care erau
aranjate în fața unui ring de dans cu parchet cam cât o mașină de mare. Ringul
de dans era flancat de un piedestal abia ridicat, pe care erau așezate o boxă și un
suport pentru microfon.
Jack rămase impasibil.
— Asta-i tot?
— În curând o să se învioreze atmosfera.
Jack mă privi cu neîncredere. M-am așezat pe unul dintre scaunele de la bar.
Jack puse o mână pe umărul meu și-mi zise: — Comandă-mi și mie ceva.
Trebuie să dau un telefon, își scoase celularul și ieși afară, căutând să fie singur.
Am aruncat câteva priviri în jur. Clienții din The Clubhouse erau o
amestecătură de localnici, în general muncitori în construcții sau servicii și alți
angajați cu salariu minim, care jucau biliard și își potoleau setea cu halbe mari
de bere. Bărbații purtau blugi, tricouri și pe cap șepci de base-ball pătate de
grăsime, iar femeile purtau blugi strâmți și tricouri care le lăsau spatele gol. Era
genul de local unde atmosfera devenea incendiară pe măsură ce se exagera cu
consumul de alcool. Barmanul se apropie și-mi ceru comanda. Era un om liniștit
cu păr roșcat și rar și o față cadaverică, consecință a prea multor seri în care
respirase fumul de țigară al altora, fusese nevoit să asculte pălăvrăgeala tuturor
rataților care se perindaseră pe la barul său și îndurase același vacarm veștejitor
de suflet până la două dimineața.
— Care-i faza în seara asta? am zis, arătând cu capul în direcția ringului de
dans.
— Karaoke, replică el.
— O, da?
— Da. Cu ce să te servesc?
— Ai niște Pinot?
— Ce anume?
— Pinot Noir. Vin roșu.
— N-am.
— Totuși ceva vin roșu ai?
— Cabernet și Merlot. Asta-i tot.
— Toarnă-mi două pahare de Cabernet.
— Imediat. Se întoarse în spatele barului destupă o sticlă începută de
Firestone – o podgorie mediocră de prin partea locului unde se punea preț mai
mult pe cantitate decât pe calitate –, umplu două pahare obișnuite, nepotrivite
pentru un Cabernet, și le puse în fața mea. Am pus o bancnotă de o sută de dolari
pe tejghea, el o luă repede, înregistră comanda în casa de marcat, apoi se întoarse
și îmi numără restul de parcă aș fi avut de gând să îl acuz că mă înșală. O
cicatrice urâtă care-i brăzda unul dintre obraji mă făcea să-mi închipui că odată
fusese obligat să se apere în urma unei asemenea neînțelegeri. Își îndreptă atenția
către un televizor fixat în perete, nefiind interesat de conversație.
Am sorbit Cabernetul care avea un iz exagerat de stejar, strâmbându-mă din
cauza asprimii sale și pentru că îi lipsea cu desăvârșire gustul de fructe. Era
genul de vin de producție în serie. Probabil la zdrobirea ciorchinilor în teasc se
mai adăugau struguri verzi, frunze, gândaci, rozătoare, și Dumnezeu mai știe ce.
Mai rău, probabil vinul fusese desfăcut cu o zi înainte și lăsat la temperatura
camerei să se trezească. Dacă nu eram cu Jack, probabil că m-aș fi dus în alt loc
unde nu-și băteau joc de vin.
Un sunet strident mă trezi din reverie. M-am rotit pe scaun ca să văd ce se
întâmplă pe ringul de dans. O femeie tânără cu părul negru, lung, căzând pe o
uniformă Prea Soup Andersen, urcase pe scenă și pornise aparatul de karaoke,
declanșând pentru câteva secunde un țiuit asurzitor. Amicii ei, care frecau menta
în jurul mesei de biliard, începură să fluiere și să urle în timp ce ea alese o
melodie și luă microfonul în mână așteptând ca muzica să înceapă. Un cântec al
lui Fleetwood Mac – Landslide, pentru numele lui Dumnezeu! – începu și fata
prinse viață, imitând vocea bine cunoscută și mișcările de scenă ale lui Stevie
Nicks și cântând atât de îngrozitor de fals încât mă întrebam de ce voia de fapt să
plătească pentru privilegiul de a fi umilită în public. În timp ce reprezentația
continua, grupul ei de suporteri izbucni în niște urlete sălbatice de dezaprobare,
agitând pumnii în aer și bătând cu tacurile în podea. Se întâmpla de parcă
intenția ei nu era să demonstreze că știe să cânte, ci să fie, de bunăvoie și nesilită
de nimeni, bătaia de joc a prietenilor ei. Am ajuns la dubla concluzie că, într-
adevăr, avea un scop în viață, și că eu și Jack n-aveam nimic de-a face cu el.
Jack apăru din mulțime și se așeză pe unul din scaunele de lângă mine. Întinse
mâna după pahar și luă o gură mare de vin exprimându-și mânia.
— Panarame locale, îmi pare rău, i-am spus ridicând bărbia către scena de
karaoke, unde „Stevie Nicks” își încheia reprezentația.
— Am auzit, clătină din cap Jack. Iisuse. E înspăimântător.
M-am întors spre el. Avea o față acră. Bănuiam că îl indispusese convorbirea
telefonică.
— Ai sunat-o pe Babs?
— Da, răspunse pe un ton nefericit.
— Ce mai face?
— Bine.
— Cum se descurcă?
— Cred că se descurcă okay.
— Atunci care-i problema?
Își puse paharul pe tejghea cu un clinchet zgomotos.
— Îmi tot freacă ridichea, zise el, crispându-i-se fața.
— De ce?
— Crede că vreau să-mi fac de cap.
Nu m-am putut abține să nu râd.
— Măcar știm că te însori cu o fată deșteaptă și cu intuiție.
Se uită la mine posomorât.
— Nu-i nimic de râs. Își goli paharul, se ridică de pe scaun și spuse:
— Trebuie s-o sun din nou și să aranjăm lucrurile.
— De ce?
— Pentru că i-am închis telefonul în nas, recunoscu el.
— Hei, am o idee radicală.
— Ce vrei să spui? zise el, oprindu-se la jumătatea drumului.
— Ce-ar fi să-i spui ceva drăguț ca să poată dormi liniștită la noapte?
Jack se uită încruntat la mine, apoi plecă făcându-și drum prin mulțimea
gălăgioasă în timp ce melodia lui Fleetwood Mac se termina. Fata în uniforma
Prea Soup Andersen dădu pe gât un pahar de bere, apoi coborî de pe scena
micuță și se pierdu printre așa-zișii ei suporteri. Am revenit la vinul meu
groaznic. Dorința lui Jack de a o tortura psihic pe Babs cu o săptămână înainte
de nuntă m-a făcut să mă întreb dacă nu era și altceva la mijloc. Nu discutaserăm
mult despre asta, dar credeam cu sinceritate că Jack o iubea. Înainte de această
călătorie îl văzusem foarte rar, întrucât își petrecea al dracului de mult timp cu
ea.
— Îți vine să crezi? se auzi o voce. M-am întors și am văzut un tânăr cu părul
de culoare paiului, tuns scurt, cu o față palidă presărată cu coșuri de un roșu
aprins. Era îmbrăcat la fel ca toți ceilalți: tricou alb, jachetă de blugi decolorată
Levi’s și o pereche de blugi asortați. Avea în față o halbă pe jumătate plină pe
care o păzea cu strășnicie, fața lui lipsită de expresie reflectându-se în ea.
— Destul de înfricoșător, am aprobat.
Tânărul coșuros își sorbea berea încet, metodic, brațul mișcându-i-se mecanic
de la gură la tejghea cu monotonia unei sonde de țiței.
— Ce meserie ai? mă întrebă, aruncându-mi o privire fără să-și miște capul.
— Eu? am întrebat. Sunt scriitor.
— Pe bune? zise ridicând capul țanțoș.
— Nu e mare scofală. Nu sunt faimos sau ceva de genul ăsta, am spus. Și dac-
aș fi fost, oricum n-ar fi avut habar.
— Și ce scrii?
— Cărți, filme. Orice aduce bani pentru chirie.
— A, da? Vreunul pe care să-l fi văzut?
— Odată am scris o carte după care s-a turnat un film, dar cartea n-a fost
niciodată publicată, apoi când a ieșit filmul au angajat un scriitoraș de doi bani
ca să facă o novelizare după el. Îți vine să crezi asta, drăcia dracului?
Vorbisem prea repede pentru mintea lui încețoșată de bere. Se întoarse cu fața
la mine lent având nevoie de timp ca să înțeleagă. Când în sfârșit pricepu, pe față
îi apăru un zâmbet afectat și zise: — Nasol.
Mi-am dres vocea, nefiind sigur dacă pricepuse sensul deplin al uneia dintre
neîmplinirile mele profesionale din trecut.
— Cum se numea filmul? mă întrebă.
— Circling the Drain.
— Era despre instalatori?
Am râs zgomotos și am dat din cap că nu.
— Atunci cred că nu l-am văzut. Își trecu mâna dreaptă peste cea stângă și
mi-o întinse: — Mă cheamă Brad.
I-am luat mâna și i-am strâns-o. Era lipicioasă de la bere și de la gustările din
bar și Dumnezeu mai știe de la ce.
— Miles, i-am răspuns.
— Care e numele tău complet? Ca să știu în cazul în care mai scrii o carte.
— Miles Raymond. Este un nom de guerre, am zis făcând-o pe deșteptul.
 Îmi strânse mâna, apoi îmi aruncă o privire care să-mi dea de înțeles că știa că
făceam mișto de el.
— E amuzant, zise el. Îmi dădu drumul la mână și mai luă o înghițitură de
bere, își clăti gura și zise: — Ți-ar plăcea să mergi cu mine la o vânătoare de
mistreți?
Am făcut o mutră serioasă, luat pe nepregătite de propunere.
— Ce-ai zis?
— Vânătoare de mistreți. Puse halba de bere pe tejghea și-și șterse cu brațul
spuma de pe buza superioară.
— Cred că glumești.
— Nici vorbă.
— Ești vânător de mistreți?
— În sezon, replică el.
— Îi vânezi noaptea? am întrebat nedumerit și totuși intrigat.
— Mda. Atunci le place să iasă din ascunzișuri. În timpul zilei dorm.
— Ce-ți veni să crezi că aș vrea să merg la o vânătoare de mistreți?
— Nu știu. Ridică din umeri. Ești scriitor. Poate-ți vine vreo idee pentru
următoarea ta carte. Aș citi-o.
— Asta mă încurajează. Unde-i vânezi? l-am întrebat, prefăcându-mă că sunt
interesat.
— Pe stâncile de la Jalama Beach.
— Și ai vrea ca eu să te-nsoțesc?
— Nu-mi place să vânez singur, recunoscu el.
— Nu știu ce să zic, Brad. În seara asta nu e bine. Sunt cu un prieten aici…
— Poate să vină și el, mă întrerupse.
— O lăsăm pentru altă dată. Dar mulțumesc pentru invitație.
— E-n regulă, zise el dezamăgit. Poate altă dată, moșule. Bău dintr-o
înghițitură berea care mai rămăsese. Apoi coborî de pe scaun sprijinindu-se cu
mâna de tejghea.
— Mai vorbim. Râgâi în timp ce trecea legănându-se pe lângă mine și-și târî
corpul lui mic și îndesat afară din The Clubhouse. L-am urmărit cu privirea
clătinându-se către parcare, închipuindu-mi-l ghemuit într-un șanț, țintind cu o
pușcă de mare calibru un mistreț gigantic ieșit parcă din iad care grohăia
monstruos. Ce nebunie!
Ceva mai târziu se produse un alt fel de nebunie în timp ce Jack se întorcea.
Un individ musculos, cu înfățișare fioroasă, îmbrăcat într-o cămașă albastră
ieșind din niște blugi soioși urcase pe scena de karaoke și zbiera cântecul celor
de la Rolling Stones Jumping Jack Flash. Se învârtea ca o păpușă mecanică
monstruoasă, încercând să imite mersul țanțoș al lui Jagger și țipând în loc să
cânte. Era atât de îngrozitor încât era aproape distractiv. Aproape.
Jack întinse mâna după paharul cu vin și luă o înghițitură.
— N-a vrut să răspundă. M-a băgat în mesagerie.
— I-ai lăsat vreun mesaj?
— Da, dar nu mi-am cerut scuze. I-am zis că mă îmbăt și că o să fac sex cu
prima femeie pe care o întâlnesc.
— Perfect.
— Mă calcă pe nervi.
— Sper că nu i-ai spus asta.
— Nu, sigur că nu. I-am zis că o iubesc și că aștept cu nerăbdare săptămâna
viitoare.
— Ce ți-a zis de te-a enervat atât de tare să-i închizi telefonul în nas?
— Mi-a cerut să întrerup călătoria și vin la rudele ei în Paso Robles. Imită o
voce de femeie în batjocură. Și să stau să mă uit la femei cum croșetează și
flecăresc despre nunți.
— Și tu ce-ai răspuns?
— Tu ce dracu’ crezi? am răspuns nu, șuieră Jack. Și de-asta i-au venit dracii
și – Jack începu să vorbească cu o voce pițigăiată din nou – nu mai răspunde la
telefon. Jack îi făcu semn barmanului.
— Mai toarnă-ne un rând, șefule.
Barmanul ne umplu din nou paharele. Am luat o înghițitură, dar mi-am dat
seama că nu mai simțeam vinul. Luminile colorate începeau să se încețoșeze și
cu toată aiureala asta de karaoke îmi era din ce în ce mai greu să înțeleg ce
spunea Jack. Mă afundam în mine și pierdeam contactul cu realitatea. Aveam
nevoie de o pilulă sau un pat sau ceva de genul ăsta.
Cred că Jack se plângea de Babs că-l tot stresează, când dintr-odată se
întrerupse brusc, îmi dădu una în umăr și-mi șopti: — Uau, uau, uau, fii antenă
la stânga.
Mi-am întors capul în direcția în care i se înțepenise privirea și am zărit-o pe
Maya, care se schimbase într-un pulover negru de cașmir și în niște pantaloni de
catifea reiată maro, strânși pe coapse. Se așezase pe un scaun pe partea opusă a
barului, Jack rămânând astfel între noi. Barmanul se grăbi să o servească. Maya
arătă către sticla de Cabernet, iar acesta îi turnă un pahar.
— E din partea noastră de data asta, strigă Jack încercând să-l acopere pe
imitatorul lui Mick Jagger, care acum măcelărea piesa „Satisfaction”.
Maya ridică paharul la nivelul pieptului într-un gest de mulțumire.
— Și mulțumim pentru sticla de Pinot, adăugă Jack.
— Plăcerea a fost de partea mea, zise ea luând o înghițitură de vin.
— Mă cheamă Jack. Pe Miles îl cunoști deja, nu-i așa?
 Maya își încruntă sprâncenele și-și îngustă ochii prefăcându-se că nu mă
cunoaște pentru un moment, reținându-și un zâmbet.
— Da, îl cunosc pe Miles.
Jack își încrucișă brațele pe piept și se dădu pe spate ca să-mi permită să o
văd mai bine. Am ridicat mâna și am făcut un gest timid, dar n-am spus nimic de
teamă să nu bolborosesc cuvintele.
Maya își aprinse o țigară American Spirit cu un gest languros și suflă ușor
fumul printre buzele țuguiate. Se întoarse cu fața la noi și recită: — Din
momentul în care două persoane se îndrăgostesc, sămânța tragediei e deja
semănată în suflete. Își scutură scrumul de țigară. Da, îmi aduc aminte de Miles.
Am lăsat capul în jos și am fixat barul cu privirea, amintindu-mi vag
dizertația filosofică înecată în vin despre iubire și relații interumane de anul
trecut. Când am ridicat privirea, fruntea lui Jack era încrețită într-un gest de
dezaprobare. Clătină din cap în semn de reproș către mine, apoi se întoarse spre
Maya.
— Are o perspectivă cu totul nouă asupra vieții, zise el.
— O, da, replică ea, trăgând din țigară. Acum crede că mai există speranțe
pentru bărbați și femei?
— Cred că da, zise Jack imitând sinceritatea.
Maya își țuguie buzele și aprobă din cap meditativ.
Sosia lui Jagger coborî de pe scenă împleticindu-se și se pierdu în mulțimea
de bețivi acompaniat de obișnuitele zbierete și fluierături.
Zgomotul din The Clubhouse încetă pentru scurt timp și vocea Mayei deveni
ceva mai clară. Ea spunea: — Trebuie să fi fost beat de-a binelea în seara aceea,
deoarece… când m-am ridicat de pe scaun impetuos și m-am strecurat în direcția
scenei. Îl auzeam pe Jack protestând până când vuietul mulțimii, pregătită pentru
un nou miel de sacrificat, îi înghiți vocea.
Am aruncat o privire pe lista de melodii de pe ecranul tonomatului și am ales
primul cântec care îmi atrase privirea, unul mai vechi care se chema Crystal Blue
Persuasion. Am apăsat pe butonul START, am luat microfonul în mână și l-am
apropiat de gură. L-am lovit de dinți scoțând o reverberație ascuțită. Imediat
mulțimea a început să urle, nerăbdătoare să mă crucifice.
Muzica începu iar eu cântam cuvintele pe măsură ce ele apăreau pe ecran.
Mi-aduc aminte că încercam să inoculez cuvintelor un sentiment, dar cred că
sunam mai degrabă ca un papagal îndurerat. La momentul respectiv avusesem o
senzație de descătușare spontană – luminile colorate strălucind pe sferele de
oglinzi rotitoare din tavan, oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată își
schimonoseau fețele ca reacție la interpretarea mea – dar, cu timpul, urma să
devină doar o amintire stânjenitoare.
 Când melodia s-a terminat, am coborât țanțoș de pe scenă, le-am făcut semn
cu mâna localnicilor zurbagii și m-am întors la scaunul meu de la bar cu sângele
pulsându-mi pe față. Când în cele din urmă m-am uitat către Jack și Maya
așteptând o reacție din partea lor, Jack mă fixă cu o expresie de dezgust. Apoi
începu să clatine din cap încet.
— Nu știam că știi să cânți, Miles, zise Maya în cele din urmă.
— Nici eu. Mi-am golit paharul și i-am făcut semn barmanului cu o rotire a
degetului să-mi toarne de urgență încă un rând. Barmanul veni în grabă cu sticla
și-mi umplu ochi paharul.
— Așadar, zise Maya, prietenul tău mi-a spus că urmează să fii publicat.
Am simțit o crampă la stomac de parcă o trapă se deschise sub picioare.
— Poftim? m-am uitat la Jack, cerând ajutor.
Jack îmi aruncă una din acele priviri încruntate, n-o-da-în-bară-frate, de care
era mândru.
— O, da, am zis, excesul de vin descătușând mincinosul din mine.
— E grozav, zise Maya. Felicitări.
— Iar eu o să am drepturile de autor pentru film, se lăudă Jack.
Maya ignoră înfrumusețarea minciunii de către Jack și-și îndreptă atenția
către mine.
— Ești un mare fan al Pinotului, nu-i așa, Miles?
— Categoric. E nectarul zeilor.
— Am auzit că vineri mergi la festivalul de vinuri?
— Ăsta e motivul pentru care suntem aici. Am ridicat paharul într-un toast
dedicat viitoarei lipse de măsură. O să fii și tu acolo?
— Nu ratez niciodată un asemenea eveniment. Trase din țigară până când
capătul i se făcu oranj. Ochii ei reflectau lumina fierbinte. Așadar, ce puneți la
cale în seara asta, băieți?
— Probabil c-o să ne întoarcem în cameră și-o să ne culcăm, am replicat eu
pe negândite.
— O! Maya se încruntă și-și strivi țigara în scrumieră într-o aparentă
manifestare de dezamăgire. Nu-mi puteam da seama dacă o jignisem sau nu. Își
termină băutura și se ridică de pe scaun.
— Distracție plăcută, băieți! zise ea, trecând ușor pe lângă noi. Dispăru la fel
de repede cum apăruse, de parcă ar fi fost o nălucă.
Jack se uita la ușa de la intrare cu o privire abătută a unui pescar căruia i se
rupsese undița. E dureros pentru un bărbat să vadă o femeie ca aceea cum
dispare în noapte; mai ales într-o seară de sâmbătă, în timp ce-și petrece vacanța,
departe de femeia vieții lui. Se întoarse cu fața la mine lăsând intenționat să-i
cadă maxilarul.
 — Probabil o să ne întoarcem în camera noastră și-o să ne culcăm? Ce mama
dracu’ vrea să-nsemne asta? Ciocăni cu degetul pe capul meu iar eu îl îndepărtai
cu un bobârnac.
— Sunt epuizat, și probabil asta o să și facem, nu-i așa? am zis simțindu-mă
mort de obosit.
— Fata voia să se distreze, vă cunoșteați deja, și tu îi zici că vrem să ne
întoarcem în camera de motel sâmbăta seara și să ne culcăm. Iisuse, Miles! Jack
își plesni fruntea cu palma atât de tare încât lăsă o urmă roșie. Femeia asta te
place.
— Prostii.
— S-a luminat la față ca un brad de Crăciun când i-am zis că o să fii publicat.
— Grozav! Acum trebuie să port pe conștiință o altă minciună sfruntată.
Merci, Jack. Am luat o gură de vin care să mă mai consoleze.
— O, prostii. Există un milion de moduri de a o scoate la capăt. Problema e
că ea voia să se distreze.
— Ce mai contează? Femeia e măritată.
— Femeia în mod cert nu e măritată!
— Ce-ai zis? Chiar ai întrebat-o?
— Miles. Jack mă apucă de umăr și mă sili să mă așez pe scaun. Nu purta
inelul.
— Cum?
— Nu purta inelul, spuse, accentuând fiecare cuvânt.
Începând cu acel moment nu mai am decât frânturi de amintiri. Era una dintre
acele nopți de beție din care fragmente întregi dispăreau în mod misterios. Tot
ce-mi mai vine în minte acum sunt doi indivizi care mergeau împleticindu-se
prin parcare îndreptându-se spre camera lor și Jack care striga: — Sunt sigur că
nu purta inelul!
— Nu purta inelul?
— Nu, nu purta inelul! țipă Jack din nou.
Dintr-odată, o voce de bărbat izbucni dintr-una din camere.
— Bă idioților, mai terminați dracu’ odată cu rahatu’ ăla de inel al vostru să
mai dormim și noi!
Eu și Jack ne-am aplecat unul către altul și simultan ne-am dus degetele
arătătoare la gură, șâșâind fiecare până când nu mai puteam respira de râs. Apoi
am mers tiptil în camera noastră, pășind ca niște hoți dintr-o farsă de vodevil.
Lumina roșie de la telefon pâlpâia când am năvălit în cameră. Jack se întoarse
și împunse aerul cu degetul spre mine: — În niciun caz nu răspunzi la telefon,
comprende?
 — Si, amigo.
Imediat după replică, telefonul începu să sune. După opt țârâituri enervante i-
am zis lui Jack: — Răspunde, omule. Vorbește cu ea. Probabil că e îngrijorată
din cauza ta.
— Bine.
— Ce aveți de împărțit, la urma-urmei? am zis îndreptându-mă spre baie,
neașteptând să-mi răspundă.
M-am prăbușit pe scaunul de la toaletă sprijinindu-mi capul în mâini. Eram
prea enervat și în plus mă temeam ca din picioare să nu nimeresc pe lângă.
Voiam ca drama dintre Jack și Babs să se termine ca să pot dormi.
Când m-am târât înapoi în cameră, Jack ținea celularul la ureche. Duse
degetul arătător la buze.
M-am dezbrăcat cu greutate și m-am băgat în pat. Salteaua era tare, arcurile
gemeau sub greutatea mea. Cearșafurile erau scrobite și puțeau a clor, dar eram
bucuros că am unde să mă întind noaptea. M-am întors cu spatele și am închis
ochii.
Ceva mai târziu l-am auzit pe Jack zicând:
— Eu sunt. M-am întors în cameră. Sună-mă mâine. Te iubesc.
Apoi Jack se dezbrăcă și se strecură în pat. După ce stinse lumina am simțit în
fine întunericul blând. Aparatul de aer condiționat zumzăia monoton în fundal.
Afară greierii își sporeau țârâitul.
— Mesageria, zise Jack
— Aha! am replicat.
— Probabil că și-a pus telefonul pe silențios.
— Ori poate că i-o trage vreun tip pe care l-a agățat într-un bar, ca represalii
la ceea ce i-ai zis.
Cuvintele mele rămaseră suspendate în aer, fără să primească vreun răspuns.
În cele din urmă, Jack zise: — Taman înainte să mă culc, îmi bagi perversitatea
asta în imaginație.
— Tu nu ai imaginație; ai doar o sulă.
— Ești un idiot sărit de pe fix, Miles.
Mi-am tras cuvertura peste cap și am început să râd spasmodic.
În mijlocul nopții m-am trezit dintr-un somn fără vise, deranjat de sunetele
neclare ale cuiva care vorbea pe înfundate. M-am sprijinit pe coate și am cercetat
camera cu privirea. O fâșie de lumină albă se strecura pe sub ușa de la baie.
Puteam să disting vocea lui Jack care mormăia ceva la telefon. Vezica îmi era
plină de la vinul pe care îl băusem și am sărit din pat, țopăind prin cameră în
agonie. În disperare, am găsit un pahar de plastic pe masa de toaletă și am urinat
din răsputeri în el. Am pus paharul înapoi pe măsuță și am adormit la loc
aproape instantaneu.
Spre dimineață, un vaier prelung mă făcu să sar din pat. La lumina veiozei l-
am văzut pe Jack în chiloți, cocoșat deasupra paharului de plastic adulmecându-i
conținutul. Lumina orientată în sus îi dădea lui Jack un aspect fantomatic,
făcându-l să arate ca o specie timpurie, primitivă de om. Mă auzi că m-am trezit
și zbieră: — Iisuse, Miles. Ce naiba ai făcut, omule?
— Ce tot spui?
— Asta nu e La Rinconada.
— Făceam pe mine. Iar tu vorbeai la telefon în baie.
— Măscărici imbecil ce ești, mugi el, aruncând paharul în perete.
 DUMINICĂ

BĂIEȚII FAC CUNOȘTINȚĂ CU FETELE

Ne-am trezit pe la mijlocul dimineții. Mă simțeam cam rătutit din cauza lipsei
de somn. Jack sforăise toată noaptea, iar eu fusesem asediat de vise funeste care-
mi lăsaseră un sentiment de dezolare.
Ne-am ridicat cu greutate din pat și ne-am spălat într-o liniște morocănoasă.
Cu mințile amorțite de vin și cu picioarele ca de plumb, ne-am târât mișcându-ne
ca printr-o apă care ne ajungea până la brâu către Ellen’s Pancake House, un loc
cunoscut din centrul Buelltonului. Amândoi eram copleșiți de o mahmureală cât
toate zilele și de lipsa poftei de mâncare când am ocupat o masă de lângă geam.
În jurul nostru un spectacol grotesc oferit de turiști obezi și de localnici care
asaltau omlete din câte opt ouă, frigărui de porc cu ouă prăjite și maldăre de
clătite înecate în surogat de sirop de arțar ne ataca ochii împăienjeniți și injectați.
O chelneriță zâmbitoare, gravidă, a cărei față plăcută era desfigurată de o
buză despicată, apăru cu un ceainic de cafea aburindă și cu o pereche de meniuri
cu coperțile laminate. Buna ei dispoziție părea forțată făcând-o să vorbească pe
un ton neutru, monoton.
— Doriți cafea? ne întrebă întorcând ceștile cu gura în sus.
— Da, te rog, zise Jack pe un ton abătut.
Ne umplu ceștile, apoi se îndreptă spre altă masă.
În timp ce eu mă chinuiam cu o cutiuță de zahăr care refuza cu încăpățânare
să se deschidă, Jack hotărî că eram suficient de treji ca să facem o autopsie a
serii trecute.
— Nu-mi vine să cred că te-ai apucat să cânți Crystal Blue Persuasion.
— Ce anume? am întrebat, prefăcându-mă că nu-mi aduc aminte.
— Karaoke, omule. Nu-ți amintești? zise Jack fără să fie convins de răspunsul
meu.
— Îmi aduc aminte vag. Nu sunt sigur că vreau o recapitulare a celor
întâmplate. Am prea multe amintiri proaste care se întrec una cu alta în
dimineața asta minunată. Am turnat o porție generoasă de frișcă în cafea și am
sorbit băutura slabă, fără aromă.
Jack continua să clatine din cap în semn de neînțelegere, în timp se uita peste
meniu.
— Pentru ce te-ai dat așa în stambă în fața fetei ăleia?
 — Încercam s-o impresionez.
— Puteai la fel de bine să te sui pe bar și să-ți faci nevoile.
M-am strâmbat.
— Și de ce ai ales tocmai Crystal Blue Persuasion? Cântecul ăla e al dracului
de vechi. Maya o fi crezând acum că suntem mai în vârstă decât în realitate.
— Ce mi-ai fi sugerat să cânt?
Jack se așeză la loc pe scaun.
— O, nu știu. Ce-ai zice de cântecul lui Merle Haggard I Got So Drunk, The
Gal Left Town?{1} Se uită la mine insistent cuprins de o furie mută. Dracu’ să te
ia de tâmpit.
— Bine, bine, hai să nu mai readucem pe tapet seara trecută, ridicai o mână în
semn de protest.
În replică, Jack umaniză o sticlă de ketchup care stătea pe masă adresându-i-
se:
— Cred că Miles începe să conștientizeze felul său greșit de viață.
— Evident, băusem un pic cam mult vin.
— Evident, replică Jack ridicând meniul și ascunzându-se în spatele lui.
Mi-am întors privirea către geam și savuram dimineața scăldată în soare.
— Frumoasă zi, nu-i așa?
Jack puse meniul pe masă pregătit să-mi servească o replică sarcastică, apoi
se uită pe geam.
— Frumoasă, aprobă el, nepăsându-i de fapt.
Chelnerița se apropie cu zâmbetul ei strălucitor dar fals.
Jack comandă o omletă Denver, iar eu, având stomacul deranjat, am decis să
mă rezum la o fiertură de ovăz. Ceștile de cafea fură umplute din nou.
Mâncarea sosi foarte rapid, de parcă ar fi fost gătită dinainte. Jack își devoră
omleta cu lăcomie în timp ce eu mă jucam cu cocoloașele de ovăz.
Terminând de mâncat, Jack începu să frunzărească un ziar în timp ce eu am
scos ghidul vinurilor din zona Santa Barbara căruia i-am dedicat întreaga mă
atenție. Era deja aproape de ora unsprezece: stomacurile noastre își reveniseră,
cafeaua ne ajuta să percepem mai bine lumea, iar nervii noștri uzați aveau nevoie
de o beție binefăcătoare.
— Deci, care-i planul pe ziua de azi, gagiule? întrebă Jack, împăturind
secțiunea de sport din USA Today.
Trasând o linie șerpuitoare pe harta modestă a ghidului, i-am răspuns:
— Ne începem turul din nord, apoi continuăm spre sud. În felul ăsta, cu cât
luăm mai mult la bord, cu atât o să fim mai aproape de motel.
Jack își bătu tâmpla cu degetul arătător.
 — Să fiu al dracu’ dacă nu e genial, Miles.
— Ai reușit să dai de Babs? l-am întrebat.
— Da.
— Unde era de-a trebuit s-o suni în toiul nopții ca să-i dai de urmă?
Se uită la mine suspicios.
— Era în oraș cu fetele. De ce întrebi?
— A, da. În oraș cu fetele.
Jack înmărmuri cu ceașca de cafea în mână și-și încruntă privirea către mine,
așteptând explicații.
— Nu-ți fă griji, i-am zis. Femeile nu fac prostii d-astea înainte de nuntă.
— Ce prostii?
— Știi tu, să se ducă să și-o tragă cu cineva la întâmplare doar ca să-și
exorcizeze dorința din corp înainte de a se consacra definitiv rutinei sexuale
conjugale.
— Serios?
— Este tradițional, cred, ca ele să-și păstreze onoarea nepătată în timp ce
bărbatul mai face o oprire prin Târfulești pe drumul către fericitul eveniment.
Dar, am ridicat brațele în aer mimând că mă predau, s-ar putea să greșesc. Babs
are o anumită reputație.
Ignoră observația mea răutăcioasă despre logodnica lui.
— O să-mi fac de cap în călătoria asta, Miles, spuse Jack, pe un ton cât se
poate de serios.
— Știu că așa o să faci, bătrâne. Presimt că o să reușești, i-am replicat
agitându-mi pumnul în mod sarcastic.
Se aplecă peste masă și-și coborî tonul vocii.
— Vorbesc serios. Trebuie neapărat să i-o trag și altei femei înainte de a mă
stabili la casa mea. E esențial.
— Bine, i-am șoptit, să sperăm că o să ai noroc cu localnicele. Mi-ar părea
rău să te văd că intri în fortăreața căsniciei după un eșec.
— Asta ca să știi ce ne-așteaptă, spuse Jack scoțându-și portmoneul în timp
ce se uita la nota de plată.
Am plecat de la Ellen’s, târându-ne cu greu până la motel, ne-am suit în
mașină și am pornit spre nord pe Autostrada 101. După ce am parcurs șase mile
am trecut pe Autostrada 154 și după alte câteva mile spre est am făcut stânga la
Foxen Canyon, pe un drum de țară cu o singură bandă care șerpuia printre
podgorii încărcate de roade.
— Motivul pentru care regiunea e prielnică pentru Pinot, am zis încercând să
acopăr muzica și briza care pătrundea prin geamurile deschise, este faptul că
aerul rece maritim al Pacificului trece noaptea prin aceste văi și răcorește
strugurii. Pinotului nu-i place să fie tot timpul fierbinte. Are nevoie de variații de
temperatură și de o perioadă de coacere lentă ca să-și dezvolte aciditatea. În
același timp disprețuiește umiditatea întrucât strugurii au pielița subțire și sunt
sensibili la boli și putreziciune. E o varietate capricioasă, evazivă, dar care te
răsplătește din plin.
— Cam ca o femeie cu care trebuie să cheltuiești mult? întrebă Jack.
— Exact. Numai că în cazul vinului, în ciuda tuturor eforturilor, produsul finit
oferă mai multe satisfacții. În plus… în plus, în fiecare an e altă recoltă, așa că
experiența se înnoiește. E ca și cum ai preda engleza pentru începători.
Jack își întoarse capul către mine. Mă uitam drept înainte prin parbriz și astfel
i-am evitat privirea insistentă.
— Crezi că fac o greșeală, nu-i așa?
— N-am zis asta. Discutam despre vin, nu despre însurătoare. Mi-am întors
privirea către el. Omule, ești tare sensibil în dimineața asta. Ai nevoie de o
băuturică.
— Ce crezi cu adevărat?
— Nu cred nimic.
— Dar dacă ai fi plătit să ai o părere, care ar fi aceea?
— Cred că o să fii fericit să faci sex în același fel, cu aceeași femeie, în
fiecare zi, tot restul vieții.
Jack rămase blocat o clipă, dar în cele din urmă, râse.
— Ești cam sumbru, frate.
— De fapt, sunt un romantic incurabil.
Jack continuă să râdă și mai tare.
— Așa e. Apoi se opri și zise:
— Ți-e dor de Victoria, nu-i așa?
— O vreme, imediat după divorț mi-a fost, am răspuns. Dar acum nu mai e
cazul. Doar o femeie cu adevărat excepțională ar putea să mă convingă să mă
mai bag în așa ceva. Altfel ce rost ar avea? Nu faci decât să contabilizezi timpul
până la inevitabila despărțire.
— Foarte bine. Pentru că începeam deja să-mi fac griji pentru tine.
— Pentru ce să-ți faci griji?
— Că te-aș putea pierde.
Am strâmbat din nas și m-am uitat în depărtare. Jack avea un talent deosebit
în a-mi intra sub piele și a mă face să vorbesc. Și mai avea enervantul obicei de a
o face în cele mai nepotrivite momente, precum dimineața asta când nu eram
deloc în apele mele și voiam să uit de lumea reală, de relații, slujbe, vise și
speranțe deșarte și mai ales de înspăimântătoarea imposibilitate de a-mi evita
mortalitatea.
 Prima noastră oprire a fost la Byron, una dintre cele mai nordice podgorii de
pe hartă. Aceștia produseseră niște Pinoturi și Chardonnayuri bune pe la sfârșitul
anilor optzeci și începutul anilor nouăzeci. Dar de când fuseseră preluați de
tentacularul imperiu Mondavi în 1990, avuseseră niște ani mediocri. Eram curios
să văd dacă noua umbrelă corporatistă continua să afecteze calitatea vinului sau
dacă reveniseră la standardele lor artizanale riscante.
Am cotit la dreapta spre Tepusquet și am coborât pe un drum în pantă
neasfaltat, ridicând un nor de pulbere în urma noastră. Santa Maria Valley ni se
arăta în toată splendoarea sa, cu o mulțime de vii întinzându-se în toate direcțiile
pe dealurile cu pante line.
Am ajuns la Byron pe la 11,30 și am lăsat mașina într-o parcare neaglomerată.
Am ieșit în strălucirea soarelui, ne-am ridicat brațele către cer și ne-am întins ca
să ne dezmorțim. Aerul mirosea a flori, era cald și uscat. Am tras aer în piept cu
putere, apoi l-am lăsat să iasă încet. Am bătut din palme și mi-am împreunat
mâinile.
— E-n ordine, hai să dăm iama prin Pinot!
— Ăsta-i Miles pe care-mi place să-l aud.
Când am ajuns pe veranda unei mici camere de degustări din lemn am fost
întâmpinați de o ușă încuiată și de o plăcuță pe care scria: ÎNCHIS.
— Parcă ziceai că deschid la unsprezece, spuse Jack, uitându-se la
monstruosul său ceas TAG Heuer.
— Te rog să-mi scuzi inabilitatea de conducător.
— E deja unsprezece și jumătate. Unde sunt măscăricii ăștia?
Începeam deja să devin nerăbdător. La o privire mai atentă, o altă inscripție
mai mică ne informa că spațiul de degustări se deschidea abia la douăsprezece.
— Îmi pare rău, frate, am greșit. Deschid abia la amiază.
— La naiba, mormăi Jack.
Ne-am apropiat de o bancă de picnic de unde se putea vedea albia secată a
unui pârâiaș. Razele soarelui strălucitor care cădeau pe fața noastră ne dădeau o
senzație de bine. Am stat ceva timp pe bancă unul lângă altul, acompaniați de
ciripitul păsărilor care se hrăneau. Pentru câteva minute totul a fost
nemaipomenit. Apoi: — Cred că trebuie să-ți spun asta, începu Jack șovăitor.
— Ce anume?
Fără să se uite la mine, Jack începu:
— Babs nu crede că e o idee bună ca tu să fii cavalerul meu de onoare.
Cu o mișcare lentă am întors capul către Jack care îmi evită privirea
întrebătoare.
— Victoria o să vină la nuntă, zise el pe un ton neutru.
— Bănuiam asta, având în vedere că ea și Babs sunt prietene atât de bune.
 — Da, dar asta nu e toată povestea.
Nu eram sigur că voiam să aud toată povestea. Mi-am fixat privirea asupra
unui șoim care plutea pe cerul imaculat așteptând să aud continuarea.
— Victoria s-a recăsătorit, spuse Jack în cele din urmă.
Șoimul prinse un curent de aer și țâșni ca o săgeată în sus, de parcă ar fi fost
tras de o undiță nevăzută, făcu un viraj și dispăru. Când nu l-am mai văzut, m-
am întors cu fața către Jack și i-am spus: — Ce-ai zis?
S-a întors și el ca să fim față-n față.
— S-a recăsătorit. Săptămâna trecută. Ea și cu noul ei soț vor fi amândoi la
nuntă. Babs nu crede că o să reziști. Își asortă dezvăluirea cu o expresie
vinovată, de câine plouat care, spera el, să mai diminueze din impactul ei asupra
mea.
Mi-am plecat fruntea cu amărăciune, încercând să mă închipui în mijlocul
acelor personaje. Nimic nu avea sens. Mi-am strâns capul cu amândouă mâinile.
— Ăsta e unicul motiv pentru care Babs nu vrea ca tu să vii la nuntă.
— Păi, la ce dracu’ să vin?
— Pentru că vreau eu să fii acolo, replică Jack, ridicând tonul ca să-l domine
pe al meu.
— Asta era cauza dramei între tine și Babs? Ca eu să fiu cavalerul de onoare?
— Cam așa ceva. Încerc s-o conving. O să vezi că o să meargă.
M-am îndreptat către locul unde spațiul amenajat se termina și terenul
devenea prăpăstios. Mi-am încrucișat brațele pe piept uitându-mă în depărtare la
cerul uimitor de albastru și la viile care se desfășurau la picioarele mele. Era un
contrast evident între frumusețea aceasta liniștitoare și sentimentul meu de
detașare totală de lume – și oamenii pe care îi cunoșteam. Dintr-odată, gândurile
mele deveniseră un joc de puzzle cu piese care nu se potriveau, și delicatul meu
echilibru mental începea să se clatine.
Jack se apropie de mine târșâind picioarele. Mai întâi i-am auzit pașii, apoi i-
am simțit respirația în ceafă. Pentru o clipă mai lungă puse o mână pe umărul
meu, mă strânse ca să-mi dea de înțeles că prietenia noastră va dura, apoi lăsă să-
i cadă mâna. Am ridicat privirea către cer unde un avion cu reacție lăsa în urmă
o dâră lăptoasă de culoare albă. Apoi mi-am coborât capul uitându-mă la o
pereche de veverițe alergând una după alta în cercuri bizare.
De parcă voiam să încurajez o nouă reacție, am început să dau din cap înainte
și înapoi.
— Îmi arunci porcăria asta în față după ce deja m-ai ademenit să ies din Los
Angeles. M-am întors cu fața la el afișând o expresie îndurerată. Iisuse, Jack, ai
măcar vreun dram de conștiință?
— Asta se întâmplă nu din cauză că nu am conștiință, ci fiindcă nu am alți
prieteni. Avea un ton rugător în voce. Îmi pare rău.
— Nu știu dacă voi putea să fac față nunții, Jack, i-am zis. Nici măcar dacă
sunt acceptat până la urmă.
— Haide, omule. Ești divorțat de mai mult de un an. La naiba, trebuia să te
gândești că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu. Oamenii își continuă
viața.
— Scutește-mă de banalitățile tale. Asta nu înseamnă că trebuie să fiu martor
la fericirea post-matrimonială a fostei mele soții.
— Am nevoie de tine acolo, omule. Nici mie n-o să-mi fie ușor.
M-am întors către el pus pe ceartă.
— Nimeni nu mă vrea acolo! Sunt doar un musafir ordinar. Persona non
grata. Un blestemat de paria.
— Babs începe să te accepte. N-o să aibă nimeni nimic împotriva ta. Vocea îi
scăzu în intensitate. Nici măcar Victoria.
Ultima frază era fără îndoială o minciună sfruntată, dar n-am reacționat în
niciun fel. Mi-am umflat un obraz cu limba și mă uitam în depărtare în tăcere.
Priveliștea minunată era acum învăluită în ceață în timp ce o mie de gânduri îmi
alergau prin minte.
— La urma-urmei trebuie să mai ieși și tu în lume, adăugă Jack.
— Mi se rupe.
— Nu, nu-mi spune mie că ți se rupe! Mă apucă de umăr și mă învârti un pic
că mă poată privi în ochi, ceea ce am refuzat să fac. Suntem aici ca să ne distrăm
și să ne facem de cap. Știi la fel de bine ca și mine că nimic nu șterge amintirea
unei despărțiri mai bine decât o păsărică.
— Rectific, făcui eu. Pentru mine vinul e remediul. La dracu’ cu păsărică.
Nimic altceva decât o mare pierdere de vreme.
— A, da, sigur, râse Jack. De parcă tu nu te trezești în fiecare dimineață cu o
erecție cât toate zilele, dorindu-ți ca aceasta să dispară ca prin magie.
Am ignorat ultima lui observație.
— Nu-mi vine să cred că ai așteptat să-mi spui asta.
— N-ai mai fi venit, protestă Jack, deschizând larg brațele.
— Surprize! Surprize!
— Atunci hai să facem turul podgoriilor, pe urmă faci ce vrei, mă doare-n
paișpe dacă vii sau nu! Peter de-abia așteaptă să-ți ia locul, adăugă îndepărtându-
se.
Cele două veverițe se așezaseră pe picioarele din spate, uitându-se la noi ca la
teatru. Am rămas nemișcat fără să scot o vorbă. Cerul se întindea vast și
interminabil, un ocean celest unde m-aș fi putut rătăci în delir dacă aș fi avut o
armă la îndemână. Înainte de a lăsa acea fantezie fatalistă să-și urmeze calea, am
auzit balamalele scârțâitoare ale unei uși rupând tăcerea. Amândoi am întors
capul simultan și am văzut o femeie corpolentă de vreo treizeci și ceva de ani,
ocupând cadrul ușii camerei de degustare. Părul ei lung, negru, drept îi curgea pe
umeri până pe pieptul voluptuos. Ne-a făcut semn să intrăm zâmbindu-ne și am
urmat-o, amândoi având o dorință disperată de a bea.
Cămăruța de degustare era răcoroasă și mirosea a lemn. Un perete al ei era
dedicat suvenirurilor specifice podgoriilor: tricouri, treninguri, tirbușoane, cărți
poștale, pălării, coșuri de picnic și pahare.
Ne-am îndreptat spre bar, unde sticlele tocmai fuseseră desfăcute și erau gata
de a fi explorate. Chelnerița, cu o frumusețe demnă de filmele lui Fellini – chiar
sexy dacă nu ți-o imaginai deasupra ta – începu cu un Sauvignon Blanc. Un vin
cu iz de mere, bun să-ți pregătească limba, dar în rest nimic deosebit. Am
continuat cu două soiuri de Chardonnay, unul cu iz de nucă, celălalt mai moale,
însă nici acestea nu erau extraordinare.
În cele din urmă, am trecut la Pinot. Din fericire, chelnerița noastră ne-a oferit
unele dintre cele mai scumpe Byronuri din câte o singură podgorie. Când am
ajuns la Sierra Madre, m-am oprit și l-am savurat cu adevărat. Vinul avea o
eleganță subtilă – mai mătăsos decât La Rinconada, mai puțin bombastic, dar la
fel de magnific. Am rugat chelnerița să ne mai toarne o dată. Mi s-a părut încă și
mai bun și mai complex.
— Ce părere ai? întrebă Jack.
— Extraordinar.
— Și încă n-ați văzut recolta din 2000, ne avertiză chelnerița. Am destupat
ieri un butoi și e de-a dreptul divin.
M-am întors către Jack.
— Hai să cumpărăm o sticlă de Sierra Madre.
— Orice îți poftește inima, Miles.
Chelnerița merse în spate ca să ne aducă o sticlă. Jack întinse repede mâna
după sticla de pe tejgheaua barului, turnă pentru fiecare câte o jumătate de pahar
și le dădurăm amândoi pe gât ca pe tequila.
— M-am gândit că ți-ar prinde bine o porție adevărată, zise Jack.
— Da, chiar aveam nevoie.
Am umplut niște șervețele cu cașcaval și săratele de pe masa cu gustări, în
timp ce Jack plătea pentru sticla de Sierra Madre. Ne-am întors la băncuța de
picnic de afară și am întins șervețelele pe ea. Am mers la mașină ca să aduc
paharele mele de Burgundia. Jack deschisese sticla când m-am întors. Am turnat
în două pahare și i-am întins lui unul. Am agitat vinul în pahare, l-am mirosit, l-
am plimbat prin gură și l-am băut cu mare plăcere.
— E delicios, zise Jack.
 — Stai să vezi când ajungem pe la jumătate, atunci începi să-l simți cu
adevărat, am zis lăsând să respire vinul din pahar, uitând pentru o clipă de toate
necazurile.
— Mmmmmmmmm! Jack plescăi din buze, ridicând paharul în lumina
soarelui, studiindu-i culoarea. Se poate compara cu un vin roșu de Burgundia?
— Poate cu unul dintre cele mai slabe; cu cele faimoase în niciun caz. Dar nu
mă plâng.
Ședeam pe bancă, beam vinul și gustam din cașcaval și sărățele. Curând, am
început să trec de la mahmureală către o căldură care-mi amorțea simțurile, o
căldură pe care o asociam în mod eronat cu o bucurie înălțătoare. Amărăciunea
și deprimarea care mă necăjeau de când Jack făcuse dezvăluirile despre Victoria
și nuntă s-au dizolvat într-o invazie a licorii pe care o admiram în pahar și pe
care simțurile mele o venerau. Sierra Madre își arăta treptat virtuțile, în timp ce
soarele amiezii îl încălzea aducându-l la o temperatură potrivită, iar cașcavalul
lăptos îi neutraliza aciditatea sporită, ridicându-l pe noi culmi ale gustului.
— Mmmm, vinul ăsta e chiar bun, spuse Jack din nou.
— Încântător, am fost de acord.
— Te simți mai bine? întrebă Jack cu prudență, uitându-se la mine cu coada
ochiului.
— Incomparabil mai bine. Și chiar așa era. Nu dădeam o para chioară pe
dezvăluirile lui Jack. Aveam nevoie de asta, am adăugat, ridicându-mi paharul.
Jack râse. Când am ajuns pe la jumătatea sticlei i-am pus dopul la loc – mai
aveam multe podgorii de vizitat – și ne-am hotărât s-o luăm din loc.
Înainte să plecăm de la Byron, Jack cumpără o ladă de Sierra Madre și, așa
dintr-o prosteală, ne-am mai luat și două treninguri având struguri drept
imprimeuri.
Ne-am întors la Foxen Canyon și ne-am îndreptat spre sud. În jurul nostru se
întindeau câmpuri pe care pășteau vite somnoroase mestecându-și smocurile de
iarbă încălzite de soarele leneș al după-amiezii.
După ce se jucase cu sentimentele mele vorbindu-mi despre nuntă, pe Jack îl
apucaseră acum grijile cu privire la situația mea financiară și se oferi să-mi dea
sfaturi: — De ce nu scrii scenarii pentru televiziune?
M-am strâmbat.
— Tu ești deja depășit la treizeci și cinci de ani iar eu am aproape patruzeci.
— Păcate amărâte.
— Ba așa e. Și în afară de asta, eu nu sunt un scriitoraș de doi bani. Nu scriu
la comandă.
— Chiar așa, uitasem. Tu ești un artist. Întruchiparea adevărului, a cinstei și
un cercetător neobosit al sufletului.
 — Ai dreptate. Și nu lua în râs calitățile astea.
Jack râse.
— Atunci ce spui de experimentele cu cei care suferă de atacuri de panică?
Astea se plătesc binișor, nu-i așa?
M-au trecut fiorii.
— Nu vreau să fiu un cobai al unor cercetători fără inimă care
experimentează medicamente ce inhibă serotonina din creier. Am bătut cu
degetul arătător în tâmplă. Asta e tot ce mi-a mai rămas, aici la mansardă.
— Ce-o să faci dacă nu se vinde cartea?
Am ridicat din umeri.
Lui Jack îi mai veni o idee și continuă încântat de noua sa descoperire:
— Dar de Internet ce spui? Trebuie să existe vreun mod de a face bani cu el.
— Internetul e un drum întunecat către infinitate, presărat cu link-uri, am
opinat. Pentru un scriitor e ca și cum și-ar face nevoile acolo unde mănâncă.
Jack amuți rămânând în pană de idei.
— Okay. Îmi cer scuze că am adus vorba.
— Scuzele sunt acceptate. M-am uitat în ghidul podgoriilor, bucuros că
terminaserăm cu subiectul despre viitorul meu sinistru.
Am trecut de Foxen Canyon coborând pe un drum îngust ce se termina la
podgoria Rancho Sisquoc. Vinurile lor erau așa de slabe încât am plecat înainte
de a le degusta pe toate. După succesul inițial de la Byron, începeam să devin
dezamăgit.
Următorul obiectiv de pe hartă pe traseul vinului era podgoria Foxen, un
producător de vinuri de calitate: Pinot, Cabernet, Cabernet Franc, Chardonnay,
Syrah, chiar și Mourvedre și Grenache. Era o afacere mică dar cu ambiții mari, și
în trecut m-am delectat foarte mult cu vinurile lor.
Cămăruța de degustare era un hambar dărăpănat de la marginea drumului, cu
două uși glisante mari în pereții laterali, care erau mereu deschise ca să pătrundă
aerul și lumina soarelui. Era o schimbare reconfortantă după sterilitatea
majorității camerelor de degustare, precum și un reproș nerostit pentru excesele
de prost gust ale vulgarei proprietăți Fess Parker, care se afla un pic mai jos pe
traseu.
Eram deja afumați când am intrat legănându-ne în camera de degustare,
glumind; momentan eram din nou în relații amicale, vinul netezind toate
neînțelegerile dintre noi. Jack râdea foarte zgomotos, și când râdea în felul ăsta
tot corpul îi era cuprins de convulsii și vocea lui suna ca un tunet, astfel încât o
puteai auzi din depărtare. Când râsul său părea să scadă în intensitate, era rândul
meu să intru în rol și să improvizez ceva atât de amuzant încât să-și piardă
controlul și s-o ia din nou de la capăt. Era ca un adevărat număr de varieteu și cu
cât beam mai mult, cu atât eram mai caraghioși.
În timp ce ne îndreptam către tejghea cu urechile vâjâindu-ne Jack s-a întors
cu fața la mine și a dus un deget la gură sâsâind ca să mă facă să tac. Dar era clar
pentru oricine că Jack și cu mine eram destul de bine luați.
Chelnerița se îndepărtă de un cuplu care bea discret într-un colț și se apropie
de noi cu un pas săltăreț și cu un zâmbet vesel pe chip. Era mignonă, cu păr
blond, scurt, pieptănat pe stânga, care contura o față palidă, ușor pistruiată. Avea
ochi verzi-gri sclipitori și vioi că ai unei păsări, care sugerau că ar putea fi mai
degrabă de pe Coasta de Est decât de pe cea de Vest. Nu părea a fi una dintre
acele amatoare de surf care venerează soarele, cu pielea exagerat de bronzată, cu
zâmbete tâmpe și fără niciun pic de ambiție. Când începu să vorbească, se
desluși accentul ei newyorkez. După cum bănuisem, avea o minte ageră și era
sarcastică.
— Faceți turul podgoriilor? întrebă ea
— Facem turul podgoriilor, zise Jack, suficient de tare cât să se audă până la
Solvang. Și prietenul meu Miles care e un snob când e vorba de vinuri – Jack
aruncă prietenește un braț în jurul gâtului meu – mai spune că la Foxen se fac
niște Pinoturi date dracului.
— Te rog să-l scuzi pe prietenul meu. Ieri nu știa să deosebească un Pinot
Noir de un film noir.
Chelnerița râse.
— Scutește-mă, gagiule. Jack se întoarse către chelneriță făcându-i ochi dulci
și zise:
— Sunt în curs de perfecționare.
— Asta e bine, cred, zise ea. Îmi lăsa impresia, chiar în starea de început de
beție în care mă aflam, că îi plăceau băieții din Sud, bine făcuți și prietenoși ca
Jack. Începuse să mi se facă puțin greață.
— Rămâneți ceva timp în oraș sau doar astăzi? întrebă ea, scoțând dopul unei
sticle noi de Chardonnay.
— Suntem în drum spre Paso Robles, unde prietenul meu Jack o să… Mă
pomenii călcat zdravăn pe picior, ceea ce mă făcu să țip un pic de durere.
— … fac cunoștință cu vinurile din Central Coast, termină Jack fraza în locul
meu. Se întoarse către mine brusc cu o expresie care nu admitea replică.
— A, făcu ea, nefiind sigură cum să interpreteze gesturile noastre. Bine Jack
și Miles, zise ea, aplecându-se în față și rostind numele noastre pe un ton
provocator. Ce ziceți de un Chardonnay?
Am încuviințat din cap. Ea așeză două pahare în fața noastră și ne turnă o
cantitate exagerat de mare pentru o degustare. Era deja clar că flirta cu noi.
Jack agită vinul în pahar cu un gest de expert.
 — În sfârșit, am găsit pe cineva care știe să toarne. Cum te cheamă?
— Terra, răspunse ea.
— Planeta Terra? am glumit, sperând s-o enervez cu replica mea prostească și
s-o fac să-și piardă interesul față de Jack.
— Nu, doar Terra, mă corectă ea.
Jack ignoră înțepăturile noastre reciproce și se apropie mai mult de noua sa
viitoare victimă. Mi-am îndreptat atenția către Chard. Era doar un produs
mediocru, fără nimic special, aparținând celei mai pervertite varietăți din lume,
iar eu eram nerăbdător să continui degustarea cu celelalte soiuri.
— Cab Franc? întrebă Terra, întorcându-se spre mine, ridicându-și
sprâncenele în timp ce trecea la următoarea sticlă. O femeie frumoasă care ține o
sticlă de vin în mână are ceva fermecător în ea, care-mi rănește sufletul.
Începeam să mă resemnez cu posibilitățile pe care ni le aducea ziua.
— Umple-le, am îndemnat-o. Toarnă din toată inima.
Terra râse. Nu era angajatul tipic, care-ți toarnă cu picătura; ne umplu la
amândoi paharele pe jumătate fără niciun pic de jenă.
Am luat o gură de vin, l-am plimbat prin gură, apoi l-am înghițit.
— Ei, ce zici? întrebă Terra. Își puse un cot pe tejghea – de parcă ar fi vrut să
ne ofere o priveliște mai bună – și își sprijini bărbia în palmă.
— Băubil. Pentru un soi de amestec. Nu mă aștept la măreție din partea unui
Cabernet Franc.
— Mie-mi place, spuse Jack, a cărui frunte se încreți de parcă ar fi vrut să
sădească sămânța descrierii.
— Ție îți cam plac lucrurile de amestecătură, l-am înțepat.
Jack răspunse cu un râset, apoi își orientă atenția către Terra – care acum
părea încă și mai frumoasă văzută prin aburii beției noastre – și o întrebă: —
Locuiești prin zonă?
— Îhî. Imediat la ieșirea din Buellton. Puse dopul sticlei de Cab Franc și o
lăsă de-o parte.
— Serios? spuse Jack. Acolo stăm și noi.
— Da? Unde?
— La Windmill Inn.
— Cam la periferie, zise Terra.
— Ne plac lucrurile lipsite de pretenții, răspunse Jack.
Terra râse din nou. Apoi își țuguie buzele ca să-și rețină un zâmbet. Câteva
clipe privirile lor dornice s-au intersectat dând naștere la o puternică tensiune
sexuală în spațiul intim pe care și-l creaseră reciproc.
— Hei, zise Jack, revenindu-și din transă, cunoști o femeie pe care o cheamă
Maya? Lucrează la The Hitching Post.
 Terra se lumină la față, zâmbetul său larg dezvelind niște dinți albi,
strălucitori.
— Da, o cunosc pe Maya foarte bine.
— Nu mai spune, zise Jack încântat acum. Am stat la un pahar de vin cu ea
aseară.
Terra se încruntă, apoi izbucni într-un râs sardonic.
— Să nu-mi spuneți că voi sunteți ăia doi care s-au prostit aseară la karaoke la
The Clubhouse!
Jack arătă cu degetul către mine.
— El e Caruso, nu eu.
Terra se apropie și mai mult de Jack șoptindu-i:
— Ție nu-ți place să cânți?
Jack își înclină capul său mare către al ei, vizibil mai mic:
— Numai sub duș și după știi tu ce.
Ochii li se apropiau din ce în ce mai mult, până aproape de un contact fizic
real. Dintr-odată am avut o viziune cu Babs într-o cabină de probă agitându-se
din cauza rochiei de mireasă, și m-am decis că e cazul să intervin.
— Am putea să trecem la Pinot, te rog?
— Sigur, zise Terra fără să-și dezlipească ochii de Jack. După câteva secunde
bune, se trezi din starea ei de visare și desfăcu o sticlă de Pinot.
Jack se întoarse către mine și-mi făcu cu ochiul. Am făcut o mutră acră și am
clătinat din cap în semn de dezaprobare.
Terra ne turnă fiecăruia câte un sfert de pahar, continuând să încalce regulile
camerei de degustare.
— Ești o fetiță foarte, foarte obraznică, Terra, zise Jack ridicând paharul.
— Știu. Iar la sfârșitul zilei s-ar putea să am nevoie să fiu pedepsită, replică
provocator. Scuză-mă o clipă. Se îndreptă și se întoarse către celelalte persoane
din cameră, un cuplu de homosexuali vizibil iritați că o monopolizaserăm.
Când m-am uitat la Jack, acesta se întorsese în direcția mea, cu gura larg
deschisă, încremenită în imitarea unui strigăt. Își relaxă fața, apoi brusc mă
înghionti cu cotul și-mi șopti: — Drăguță, nu-i așa?
— Da, am recunoscut fără tragere de inimă. O priveam pe Terra cum
lucrează, cu un ochi de portretist. Purta un pulover de cașmir roz împodobit cu
nasturi albi sidefii delicați. În afara lui mai avea un tricou alb pe dedesubt și o
pereche de blugi Levi’s drăguți, decolorați și uzați. Deseori se uita peste umăr la
noi în timp ce le turna celorlalți clienți. Simțeam în ochii ei o privire
devoratoare, din care îți dădeai seama că fusese părăsită de curând iar acum vâna
bărbați în genul lui Jack pentru a-și potoli nevoia insațiabilă de romantism. Dacă
mai schița un zâmbet către noi simțeam că o să țip. Mai rău, Jack îi răspundea de
fiecare dată cu o ridicare de pahar.
— O să aranjez toată treaba asta, zise Jack pe un ton scăzut.
— Despre ce vorbești?
Jack mi-a aruncat una din acele priviri de parcă aș fi fost greu de cap ca una
din acele vite pe lângă care trecuserăm la Foxen Canyon.
— Tu. Eu. Terra. Maya.
— Da, chiar așa, am răspuns eu lipsit de entuziasm.
— Ce vrei să spui cu „da, chiar așa”? făcu el. Mereu vezi numai jumătatea
goală a paharului.
— Știi câți tipi se dau la chelnerițele astea? Mai ales la cele frumoase ca ea?
Încercam să-l descurajez pentru că, pentru un scurt moment, m-am gândit la
Babs, la bărbații care-și înșală femeile peste tot și la această veritabilă
conspirație universală porcească a lor din care eu nu voiam să fac parte în niciun
fel. Dar apoi Terra se întoarse, aducând cu ea o nouă sticlă și un zâmbet senzual,
evident la fel de interesată ca și Jack de următorul pas, iar ceva în mintea mea
slăbită de vin abandonă fărâma de moralitate de care mă mai agățam.
— Îți place Pinotul ăsta? mă întrebă Terra.
— Nu-i rău. Alunecos. Am mai băut o înghițitură. Cam slăbuț totuși pentru
prețul lui.
Jack îmi aruncă o privire urâtă, iar Terra observă asta.
— Are dreptate, zise. Nu e un Pinot grozav. Îmi luă paharul din mână și-l
vărsă în găleata pentru scuipat. Uite, încearcă-l pe ăsta. Se aplecă sub tejghea și-
mi umplu un pahar dintr-o sticlă fără etichetă. E o mostră de Pinot din 2000. Se
uită la cuplul din celălalt capăt al barului și șopti: — N-a fost lansat încă.
Vinul era întunecat și nefiltrat, dar avea un fel de distincție sălbatică în el care
mă atrăgea.
— E foarte bun. De-abia aștept să iasă din ascunzătoare.
Terra zâmbi și-i turnă un pic și lui Jack.
— Maya e un mare fan al Pinotului, ți-a spus asta?
— Da, știu.
— Mergeți la festivalul de la Fess Parker?
— Avem biletele chiar aici, i-am răspuns pipăindu-mi buzunarul din spate
unde aveam portofelul.
— O să fie distractiv.
— Suntem încântați, zise Jack. Și îmi place la nebunie Pinotul ăsta.
— Mă bucur, a răspuns Terra.
— Unde e toaleta? am întrebat, simțind o nevoie disperată de a scăpa de
flirtul lor exagerat.
Terra mi-a arătat, iar eu m-am mișcat cu greu în direcția pe care mi-a indicat-
o. În interiorul toaletei, m-am așezat pe scaun ținându-mi capul în palme.
Gânduri defetiste au început să-mi roiască prin minte: Dacă nu se vinde
romanul? Cum arată soțul Victoriei? Era un bărbat viril, de treizeci de ani cu o
carieră de succes? Sau era de vârsta mea? Sau era vreun regizor de la
Hollywood, rotofei și păros? Dintr-un motiv oarecare nu voiam să știu. Șezând
pe scaunul de toaletă, mi-am dat seama că deja mă hotărâsem să continui
călătoria cu Jack, să-i fac pe plac, apoi să renunț în ultimul moment, invocând
diferențele ireconciliabile dintre mine și cele două cupluri proaspăt căsătorite,
precum și familiile lor extinse.
Trebuie să fi stat la baie mai mult decât am crezut, întrucât atunci când am
reapărut Terra punea într-o cutie de carton cele mai bune vinuri de la Foxen
pentru Jack care se înălța în vârful picioarelor aplecându-se peste tejghea. Fața
lui arsă de soare și părul zbârlit erau foarte aproape de fața Terrei și o făcea să
râdă în timp ce își termina treaba. Își mâzgăli numărul de la celular pe spatele
unei cărți de vizită și zise: — Așadar, sun-o pe Maya și vezi ce părere are.
— Așa o să fac, zise Terra. Închise cutia, o plesni cu palma și o ridică
deasupra tejghelei, dându-i-o lui Jack.
Jack o ridică pe brațe și strigă către Terra la intrare:
— Aștept să mă suni.
— Promit, zise ea.
— Pa-pa. Poate ne vedem diseară.
Jack îmi aruncă o privire care mă făcu să tac. Aproape că nu-mi venea să cred
că se întâmpla asta, dar văzusem de multe ori felul în care opera atracția
magnetică a lui Jack asupra femeilor, și acesta era doar un alt exemplu de cât de
eficient putea fi atunci când ataca în plin.
— Cu puicuța asta o să meargă treaba, zise Jack încântat, în timp ce mergeam
împleticindu-ne către mașină orbiți de lumina puternică a soarelui.
— E destul de frumoasă.
— Destul de frumoasă? E dată dracului. Am deschis portbagajul pentru ca
Jack să poată așeza cutia. Și tu, ca un tâmpit, era cât pe ce să-i spui că mă însor.
Ce e-n neregulă cu tine?
Ne-am întors prin Foxen Canyon. Lui Jack i se puse pata pe mine.
— Nu le mai spune la toate femeile că mă însor.
— Ce-o să se întâmple diseară? am întrebat.
— O s-o sune pe Maya și dacă vrea să ne întâlnim o să cinăm toți patru.
Mi-am mușcat buza de sus urmărind peisajul pastoral care începea să-mi
încețoșeze privirea.
Jack continua să se umfle în pene cu norocul lui.
— Ți-am spus că o să aranjez toată treaba.
 — Ce-a trebuit să faci? Să te lauzi că lucrezi în cinematografie?
— Mi-e foame, mi-o tăie Jack scurt. Hai să ne luăm ceva de mâncare.
Am intrat în orășelul Los Olivos. Era un loc liniștit care avea o singură
intersecție mare de unde porneau câteva străduțe. În afară de punct de oprire
pentru turiștii care făceau turul podgoriilor din Santa Ynez Valley mai era și un
loc de pierdere de vreme pentru bogătașii care trăiau în lux pe colinele din
împrejurimi.
Am dat de un snack-bar drăguț care se numea Pannini’s, cu mese în aer liber
sub umbrele largi verzi și am făcut comanda la tejghea. În timp ce așteptam ne-
am clătit gurile și ne-am limpezit mințile cu o sticlă de vin rece Pellegrino.
Jack se uita lung la celularul său, care stătea în picioare pe masă de parcă ar fi
fost un animăluț cu gheare gata să fugă. La puțin timp după ce ne-a fost servită
masa de către o adolescentă cu un cercel în buza de jos și cu părul în șuvițe
albastre, telefonul a sunat. Uitându-se pe ecranul său, Jack recunoscu numărul.
Un rânjet de satisfacție i se întinse pe față.
— Vulturul a aterizat. Îl lăsă să sune de patru ori, apoi răspunse. Alo! Ascultă
o clipă. Bună, Terra, spuse cu o voce languroasă. Ce noutăți îmbucurătoare ai?
Mai ascultă un pic, apoi zâmbetul i se făcu și mai mare. Încuviința din cap
uitându-se la mine în timp ce asculta. Din când în când spuse doar „Excelent”,
„Fantastic”, „La ora șapte o să fim acolo” și – Iisuse Hristoase! – „Pa, dulceață”.
Închise clapeta celularului și-mi zise cu fața numai zâmbet:
— Am intrat în horă, frate.
— Hai să fim serioși, i-am răspuns cu neîncredere.
— Se pare că Maya are seara liberă, așa că tuspatru ne întâlnim într-un local
din Santa Ynez.
— Diseară?
— Da, diseară. Crezi că am toată săptămâna la dispoziție? Vino-ți în fire,
gagiule.
— Avem o întâlnire? Cu femei?
— Da! Bagă-ți asta în scăfârlie, ok?
— Am nevoie de o băutură.
Jack râse. Am terminat de mâncat, apoi am traversat strada ca să vizităm
camerele de degustare da la Andrew Murray și Richard Longoria din apropiere.
Amândoi sunt niște producători de vinuri excelenți din partea locului – Murray
s-a specializat în varietăți Rhône, iar Longoria în cele de Burgundia – dar eram
puțin afumați din cauza generozității cu care ne tratase Terra, așa că mai mult am
scuipat, ceea ce pentru mine nu înseamnă cu adevărat o degustare.
Când am părăsit Los Olivos și ne-am întors pe Autostrada 154 în direcția
Autostrăzii 101, soarele începuse să apună, mângâind cu o lumină aurie colinele
pline cu iarbă. Se simțea o briză ușoară și câteva păsări de pradă pluteau ușor pe
curenții de aer, vânând rozătoare pentru puii lor care țipau strident. Jack era într-
o stare exuberantă, tot drumul de întoarcere bătând cu palmele în volan și
cântând cu voce tare după un CD care îmi era necunoscut.
Ne-am întors la Windmill Inn în timp ce soarele cobora în spatele munților
Santa Ynez, conturându-le piscurile neregulate într-o aureolă înflăcărată.
Ne-am luat la întrecere pe scările motelului și amândoi ne-am îndreptat către
baie când am ajuns în cameră. Am intrat primul doar amenințându-l pe Jack că
nu-l voi însoți diseară.
După ce ne-am ușurat, ne-am aruncat pe paturi, iritați din cauza zilei lungi.
Am pornit televizorul și am dat de pe un canal pe altul până am nimerit un
turneu de golf.
— Nu-mi vine să cred că tipu’ încearcă s-ajungă direct la gaura următoare, am
observat eu.
Comentariul meu a rămas fără răspuns din partea lui Jack. M-am uitat spre el
și l-am văzut întins pe spate, respirând ritmic și sforăind ușor, adormit buștean.
M-am întors cu fața la televizor. Solemnitatea vocii comentatorului – „e o
lovitură foarte importantă, Curtis” – era un somnifer atât de puternic, încât am
adormit și eu curând.
Când m-am trezit câteva ore mai târziu, în cameră era întuneric beznă și timp
de câteva secunde ciudate am fost dezorientat. Am aprins veioza de lângă pat și
clipind des am început să privesc prin cameră. Jack era plecat, dar pescărușii
înălțându-se și delfinii săltăreți erau la locul lor pe tapet. M-am ridicat cu greu
din pat, am traversat camera îndreptându-mă către baie și m-am băgat sub dușul
nu mai mare decât un dulap. Apa care curgea cu țârâita din duza ieftină parcă
voia să nege cu răutate faptul aparent că eram în vacanță.
Jack stătea în mijlocul camerei când am ieșit de sub duș. Era spilcuit, avea o
cămașă albă de bumbac încheiată la toți nasturii, blugi decolorați și mocasini
negri ca smoala. Părul îi era spălat, șamponat și pieptănat într-o parte, ceea ce
cred că nu mai văzusem la el de când avea douăzeci de ani. Păși țanțoș, apoi se
opri în loc; semăna cu un bărbat de la reclamele Marlboro, mai puțin pălăria
Stetson, cu trăsăturile feței aspre și gata de acțiune.
Pescui o sticlă de șampanie Byron udă leoarcă din găleata cu gheață a
motelului și mi-o întinse.
— Desfă-o tu, gagiule, ok? Eu probabil că aș împrăștia-o peste tot, iar tu o
faci cu acel mic je ne sais quoi care reține toate bulele.
— Hai sictir. Mi-am înfășurat prosopul în jurul taliei și am luat sticla,
nerăbdător să beau. Jack și-a furișat mâna zdravănă, mi-a trecut-o peste gât și și-
a răsucit un pumn pe scăfârlia mea.
 — Lasă-mă-n pace, i-am zis.
— Desfă sticla, spuse dându-mi drumul și râzând.
Am destupat sticla cu un fâsâit pe care Jack îl consideră amuzant.
— Ești bun, gagiule. Ești chiar bun.
Am turnat șampania înspumată în două pahare de plastic ale motelului și i-am
dat unul lui Jack. Anii de stat în sticlă îmblânziseră acizii care îți încrețesc gura
și-i dăduseră un gust ademenitor afumat și cremos. Își făcu efectul instantaneu.
Întotdeauna am crezut că șampania e o tranziție perfectă între vinurile serioase,
ideală atunci când nu voiam să mă trezesc, dar nici să nu mai știu de mine.
— Mmmm, am zis. Îmi place tare mult.
— E delicioasă, zise Jack. Și nici nu e prea dulce.
— Ai fost la jacuzzi?
— Sigur că da.
— Și cum a fost?
— Excelent. Puteam să jur că o gagică mă gâdila cu degetele de la picioare.
— Hai, las-o moartă!
— Pe bune. Motelul ăsta e bestial. Gagici cât vezi cu ochii!
— Numai la buleală ți-e gândul.
— La naiba, știu asta. O clipă alergă pe loc imitând un jucător de fotbal care
se încălzește pe marginea terenului, apoi izbi cu pumnul în perete.
— Crezi că fetele astea sunt numai bune de agățat?
— La naiba, omule. Tu ce crezi?
Am lăsat șampania jos.
— Cum să mă îmbrac? Dă-mi o sugestie.
— Ceva lejer, omule. Ele cred că ești scriitor. Inspiră-le încredere.
— Nu e tocmai o caracteristică a meseriei mele.
Jack dădu din deget dojenindu-mă.
— Ăsta e genul de autodepreciere pe care sper să o aud cât mai puțin în seara
asta.
— Speri mata, da’ speri degeaba.
— Încearcă, spuse pe un ton rugător împreunându-și mâinile. Pentru bietul
Jack care o să fie încătușat de azi într-o săptămână!
Am râs. Jack ridică sticla de Byron iar eu întinsei paharul ca să mi-l umple
din nou. Îmi turnă numai puțin pe fundul lui.
— Hei, am protestat, întinzând în continuare paharul. Hei, mai toarnă!
— Nu vreau să te îmbeți. Știi doar că faci urât.
M-am strâmbat, dar înainte să apuc să protestez, telefonul începu să sune.
Jack păru descumpănit pentru un moment, apoi se întoarse către mine și-mi
spuse: — Mergi la baie și îmbracă-te.
 — Ce-ai zis?
Telefonul continua să ne irite cu sunetele lui stridente, lungi. Cinci, șase…
— Vreau să răspund singur, spuse el pe un ton care trăda graba.
— De unde știi că nu e pentru mine?
— Știe Fiscul că ești în Buellton? Nu prea cred, gagiule. Hai, du-te-n baie.
Mi-am luat valiza de pe dulap și am târât-o la baie. În momentul următor
telefonul încetă să mai sune. În timp ce mă îmbrăcam auzeam frânturi din ceea
ce spunea Jack: „Iubito”, „Te iubesc”, „Nu-ți fă griji”, „Totul e-n regulă”, „Și
mie mi-e dor de tine, scumpo”. Am întins mâna să pornesc radiatorul de
deasupra capului, sperând ca zgomotul ventilatorului să acopere cuvintele lui
ipocrite de dezmierdare. Când vocea lui Jack nu se mai auzi, am ieșit din camera
de baie.
Jack era întins pe pat, părând ușurat că terminase discuția cu bine și mai
trecuse un hop. Se ridică, mă măsură din cap până-n picioare, apoi spuse cu o
voce tunătoare: — Cu ce te-ai îmbrăcat, Liberace?
— Cu smochingul meu, am răspuns cu mândrie, umflându-mă în pene.
Împrumutasem un smoching purpuriu de catifea de la un prieten de-al meu,
străduindu-mă să mai economisesc ceva bani și, deși nu mi se potrivea chiar la
fix, speram s-o scot la capăt cu el. În afară de asta, m-am gândit că eram faimos
pentru aparițiile mele în ținute extravagante la evenimente speciale și că aspectul
meu vestimentar o să fie trecut cu vederea, luat drept o glumă.
— Nu o să ieși în oraș în oribilitatea asta, urlă Jack. Or să creadă că suntem
niște vagabonzi.
— Asta-i ce mi-am luat pentru nuntă.
Jack se încruntă.
— O să rezolvăm problema asta în cursul săptămânii. Acum, dezbracă-te de
costumul ăsta de rahat și pune pe tine niște blugi de bărbat adevărat. Mă zgârie
pe ochi numai când mă uit la el. Se uită la ceas. Hai mai repede. Întârziem.
Urmând exemplul lui Jack, m-am schimbat rapid în niște blugi, cizme înalte
până la gleznă și un tricou negru cu mâneci lungi: ăsta era stilul meu.
Mângâindu-și barba și uitându-se la mine de sus până jos, Jack în sfârșit aprobă.
Emoționat din cauza dublei întâlniri, am luat pe furiș în mașină sticla de
Byron și trăgeam câte o dușcă la intervale regulate de timp ca să mai prind curaj,
spre dezaprobarea lui Jack, care făcea onorurile conducând mașina.
Adierea unui zefir purtând mireasma pinilor de pe munții din apropiere ne
mângâia fețele în timp ce intram în orășelul Santa Ynez. Localitatea cultiva un
stil Western fals, cu fațade de lemn, imitații de hambare roșii și alte ornamente
arhitecturale anacronice ale vechiului Vest.
Am găsit un loc de parcare, am ieșit din mașină și am mers pe un pavaj de
lemn care scârțâia în semn de protest sub pașii noștri grei. În timp ce ne
apropiam de restaurantul presupus la modă, care avea o listă de vinuri presupus
de neegalat, rumoarea dinăuntru creștea în volum. Mai erau vreo cincizeci de
pași, când Jack mă opri și mă întrebă: — Ești în regulă?
— Da, sunt în regulă.
— Ia să vedem. Jack mă măsură din cap până-n picioare să vadă cum arăt. Își
trecu mâna prin părul meu, îmi îndreptă tricoul, apoi mă bătu pe umăr
prietenește. Ești un dezastru.
— Sunt un artist. Oricât de epigon aș fi.
— Hai să ne abținem de la cuvintele de zece dolari bucata, dicționar ambulant
ce ești. Își înfipse degetul în pieptul meu. E prea ostentativ.
— Pretențios.
— Cum zici tu. E-n regulă?
— Nu vrem să riscăm să le intimidăm, asta vrei să spui?
— Doar renunță la latura pompoasă a personalității tale în seara asta.
— Să vorbesc cu condescendență?
— Nu, spuse Jack. Fii tu însuți.
— Păi asta m-am străduit să fiu toată seara.
— Fii cel care ai fost odată.
— Cine-i ăla?
— Cel care ai fost înainte să intri în panică, spuse Jack.
Mi-am plesnit fruntea cu palma.
— O… o, panica! Vrei să spui înainte de divorț și de eșecul primei mele cărți
și până să rămân fără cărți de credit, de ăla vorbeai tu. Okay.
Jack ignoră sarcasmul din vorbele mele.
— Ăsta e un nou Miles, încercă el să-mi susțină moralul aflat în cădere liberă.
Și ține minte, romanul tău apare la toamnă.
— Cum se cheamă?
Jack rămase uimit.
— Cum adică cum se cheamă? Ai un titlu, nu-i așa?
— Confesiunile unui onanist, am țipat.
— Șșșșșș. Iisuse! Tu chiar vrei să mă sabotezi?
— Cine eu? Cum mi-aș putea permite să te împiedic să-ți înșeli logodnica?
Nuuu, în niciun caz.
Mă amenință cu degetul.
— Nu mă sabota. Dacă nu vrei să te dai la Maya, treaba ta. Dar nu mă sabota.
Altfel călătoria asta se termină mañana.
M-am prefăcut că iau un aer serios și l-am salutat.
 — Să trăiți, Căpitane. Ne îndreptăm pe drumul cel bun. Cu toată viteza
înainte!
M-a apucat de umăr și m-a întors cu fața la el.
— Să mergem. Ține-te bine pe picioare. Nu te clătina.
— Tu ești ăla care se clatină, nu eu.
— Eu mă clatin pentru că și tu te clatini.
— Clătinături pe iarbă.
— Și fără referiri la poezia esoterică.
— Whitman? Esoteric? Incroyable!
— N-o da pe franceză, gagiule. N-o face pe franțuzul. Atunci știu că într-
adevăr ești machit.
Ne-am continuat drumul pe pavajul de lemn, Jack mergând înainte. O lumină
galbenă venea din interiorul restaurantului prin ferestrele mari împodobite cu
perdele demodate de dantelă albă. Aveam sentimente contradictorii, știam asta și
mai știam că ar fi trebuit să plec, dar mă simțeam prea slab ca să mai protestez.
Ca să nu mai vorbim că rezervele mele erau spulberate de așteptarea unui festin
gastronomic ce urma să fie finanțat de hotărârea lui Jack de a face sex în acea
seară.
Când am ajuns chiar lângă restaurant, Jack mă opri brusc și începu să se uite
pe fereastră.
— O, Dumnezeule! zise el. Dumnezeule!
Am încercat să-i îndepărtez brațul ca să arunc și eu o privire. Dar mă apucă
de tricou și mă trase puțin în spate ca să nu mă văd dinăuntru. Puteam să le
disting pe Maya și pe Terra stând una lângă alta la un bar în formă de potcoavă,
cu paharele de vin în față. Terra purta un pulover gri descheiat la nasturi și o
pereche de blugi strânși pe talie, care lăsau să se vadă abdomenul plat – inclusiv
cercelul din buric. Maya purta o fustă neagră scurtă și o bluză roșie de lână
strânsă pe corp. Uitându-mă la ea, arăta ca o leoaică sigură de superioritatea ei în
lanțul trofic. Lumina focului cu lemne din căminul de cărămidă le idealiza
trăsăturile și le făcea să pară mult mai inabordabile.
— O, baby, îngână Jack, frecându-și palmele. Vino la tata, vino la tata.
— Credeam că or să ne tragă țeapă, am spus simțind o furnicătură pe spinare.
Jack zâmbi afectat.
— Nu încerca să impui tu selecția de vinuri. Mergem pe mâna lor. Dacă vor
să bea Merlot, o să bem și noi Merlot.
— N-or să comande Merlot. Sunt prea stilate când e vorba de vin. M-am
întors cu fața la Jack și mi-am desfăcut brațele în semn de dezamăgire. Iar dacă
or să vrea Merlot, eu mă car.
— Relaxează-te, Miles. Iisuse. Liniștește-te. Jack se întoarse și se delectă cu o
a doua privire. Omule, chiar sunt frumoase. Se întoarse către mine, își înfășură
brațele în jurul meu într-o îmbrățișare de urs și mă ridică în aer.
— Îți mulțumesc că mi-ai propus să venim aici. Știam că ești și tu bun la
ceva. Îmi dădu drumul și-și ridică brațele într-un gest dramatic. Cum am reușit să
fac asta?
— Simt un bărbat pe cale să se însoare de la două podgorii depărtare.
Jack chicoti.
— Șșșș. Șșșșșșșșș!
— Ceva ca de mosc emană de la el. Putregai nobil.
Jack duse mâna la gură ca să-și rețină un râset, apoi mă avertiză:
— Gata cu însurătoarea. Oricât de mult vin ai bea, nu pomenești de Babs. Ai
priceput?
Mi-am ridicat brațele în semn că mă predau.
— Să nu pomenești nici tu de fosta mea. M-ar deprima prea mult.
— Asta ar putea fi în favoarea ta. S-ar putea să-i pară rău pentru tine.
— Ar ajunge la concluzia că sunt un ratat și poate că m-ar lăsă să i-o trag de
milă, asta vrei să spui?
— Hai să fim serioși. Despre ce am vorbit mai înainte? încercă Jack să mă
încurajeze. Acționează cu încredere. Apoi mă scutură prietenește ca și cum ar fi
vrut să mă trezească. Okay, uite care-i planul. O să intrăm acolo ca niște
ciumegi. Tu o să te îndrepți cu cel mai al dracu’ mers al tău către Maya, iar eu o
să parchez lângă planeta Terra.
— Hei, stai așa, l-am întrerupt, prefăcându-mă că nu înțeleg. Credeam că
Terra e a mea.
— Gagiule! Ea crede că ești un snob arogant căruia nu-i pasă de nimic altceva
în afară de vinuri.
— Și fără îndoială că tu i-ai confirmat asta azi după-amiază când eu eram
MIA{2} la baie.
Jack mă îndepărtă de fereastra restaurantului și-și apropie fața de a mea.
— Da, așa e, în timp ce tu erai MIA la baie eu eram în camera de degustare
folosindu-mi toate farmecele astfel încât acum să nu fim DOA{3} în morga aia
nenorocită de The Clubhouse.
— QED{4}.
— QED. Du-te dracului. Ascultă-mă bine, Miles, lasă-mă să-ți explic ceva.
Terra e fierbinte. E taman genul meu. N-o să ne complicăm relația cu chestii
intelectuale. Tu și cu Maya, pe de altă parte, aveți un trecut, la amândoi vă place
Pinotul. Știți să purtați o conversație inteligentă. Okay? Se aplecă și mai mult
spre mine. Din ele două e evident că ea e mai frumoasă. Îți fac un serviciu. Aș
putea să mă culc cu oricare dintre ele în seara asta. De fapt chiar cu amândouă!
 — Scutește-mă. Hai c-ai început să bagi în ele.
— Miles, Miles. Își puse ambele mâini pe umerii mei și începu să-mi
vorbească blând. Faptul ăsta ar putea să te șocheze, dar uneori… puicuțele pur și
simplu vor să se simtă bine.
M-am uitat amuțit la zâmbetul lui artificial, înghețat pe fața mare și rotundă.
— Hai să mergem, zise el. Ne așteaptă.
— Stai un pic.
— Ce mai e acum?
— Simt un ușor atac de panică.
— Fir-ar să fie, zise Jack, exasperat. Ți-ai luat pastilele cu tine?
Am scos din buzunar un flacon mic de Xanax și am zornăit pastilele din el.
Nu fusese nevoie să iau vreuna de când ieșisem ultima oară din spital cu
câteva luni în urmă, dar le purtam cu mine peste tot ca pe un fel de vestă
antiglonț.
— Bine. Pentru că numai Dumnezeu știe unde ne-ar duce salvarea pe aici.
Am chicotit nervos.
— E-n ordine, zise Jack. Hai să-i dăm drumul.
Am ocolit clădirea până am dat de intrare. În interiorul restaurantului
aglomerat și zgomotos am trecut rapid pe lângă șeful de sală care se oferise
imediat să ne ajute și am mers direct la bar. Jack, cu zâmbetul său vesel și larg,
începu ofensiva.
— Hei, fetelor, spuse el pe un ton în urcare. Scuze c-am întârziat.
Se întoarseră spre noi în același moment întâmpinându-ne cu zâmbete
prietenoase și cu paharele ridicate.
— Ne-am împotmolit în trafic, am spus eu.
— Da, șoseaua 246 poate deveni tare aglomerată la ora asta a serii, glumi
Terra.
Toată lumea râse. Așa cum stabiliserăm, Jack se așeză pe un scaun lângă
Terra, iar eu am făcut același lucru lângă Maya. Am observat că Jack a pus
repede o mână pe gâtul dezgolit al Terrei oferindu-i un masaj ușor.
— Ce mai faci, frumoaso? zise el cu o voce suavă.
— Bine, răspunse ea, cu ochii strălucindu-i. Tu?
— Excelent, răspunse Jack. Arăți grozav.
— Mulțumesc. Nici tu nu arăți rău. Ești chiar sexy.
Nu știam ce să-i spun Mayei. Spre deosebire de Jack care era actor, eu eram
tare stângaci când era vorba de complimente. În afară de asta, nu credeam că
Maya era genul de femeie care să se preteze la ele.
— Aici n-au karaoke, am zis. Hai s-o ștergem.
Jack și Terra s-au întors cu fețele spre noi râzând.
 — Îmi cer scuze pentru seara trecută, i-am spus Mayei. Chiar nu mă
disprețuiesc atât de mult.
Maya se uită la mine.
— Mă bucur să aud asta. Mie mi s-a părut amuzant, într-un mod trist și
patetic.
Am râs.
— Probabil că te plictisești aici în Buellton.
— Gagiule! îmi reproșă Jack încruntându-și sprâncenele.
— De ce îți zice gagiule? întrebă Maya cu o voce guturală, pe un ton jos.
— Pentru că dacă folosește numele meu adevărat, sună prea personal. Ne-am
depersonalizat relația de prietenie de dragul longevității ei.
— Atunci, care e porecla lui?
— Variază. În ultima vreme i-am zis ciocănitoru’, dar acum sunt deschis la
orice propunere.
Maya schiță un zâmbet și se uită în depărtare. Umerii noștri se atingeau, și era
ceva electrizant în acea atingere ușoară care mă zăpăcea complet. O parte din
mine voia să închid ochii și să cad în poala ei, dar știam că o asemenea
indiscreție putea să strice toată seara, cel puțin așa cum o plănuise Jack.
Jack și Terra râdeau zgomotos, și o clipă mi-am imaginat cum ar fi dacă Babs
ne-ar urmări cu o cameră ascunsă și ce concluzii ar trage. Cărui magazin de arme
i-ar deveni clientă.
— Așadar, ce bei acum? am întrebat-o pe Maya.
— Andrew Murray Viognier.
M-am luminat la față.
— Serios? Și cum e?
Mâna ei alunecă lin și-mi puse paharul în față.
— Gustă-l.
Am agitat vinul în paharul în formă de lalea și l-am dus la nas. Avea un miros
de caise și de pepene galben. Am luat o înghițitură. Era impresionant, o îmbinare
consistentă de fructe tropicale, caramel și suc de lămâie verde.
— E bun, am spus. E foarte bun.
— Știam că o să-ți placă.
— Îmi place mult. M-am autoservit cu o altă gură de vin. Dumnezeule, vinul
avea un gust delicios. Era revigorant să trec din nou de la simplitatea limitată a
șampaniei la un vin serios. Mmm! E delicios, i-am spus, dându-i paharul înapoi.
Șeful de sală apăru în spatele nostru și spuse:
— Masa dumneavoastră e gata.
Ne-am ridicat toți patru de pe scaunele de la bar și am fost conduși la o masă
în colț. Ne-am așezat strategic: băiat, fată, băiat, fată. Terra îl cunoștea pe șeful
de sală și îi mulțumi personal. După ce ne dădu meniurile, ne spuse specialitățile
serii: ton prăjit cu garnitură de verdețuri ca apetitiv; frigărui de porc garnisite cu
trufe negre; pui cu pommes frites; și somon de Copper River prăjit pe o scândură
de arin negru. După ce termină, spuse: — Cine ar vrea să se uite pe lista de
vinuri?
Mi-am ridicat brațul în aer cu zelul unui școlar silitor de clasa întâi, dar Jack
îmi tăie avântul cu una dintre acele priviri ucigătoare, așa că mi-am coborât
gheara.
— Voiai să alegi tu vinul? mă întrebă Terra râzând.
— Nu. Nu. Fii invitata mea. Te rog. Mi-am ridicat brațele în semn că mă
predau.
De cealaltă parte a mesei, Jack îmi încuviință gestul cu un zâmbet de motan.
Lista de vinuri îi fu înmânată Terrei.
— Așadar, ce vă poftește inima? întrebă Terra.
— Orice vreți voi fetelor, e din partea mea, spuse Jack cu mărinimie.
— Ce vrea să mănânce fiecare? spuse Maya. Apoi putem să alegem și vinul.
M-am întors și m-am uitat la ea.
— Exactement!
Jack flutură amenințător un deget.
— Nu, Jean-Pierre, nu.
Maya și Terra schimbară niște priviri uimite, dar continuară să citească
meniurile.
— Eu o să mănânc niște somon, se hotărî Maya.
— Exact asta vreau și eu, am spus, închizând meniul cu un pocnet.
— Piept de rață pentru mine, spuse Terra. Și poate o să încep cu salata casei.
— Excelentă alegere, spuse Jack, aruncând meniul pe masă.
— Așadar, spuse Terra, uitându-se iarăși pe lista de vinuri, oare ce o să bem?
Se prefăcu absorbită de listă câteva minute bune, apoi își ridică privirea și își
sprijini bărbia pe marginea meniului, uitându-se la noi cu niște clipiri din ochi
teatrale. Se uită cu cochetărie către Maya, apoi către mine, apoi înainte și înapoi
de câteva ori.
— Eu zic să bem Pinot Noir!
— Pinot! am strigat simultan Jack și cu mine, ridicând pumnii în aer. Reacția
noastră de bucurie le-a făcut pe însoțitoarele noastre să râdă pe înfundate.
Probabil se întrebau dacă eram niște băieți amuzanți sau niște bețivi patentați.
— Problema e, ne calmă Terra, ce fel de Pinot? Întinse lista Mayei. Hai să
apelăm la un expert, ok?
Maya parcurse repede lista.
— Pot să fac o propunere umilă? m-am oferit, ridicând timid mâna.
 — Nu, făcu Maya fără să se uite la mine. Apoi zâmbi ca să înmoaie răspunsul
ei tăios.
M-am aplecat, mi-am făcut mâna căuș ca să nu vadă Jack ce spun, și am
șoptit la urechea Mayei:
— Nu uita, Jack plătește, și e putred de bogat. Maya mi-a atins brațul într-un
gest conspirativ. Nu-ți fie teamă să traversezi Atlanticul, am adăugat eu.
M-am lăsat înapoi pe scaunul meu. Jack mijise ochii, încercând să descifreze
convorbirea noastră confidențială.
— Ce-ar fi să gustăm din nou un Whitcraft ’95 din draga noastră Santa Ynez
Valley? propuse Maya.
— Sună bine, spuse Terra.
— Noi o să plătim mâncarea, spuse Maya.
— Nici vorbă, spuse Jack. Facem noi cinste. Sărbătorim contractul de
publicare al lui Miles.
Capul mi s-a pleoștit și mi-am ascuns jena cu o mișcare rapidă a mâinii.
— Așadar, când o să apară cartea ta? întrebă Terra. Probabil că ești emoționat.
— La primăvară, am zis cu vocea molcomă. Detestam să mint, dar nu aveam
încotro.
— Nu e mult prea rapid pentru o carte abia contractată? întrebă Maya.
— E marfă fierbinte, interveni Jack ca să mă ajute.
— Cu foarte puțin de intervenit pe text, am spus.
Maya îmi aruncă o privire sfredelitoare, apoi își ridică paharul de Viognier la
gură. Termină ce mai era în el dintr-o înghițitură, și în acel moment mi-am dat
seama că aveam și eu o nevoie disperată să beau unul.
Șeful de sală se întoarse – slavă Domnului! – drept și impecabil în pantalonii
săi negri și cămașa albă.
Maya își ridică ochii spre el și-i spuse:
— Greg, adu-ne o sticlă de Whitcraft ’95.
— Excelentă alegere, după cum mă așteptam. Dispăru în spate ca să aducă
vinul din pivniță.
— Ai mai băut până acum Whitcraft? am întrebat-o pe Maya, vrând să-i
distrag atenția de la falsul meu contract de publicare.
— Am băut în anii trecuți, când aveau niște recolte uimitoare. Se întoarse cu
fața către Terra. Ai gustat și tu Whitcraft ’95, nu-i așa?
— Da. A fost excelent. Ar fi interesant să vedem dacă se menține la același
nivel. Își arcui sprâncenele așteptând cu nerăbdare deschiderea sticlei și zâmbi.
Jack îi frământa ceafa din nou, iar ea îl privea cu niște ochi visători.
Maya se întoarse cu fața la mine.
— Nouăzeci și cinci a fost un an foarte secetos, iar rădăcinile au trebuit să se
afunde adânc în căutarea apei. Din cauza asta recolta a fost săracă, dar cu o
concentrație deosebită a fructului.
M-am simțit invadat de o senzație amețitoare. Era amuzant să fii în compania
acestor două femei cunoscătoare în ale vinurilor, și începeam să mă simt puțin
vinovat că acceptasem să vin la această cină, al cărei scop adevărat îl știam prea
bine, doar ca să-l ajut pe prietenul meu imoral și ticălos.
Chelnerul se întoarse repede cu sticla de Whitcraft, o destupă și puse dopul
deoparte.
— Hei, n-ar trebui să miroși dopul mai întâi? îi scăpă lui Jack din gură.
Maya, Terra, chelnerul și cu mine am schimbat niște priviri mirate. În cele din
urmă eu am rupt tăcerea stânjenitoare: — Jack, ceea ce spui tu e ca și cum ai
mirosi fundul unei femei înainte de a te culca cu ea.
Maya își înăbuși râsul cu palma. Terra izbucni într-un hohot de râs cu lacrimi
și se aplecă într-o parte, pierzându-și echilibrul pentru o clipă.
— Hei, omul cât trăiește învăță, spuse Jack. Nu știam asta. Apoi începu și el
să râdă.
Maya deveni serioasă când șeful de sală îi turnă puțin vin într-un pahar de
Burgundia corespunzător pentru asemenea ocazii. Agită vinul în pahar, îl duse la
nas și inspiră preț de trei secunde. Puse la loc paharul pe masă și-și ridică
privirea către chelner.
— E bun, Greg. Poți să le torni și celorlalți.
Greg ne turnă câte un pahar la fiecare.
Probabil că mă uitam lung la Maya de ceva vreme, pentru că dintr-odată se
întoarse către mine și-mi spuse:
— Ce e?
— Nimic, i-am răspuns ca trăsnit. Voiam să-i spun: Ești minunată, și să fiu al
naibii dacă nu ești prima femeie pe care o cunosc care nu are nevoie să guste
vinul ca să știe că n-a mai fost destupat înainte, ceea ce te face încă și mai
extraordinară. În loc să zic asta, mi-am coborât privirea, am luat paharul în mână
și am agitat lichidul de culoare rubinie până când la suprafață s-au format câteva
mici bule. Am luat o înghițitură pe care am plimbat-o apoi prin gură.
— Ei? întrebă Maya. Care e verdictul?
— E foarte concentrat, așa cum ai spus tu, am comentat. Am mai luat o
înghițitură. Delicios.
— Mmm, îmi place și mie, spuse Jack. Se simte gustul de fructe.
— Tu ce crezi, Terra? întrebă Maya.
— Poate că începe să-și piardă un pic aroma, replică Terra după ce gustă un
pic.
A doua degustare păru să o confirme pe prima. M-am întors către Maya:
 — Regiunea asta e taman bună pentru Pinot ca să-și atingă potențialul său
maxim, nu-i așa?
— Încă zece ani și o să ajungem la nivelul celor de la DRC.
— Nu știu dacă e chiar așa, am replicat, dar oricum, vinurile care se fac aici
sunt al dracului de bune.
— Bine, bine, interveni Jack, cu brațele încrucișate pe piept, da ce-i aia DRC?
— Dați-aș Răgălii pe Ceafă, am replicat, ca să mai râdem pe socoteala lui.
— Domaine de la Romanée-Conti, descifra Terra faimoasele inițiale.
Judecând după expresia nedumerită a lui Jack, răspunsul nu-l ajutase prea
mult.
— Un producător de vinuri faimos din Burgundia, l-am lămurit, amintindu-mi
că el era cel care plătea vinul și nevoind să mușc mâna care mă îmbăta.
— A! făcu Jack. Apoi, făcând un efort să reintre în conversație, îi scăpă un
porumbel din gură. La motel avem o sticlă de Latour ’82.
— Da? făcu Maya cu ochii mirați. De ce nu ați adus-o cu voi?
Am închis ochii și mi-am ținut capul plecat preț de o clipă prelungită. O sticlă
de Latour ’82 trebuie băută singur sau cel mult între două persoane, dar în patru
profunzimea și bogăția lui s-ar reduce la un simplu preludiu de scurtă durată.
— Miles spune că ăsta e unul dintre cei mai mari ani din ultima jumătate de
secol, continuă Jack să calce și mai rău în străchini.
— Miles are dreptate, spuse Terra.
— Mi-ar plăcea la nebunie să-l gust și eu, spuse Maya, lipindu-se de mine.
— Am hotărât să-l mai ținem în pivniță câțiva ani.
— Păcat, spuse Maya. Pentru că am impresia că Latour ’82 e în declin, în
ciuda lăudăroșeniei lui Robert Parker.
Terra izbucni prima în râs. Apoi, urmară și ceilalți. Mi-a trebuit ceva timp ca
să-mi dau seama că râdeau de mine, și că tonul meu autoritar cu privire la mult
râvnitul Latour ’82 fusese atât de ostentativ încât puteam foarte bine să fi țipat: E
numai al meu, lăsați-mă în pace, plecați!
— Gagiule, mă omori cu zile, spuse Jack, acum revenit cu succes în
conversație. Replica sa o făcu pe Terra să izbucnească din nou în hohote de râs.
Maya, sensibilă la necazul meu, încerca din răsputeri să nu râdă. M-am ascuns în
spatele paharului meu de Whitcraft, încercând să mă pierd în misterul lui. Când
am întins mâna să-mi mai torn, Jack m-a apucat de încheietura mâinii și mi-a
spus: — Las-o mai moale, F. Scott{5}. Avem înainte o seară lungă.
— Sănătate, i-am răspuns.
— Așadar, cine îți publică cartea? întrebă Maya, schimbând cursul
conversației către un subiect în mod evident mai puțin sensibil.
M-am retras repede în colțul mincinos al minții mele.
 — Adevărul este că, am început eu șovăitor – am observat fața lui Jack
începând să se albească – o să intre la licitație cu o ofertă de start de șaizeci de
mii de dolari de la o editură foarte bună. Nu sunt sigur care editură o va
achiziționa până la urmă, dar știu că publicarea este un fait accompli. O să aflu
mai multe pe la mijlocul săptămânii viitoare.
Jack își închise ochii pentru o clipă aproape imperceptibilă, de parcă un înger
coborâse pe umărul lui să-i șoptească că totul o să fie în ordine. În acel moment
am înșfăcat sticla de Whitcraft și mi-am umplut din nou paharul. Și pe al Mayei.
Și apoi, în cele din urmă, pe al lui Jack și al Terrei. Reușisem să salvez situația și
eram din nou pe drumul cel bun.
După ce a comandat, Jack i-a spus șefului de sală:
— Mai adu-ne o sticlă de Whitcraft.
— Hai mai bine să încercăm și altceva, spuse Maya. Dacă e toată lumea de
acord.
— Excelentă idee, am spus. Hai să facem o degustare neoficială de Pinot.
Șeful de sală îi dădu Mayei lista de vinuri. Ea o deschise. M-am aplecat spre
ea și am citit împreună peste umărul ei.
— Ține minte, i-am șoptit, Jack are un cont în bancă foarte serios.
Degetul Mayei alunecă în josul secțiunii de Pinoturi până când ajunse la
prețurile exprimate cu trei cifre. Închise lista de vinuri, se întoarse spre șeful de
sală și comandă cu o încredere calmă: — Adu-ne o sticlă de Kistler Rochioli ’99.
— Cu plăcere, răspunse chelnerul, cu un zâmbet strălucitor pe față. Vru să ia
lista de vinuri pe care i-o întinsese Maya, dar am intervenit eu.
— Mai bine las-o aici, am zis. Suntem abia la început.
Maya se întoarse spre mine.
— Ești un diavol, nu-i așa?
— Unul inofensiv, i-am răspuns.
— Așadar, cum v-ați cunoscut, băieți? întrebă Terra.
— Ne-am întâlnit la pușcărie, am glumit.
— Miles mi-a zâmbit cu subînțeles la dușuri, adăugă Jack cu o moacă
impasibilă. Iar eu i-am întors zâmbetul și de atunci am rămas prieteni. Maya și
Terra râseră politicos. Nu, spuse Jack, ne-am întâlnit la o filmare în care jucam
eu. Miles scrisese scenariul. Apoi, câțiva ani mai târziu, am făcut un film al cărui
scenariu a fost scris de Miles, iar eu l-am regizat și am jucat în el.
— E vreun film pe care l-am văzut? întrebă Terra.
— Numai dacă ați fi fost la festivalul de film de la Terra del Fuego din
nouăzeci și șapte, am spus eu.
Fetele schimbară priviri nedumerite.
— Nu am putut să-l lansăm, explică Jack.
 — Mi-a nașparlit scenariul! am spus.
— Și tu m-ai dus de râpă cu viziunile tale macabre.
M-am aplecat către Maya și i-am șoptit:
— Nu te lua după el. E plin de bani. M-am întors către Jack și Terra. Știți care
a fost problema de fapt? Erau scene cu nuditate frontală, iar Jack avea rolul
principal. Am încercat să folosim lentile cu unghi de focalizare mare, dar tot
degeaba.
Toată lumea explodă în râs. Jack își îndreptă degetul către mine de parcă voia
să spună: touché.
Șeful de sală se întoarse cu sticla de Kistler Pinot ’99, un vin foarte bine cotat
fabricat de Steve Kistler, unul dintre cei mai mari producători de vinuri din
Sonoma.
Maya aprobă vinul, iar Greg ne turnă la toți patru în pahare noi aduse la masă
de un tânăr cu o înfățișare serioasă. M-am uitat în pahar. Începeam deja să mă
îmbăt și mă agățam din răsputeri de ultimele vestigii de decență. Curând, totuși,
știam că va veni momentul când, fără ajutorul nimănui, urma să alunec printr-o
crăpătură din podea și să încep să vâslesc pe râul Styx împreună cu anturajul
meu de demoni, și abia dimineața aveam să fiu în stare să evaluez consecințele
acțiunilor mele.
— Așadar, amândoi lucrați în industria cinematografică? am auzit-o pe Terra
zicând.
— Eu da, spuse Jack. Miles a luat o pauză.
— Una permanentă, am adăugat eu. Maya chicoti ca cineva care se pricepe.
Mă întrebam dacă nu cumva cochetase cu Hollywoodul, dar m-am hotărât să-mi
las curiozitatea nesatisfăcută.
— Ce părere ai de filmele care au apărut anul ăsta? întrebă Terra.
— A fost un an fabulos, am spus, ridicând paharul de Kistler. Cu niște
producții remarcabile.
— Eu zic c-au fost cam de cacao, spuse Maya.
— N-am văzut ceva care să-mi placă, o aprobă Terra.
— N-a fost un an grozav, le cântă în strună Jack, căruia în seara asta nu-i era
gândul decât la buleu.
— Jack mi-a pus în vedere să nu fac niciun comentariu negativ. Îi era teamă
să nu vă supăr, am explicat repede ca să nu creadă că sunt complet lipsit de gust.
Cinismul face parte din caracterul meu!
— Ce-ai spus? întrebă Jack, strâmbându-și fața într-un ghem de riduri.
— Caracterul meu, am repetat, înălțând paharul către însoțitoarele noastre și
vărsând puțin vin pe fața de masă în timp ce explicam. Pardon.
Jack se întoarse cu fața către Terra și spuse ceva care o făcu să încuviințeze
din cap și să zâmbească. Era de parcă s-ar fi mutat în capătul celălalt al încăperii
unde puneau la cale un complot împotriva mea. Nu-mi dădeam seama exact ce
spunea Jack, dar bănuiam că era ceva menit să scuze maimuțărelile mele de bețiv
– „E divorțat de curând”, „A fost un an dur pentru el”. Bine măcar, m-am gândit,
că miștourile mele îi ajută să se apropie.
În cele din urmă am luat o gură de Kistler. Limba mea era epuizată, dar vinul
avea un parfum puternic de vișine și mirodenii arse.
Maya se apropie de mine.
— Ce zici de Kistler?
— E excitant. Îmi dansează pe limbă. Un pic concentrat. Simțeam că
începusem deja să vorbesc tărăgănat și fața mi se înroșise ca o sfeclă, așa cum se
întâmpla de obicei când mă clătinam pe marginea prăpastiei.
— Cred că mai are nevoie de câțiva ani, spuse ea. Dar e destinat măreției.
— De acord. M-am întors spre Maya. Era uluitor de frumoasă în lumina
blândă, de chihlimbar. Ochii ei erau negri ca tăciunele; când mă uitam în ei mă
simțeam în cădere liberă într-un ocean al nopții. Nimic nu mai era real, nici ea,
nici vinul, nici măcar seara. Cred că Whitcraftul, dacă vrei să știi adevărul, e un
pic vege… tal, am articulat cu o oarecare greutate.
— Un pic cam nerafinat, într-adevăr, spuse Maya, încuviințând din cap.
— Categoric ar mai fi necesitat rafinare. Rămâne totuși o delicatesă.
Maya râse, dar când m-am uitat la ea avea o expresie mirată, de parcă aș fi
spus un lucru ciudat. M-am întors spre Jack, iar el mă fixa cu ochii măriți și fără
să clipească, de parcă avea ceva să-mi reproșeze. Era limpede că ori îmi scăpase
ceva în conversație, ori spusesem o chestie complet aiurea.
— Și ce faceți voi, fetele, ca să vă distrați, în afară de băut vin? am întrebat.
Eu unul mă gândesc să-mi schimb domiciliul.
— Și crezi că o să te lase Camera de Comerț să te muți aici? glumi Terra.
— Cum adică „să nu mă lase să mă mut aici”? am replicat. Eu sunt pentru
podgorie ceea ce albina e pentru floare. Toată lumea râse. M-am uitat la Jack
care încuviința cuvintele mele. Sunt sigur că în mintea lui zicea: „Așa, Miles, dă-
i înainte, mai bagă faze d-astea din top, fă-le să râdă, și astfel o să ajungem de la
punctul A la punctul F”.
În sfârșit apărură și apetitivele, capodopere aburinde, adevărate opere de artă.
(Nu-mi amintesc dacă într-adevăr am spus replica asta sau doar m-am gândit la
ea și am renunțat s-o spun în ultimul moment.) îmi admiram porția cu un respect
exagerat care era nouă zecimi vin și o zecime realitate.
— Minunat, am spus. Splendid, absolut splendid. Mi-am ridicat privirea către
ceilalți. Să mai comandăm o sticlă? Hai să ieșim din rutina asta californiană și să
traversăm Atlanticul. Hai să ne urcăm în expresul de Coasta de Azur!
 În toiul râsetului, m-am întors și am văzut-o pe Maya făcând semn cu degetul
șefului de sală. El se grăbi, simțind fără îndoială o comandă serioasă și un bacșiș
pe măsură.
— Adu-ne o sticlă de Compte Armand Pommard ’96, îi spuse Maya.
— Bună treabă, am exclamat eu.
Greg se duse glonț în pivniță.
Am început să savurăm antreurile. Compte Armand ajunse repede la masă și
fu destupat imediat. În sfârșit, ajunseserăm în Burgundia. Era un cu totul alt
nivel de senzații, un alt terroir, un alt climat, toate acestea se concentrau în acest
microcosmos cunoscut drept vin.
Prețul ridicat al lui Compte Armand o făcu pe Maya să prefere de data asta
să-l guste mai întâi în timp ce șeful de sală ținea sticla de parcă ar fi fost Sfântul
Graal. Îl plimbă prin gură cu răbdare, mângâindu-l cu limba. Apoi, ca și cum i-ar
fi pătruns heroină în vene, ochii i se închiseră pentru o clipă prelungită și
deschise ușor gura.
— Mmmm, gemu ea.
Își deschise ochii și-i spuse șefului de sală:
— Excelent, Greg.
Chelnerul cu înfățișare serioasă ne aduse un nou set de pahare strălucind
intens, care au fost umplute cu Compte Armand. În timp ce vinul ne atingea
buzele, plăcerea noastră urca vertiginos către noi culmi rarefiate. Era ca și cum
am fi plecat din port și am fi ajuns în largul mării, norii s-ar fi împrăștiat și cerul
ar fi rămas de un albastru pur, iar niște năluci dansau pe suprafața apei.
— Ăsta e cu adevărat Pinot Noir, am spus. Mulțumesc, Maya. Mi-am ridicat
paharul în cinstea ei. Am ciocnit paharele de cristal și am schimbat zâmbete. Am
observat că Jack o cuprinsese pe Terra cu brațul pe după umăr și-i șoptea la
ureche dulcegării neinteligibile care o făceau să chicotească. Apoi, dintr-odată,
și-a apropiat gura de a lui și fețele lor s-au unit într-un sărut scurt, dar profund
senzual. Imediat mi s-a făcut greață. Compte Armandul s-a făcut oțet în mine.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că îmi croiam drum cu greutate
printre mese îndreptându-mă către baie de parcă aș fi cârmuit o bărcuță cu pânze
pe o mare în furtună. Când am ajuns la baie, ușa era încuiată. Am bătut în ușă cu
insistență ca să-l atenționez pe ocupantul băii că mai e cineva la ușă. Văzând un
telefon public, m-am îndreptat către el și am ridicat receptorul. Am format mai
întâi numărul cartelei mele, apoi codul PIN, apoi următorul număr pe care îl
știam pe dinafară. Era uimitor că îmi puteam aminti toate numerele astea după ce
băusem atât de mult vin, și era și mai uimitor că am auzit vocea familiară a
Victoriei.
— Miles? am auzit-o spunând de parcă ar fi vorbit dintr-un batiscaf.
 — Victoria! Ce dracu’ mai faci? Am auzit că te-ai recăsătorit? Felicitări! Nu
credeam c-o să ai tupeu s-o iei de la capăt după dezastrul binecuvântatei noastre
uniuni.
— Of, Miles. Ești beat.
— Un pic de Whitcraft, la nord de Russian River, apoi un supersonic direct
până-n Burgundia, am spus, încheind fraza cu un fluierat imitând o rachetă care
atacă o țintă inamică.
— Unde ești acum? se interesă ea, îngrijorată.
— Pe drum către nuntă, m-am confesat. Sunt cavalerul de onoare al lui Jack.
Da’ asta e secret de stat. Șșșșșșșșș. Să nu spui nimănui.
Urmă o tăcere înspăimântătoare. Știam că în momentul în care voi închide,
liniile telefonice dintre Los Angeles și Paso Robles se vor încinge, așa că am
revenit în discuție încercând să-i risipesc temerile.
— Nu-ți fă griji, Vicki, am început să spun. N-o să vin. Dar să nu-i spui lui
Babs, pentru că atunci ea o să-i spună lui Jack și pe ăsta o să-l găsească dracii.
Adevărul e că eu sunt supraveghetorul lui pe aici, îl împiedic să facă tâmpenii.
— Halal supraveghetor, spuse ea pe un ton sarcastic.
— Fără glumă. Sunt cu ochii pe el ca un câine de pază.
— Miles, nu-mi pasă dacă vii la nuntă sau nu.
— Ei, nu zău? Pentru că tocmai am aflat că tu și cu noul tău soț o să fiți acolo
și nu voiam să fiu o prezență nedorită.
— Vreau să spun că dacă tu n-o să te simți în largul tău, atunci nu vreau să
vii.
— Nu-ți fă griji, i-am spus. N-am de gând să stric sărbătoarea nimănui.
— Foarte generos din partea ta.
— Pur și simplu am aflat despre asta azi și m-a cam luat prin surprindere.
Cred că încă mă mai agățam de o iluzorie speranță de împăcare cândva în viitor,
în ciuda trecutului nostru, așa întunecat și dureros cum a fost.
Rămase tăcută pentru câteva secunde care nu prevesteau nimic bun.
— Ascultă, Miles, cred că ar fi mai bine să nu vii.
— Cum spui tu, Vicki, cum spui tu. Tu ești șefu’. Am pus receptorul în furcă
și m-am întors la baie bătând furios în ușă.
— Ce naiba faci acolo? am țipat. Sunt clienți care fac pe ei aici!
Câteva secunde mai târziu, ușa se deschise și o femeie între două vârste ieși,
uitându-se urât la mine în timp ce mă împingea ca să-și facă loc. M-am uitat la
ușă și am observat o inscripție pe care scria FEMMES. Dumnezeule mare! Ușa
de alături pe care scria HOMMES era încuiată, așa că am intrat repede unde scria
FEMMES.
Cu moralul la pământ, m-am întors năucit în restaurant, bâjbâind cu mâinile
după puncte de sprijin tot drumul înapoi. Am ajuns la masa noastră și m-am
așezat ușor pe scaun – sau cel puțin asta credeam că fac iar în momentul următor
Maya mă ajuta să mă ridic de pe podea.
— Ești bine, Miles? mă întrebă.
— E-n ordine. Am alunecat puțin. Pardon!
M-am așezat la loc pe scaun. Când mi-am ridicat privirea de la somonul
mâncat pe jumătate, toți ceilalți se uitau la mine cu îngrijorare. Terra îi făcu
semn May ei cu capul, se scuzară și se îndreptară către toaletă.
De îndată ce fetele dispărură, Jack se aplecă deasupra mesei cu o privire
neliniștită care-i strâmba fața.
— Ce-ai pățit?
— Nimic, am răspuns, întinzându-mi mâna după paharul de Compte Armând.
— Vino-ți în fire, omule, mă certă Jack. Bei prea repede. În ritmul ăsta în
curând o s-ajungi să delirezi.
Mi-am aruncat mâinile peste masă într-un gest rugător.
— Sunt bine. Dar se pare că în același timp vărsasem un pahar cu apă. Jack îl
îndreptă repede și aruncă un șervețel pe fața de masă.
— Bine, pe naiba. Unde dracu’ ai fost atâta vreme? Ce-ai făcut?
— Am dat un telefon.
— Iar ai sunat-o beat pe Victoria? mă întrebă pe un ton acuzator.
Nu i-am răspuns nimic, simțindu-mă rușinat, chiar în starea aproape
inconștientă în care mă aflam.
Tonul lui deveni împăciuitor.
— De ce faci asta de fiecare dată, Miles? Ai pierdut-o, omule. S-a evaporat.
Eu încerc să-ți dau o mână de ajutor. Maya e superbă, e degajată și al dracului de
amuzantă. Ce-i cu rahatu ăsta de melancolie la tine? Suntem aici să ne facem de
cap. Și fetele astea vor să se distreze.
— Nu-mi găsesc locul în tot scenariul ăsta, am recunoscut, clătinând din cap.
— Ce mama dracu’ scenariu, măi omule? Că o să mă culc cu cineva? La
naiba, Miles, fiecare tip pe care-l știu plătește o curvă înainte să se însoare și-și
face damblaua. Așa că eu sunt norocos. Și chiar o să-mi fac damblaua cu sau
fără tine. Împunse aerul cu degetul către mine. Și n-o fă pe predicatorul cu mine.
Nu acum când merge totul strună.
Am dus paharul de Compte Armand la gură și am băut din nou. Își făcea
efectul pe deplin. Zburaaaaaaaaam. Pluteam pe culmile plăcerii și voiam ca
lumea să dispară și să mă lase în pace.
Vocea lui Jack îmi apărea și dispărea în minte ca o conexiune proastă de
celular.
— Care e problema cu tine? Fata aia chiar te place. Ar trebui să vezi felul în
care se uită la tine, omule. Vreau să spun că nu te înțeleg. Se apropie mai mult de
mine și îmi apucă încheietura mâinii împiedicându-mă să mă mișc. De ce faci tot
timpul ăsta?
— Ce anume? m-am răstit.
— De îndată ce o femeie își arată interesul față de tine, tu începi să te
autosabotezi. Ce rost are? Și nu ești chiar atât de beat. Îmi dădu drumul de
încheietura mâinii și se așeză la loc pe scaun sfidător.
— Nu sunt? am spus prefăcându-mă mirat.
— La naiba, gagiule, am băut tot atât de mult ca și tine, dacă nu chiar mai
mult. Și prietenele noastre… – aruncă un braț în direcția toaletei – … în cazul în
care nu ai observat, nu prea sunt venite de la dezalcoolizare.
Nu am rostit niciun cuvânt. Mă simțeam umilit pentru căderea mea de pe
scaun și voiam să mă întorc la motel și să mă culc, să pun capăt acestei seri.
— Hai să ne revenim un pic, mă încurajă Jack. Știi cum se face asta. Uite.
Împinse un pahar cu apă și gheață în fața mea. Bea niște apă. Nu vreau să-mi
borăști pe pantofi.
M-am uitat la apă de parcă ar fi fost serul adevărului. Am golit paharul, apoi
mi-am pus vinul de-o parte.
Fetele se întoarseră la masă. Se sfătuiseră între ele și acum toată lumea era
gata pentru mult așteptata apropiere, interludiul către cele mai înalte culmi de
voluptate.
— Să gustăm desertul? am spus cu o voce prefăcută, veselă, sperând ca
pentru moment să reprim temerile care refulaseră din adâncurile conștiinței mele.
— De ce nu mergem la mine acasă? propuse Terra, zâmbindu-i lui Jack.
Avem vin, muzică, tot ce-ți dorești. Se uita când la mine când la Jack.
— Excelentă idee, spuse Jack, ridicându-și brațele în aer ca un arbitru care
semnalizează un eseu.
— Grozav, spuse Terra.
Eram prea obosit să mai protestez.
În timp ce Terra își scria adresa pe un șervețel, Maya și eu ne delectam cu
ultimele rămășițe din Compte Armand. Vrând-nevrând, intrasem în horă și
aveam nevoie de un întăritor.
Terra și Maya au plecat împreună în timp ce eu și Jack am rămas să plătim
consumația. Când chelnerul îi dădu nota, Jack făcu ochii cât cepele.
— Să fiu al dracu’! explodă el. 828,69 de dolari!
— N-am vrut să-ți spun că sticla de Compte Armand costă 300 de dolari. Mi-
era teamă să nu pari un zgârie-brânză.
Jack se strâmbă și își scoase portofelul din buzunarul de la spate cu
resemnarea cuiva care e gata să plătească o amendă.
 — Ăsta e un buleu dat dracului de scump, ascultă-mă pe mine. Numără
oftând zece bancnote de câte o sută de dolari și se despărți de ele morocănos. E
cazul să ne trezim, frate.
Râdeam în hohote când am plecat de la restaurant. Șeful de sală nu știa cum
să ne mai mulțumească și să ne mai complimenteze în timp ce ieșeam pe ușa
batantă, în stil western.
Traseul către casa Terrei a fost plin de peripeții, pe niște drumuri în
serpentină, întunecoase și mărginite de copaci. Jack, cu instinctele unui vânător
indian aflat pe urmele unui prăzi fragede, urma cu îndemânare indicațiile
mâzgălite pe șervețel pe care eu le bolboroseam în timp ce goneam către
destinația noastră păcătoasă.
Ceva mai târziu parcam pe o alee de pământ în fața unei case din lemn, pe
dealurile din Santa Ynez. Era un miracol că găsisem casă, în ciuda drumurilor
slab luminate și fără tăblițe indicatoare, a numeroaselor schimbări de direcție și a
cantității de alcool pe care o consumaserăm. Am coborât geamul mașinii ca să
respir ceva aer curat. Noaptea era caldă și languroasă și de îndată ce Jack opri
motorul, se auzi țârâitul greierilor. Era atât de liniște și de calm, încât voiam să
dorm în mașină.
— Dă-mi cheile, am cerut.
— Ce ai spus? Jack se uita la mine de parcă eram nebun. Nu mergi nicăieri.
Ai căzut de pe scaun în restaurant.
— Nu vreau să dorm pe o canapea străină.
— Nimeni n-o să doarmă pe canapea, gagiule. Femeile nu te cheamă la ele
acasă după ce au băut trei sticle scumpe de vin… – clătină din cap disprețuitor
amintindu-și de nota de plată – … ca să-ți ceară să te culci pe canapea. Își plesni
fruntea cu palma. Habar n-am cum oi fi terminat tu liceul.
— Lasă cheile sub preș, i-am propus în semn de compromis.
Jack se uită la mine ca lovit de trăsnet.
— În nici într-un caz nu pleci de aici cu mașina la trei dimineața, frate. Dac-o
fi s-o dăm în bară, o dăm în bară împreună. Puse cheile în buzunar, apoi scoase
un șir de prezervative. Rupse unul și mi-l dădu mie. Deci, uite unul pentru tine și
trei pentru mine.
— Ce?
— În starea în care ești o să fii norocos dacă o să ajungi la jumătatea
drumului către Tărâmul Făgăduinței.
— Nu știu ce să zic, am început eu.
— Miles, Miles. Ascultă-mă. Hai să intrăm, să bem ceva Pinot de-al lor și să
le cunoaștem pe aceste fete într-un cadru mai intim. Pur și simplu ne simțim
bine. Fără niciun fel de presiune. E-n ordine?
 Am refuzat să iau prezervativul, așa că Jack mi-l strecură în buzunarul de la
cămașă. Apoi mă bătu cu palma pe piept prietenește.
— E mărimea XXL, așa că ai grijă cu el, să nu-l pierzi pe drum.
— Bine, Jack.
Am ieșit fără tragere de inimă din mașină și l-am urmat pe Jack anevoie către
veranda casei Terrei. Observând un leagăn confortabil cu două locuri m-am
trântit pe el cu obrăznicie.
— O să aștept aici, am mormăit.
Jack mă apucă rapid și cu o smucitură mă ridică în picioare.
— Intrăm în casă, mi-a ordonat. Haide, fii sociabil.
Mă trase către ușă și ciocăni o dată. Apoi, fără să mai aștepte, o deschise și
mă împinse în fața lui, făcându-mă să mă împiedic de prag.
Ceva mai târziu, m-am trezit în sufrageria Terrei care mirosea a mucegai.
Decorul avea un motiv anacronic țigănesc, înfrumusețat cu covoare orientale,
carpete pe pereți, rafturi de cărți neîngrijite, scaune vechi capitonate cu catifea și
o sofa cu câteva pernuțe pe ea. Într-un șemineu de cărămidă ardeau zgomotos
câteva bucăți de lemn. Policioara de deasupra căminului era decorată cu sticle de
vin, care reflectau lumina slabă a focului într-un verde translucid. Lumânări de
toate culorile și de toate mărimile pâlpâiau peste tot de parcă am fi nimerit într-o
ședință de spiritism.
— Ce-i asta? am râs. O să comunic cu fostul meu eu?
— Șșș, fetele sunt romantice.
— Credeam că moda cu lumânările e de mult apusă.
— Șșșșșș, mă dojeni Jack. Terra? strigă el. Am sosit!
Terra intră în sufragerie din ceea ce părea a fi o bucătărie.
— Ce ați pățit, băieți? Credeam că nu mai ajungeți.
— A fost al dracului de greu să nimerim, se scuză Jack. Se apropiară și se
îmbrățișară ținându-se în brațe suficient de mult timp cât să sugereze că nu era
ultima îmbrățișare din acea seară, apoi se sărutară scurt, dar cu înțeles, înainte să
se dezlipească.
— Bună, spuse Jack.
— Bună, răspunse Terra cu o voce mieroasă. Apoi mai tare, ca să aud și eu:
— Ați vrea să beți ceva, băieți?
— Categoric, spuse Jack.
Terra se întoarse spre mine afișând un zâmbet prietenesc.
— Maya e la bucătărie. De ce nu te duci s-o ajuți să aleagă ceva?
N-am răspuns nimic. Jack mi-a tras un cot în coaste, îmboldindu-mă să mă
mișc, și am plecat supus, acum nimic mai mult decât un complice. Operațiunea
de împerechere se afla în plină desfășurare.
 N-am văzut pe nimeni în bucătărie când am intrat. Auzind clinchetul unor
sticle, am urmat sunetul de sirenă până când am ajuns într-un fel de cămară
spațioasă. Acolo, am găsit-o pe Maya ghemuită în acea debara cu temperatură
reglabilă, cercetând colecția de vinuri a Terrei.
— Bună, am zis.
Se întoarse, își arătă fața ei drăguță și zâmbi.
— Hei, mă bucur că ai reușit să ajungi.
M-am aplecat lângă ea, atras de rafturile cu sticle de vin și de mirosul ei subtil
de flori.
— Are Terra ceva bun pe-aici?
— O mulțime de delicatese. Și ei îi place Pinotul. Scoase de pe raft un Ponzi
Rezerve ’99, un Pinot din Oregon din Williamette Valley.
— Interesant, am spus. Deși probabil că ar mai trebui păstrat câțiva ani. Am
auzit că este foarte concentrat.
— Cred că ai dreptate, Miles, spuse ea, punând vinul la loc pe raft. Trebuie să
ajungă la un gust deplin. Îmi plăcea la nebunie să-mi aud numele rostit de vocea
ei guturală. Suna într-un fel foarte familiar.
Luă altă sticlă și mi-o dădu. Era un Bien Nacido ’98 de Tantara, un mic
producător local de Pinot cu un oarecare renume.
— Am putea să-l bem pe ăsta, am spus. N-am gustat niciodată din vinurile
lor.
— Sau, spuse ea, scoțând o altă sticlă și întorcând-o cu eticheta spre mine.
Era un Henri Jayer Richebourg ’90, unul dintre cele mai bune vinuri roșii de
Burgundia dintr-un an clasic.
Ochii mi s-au mărit de uimire.
— Uau, făcui. Terra are o colecție pe cinste.
— De fapt e al meu, se destăinui Maya.
— De unde ai făcut rost de el? am întrebat încă uluit.
— De la fostul meu soț. Avea o colecție impresionantă, pe care i-am decimat-
o la partaj.
— Ești o fată deșteaptă.
— Știu asta.
— Vrei să te măriți cu mine? Am avea un viitor grozav împreună.
— Nu, merci, tocmai am terminat cu o căsnicie.
— Da, și eu. Poate că ar trebui să sărbătorim evenimentul cu un Jayer, am
sugerat cu lăcomie.
— Nu e un moment potrivit, spuse ea punând sticla la loc cu grijă. Poate altă
dată, adăugă zâmbind malițios.
— Așa e, oricât de ispititor ar fi, cred că bolțile noastre palatine sunt un pic
prea obosite.
May a alese sticla de Tantara și ne îndreptarăm către bucătărie. Numai că eu îi
blocam drumul. Având reflexele încetinite, nu m-am dat la o parte suficient de
repede, așa că ne-am ciocnit. I-am cuprins umerii largi ca să-mi recâștig
echilibrul. Când mi-am îndreptat privirea către ea, se uita drept în ochii mei, cu o
privire intensă, și mă întrebam dacă ceea ce spusese Jack era adevărat. Poate că
uneori femeile vor doar să facă sex și nimic altceva.
— Hei, ai grijă cu sticla aia, i-am spus. Amândoi am râs, și am lăsat-o să se
strecoare pe lângă mine.
Am mai zăbovit în cămară uitându-mă la sticlele de vin. Era o colecție
impresionantă și destul de variată, având în vedere mărimea.
— De cât timp lucrezi în domeniul vinului, Maya?
— Toată viața mea de maturitate, răspunse ea din bucătărie. Am auzit
pocnetul unui dop, pe care l-am interpretat ca fiind semnalul de a mă întoarce la
ea.
Când m-am apropiat, s-a întors spre mine și mi-a întins un pahar umplut pe
jumătate cu Tantara Pinot. Ne-am așezat la o masă de lemn. Nu am făcut mare
tevatură cu agitatul vinului, dar când m-am uitat la Maya își dăduse capul pe
spate și plimba Pinotul cu limba prin gură.
— Mmm, se grăbi să remarce. E destul de bun.
Am gustat și eu. Nu simțeam mare lucru, dar eram conștient că nu vinul era
de vină. Continuam să-l plimb prin toată gura, dar limba îmi era total insensibilă.
— Strici orzul pe gâște cu mine, am spus.
Zâmbetul Mayei încălzi bucătăria. Umplu alte două pahare și se ridică.
— Mă-întorc imediat, spuse ea.
Luă cu ea paharele pe care tocmai le umpluse și se îndreptă spre sufragerie,
lăsându-mă singur. L-am auzit pe Jack strigând cu bucurie: — Bună treabă! A
venit și vinul. Toți trei izbucniră într-un râset tipic de petrecere. Un pic mai
târziu, muzica explodă din boxe. Nu știam dacă mă așteptau să mă alătur
petrecerii sau nu, dar oricum am rămas în bucătărie, ținându-mi fața cu ambele
mâini de parcă aș fi încercat să mă sprijin.
Maya reapăru, slavă Domnului, rotindu-și ochii în ritmul muzicii și chicotind.
Era o baladă romantică cântată cu o voce puternică de Tom Jones și în mintea
mea apăru brusc imaginea lui Jack și Terra în salon executând un soi de dans
tribal, cu unduiri de șolduri și atingeri reciproce pline de înțeles mai ceva ca la
Vegas.
— Prietenul tău e un zăpăcit, spuse Maya.
— Daa, sigur, am spus pe un ton sarcastic, sperând să-l înțeleagă. E un glumeț
de prima clasă.
 — Terra pare vrăjită de el. După tonul vocii simțeam că e un pic îngrijorată
pentru prietena ei.
— Jack are efectul ăsta asupra femeilor.
Maya se așeză la masă și își umplu din nou paharul. Jack avea dreptate asupra
unui lucru: fetele astea țineau bine la băutură. În timp ce bea își trecea degetele
prin păr.
— Ce ți s-a întâmplat la restaurant? întrebă ea vizibil interesată. Te distrai atât
de bine, și dintr-odată ai devenit abătut din cauza a ceva.
— E, o prostie. Am sunat pe cine n-ar fi trebuit și… Am lăsat fraza în
suspensie și cu un gest instinctiv am întins mâna după pahar.
— Iubita? întrebă Maya.
— Nu, nu am o iubită, Maya. Mi-am ridicat privirile către ea. Eram aproape
hipnotizat de ochii ei mari, negri și catifelați, iar pentru o clipă m-am lăsat să mă
pierd în ei. Fosta nevastă, am mărturisit în cele din urmă.
— O! Dar felul în care a spus-o sugera că nu înțelegea motivul pentru care un
asemenea lucru m-ar deprima.
— Astăzi tocmai am aflat că s-a recăsătorit, am continuat eu.
— A! făcu ea de data asta cu compasiune. Și de-asta te-ai supărat?
— A fost doar puțin ciudat, atâta tot. Am încercat să dau din umeri cu
nepăsare, dându-mi seama totuși că gestul era neconvingător.
— Probabil că încă o mai iubești, spuse ea.
— Sincer, habar n-am. Dar asta nu mai contează acum, nu-i așa?
Gura ei largă schiță un zâmbet încordat, care se stinse rapid. Simțeam că și ea
avusese parte de destulă tristețe și dezamăgire în viață și nu-i făcea nicio plăcere
să-i împărtășesc necazurile mele.
— Ce naiba ascultă ei acolo? am spus ceva mai tare ca să mai destind
atmosfera.
— Terra trece printr-o fază Tom Jones. Nu mă întreba de ce, dar e înnebunită
după el. Mai ales când are un bărbat în vizită.
— Și asta se întâmplă des? am întrebat, umplându-mi din nou paharul.
— Mmm, făcu ea, înghițind o gură de vin. Recent a rupt relația cu un tip, și-a
vopsit părul în blond, și-a pus cercel în buric și, ca să zicem așa, a ieșit la
vânătoare de bărbați.
— De ce atunci când femeile pun capăt unei relații caută bărbați ca nebunele,
iar când bărbații se despart de cineva intră într-o perioadă de hibernare
prelungită?
— Nu ți se pare că e o generalizare prea grosieră? Când eu am divorțat am
vrut doar să fiu singură. Și am fost. Pentru o perioadă destul de lungă.
Urmă un moment de tăcere, spulberat de muzica zgomotoasă. Am continuat
să bem, pentru moment pierzând firul conversației.
— Îți place Tom Jones? mă întrebă Maya, făcând o grimasă.
— Ca să guști muzica lui îți trebuie timp, am spus. Trebuie să fie o ocazie
specială. Deși, chiar acum nu pot să spun că nu mi-ar strica una. Poate după un
joc reușit la cărți și cinci Scotch-uri duble.
Maya râse.
— Știu ce vrei să spui. Își plimbă degetul pe marginea paharului și-și coborî
privirea. Continuam să agit paharul din obișnuință, chiar dacă nu mai era nevoie
de mult să fac asta. Amândoi ne omoram timpul așteptând ca Jack și Terra să se
retragă într-un loc mai intim.
— Așadar, despre ce e cartea ta? rupse ea în sfârșit tăcerea.
— E un roman polițist.
— Care e povestea, sau subiectul sau cum îi mai zice?
— E vorba despre un detectiv particular care nu poate să rezolve un caz decât
după ce a băut două sticle din cel mai bun Bourgogne Rouge.
Maya râse.
— Adică un fel de Lew Archer combinat cu Robert Parker?
Am râs și eu.
— Nu, i-am explicat, se referă la mânăriile de la Hollywood.
— E grozav că o s-o publici.
Mi-am mușcat buza superioară sperând că nu observase gestul.
— Da, e bine, am zis cu o vece stinsă, prefăcându-mă modest.
— Și asta vrei să scrii? Romane polițiste?
Am ridicat din umeri, dorind să schimb subiectul.
— Dacă ăsta are succes, da. Aș putea să scriu câte unul pe an și să devin alter
ego-ul întunecat al lui Sue Grafton.{6}
Maya râse încet. Mai luă o gură de vin și se îndură de mine să schimbe
subiectul.
— Ce părere ai de vinul ăsta de Tantara?
— Nu știu dacă e limba mea de vină, dar vinul pare că-și pierde aroma. N-aș
putea să spun exact de ce.
Ridică paharul la nivelul ochilor aruncându-i o privire expertă.
— Prea mult alcool. Copleșește gustul de fructe.
— Asta să fie oare? am întrebat.
— Uneori le fac prea tari, spuse ea.
M-am uitat la ea până când a roșit. Pentru moment uitasem de prietenul meu
dezmățat și promis întru căsătorie și mă pierdeam în farmecele Mayei și ale
vinului.
— Chiar știi multe despre vinuri, nu-i așa?
 — De ce? Te surprinde asta? spuse ea pe un ton defensiv.
Am clătinat din cap.
— Nu, e doar reconfortant. Lumea vinurilor e atât de dominată de bărbați.
Urmă o altă tăcere. Tom Jones își continua croncăneala în camera alăturată.
Altceva însă nu se mai auzea, așa că bănuiam că Jack și Terra trecuseră la lucruri
mai serioase. Probabil că păream deprimat, pentru că Maya mă întrebă: — Nu te
simți bine aici?
Mi-am ridicat capul să mă uit la ea. Era o femeie înaltă, cu forme pline, cu
pomeți înalți și trăsături faciale bine evidențiate. Și totuși toate acestea păreau
subminate de ceva paradoxal. Ochii ei, deși uimitor de frumoși, emanau totuși un
fel de tristețe. Gura ei, deși incontestabil senzuală, avea tendința să i se lase la
colțuri când fața i se relaxa, dându-i un aspect ușor meditativ.
— Ba da, am răspuns în cele din urmă. Doar că a fost o zi lungă de degustări
și nu mă așteptam la o seară petrecută în oraș.
Maya aprobă cu o mișcare a capului. Urmară alte câteva minute de tăcere.
Apoi volumul muzicii scăzu brusc. Maya făcu un gest cu capul către sufragerie.
— Vrei să mergem dincolo unde e mai confortabil?
— Și cu ei cum rămâne?
— O, zâmbi Maya cu viclenie, cred că prietenii noștri au trecut la niște lucruri
mai mari și mai bune.
— Înțeleg, am răspuns simțind că mi se face rău la stomac. Apoi mi-am dat
seama că totul urma să se sfârșească în câteva ore. Dimineața aveam să ascult cu
resemnare detaliile celui mai tare buleu din viața lui Jack și cu asta basta. O să
jucăm ceva golf, o să mai facem ceva degustări, o să ne îmbuibăm prin
restaurantele locale, apoi o să-l trimit în fața altarului.
— Da, hai să mergem, am răspuns, încercând să mă conving că era doar o
aberație de o noapte.
Ne-am ridicat de la masa din bucătărie, iar Maya a luat sticla de Tantara și m-
a condus în camera principală. Nu mai era nicio lumină aprinsă. Camera era
luminată doar de lumânări și de tăciunii încinși din șemineu. M-am așezat pe
canapea în timp ce Maya îngenunche în fața casetofonului, care era așezat pe
raftul de jos al unei comode. Puloverul îi ieși din fustă și puteam să disting cei
doi mușchi de la baza coloanei vertebrale. I-am urmărit cu privirea către
scobitura întunecată care ducea sub lenjeria ei. Dintr-un dormitor de-a lungul
holului se auzeau explozii de râs ocazionale între lungi pauze de tăcere. Îmi
imaginam corpuri pe jumătate dezbrăcate într-o încleștare amoroasă.
— Ai vreo preferință? mă întrebă Maya, aruncându-mi o privire peste umăr și
zâmbind.
Am clătinat din cap.
 — Orice ai tu chef. Sunt ușor de satisfăcut.
Alese un CD cu o compilație de jazz ca să purifice aerul de Tom Jones. Apoi
se ridică în picioare, parcurse camera, se așeză cu fața la mine pe canapea și-și
aruncă un braț pe spetează. Se uita insistent la mine, dar eu i-am evitat privirea,
continuând să beau. Oricât de beat aș fi fost, eram perfect conștient de faptul că
dacă această femeie ar fi știut adevărul despre viața mea nu s-ar fi încurcat nici
moartă cu mine, nici măcar pentru o noapte.
— Înțeleg că nu mai ești cu profesorul de literatură? am întrebat-o.
Dădu din cap încet de câteva ori, câte o dată pentru fiecare motiv pe care nu
avea chef să-l explice.
— Nu.
— Ce s-a întâmplat între voi?
— La fel ca la toți bărbații, începu ea șovăitor, apoi se corectă. La fel ca la
majoritatea bărbaților, dragostea e de scurtă durată, apoi te împotmolești în ceva
anost și după aceea cred că li se cuvine totul. Și pe urmă, adăugă umflându-și
obrazul cu limba, te înșală. Apoi mint…
— Okay, am întrerupt-o. Am priceput. Bărbații sunt de rahat.
Maya izbucni într-un hohot de râs spontan.
— Nu chiar toți. Sau cel puțin așa se zvonește.
Privirea ei pesimistă asupra vieții mă făcu să râd; era într-un fel înviorător
similară cu a mea. Era ceva în intensitatea ei întunecată care pătrundea în mine
ca un sentiment profund. Câteva momente am băut în tăcere, pecetluind legătura
noastră tacită. Un strigăt scurt al Terrei se auzi din dormitor. Amândoi am întors
capul brusc și am schimbat niște priviri stânjenite. Jack era un munte de om cu
un apetit sexual pe măsură, și deși consumase o cantitate considerabilă de vin,
aveam senzația că iminenta lui căsătorie îl umpluse de atâta îndoială și anxietate
încât Terra urma să fie beneficiara acumulării sale de pasiune.
Maya ridică din umeri.
— Cred că se înțeleg bine.
— Probabil, am răspuns, luând o gură de vin.
— Ai mai ieșit cu femei de când ai divorțat? mă întrebă Maya.
Mi-am lăsat capul într-o parte, storcându-mi memoria în căutarea unor
amintiri cu întâlniri recente.
— Din când în când. Rareori trec de prima întâlnire. Aproape niciodată de a
doua sau a treia.
— Nu mai spune, chicoti ea. De ce?
Mi-am ridicat un deget.
— Anorexia nervosa. Foarte des întâlnită în Los Angeles. Și foarte puțin
atractivă. Am ridicat un al doilea deget. Greu de scos în oraș, pretenții prea mari.
Bani puțini. Și isterice pe deasupra. Maya aproape că se înecă cu vinul de râs.
Scriitoare în devenire, actriță în devenire, mama dracu’ în devenire.
Maya clătină din cap.
— Creștină nou-născută.
— Ce vrei să spui? întrebă Maya.
— Am ieșit cu o femeie care spunea că nu poate să facă sex premarital pentru
că Dumnezeu interzice acest lucru.
Maya veni un pic mai aproape de mine pe canapea.
— Și tu ce i-ai zis?
— I-am spus că Dumnezeu e prea ocupat ca să se intereseze de viața ei
sexuală.
— Ești nebun!
În replică am râs, lăsând-o să creadă că glumisem.
Am băut sticla de Tantara și am discutat ore în șir (sau cel puțin atâta mi s-a
părut mie) despre tot ce ne-a trecut prin cap: romane, filme, vin, legături
amoroase. La un moment dat mi-a spus că face investigații pentru o carte de
non-ficțiune despre istoria vinurilor din Santa Ynez Valley pe care spera s-o scrie
și interesul meu față de ea a crescut vertiginos. În timp ce îl așteptam pe Jack să
iasă din dormitorul din spate ca să ne întoarcem la motel, mă îmbătăm din ce în
ce mai rău ascultând-o pe Maya și încercând să țin pasul cu mintea ei ageră, care
trecea fără niciun efort și cu elocvență de la un subiect la altul. Avea o cultură
remarcabilă și deveneam din ce în ce mai stupefiat neputând să înțeleg ce căuta o
fată ca ea în Podunk Buellton. Cu cât aflam mai multe, cu atât atracția față de ea
devenea mai irezistibilă. Rezervele mele inițiale se topeau văzând cu ochii în fața
intereselor noastre reciproce și a conversației animate. Dar Jack tot nu-și făcea
apariția.
Către dimineață, la mult timp după ce desfăcuserăm a doua sticlă de vin, un
golden retriever{7} prietenos, cu ochi mari și blegi, a apărut în sufragerie și s-a
încovrigat la picioarele canapelei. Eu și Maya ne-am aplecat în același timp ca
să-l mângâiem. Spre deosebire de micul diavol obraznic al mamei, acest câine
ne-a acceptat afecțiunea fericit, gâfâind cu mulțumire.
Observând felul în care mă jucam cu câinele Terrei, Maya remarcă:
— Se vede că ești un iubitor de animale.
— Așa spun toate fetele, am răspuns pe un ton ironic.
Maya își dădu capul pe spate și începu să râdă zgomotos. Apoi pe neașteptate
se întoarse către mine – sau căzu peste mine, nu-mi amintesc prea bine – și dintr-
odată buzele ei se lipiră de ale mele într-un sărut atât de pasional încât am simțit
că urma să ajungem undeva unde eu nu voiam. Dar n-am putut rezista tentației.
Ceva s-a descătușat în interiorul meu, și m-am trezit sărutând-o și mângâind-o pe
Maya cu aceeași renunțare de sine. Am continuat astfel ceva vreme; doi marinari
beți în derivă pe mare. Îmi amintesc că la un moment dat am întrebat-o dacă pot
să-i văd sânii și ea s-a conformat surprinzător de repede. După ce mi-au curs
balele peste ei un pic, mi-am ridicat fața către ea (sunt sigur că aveam o moacă
de drogat în toată regula) și am bolborosit niște fraze lirice: — Maya, zeița
indiană a iluziilor. Sirenă a marinarilor naufragiați. Și dacă prin sânii tăi
magnifici ar curge Pinot Noir, atunci ai fi perfectă. După care îmi amintesc râsul
ei gutural, și după asta nimic altceva întrucât am alunecat greu ca o ancoră în
apele uitării.
 LUNI:

JUCĂM DUPĂ REGULI

Lumina soarelui se spărgea în prisme colorate, de parcă ar fi trecut prin

geamuri pătate. M-am întors pe partea cealaltă simțindu-mi capul de parcă aș fi
avut pe el piciorul unui elefant de circ pregătindu-se să treacă printr-un inel de
foc. M-am ridicat în coate, insensibil la lume, clipind des din cauza luminii aspre
a dimineții. Ce căutam în camera de motel? Ce era cu celălalt pat nefăcut? Ce
căuta haina de piele a Mayei pe el?
M-am târât către baie și m-am așezat greu pe scaunul de toaletă. Mi-am
scărpinat cu două degete părul pubian și le-am dus la nas. Nu miroseau de parcă
aș fi făcut sex. Dar nici a petale de trandafir. Am urinat cu forța unui animal de
fermă, apoi m-am ridicat pe picioarele grele ca de plumb, m-am sprijinit cu
ambele mâini de chiuvetă și mi-am aplecat moaca grizonantă către oglindă. Fața
mea nebărbierită se uita la mine cu pete de roșeață ca ale unei rodii stricate.
Părul meu de lungime mijlocie, tuns inegal, îmi crea o înfățișare care aducea cu
autoportretele lui Van Gogh din perioada de nebunie. Irisurile albastru-deschis
pluteau în microscopice mări de roșu, albul fiind anihilat peste noapte de excesul
de vin. Mi-am frecat fața. Încă mai eram un ins cu o înfățișare decentă la cei
treizeci și nouă de ani, nu cu maxilarele proeminente, carismatic și chipeș ca
Jack, dar încă atractiv, probabil, pentru unele femei cu mintea pătrunzătoare, m-
am gândit eu. Am deschis robinetul și m-am stropit pe față cu apă rece, fără însă
să mă trezesc pe deplin așa cum speram.
Am reușit să-mi fac un duș și să mă bărbieresc mai mult din instinct, dar după
ce m-am îmbrăcat eram atât de îngrijorat pentru Jack și de secătuit de o
mahmureală nimicitoare, încât tot ce-am mai putut face a fost să mă prăbușesc în
pat și să mă rog pentru izbăvire. Să mă rog ca nu cumva să fi sunat vreo veche
prietenă în toiul nopții, să mă rog ca mașina mea să fie afară și încă întreagă, să
mă rog la Dumnezeu ca nu cumva să mă fi purtat indecent cu Maya, o femeie a
cărei amintire mai strălucea cu căldură în pauzele de luciditate ale minții mele
îmbibate cu vin. Dar când gândurile mi s-au întors către Jack, logodnicul
nepocăit, în pat cu cea mai bună prietenă a ei, senzația de neliniște din stomac s-
a transformat într-o greață teribilă.
În cele din urmă am închis ochii și visam că eram falit, vânat de către Fisc, că
nicio femeie nu mai voia să iasă cu mine, și că mă îndreptam spre sinucidere. O
bătaie ușoară, stăruitoare în ușă mi-a atras în cele din urmă atenția și mi-am dat
seama că nu visam. Înainte să strig că nu sunt gata pentru serviciul de cameră –
sau orice altceva de genul ăsta – ușa s-a întredeschis și capul unei femei s-a ivit
înăuntru, despicând lumina soarelui în două sulițe gemene.
— Ești decent? am recunoscut vocea guturală a Mayei.
— Din punct de vedere fizic, dar nu și psihologic, am bombănit pe un ton jos.
Chicoti în timp ce se strecura în cameră, închise ușa încet în urma ei, veni
până la pat așezându-se ușor pe marginea lui și deschise o pungă de hârtie albă.
Aromele familiare de cafea fierbinte și produse de patiserie se răspândiră prin
aer.
— Vrei să bei niște cafea?
— Da, mulțumesc, am reușit să spun, luând o cană fierbinte.
— Un corn? adăugă ea, desfăcând punga cu două degete, ca să pot arunca o
privire înăuntru.
Am clătinat din cap că nu vreau.
— Nu? Luă o înghițitură din cornul crocant. Mmm. E bun. Sigur nu vrei și tu
unul? mă întrebă, întinzând din nou punga către mine.
— Nu, mersi. Încerc să mai reduc din colesterol. Am început să beau cafeaua
zâmbind anemic. De fapt, nu cred că stomacul l-ar putea suporta.
— Cum te mai simți? mă întrebă ea pe un ton grijuliu.
— Ca un cimpanzeu după un studiu asupra traumelor craniene.
Râse.
— Ai fost foarte amuzant aseară.
— Te rog, nu-mi spune că am cântat iarăși karaoke.
— Nu. N-a fost karaoke.
— Slavă Domnului! Ne-am încrucișat privirile. Ascultă, dacă am făcut sau
spus ceva jenant, te rog să mă ierți. Eram trotilat rău.
— Șșș.
Simțindu-mă încă vulnerabil, am continuat să bat câmpii:
— Faptul că am aflat de căsătoria fostei mele soții m-a cam dereglat.
— E-n ordine, spuse ea. Înțeleg. Ai fost în regulă. Un adevărat domn. Cu
excepția câtorva poticniri și a unor cugetări prostești despre starea omenirii la
care încă mă gândesc, m-am distrat de minune.
— Și eu. Sau cel puțin așa cred.
Mușcă languros din cornul ei.
— Noaptea trecută ai dormit aici?
Dădu din cap că da. Apoi întinse brațul peste noptieră, luă prezervativul încă
nedesfăcut și-l flutură între noi, o probă palpabilă a eșecului meu.
— Nu am nimic de comentat, am spus, clătinând din cap jenat.
 — Ai vrut să te întorci la motel dintr-un oarecare motiv și apoi n-ai vrut ca eu
să plec pentru că ai spus că ți-e teamă să stai singur. Îmi place de tine, Miles, dar
nu voiam să fac sex cu tine aseară.
— Asta e bine. Pentru că mi-ar părea chiar foarte rău să nu-mi pot aminti așa
ceva.
Se ridică de pe pat.
— Oricum, trebuie să plec. Am niște drumuri de făcut.
— E-n ordine. Te-aș săruta de rămas-bun, dar respirația mi-e atât de râncedă,
că mi-e teamă că buzele tale s-ar descompune.
Își puse haina pe ea.
— Sună-mă dacă mai vrei să mergem la festivalul Pinotului împreună.
Mi-am plesnit fruntea cu palma.
— Pinot. Chiar ai rostit cuvântul ăsta?
— M-am distrat, spuse ea, stând în mijlocul camerei și dominându-mă cu
înălțimea ei. Trage un pui de somn. O să te simți mai bine.
— Și prietenii tăi? am întrebat înăcrit.
Ridică din umeri, își trecu mâna prin păr și spuse pe un ton teatral:
— Nu știu, se-ngroașă gluma.
Maya fu înghițită de dreptunghiul de lumină supărătoare, în timp ce ieșea ușor
pe ușă, închizând-o fără zgomot după ea. M-am întins pe salteaua tare, cu capul
sprijinit pe pernă sorbindu-mi încet cafeaua. Cuvintele de la plecare – „se-
ngroașă gluma” – m-au tulburat.
Telefonul începu să zbârnâie făcându-mă să mă ridic în coate. Am întins
mâna ca să răspund, dar m-am oprit brusc cu mâna deasupra receptorului. Se
putea să fie Babs, și nu voiam să fiu nevoit să-i explic de ce nu era Jack în
cameră.
M-am ridicat cu greu în picioare și am plecat din camera care simțeam că mă
sufocă. Lumina strălucitoare a soarelui îmi asalta ochii prin ochelarii de soare,
care nu prea mi-erau de ajutor, cauzându-mi durere și împiedicându-mă să văd.
Bineînțeles că mașina nu era acolo unde ar fi trebuit să fie în mod normal, așa că
m-am aventurat către Ellen’s Pancake House în căutare de fortificare comestibilă
și contact uman. Era o altă zi minunată cu cer senin în Santa Ynez Valley.
Soarele strălucea cu putere pe trotuarul alb de beton, de unde lumina se reflecta
în ochii mei, intensificându-mi durerea de cap ucigătoare. Mergeam cu greutate,
târșâind un pic picioarele și țeapăn ca un zombi.
La Ellen’s era o zi tipică de luni, neaglomerată și cu nivelul de zgomot
suportabil. M-am așezat la o masă de lângă geam și m-am uitat după chelneriță.
Afară nu prea era mare lucru de văzut, doar un magazinaș peste drum, dar în
depărtare colinele unduitoare pe fondul cerului de un albastru pur compensau
prim-planul anost.
Chelneriță cu buza despicată apăru cu un meniu în mână, afișând aceeași
mină veselă ca și în ziua precedentă.
— Vreau doar fiertura de ovăz și-o ceașcă de cafea, am spus fără să mai iau
meniul, ținându-mi capul în palme.
— E-n regulă, spuse ea. Îmi turnă o ceașcă de cafea, apoi se întoarse să
servească la altă masă.
Am început să beau cafeaua. Nu era la fel de bună ca aceea pe care mi-o
adusese Maya, dar localul era liniștit și îmi oferea puțină intimitate ca să-mi
adun gândurile. „E-n ordine, nu mai beau vin până la festivalul Pinotului, trebuie
să elimin toxinele din organism. Joc ceva golf, un film seara, un pic de uitat la
televizor și mă bag în pat devreme. Mâine o sun pe Evelyn să văd dacă se mișcă
ceva cu cartea mea. Trebuie să mă hotărăsc când să-l anunț pe Jack că n-o să mai
fiu cavalerul lui de onoare la nuntă, ca să facă rost de un smoching pentru Peter
în timp util. Cu o zi înainte? Nu, poate cu două, ca să n-o ia razna de tot”.
Fiertura mea de ovăz sosi. Arăta necomestibilă, plină de cocoloașe și foarte
gri, dar am hălpănit-o oricum.
M-am târât înapoi la motel, cu cafeaua arzându-mi o gaură în terciul de ovăz
care-mi căzuse greu la stomac.
Jack tot nu se întorsese. Iisuse! Luminița roșie de la telefon clipea insistent,
așa că am sunat la recepție ca să verific mesajele. Cum era de așteptat, Babs
sunase de câteva ori, în rest, nimic altceva. Am sunat acasă ca să-mi ascult
mesajele. Era unul de la Victoria care doar relua sub altă formă conversația din
seara precedentă. Făcea presupuneri sinistre despre cum m-aș comporta la nuntă
și-mi sugera alte variante, majoritatea incluzând destinații diferite de călătorie.
Dacă nu puteam accepta ideea că s-a recăsătorit, spunea ea fermă pe poziții, ar fi
fost evident mai bine să nu mai vin deloc. Mi-a trecut prin cap să o sun din nou
și să-i spun că tocmai felul ăsta de critică tranșantă a fost motivul despărțirii
noastre, dar nu aveam tragere de inimă s-o fac. Și în plus nici nu era adevărat.
Înainte să mă pot cufunda pe deplin în haznaua sentimentală în care mă
aruncase Victoria, mă pomenii cu ușa deschisă la perete. În pragul ei apăru Jack
într-un halou de lumină, cu o crosă de golf pe umăr și un rânjet ștrengăresc pe
fața nebărbierită. Cămașa albă de bumbac îi ieșea pe jumătate din blugi, șifonată
și pătată de vin. Era un veritabil Marlboro Man, întors de la mânatul vitelor, cu
coapsele fierbinți și ochi jinduitori de alcov.
Lovi de câteva ori cu crosa în aer.
— Ești gata de joc?
— Cum a mers? am întrebat, încercând să ascund orice urmă de sarcasm care
ar fi putut pătrunde în vocea mea.
 — Muy excellente, răspunse, fără să-i pese, ca de obicei, de dispoziția mea.
Gagica e dată dracului, e incredibilă. In-cre-di-bi-lă.
— Gata? Ți-ai făcut damblaua? am întrebat, sperând că era capabil să se
întoarcă la normal.
— Pe dracu’. Clătină din cap zâmbind. Damblaua nu ți-o faci niciodată
îndeajuns, asta e problema. Ție cum ți-a mers, tăurașule?
— Nu-mi amintesc.
— Nu-ți amintești?
— Am dormit aici, în paturi separate.
Jack intră în cameră și închise ușa.
— Ce matrimonial din partea voastră.
Am râs, în ciuda sarcasmului său.
— Hai s-o-ntindem la golf.
— Sun-o pe Babs. A lăsat câteva mesaje.
Își întinse gâtul înainte de parcă n-ar fi auzit bine.
— Sper că nu ai vorbit cu ea!
— Nu i-am spus decât că te ții de cuvânt, dar că până duminică o să te saturi
de buleală și-o să fii gata de însurătoare, așa că n-are de ce să-și facă griji.
— N-ai vorbit cu ea, sper.
— La naiba, nu. Ce crezi că m-am dilit?
— Bine.
— Sun-o, am spus pe un ton tăios.
— O s-o fac. Așteaptă o secundă, te rog.
— Acum.
Îmi făcu semn cu crosa de golf să-l aștept afară. M-am ridicat din pat și am
ieșit din cameră ciocnindu-mă ușor de Jack pe drum. Încă nu-și făcuse duș și
emana un amestec înțepător de mirosuri de transpirație, uleiuri de masaj și
tămâie, precum și inconfundabilul botez al sexului.
Afară, m-am întins pe capota mașinii, mi-am împreunat mâinile sub cap și
mi-am îndreptat privirea către munții Santa Ynez. O ceață gri-sidefie plutea ca o
pană enormă deasupra versantului vestic, o rămășiță vizibilă a aerului venit
dinspre ocean, care străbate văile de la est la vest și se lasă peste podgorii
răcorind viile. Mai jos de norul de ceață invadator, pe coasta muntelui, se zărea o
veritabilă cascadă de verdeață strălucind încă de rouă dimineții.
Ceva mai târziu, ieși și Jack. Arăta tulburat.
— Ce-ai pățit? l-am întrebat.
— Nimic. Hai să ne distrăm.
Ne-am urcat în automobil pornind pe șoseaua 246 în direcția clubului de golf
La Purisima. Jack își pusese un picior pe bord lăsând să se vadă șireturile
nedezlegate și părea că se gândește la ceva.
— Ce i-ai spus Victoriei aseară când ai sunat-o ca un bou de la restaurant? mă
întrebă fără să se uite la mine.
— Drept să-ți spun, nu-mi amintesc, am spus aruncându-i o privire peste
umăr.
— Se pare că acum toată lumea are impresia că venirea ta la nuntă ar fi o
mare greșeală.
În replică mi-am concentrat atenția către șosea fără să spun nimic.
— Asta s-ar putea să fie picătura care a umplut paharul, spuse Jack.
M-am întors către el.
— Ce-ai zis?
Își scărpină bărbia și clătină din cap mulțumit de sine.
— Nimic, răspunse uitându-se în zare cu o privire absentă. Dumnezeule, ce
dulce e puicuța asta, spuse el pe un ton care lăsa să se vadă că în acel moment în
mintea lui Terra făcea un număr de striptease. Își închise ochii, apoi se înfioră
mai mult decât era cazul. La naiba, Miles. E bună. Bună, bună, bună.
Mi-am întors capul; fiertura de ovăz și cafeaua încă mai dădeau lupte grele în
stomacul meu. Pe marginea șoselei 246 se înșiruiau terenuri agricole, pășuni și
culturi de flori în culori atât de amețitoare încât aproape că-ți luau ochii. În
apropierea terenului de golf, am dat de o cotitură care ducea spre podgoria
Babcock, așa cum ne indica o reclamă uriașă de lemn. Când Jack o văzu, strigă
nerăbdător: — Trage pe dreapta!
— Nu beau nimic până diseară, i-am răspuns.
— Prostii, spuse el, știind prea bine cu cine are de-a face. Lasă vrăjeala și hai
să mergem.
— E-nchis lunea.
— Omule, gemu el, lăsându-se greu pe scaun. Am nevoie de un schimb de
fluide. Rău de tot.
— Hai să jucăm niște golf și s-o lăsăm mai moale cu băutul astăzi. Relaxează-
te, bucură-te de natură.
Jack își întoarse capul de urs către mine, își coborî ochelarii de soare pe vârful
nasului și mă mustră cu o privire disprețuitoare. Apoi își clătină capul înainte și
înapoi de parcă observația mea nu merita niciun comentariu.
Clubul de golf La Purisima e adăpostit într-o vale abruptă, străbătută de
canioane pline cu crânguri de stejari și mărginită de dealuri cu iarbă proaspătă,
nepângărite de clădiri sau alte proiecte omenești. Cea mai apropiată așezare este
orășelul proletar Lompoc, aflat la o istovitoare distanță de două ore și jumătate
cu mașina de Los Angeles, așa că, din fericire, pe parcursul săptămânii terenul
nu este aglomerat.
Am oprit în parcarea aproape pustie, ne-am scos crosele din portbagaj și ne-
am mișcat cu greutate către un ghișeu ca să ne anunțăm sosirea și să plătim
biletele de intrare. Ne-am certat dacă e mai bine să închiriem un vehicul sau să
mergem pe jos, dar Jack – cu o durere de șale, mahmur și cu picioarele moleșite
după o tragere care durase toată noaptea – câștigă disputa și am ales să mergem
cu mașinuța.
Înainte să ajungem la prima gaură, am fost întâmpinați de un vânt puternic,
răcoros, dinspre ocean, care a început să bată devreme, a căpătat puterea unei
furtuni în timpul după amiezii și nu s-a potolit până la apusul soarelui. Eram un
jucător mai bun decât Jack, așa că m-am hotărât să-i ofer un avans de șase
lovituri, dar cu o singură condiție nenegociabilă.
— Care e aia? mă întrebă el pe un ton sceptic, în timp ce exersa lovituri
viguroase în aer, cu crosa lui exagerat de mare.
— Să respecți regulile.
— Eu întotdeauna respect regulile.
— Nu, nu le respecți. Ești un trișor ticălos. Cea mai bună crosă din geanta ta e
creionul. Niciodată în viața ta nu ai ținut scorul cinstit.
— Trișez pe dracu’! Ce naiba bați câmpii cu trișatul tău? spuse el, cu
picioarele depărtate, provocându-mă.
— O să jucăm strict după regulile USGA{8}. Regulile după care joacă toți
jucătorii profesioniști. Jack era renumit pentru trucurile sale ordinare, își arunca
mingea pe furiș atunci când o trimitea în nisip sau în tufișuri, își acorda toate
loviturile la mai puțin de un metru și jumătate, indiferent dacă le reușea sau nu,
precum și alte infracțiuni flagrante. Joacă cinstit și, dacă ai vreo întrebare cu
privire la reguli, întreabă-mă și o să te lămuresc.
— Șase lovituri avans? întrebă neîncrezător.
— Șase. Pe cincizeci de dolari. Cincizeci în plus dacă faci mai puțin de-o
sută, fără șmecherii. Te crezi în stare?
Își roti umerii într-o mișcare de relaxare.
— Dă-i drumul gagiule. Cu sau fără reguli, tot o să te bat de-o să-ți sune apa-
n cap. Dar de data asta plătești. Fără polițe. Își îndreptă crosa către mine. Chiar
dacă o să trebuiască să te duci să ciordești de la biata maică-ta din nou.
În replică, am îndreptat degetul amenințător către el.
— Și să nu te prind că pui mâna pe nenorocitul ăla de Titleist{9} decât dacă
renunți la lovitură, că te penalizez de nu te vezi.
— Tacă-ți fleanca și dă-i drumul la joc.
N-am început deloc bine jocul, iar cele șase lovituri mă terminau. Jack, cu
mintea amorțită de vin și de nesomn, se mișca teribil de degajat, fără ca vreun
gând măcar să-i tulbure mintea și, ca prin farmec, făcea un parcurs impecabil, în
timp ce eu mă chinuiam să-mi regăsesc loviturile din vremurile bune.
La a șaptea gaură – una dintre cele mai dificile, cu o normă de patru lovituri –
Jack își pierdu ritmul și trimise mingea într-o râpă pe partea stângă. Reuși s-o
găsească și să o scoată cu o lovitură aproape imposibilă. Urcă înapoi țanțoș ca un
păun, dar îi pică fața când l-am informat că trebuia să-l penalizez cu două
lovituri pentru că își murdărise crosa.
— La naiba, făcu el. Glumești!
— Am spus că jucăm după regulile USGA. Nu poți atinge pământul cu crosa
într-un loc periculos.
— Nici măcar nu știam că sunt într-un loc periculos, protestă el.
— Jaloanele alea roșii ce crezi că sunt? Elemente decorative?
Cătrănit, Jack înregistră opt lovituri față de cele cinci ale mele și jocul era
relansat. Dar inspirația îi reveni și reuși să termine prima parte a parcursului cu
patru lovituri avans.
Jack s-a dus la barul clubului ca să cumpere niște bere, în timp ce eu îl
așteptam la a zecea gaură. Soarele era deja în slava cerului și vântul sufla ceva
mai tare, făcând să foșnească frunzele uscate de pe ramurile noduroase ale
stejarilor falnici. Pe cer se vedeau șoimi plutind fără efort pe curenții de aer cald
și cercetând văile în căutare de rozătoare.
Jack se întoarse de la bar cu patru beri Firestone și două sandvișuri cu carne
de curcan.
— Vrei o bere? mă întrebă întinzându-mi una.
Am dat din cap că nu.
— Nu beau atunci când joc. Îmi zăpăcește tactica de joc.
— La naiba cu tactica ta de joc. Ia o bere. Simte-te și tu bine.
— Bine, bine.
Îmi întinse o bere pe care am desfăcut-o cu un pocnet. Era rece și revigorantă.
Berea părea să mă relaxeze și în cele din urmă mi-am regăsit loviturile
câștigătoare. Totuși Jack juca încă și mai bine când bea și își păstra cu cerbicie
avansul. Se părea că o să pierd banii fără drept de apel.
La a paisprezecea gaură – una foarte nenorocită, cu norma tot de patru – Jack
a trimis o minge în canionul din dreapta. S-a întors cu fața la mine și m-a
întrebat pe un ton mohorât: — E pierdută?
— Mă tem că da. Vrei să-ți spun variantele pe care le ai conform regulilor?
Clătină din cap morocănos.
— Știu care-mi sunt variantele. Dă-mi dracului altă minge.
Am mai scos o minge din geantă și i-am aruncat-o. Și-o puse pe suport și cu o
altă mișcare devastată de bere o proiectă în același canion. Jack se holba la
traiectoria ei, parcă nevenindu-i să creadă, turbat de furie. Își întinse brațul fără
să se uite la mine.
— Mai dă-mi una.
I-am aruncat o a treia minge. Cu încăpățânare o expedie tot în canion. Un
condor, speriat de proiectilul rătăcit, țipă strident și își luă zborul dând din aripi
speriat.
— Iisuse, Jack, ești un pericol pentru natură.
— Tacă-ți fleanca și mai dă-mi o minge.
I-am aruncat o a patra minge și, uimitor, a reușit să-și revină și s-o trimită pe
traseu.
Am mers cu mașinuța acolo unde ne erau mingile și am coborât ca să
evaluăm situația.
— Deci câte am făcut? întrebă Jack.
— Șapte.
— Șapte? De unde ți-au ieșit atâtea?
— Patru lovituri, plus trei de penalizare pentru cele care n-au ajuns pe iarbă.
Adică șapte.
— Iisuse Hristoase! zbieră el, vocea lui răsunând în josul canionului. Scoase
o crosă de fier pregătindu-se să lovească mingea.
— Oricum, am continuat, întrerupându-l, canionul ăsta e o zonă periculoasă
laterală de apă. Ar fi trebuit să mergi în locul unde începe după prima lovitură și
să renunți. Ai fi primit doar trei lovituri.
Jack se întoarse lent către mine.
— Și de ce dracu’ nu mi-ai spus?
— Ai spus că știi ce opțiuni ai.
— La dracu’. Eu trec trei.
— Ba nu, treci șapte. Ai preferat ca prostu’ să încerci să treci din prima și ai
plătit scump.
Jack își dădu seama că nu glumeam și îmi întoarse spatele. Era atât de înfuriat
încât mai trimise încă o minge în plopi cu crosa numărul opt. Când măcelul se
sfârși avea treisprezece lovituri față de cele patru ale mele.
După ce am terminat și eu, am observat că Jack mă lăsase baltă și plecase cu
mașinuța singur. Am mers pe jos printre copaci până la a cincisprezecea gaură și
am găsit mașinuța, dar nu și pe Jack. Geanta lui rămăsese acolo. L-am strigat. N-
am primit niciun răspuns, așa că mi-am făcut prima lovitură, apoi am plecat pe
traseu. Jack era de negăsit, așa că am bănuit că o luase înainte.
După încă două lovituri, am ajuns la capăt. Acolo l-am găsit pe Jack stând pe
un prosop în groapa de nisip, rezemat de dâmbul de pământ. Avea o sticlă
desfăcută de Foxen Pinot și două pahare pe nisip, și pufăia taciturn dintr-un
trabuc. Refuză să se uite la mine sau cel puțin să-mi remarce prezența. Am
terminat din două lovituri, apoi m-am întors la groapa de nisip unde Jack scotea
rotocoale de fum pe gură și-și bea nepăsător vinul.
— Ce mama dracu’? am spus. Ce mama dracu’?
Mi-am scos și eu prosopul din geantă și am coborât lângă el. Jack nu scoase o
vorbă. Se mulțumi doar să umple al doilea pahar cu un gest mecanic și să mi-l
întindă. M-am rezemat de dâmb și am lenevit acolo cu el, groapa cu nisip
servindu-ne drept șezlong supradimensionat. A cincisprezecea gaură era situată
în capătul de est, în cel mai înalt punct al traseului, astfel încât aveam o
priveliște nestingherită asupra întregului teren. În depărtare, un nor de ceață
cobora lent, înghițind puțin câte puțin soarele după-amiezii.
După o vreme, Jack a început să râdă. Apoi am început și eu să râd. Trebuie
să fi râs împreună, în hohote nebune, din ce în ce mai puternice, timp de cinci
minute până când au început să ne curgă șiroaie de lacrimi pe obrajii arși de
soare.
— Gagiule, mă faci să crăp de râs, spuse Jack când se mai potoli.
Simțindu-mă generos, i-am spus:
— Dă-l încolo de pariu. Nu-mi mai dai nimic.
— Ei, la naiba, răspunse el. O să-ți plătesc, ai câștigat cinstit. Și în afară de
asta, ai nevoie de bani mai mult decât mine.
Nu l-am contrazis. A urmat un moment de tăcere, desfătându-ne cu razele
soarelui în amurg – și cu Pinotul.
— Are un gust bun chiar acum, chiar aici, nu-i așa? observă Jack. Ținea
paharul ridicat spre soare și urmărea lumina dansând înăuntru.
— Excelent, am aprobat. Cum nu se poate mai bine. Tot traseul numai pentru
noi. Un apus de soare frumos, o băutură bună, chiar dacă nu ieșită din comun.
Sunt mulțumit.
— Așadar, nu ți-ai făcut de cap azi-noapte? întrebă Jack, vizibil dezamăgit.
— Nu prea am avut chef, să-ți spun cinstit.
— Dar îți place de ea? insistă el.
— Da, e foarte sufletistă. În dimineața asta mi-a adus cafea și cornuri.
Jack își îndreptă trabucul către mine și cu un bobârnac scutură o cantitate
mare de scrum.
— Ascultă-mă pe mine. Femeia aia chiar te place.
— Poate.
— Poate? spuse el uimit. Tu faci pe nebunul și ea apare dimineața cu cafea și
cornuri. Chiar te place, omule.
N-am spus nimic. Avea dreptate.
— Mă gândesc că ar fi bine să ieșim iar în patru diseară, spuse Jack turnându-
și din nou în pahar. Cu un gest automat mi-am întins paharul pe care mi-l umplu.
— Hai să facem o pauză. Nopțile nedormite una după alta, mai ales când ești
pe drum, sunt istovitoare.
— Mereu mă lași baltă, se văicări Jack.
— Nu-i adevărat. Pur și simplu nu vreau să reluăm seara trecută.
M-am uitat la Jack să văd ce reacție are. Din privirea sa pierdută undeva în
zare, dar și încruntată în același timp, îmi dădeam seama că se petrecea ceva în
mintea lui. Ezită un moment, după care spuse: — Cred că trebuie s-o văd din
nou.
— Cred că n-am auzit bine, am zis, simțind cum îmi revine senzația de greață.
— Seara trecută a fost sălbatică, se confesă Jack. Vreau să spun mult mai
mult decât sex. Ne-am contopit unul cu celălalt ca niște nebuni.
— Sunt sigur că a fost o noapte sălbatică, dar hai să nu intrăm și mai mult în
rahat, bine?
— Ce tot spui acolo?
— La naiba, omule, știi doar despre ce vorbesc. De data asta chiar mă
înfuriasem.
Jack continua să încerce să mă convingă.
— Tu ai idee de cât timp nu mai pusesem limba pe un clitoris?
— Nici nu vreau să știu asta, am spus. Și într-adevăr nu voiam să știu.
— Dumnezeule, era roz și dulce ca o gumă de mestecat. Se întoarse spre
mine. Lui Babs nu-i plac chestiile de genul ăsta, mărturisi.
M-am uitat în depărtare și am căscat plictisit, suficient de tare cât, speram eu,
să-l descurajez.
Dar Jack era hotărât să-mi spună tot cu lux de amănunte.
— Fata asta m-a regulat aseară de parcă eram iarăși la facultate.
— Atunci, reînscrie-te! am spus din ce în ce mai exasperat. Predă actoria și
regulează-le pe toate studentele de anul doi până nu mai poți.
— S-ar putea s-o fac! mă amenință el.
— Și asta o să te facă fericit?
— Nu știu. Sunt al dracului de derutat. Luă o înghițitură zdravănă de Pinot
într-un efort de a risipi emoțiile care îl măcinau.
— Peste șase zile o să mergi la altar cu o femeie frumoasă și afectuoasă, care
te iubește – Dumnezeu știe de ce! – și nu trebuie să-ți bați joc de tot, Jackson. Ai
avut parte de buleala pe care ți-o doreai atâta, eu n-o să spun la nimeni, e timpul
să mergem mai departe.
— Nu sunt sigur dacă sunt făcut pentru căsătorie, spuse Jack puțin agasat,
ignorând dojana mea.
— E cam târziu pentru asta, nu crezi?
 — Niciodată nu e prea târziu.
— Dragostea e dragoste și sexul e sex și măcar atâta lucru sper că știi și tu să
diferențiezi.
— Ce dracu’ vrea să însemne asta?
M-am ridicat anevoie în picioare și am explodat.
— La naiba, omule, ia cadoul și las-o baltă.
Jack continua să clatine din cap și s-o țină pe-a lui, obsedat de păsărică Terrei
și cât de minunat s-a simțit scula lui care dăduse de o pradă proaspătă.
— Noaptea trecută a fost specială, frate. Cu totul și cu totul specială.
— Și ai de gând s-o bagi în rahatul acesta și pe ea, și pe Babs, și pe mine?
— Cred că domnul nu este de acord, spuse Jack cu un ton sarcastic peste
umăr, adresându-se unui prieten imaginar care stătea în partea cealaltă.
— Ai priceput foarte bine, m-am răstit la Jack și la aliatul său imaginar. N-am
mai așteptat un răspuns. Bărbații care tocmai au pus mâna pe o prospătură sunt
creaturi iraționale și nerezonabile. Am ieșit din groapa de nisip și m-am întors la
mașinuță, mi-am luat geanta și am aruncat-o pe umăr, făcând crosele să zornăie,
apoi am plecat pe jos la a șaisprezecea gaură. Vinul îmi moleșise picioarele,
făcându-mă să lovesc mingea complet aiurea. Eram atât de furios – din cauza lui
Jack, a modului slab în care jucam, a mahmurelii – încât am azvârlit crosa cât m-
au ținut puterile. Câteva minute mai târziu, în timp ce mergeam cătrănit către
capătul traseului, l-am văzut pe Jack în mașinuță, apropiindu-se printre umbrele
lungi proiectate de copacii înalți de pe margine. Era pe jumătate ieșit din ea,
fluturând un prosop alb și afișând un zâmbet. Abordarea lui dezarmantă nu mi-a
lăsat de ales decât să-l iert.
∵
Înapoi la Windmill Inn, Jack se apucă de dat telefoane în timp ce eu m-am
scufundat în jacuzzi ca să-mi mai alin durerile musculare. Mă uitam în sus,
moleșit de la apa cu bule și spumă, care mirosea a clor de-ți muta nasul din loc.
Pe cerul crepuscular începeau să apără luminițele nopții. Am închis ochii și m-
am lăsat să mă pierd în el pentru câteva momente letargice. Nu mai auzeam
decât zumzetul liniștitor al aparatelor de aer condiționat care se auzea din
camerele dimprejur.
În cele din urmă m-am ridicat anevoie din jacuzzi și m-am întors desculț în
cameră. Jack dispăruse. Am pornit televizorul din obișnuință și am intrat în baie
să-mi fac un duș că să scap de mirosul de clor. Lipit de oglindă era un bilețel
scris cu litere mari: SUNTEM LA THE HITCHING POST. SPER SĂ TE
VEDEM ACOLO.
Pe policioară erau lăsate șase bancnote de cincizeci de dolari: datoria de la
partida de golf. Am smuls furios bilețelul de pe oglindă, l-am mototolit și l-am
aruncat în toaletă.
Sub dușul care de-abia țârâia, m-am simțit copleșit de oboseală. Mă gândeam
să mă întorc la Los Angeles și să-i las și eu un bilet lui Jack în care să-i spun că
nu mai vreau să am nimic de-a face cu noua lui aventură. O înșelase pe Babs de
multe ori înainte. O dată chiar a fost cât pe ce s-o piardă, pentru a îndrepta
lucrurile fiind nevoie de un weekend furtunos înecat în tequila la Acapulco, unde
un Jack pocăit trebuie să fi petrecut mult timp în genunchi, bolborosind la
nesfârșit „Te iubesc” printre lacrimi. De data asta însă, dacă ar fi aflat, nu ar mai
fi fost loc de împăcare. Aproape că-mi venea să cred că Jack voia ca Babs să afle
și să arunce în aer toată nunta, o nuntă care fusese planificată luni în șir. Atât era
de nesăbuit.
Întors în cameră, m-am întins pe pat și am început să schimb canalele TV –
douăsprezece cu totul – nedecis ce să fac. Știrile îmi dădeau un sentiment
sinistru de déjà vu: un politician afemeiat, o catastrofă meteo care devastase
jumătate dintr-o țară insulară, crime odioase și terorism global, minuni medicale
și ceva despre animale domesticite care să te bine dispună.
Tulburat și dorind să evit cu orice preț The Hitching Post, m-am dus la
multiplexul local și am intrat la un film. Sala era aglomerată și puțea a
transpirație și a apă de colonie ieftină. Scaunele erau incomode și tălpile
pantofilor mi se lipeau de podeaua plină de suc și floricele. Pelicula era unul
dintre acele filme de acțiune lansate vara, groaznic de plictisitoare, în care un
actor plătit mult mai mult decât merită se sparge-n figuri și din când în când mai
scoate câte-un cuvânt printre efectele speciale, rânjind la noi, adunătura de idioți
care-l umplem de bani. Am ieșit din sală în timpul genericului de final având
senzația că mi-o supsese o prostituată fără dinți.
Umblam fără nicio țintă, cu urechile încă țiuindu-mi după agresiunea la care
fuseseră supuse, gândindu-mă ce să fac mai departe. Să conduc aiurea mi se
părea o prostie, să mă întorc la motel, prea deprimant. Jack întotdeauna avea un
plan, știa mereu cum să se distreze, și mă simțeam ca un idiot neîmplinit fără el.
Nu eram sigur dacă eram furios pentru că își înșela logodnica sau fiindcă mă
abandonase.
Încăpățânat, am trecut pe lângă The Hitching Post fără să opresc. Mi-i
imaginam pe Jack, Terra și Maya bând Pinot, râzând și distrându-se de minune.
Mi-a fost teribil de greu să nu mă întorc și să opresc.
Mă îndreptam spre Solvang. Șoseaua 246 era iluminată pe ambele părți ca
ziua. Trecând pe lângă una dintre numeroasele ferme de struți care apăruseră în
zonă ca ciupercile după ploaie, vedeam siluetele suprarealiste ale păsărilor înalte
care stăteau nemișcate în lumina lunii.
Trecând încet prin adormitul Solvang, am zărit o femeie stând cocoșată în ușa
unei prăvălii, ținând mâinile în șolduri ca niște aripi de găină în timp ce fuma o
țigară. Mi-am proiectat propria singurătate asupra ei, imaginându-mi-o cum
închide magazinul, pentru ca apoi să se întoarcă la apartamentul ei mohorât din
Lompoc, după un drum de treizeci de mile pe o șosea 246 pustie.
Mi-am risipit imaginea din minte și am făcut dreapta pe Alamo Pintado Road,
mergând aiurea înspre nord. Iluminatul public era aici inexistent, zona fiind mult
mai întunecată. Cerul se acoperise de stele strălucitoare. Dintr-odată, străfulgerat
de un gând, am frânat mașina oprind-o pe marginea drumului și am coborât din
ea. Îmi adusesem brusc aminte cum, cu o seară înainte, Maya se oprise pe
marginea unui drum la fel de întunecat și mă dăduse jos din mașină ca să mă uit
la cer. Mi-a explicat că o cometă traversa nebunește firmamentul, lăsând o coadă
fosforescentă de particule în urma ei, chiar dacă gonea prin cosmos cu o viteză
de milioane de mile pe oră. Am cercetat cerul și nu mică mi-a fost bucuria când
am descoperit-o. M-am întrebat în mod absurd dacă propria mea moarte nu va fi
la fel de spectaculoasă din punct de vedere vizual, dacă nu voi traversa și eu
galaxia într-o clipă incandescentă pentru a mă mistui în glorie.
Un camion trecu în viteză pe lângă mine, trezindu-mă din reverie. M-am
întors în mașină, am mai mers câteva mile și am parcat în față la Café
Chardonnay, situat la parterul cochetului motel Ballard, o clădire cu două etaje în
stil victorian din micuțul și prăfuitul orășel Ballard. Cu opt ani în urmă, Victoria
și cu mine fuseserăm aici în luna de miere. O săptămână minunată, dominată de
partide grozave de sex și de discuții intense despre viitorul nostru glorios
împreună. Nu-mi dădeam seama exact ce anume mersese prost, iar perspectiva
de a încerca să analizez relația noastră în timp ce mâneam singur mi-a
intensificat și mai mult sentimentele de pustiire și remușcare. Gândul că iau cina
de unul singur era prea deprimant, așa că am plecat fără să mai intru.
Drumurile erau aproape pustii când am mers înapoi la Windmill Inn. Mi-am
scos capul pe geam de mai multe ori în căutarea cometei. În cele din urmă am
găsit-o, dar mi-era imposibil să știu dacă se mișcase vreun pic. Poate că un
milion de mile pe oră într-o galaxie îndepărtată înseamnă doar vreo doi
centimetri prin parbrizul meu. Dintr-odată mi-am amintit de sfatul mamei de a
spune o rugăciune în fiecare seară – și de faptul că n-o făcusem – mă întrebam
dacă Dumnezeu așteaptă să ajung la capătul puterilor și să-L invoc sau trecuse la
probleme mai importante.
În mod clar nu, fiindcă Jack, așa cum mă așteptam, nu era la motel când m-
am întors. Luminița de la mesageria telefonului licărea nesuferită, proiectând
culoarea roșie pe pereți. Am cotrobăit prin lăzile așezate lângă ușă și am scos o
sticlă de Byron Sierra Madre – la dracu’ cu Jack! – întorcându-mă pe hol.
Un bărbat chelios cu mustață încărunțită și ochi întunecați ascunși în spatele
unor ochelari fumurii era la recepție când am intrat cu sticla și tirbușonul după
mine. La o privire mai atentă, lumina puternică de deasupra capului îi scotea în
evidență pielea ca de crocodil. L-am întrebat unde era Cheryl – gândindu-mă că
o să-mi împart vinul cu ea – dar mi-a zis că era liberă și s-a întors la rebusul său,
la centrala care bâzâia și la plictisitorul schimb de noapte.
Dezamăgit, am dus sticla înapoi în cameră, simțindu-mă agitat și nedorind s-o
beau singur.
Negăsindu-mi locul, m-am dus la The Clubhouse. Închiseseră devreme și
începeam să cred într-o conspirație. Am făcut o plimbare să-mi limpezesc
mintea. Seara nu-mi oferise altceva decât deșertăciune și nemișcare, iar eu
aveam nevoie de altceva, dar nu știam exact de ce anume.
Întors în camera de motel n-am mai suportat luminița roșie de la telefon, așa
că am apelat recepția pentru mesaje. Erau șase: Babs pentru Jack (de două ori),
Jack pentru mine, Babs pentru mine (rahat!), Jack pentru mine (urgent!), și…
Maya pentru mine (inclusiv numărul de telefon).
Primul apel căruia i-am răspuns a fost cel de la Maya. O voce somnoroasă a
răspuns la celălalt capăt al telefonului: — Alo.
— Salut, Miles la telefon, am spus. Specialist în karaoke. M-ai sunat?
Maya râse gutural, apoi își drese vocea.
— Da. Ne-ai lipsit în seara asta.
— Nu prea am fost în apele mele, cred că ți-ai închipuit asta.
— O! răspunse ea cu o undă de dezamăgire în voce. Speram să continuăm
acea discuție dacă iubirea adevărată mai este posibilă după divorț.
Mi-aduceam vag aminte despre ce spunea.
— N-are nimic a face cu tine. Voiam doar să mă liniștesc în seara asta.
Mă bucur, răspunse ea. Apoi aruncă o grenadă:
— Cred că Terrei i s-au cam aprins călcâiele după prietenul tău.
Un păianjen imaginar trecu rapid pe spatele meu de sus până jos.
— Nu l-am văzut de azi după-amiază. O fi și el îndrăgostit.
— Și tu nu ești de acord? întrebă Maya. Se vede treaba că mă trădase tonul
vocii.
N-am răspuns nimic. Urmă o tăcere stânjenitoare. Mă hotărâsem să nu-l dau
de gol pe Jack ca să nu-mi atrag mânia lui asupra mea. Ceea ce făcea el era
treaba lui, chiar dacă nu-l aprobam. Mai ales că încă eram convins că totul se va
termina la fel de brusc ca o furtună tropicală, așa cum și începuse de altfel. Dacă
Terra va suferi, sedusă și abandonată, c’est la vie. Cel puțin pe viitor va ști să se
ferească mai bine de toți d-alde Jack de pe lume.
— Nu știu, Maya, am răspuns în cele din urmă.
— Ai nevoie de companie? mă întrebă ea.
 Chiar aveam, și încă una disperată, doar de asta plecasem s-o caut pe Cheryl
și vizitasem locurile care-mi aduceau aminte de luna de miere și căscasem gura
după comete într-un efort deznădăjduit de a simți că mai aparțin unei lumi care
să fie ceva mai mult decât o peticeală de amintiri ofilite. Dar, oricât de mult îmi
plăcea să vorbesc cu Maya, nu voiam să încurajez fantezia lui Jack a unei orgii
în patru scăldată în vin.
— Nu în seara asta, Maya, i-am spus. Mulțumesc, dar sunt zob de oboseală.
— E-n regulă, spuse ea.
— Hei, am văzut cometa din nou în seara asta.
— Ți-ai amintit?
— Da, mi-a trecut prin minte dintr-odată. E ciudat ce lucruri ți-amintești după
o noapte în care te-ai făcut praf.
— Cum arăta?
— Cred că se dezintegra în continuare. Cam ca viața.
Ultima remarcă a cam răcit atmosfera făcând conversația să redevină formală.
— Bine, atunci sună-mă când ai chef de companie. Ne-am spus la revedere și
am închis.
M-am uitat lung la receptorul pe care îl țineam în mână și am decis să nu mai
dau alte telefoane.
M-am târât în pat și am pornit televizorul. Canal după canal mă insultau cu
găunoșenia lor, acutizându-mi melancolia, așa că l-am închis rămânând treaz în
întuneric. Era ca și cum m-aș fi ascuns într-o cameră ruptă de lume. Sentimentul
de groază creștea vertiginos. Curând mă simțeam de parcă pluteam, purtat de un
vânt capricios, fără apărare, sorbindu-mi măduva propriului creier. Agitația
premergătoare unui atac de panică mă lua cu asalt. Aveam senzația că se va
întâmpla ceva groaznic: infarct, atac de apoplexie, asfixiere. Pe măsură ce
anxietatea mă dobora încet dar sigur, horcăiam în căutare de aer, invocându-l pe
Dumnezeu – un zeu în care credeam doar atunci când aveam nevoie de el – și
blestemam absența unui partener care ar fi putut să mă consoleze în acest
moment de suferință. M-am prăbușit și am dizolvat o pastilă de Xanax sub
limbă. Cred că a durat vreo treizeci de minute până când medicamentul și-a făcut
efectul, dar acea jumătate de oră mi s-a părut o eternitate îngrozitoare. Furtuni
urlau cu sălbăticie în capul meu. În culmea atacului de panică, o amintire
sentimentală cu Victoria a făcut să-mi țâșnească lacrimi din ochi, și fortăreața
cinismului meu a început să se dărâme. În acel moment de slăbiciune mă
gândeam cu înduioșare la cântecul celor de la The Beatles, All You Need is
Love{10} și timp de câteva minute refrenul nu-mi mai ieșea din cap. În cele din
urmă, când Xanaxul și-a urzit magia, cântecul ușor al greierilor m-a transportat
în adâncurile unui somn bine venit.
 În puterea nopții, m-a trezit zornăitul unui telefon ieftin de motel. N-am
răspuns. Câteva minute mai târziu, luminița de pe telefon a început să licăre
însoțită de un enervant ding ding la fiecare câteva secunde, și camera a început
să pulseze din nou în roșu. Mi-am băgat niște dopuri în urechi și am tras
plapuma peste cap. Poate că ar fi trebuit să accept propunerea Mayei.
 MARȚI:

LA VÂNĂTOARE DE MISTREȚI

Jack nu era în cameră când m-am întors de la micul dejun, așa că am luat
mașina și am pornit către La Purisima. Cerul era o întindere nesfârșită de
albastru, și flora locală oferea unul dintre cele mai frumoase spectacole ale
naturii, transmițând un sentiment de liniște sufletului meu tulburat. Am jucat o
partidă de douăzeci și șapte de găuri cu un băiat japonez rezervat ai cărui părinți
bogați, mi-a spus el, îi finanțau visul nerealist de a ajunge în circuitul
profesionist.
După aceea m-am urcat în turnul de observație cu o sticlă rece de Firestone și
am urmărit umbrele alungindu-se pe cărări, în timp ce soarele după-amiezii târzii
învăluia terenul într-o lumină verde-aurie.
Găsind un telefon public la bar am sunat acasă ca să-mi ascult mesajele.
Agentul meu literar nu mă sunase și începeam să-mi fac griji din cauza
răspunsului editorului de la Conundrum. Să fi fost doar o nouă dezamăgire?
Când am închis telefonul temerile mă asaltau. Ce dracu’ o să fac dacă nu vând
romanul? Mai făcusem bani în trecut ca scenarist, dar aproape pe toți i-am făcut
praf pe femei ușoare și Pinoturi scumpe. Ca atâția alți scriitori, mă înfruptam din
succes și nu mă așteptam niciodată la eșec. Eram un coșmar pentru contabili și o
bestie neagră pentru creditori.
M-am întors la motel în lumina slabă a amurgului, pierdut în gândurile mele
autodepreciative. În oglinda retrovizoare, soarele se vedea ca un disc roșu
îngustându-se pe linia orizontului. Cufundat pe moment în reveria mea sinistră și
orbit de lumina intensă a soarelui, puțin a lipsit să nu fiu făcut una cu pământul
de un camion cu 18 roți reușind să virez în ultimul moment.
Aproape se-ntunecase când am sosit în Buellton și am intrat în cameră. De
îndată ce am deschis ușa, m-am oprit ca trăsnit în pragul ei la auzul unor gemete
de plăcere. În lumina slabă care se strecura printre perdelele trase l-am văzut pe
Jack între picioarele desfăcute ale Terrei, fundul său păros mișcându-se ca un
piston în timp ce el grohăia ca un rinocer în călduri. Când își dădură seama că
aveau spectatori, Jack sări de pe Terra ca un desfrânat prins în flagrant ce era,
lăsând să se vadă păduricea ei înfloritoare. Terra izbucni într-un hohot de râs
necontrolat, corpul ei gol părând că mă ceartă fără să vrea.
— Îmi pare rău, oameni buni. Am ieșit repede din cameră, închizând ușa după
mine în timp ce dinăuntru se auzeau râsete înăbușite.
Am mers cu pași mari către The Clubhouse, simțind o nevoie disperată de a
bea. Singura persoană din local era barmanul cu fața de înmormântare care era
atât de absorbit de un meci de base-ball de la televizor încât nici nu m-a văzut la
început. În cele din urmă s-a întors spre mine când am strigat la el, și a venit fără
să-și ceară scuze. Am comandat un pahar din acel oribil Firestone Cab. O
încercare de a face conversație despre meci s-a stins repede pentru că n-aveam
niciun chef. Am aruncat o privire la scena de karaoke părăsită, încercând să-mi
aduc aminte de prima noapte când localul mișuna de lume, iar eu cerusem
microfonul ca să cânt Crystal Blue Persuasion, dar amintirea era prea umilitoare,
așa că am renunțat repede la ea.
Două pahare de Cabernet mai târziu mă mai calmasem și reușisem să-mi
alung din minte imaginea prietenului meu în pielea goală și a curtezanei lui de
ocazie și mai ales corpul ei gol, fierbinte. Genul de corp din plăcerile căruia nu
mai gustasem de aproape un an.
M-am ridicat de pe scaun, am găsit un telefon public lângă toaletă și am
sunat-o pe Maya. Nu era acasă și nici nu am lăsat vreun mesaj. Dacă ar fi fost
acasă, eram aproape hotărât să-i spun adevărul despre Jack și apropiata lui
căsătorie. Dar n-aveam chef să mă destăinui unui robot telefonic.
M-am întors la bar reluându-mi locul pe scaun. Începeau să apară localnicii
care ieșeau de la muncă, iar zgomotul mingilor de biliard lovindu-se una de alta,
pălăvrăgeala vocilor și muzica de la tonomat luau locul liniștii apăsătoare.
După vreo oră, Jack în sfârșit își făcu apariția la braț cu Terra, care se uita la
el râzând cu aerul unei fetișcane îndrăgostite. Era limpede judecând după
fericirea de pe fețele lor și aspectul neîngrijit că băuseră și făcuseră dragoste
toată noaptea până a doua zi: un desfrâu de dimensiuni dionisiace.
— Miles, unde ai fost, frate? bubui Jack.
— Am jucat ceva golf, am pierdut vremea, am mormăit fără să mă obosesc
să-mi mai ascund iritarea din voce.
— Bună Miles, spuse Terra veselă, fără să-i pese că ne strica mica noastră
vacanță.
— Bună, Terra, am răspuns cu toată politețea de care eram capabil în acel
moment.
— Mayei i-a fost dor de tine aseară, spuse ea.
— Da, am avut o scurtă conversație cu ea.
— Ar fi trebuit să vii și tu.
M-am forțat să zâmbesc preț de o clipă, apoi m-am întors la paharul meu în
care erau vinificate la un loc salvarea și sanctuarul. Când mi-am ridicat din nou
privirea, Jack și Terra se sărutau cu foc, de parcă nu s-ar mai fi văzut de-un car
de ani. Iisuse! Pentru o clipă credeam că o să și-o tragă chiar acolo, în bar.
Am auzit-o pe Terra spunând:
— Bine, iubitule, ne vedem mai târziu. Îi dădu lui Jack un ultim sărut înfocat,
apoi se întoarse senină către mine și-mi făcu semn cu mâna. Pa, Miles.
I-am răspuns fără tragere de inimă. Jack o urmări cu jind cu ochii săi injectați
până la ieșirea din bar.
Apoi se prăbuși pe scaunul de lângă mine, în egală măsură obosit și încântat.
Îi făcu semn barmanului, care cu un gest automat îi turnă un pahar de Cabernet
Firestone. I-am arătat cu degetul către paharul meu pe care îl umplu aproape
ochi, amintindu-și fără îndoială de bacșișurile generoase ale lui Jack și de
înclinația noastră către comenzi multiple.
Când chelnerul se îndepărtă, m-am întors cu fața la Jack și am făcut o grimasă
plină de sarcasm: — Iubitule? Jack ridică din umeri și afișă un rânjet strâmb. Ce
dracu’ faci, omule? l-am întrebat.
— Nu știu, răspunse Jack, între două înghițituri sănătoase. E tare de tot la pat.
Am clătinat din cap înainte și înapoi umflându-mi obrazul cu limba.
— Tu chiar vrei să se aleagă praful de nuntă?
Jack bău o treime din pahar dintr-o singură înghițitură, apoi îl puse pe bar cu
zgomot.
— S-ar putea să trebuiască s-o amân, răspunse el.
M-am întors către el cu tot corpul, roșu la față de mânie.
— Crezi că într-o lună, când sexul acesta torid o să se stingă, o să mai vrei să
vii aici să stai în camere de motel și o să i-o tragi femeii ăsteia? Scutește-mă,
Jack.
— Puicuța asta mă scoate din minți. O simt în tot corpul. Miroase altfel. Are
gustul altfel. Și-o trage altfel. Se regulează ca un animal. Nu-l mai văzusem
niciodată atât de entuziasmat, de parcă ar fi fost martor la A Doua Venire. M-am
holbat la el până când privirile ni s-au intersectat. Se uită la mine nedumerit și
mă întrebă: — Ce?
— Ce-ai spus? Cum adică ce?
— Da, ce? Fără să-l aștepte pe barman, întinse mâna după sticlă și umplu din
nou paharele. Nu m-am atins de al meu.
— Da, spun ce. Ca în expresia, ce mama dracu’ crezi că faci?
— Care e problema ta, gagiule? răspunse el, fără să se uite la mine.
— Uite care e problema mea, am început eu, adunându-mi gândurile, sunt dus
cu japca la o nuntă unde nu sunt dorit de nimeni. Am reputația unui scriitor fără
bani care e predispus să ia lucrurile în tragic – un potențial distrugător al
petrecerii, dacă va mai fi vreuna – iar tu ai de gând să arunci toată afacerea în
aer, și nu te gândești că eu o să fiu cel pe care toată lumea o să-l arate cu
degetul? Am trecut la un ton batjocoritor. Miles l-a luat pe Jack în patria vinului,
i-a sucit mințile și l-a convins că însurătoarea e echivalentă cu o pedeapsă pe
viață la Sing-Sing.
— Prostii.
— Nu-s prostii, e cum or să interpreteze gestul tău, am pledat eu, căutând un
suport moral în vin.
O liniște stânjenitoare se lăsă între noi. Muzica sentimentală de rock clasic
din anii ’70 îndulcea excesiv golul cu accentele ei plângărețe dezgustându-mă și
mai mult.
— Așadar, ce ai de gând să faci? am spus cu o voce care-și pierduse iritarea.
Întreaga mea ființă, după trei nopți de somn puțin și încordare emoțională, ceda
în fața oboselii. Îți bagi picioarele-n ea de nuntă? Șochezi o întreagă familie
respectabilă, de dragul prohabului tău?
Jack se apropie de mine.
— Am nevoie de înțelegere din partea ta, frate. Și nu o primesc. O spunea de
parcă era gata să izbucnească în plâns.
M-am uitat la el uimit. Nu era momentul pentru flecăreli emoționale sau
comuniune sufletească.
— Ce e de înțeles aici?
— Ceea ce ți-am spus. S-ar putea să fiu îndrăgostit de altă femeie.
— Of, fir-ar să fie. Mi-am trecut mâna prin păr. Douăzeci și patru de ore și tu
deja ești îndrăgostit? Nou record mondial, să fiu al dracului, am adăugat în
bătaie de joc.
— Nu fă mișto de mine, gagiule. Ai trecut și tu prin asta.
— Da, am trecut și eu prin asta. E ca și cum ai fi rătăcit într-un canal fără
lanternă. Mi-am bătut tâmpla cu degetul. Odată am fost atât de obsedat de o
femeie încât obișnuiam să trec pe lângă apartamentul ei numai ca s-o zăresc din
întâmplare, în timp ce acasă aveam o soție frumoasă și iubitoare care-și frângea
mâinile înnebunită, întrebându-se pe unde o fi obsedatul care în curând avea să
devină fostul ei soț! Am așteptat până când și-a ridicat privirea către mine. Nu
crezi că o să regreți asta? N-a răspuns nimic, dar îmi dădeam seama că vorbeam
cu pereții. Te joci de-a propagarea speciei, că asta e datoria ta genetică și capra
vecinului e mai frumoasă și ai tupeul să numești asta dragoste? Ești de râsul
curcilor, bă!
— Dar nu înțeleg ce te freacă atâta pe tine grija. Nici măcar nu-ți place de
Babs.
Replica asta fusese o săgeată otrăvită destinată să-mi mai tempereze criticile.
Am întors capul.
— Rahat în ploaie.
 — Când am cunoscut-o mi-ai spus că e doar o costumieră superficială cu
sânii umflați cu pompa.
— N-am spus asta. Și-n plus, mi-am schimbat părerea de mult timp. Și o știi
foarte bine. Nu faci decât o încercare jalnică de a mă atrage în jocul tău. Dar la
naiba cu asta. Întrebarea de 64.000 de dolari e următoarea: ești dispus să riști
totul de dragul acestei chelnerițe din Buellton?
— Iar începi cu elitismul tău împuțit, spuse el aruncând un braț în aer.
Mi-am săltat puțin capul.
— Okay, bine. Te stimulează. Se pricepe la vinuri. Bravo ei. De fapt, știe mult
mai multe despre vinuri decât tine, de aceea eu ar trebui să fiu cu ea și nu tu. Dar
chiar crezi că merită să distrugi o relație de lungă durată pentru ea? O relație
după care, îți spun din proprie experiență, o să-ți pară rău până când o să ți se
usuce scula în țărână?
Jack se uita lung în paharul de vin.
— Acum văd lucrurile într-o altă lumină.
— Normal. Pentru că te-a regulat de te-a înnebunit. Dar după o vreme o să ți
se pară la fel de banală ca orice altă boarfă căreia i-ai tras-o, și n-o să mai fi în
stare să ai o relație monogamă pentru tot restul vieții. Ascultă-mă pe mine. Okay,
George Clooney poate, ori alții câțiva, dar nu tu. Nu eu. Avem nevoie să găsim o
oază de feminitate. Altfel o să ne veștejim ca vița pe butuc. Tu ai găsit-o deja. Și
acum ești pe cale s-o abandonezi, am încheiat pe un ton grav.
— Nu știam că ești așa de puritan, răspunse Jack.
— Ai făcut un angajament față de Babs când ai cerut-o în căsătorie!
— Pentru tot restul vieții mele blestemate.
— Da, cred că asta e definiția, Jackson.
— Nu e firesc. Atacă vinul cu o răzbunare copilărească. Amândoi
ajunseserăm la acel moment pe care eu îl numesc „întrerupătorul”. Momentul în
care curând urma să ne pomenim în cădere liberă într-un gol de necontrolat creat
de proprietățile tămăduitoare ale alcoolului. Deja simțeam cum mă scoate din
starea de oboseală.
— E frumoasă, nu-i așa? întrebă el.
— Da, e ca o păpușă, am recunoscut eu, dându-mi seama că nu mai aveam ce
spune în favoarea lui Babs.
— Sărută de zici că nu-i adevărat.
— Tocmai a fost părăsită de un tip. La ce te așteptai? E singură. În căutare de
afecțiune.
— Oricare ar fi motivul, spuse Jack melancolic, cu gândul tot la buzele Terrei,
e dureros de dulce.
— Chiar mai rău. Poate că ea deja s-a îndrăgostit de tine. Și asta o să fie grav.
Și știi de ce? Jack se întoarse și se uită la mine. Fiindcă la capătul drumului
șerpuitor al sexului fără oprire, al partidelor fenomenale de felație și al
maratoanelor de cunilingus… ea o să vrea aceleași lucruri pe care le vrea și
Babs.
— Uite la ce mă gândesc, mă întrerupse Jack. Ne mutăm aici, tu și cu mine,
începem o viață nouă cu Terra și Maya, poate cumpărăm o podgorie, ne-apucăm
să producem vin…
— Jack, am spus, tăindu-i-o scurt, ești nebun de legat. Ți-ai pierdut mințile.
Trebuie să-ți revii și să vezi lucrurile așa cum stau.
— Proprietatea Raymond Cole. O să facem un Pinot strașnic. Mai gândește-te
la asta, spuse el, de parcă aș fi vorbit cu dușii de pe lume.
— Nici nu vreau să mă gândesc la asta. Mă deprimă. Mi-am întors capul
strâmbându-mă de furie.
— E așa, ceva… Jack își ridică pumnul fluturându-l prin față. Nu pot să-ți
explic exact ce.
— Ai de gând să-ți bagi mințile-n cap?
Era beat deja și fața lui căpăta aspectul trist al unui cățel.
— Abia acum încep să înțeleg cine sunt cu adevărat.
— Nu mă lua cu aburelile tale sentențioase de bețiv, am ripostat.
— Cu ce?
N-aveam chef să-i explic cuvântul sentențios.
— Ascultă, sun-o pe Babs înainte s-o ia razna de tot.
— Nu, răspunse Jack sfidător.
— A ajuns să mă sunete mine, pentru numele lui Dumnezeu!
— Nu cred că sunt gata să mă însor, spuse el arțăgos.
— Fir-ar a dracului de treabă! Mi-am golit paharul nervos, m-am ridicat de pe
scaun și mi-am croit drum către toaletă.
Când m-am întors, Jack dispăruse. M-am așezat din nou la bar într-o stare
extremă de surescitare. Dincolo de marea de jucători de biliard și de cheflii,
lângă un joc de pinball, l-am zărit pe Jack vorbind la celular. Am inspirat adânc,
apoi am expirat cu un oftat de oboseală, întrebându-mă care va fi următorul meu
pas. Continuam să beau, căutând răspunsuri, dar nu-mi venea nimic în cap.
La dreapta mea am auzit o voce vag familiară și m-am întors să văd cine era.
Era coșurosul vânător de mistreți pe care-l întâlnisem sâmbătă seara, deși, după
câte se întâmplaseră, mie mi se părea că nu ne mai văzuserăm de-un car de ani.
Avea în fața lui o halbă mare de bere gălbuie, cu multă spumă.
— Hei, cum o mai duci? spuse el când mă văzu.
— Binișor, am spus eu minciuna anului. Nu se face niciun karaoke în seara
asta?
 — Nu, răspunse el.
— Cum ziceai că te cheamă?
— Brad.
— Brad, așa e, am spus eu.
— Tu ești scriitoru’, își aduse el aminte.
— Miles. Da.
— Corect, spuse el cu o privire indiferentă. Era unul din acei băutori de bere
care deveneau monotoni și introspectivi când se îmbătau.
— Mergi la o vânătoare de mistreți în seara asta, Brad?
Luă o înghițitură de bere și se întoarse spre mine.
— Mă gândesc să merg. Vrei să vii și tu?
Aveam un oarecare interes.
— Poate. Să văd ce are de gând prietenul meu când termină de vorbit la
telefon.
Dădu din cap.
— O să-ți placă. Își umplu din nou halba turnând berea încet, cu răbdare, de
parcă ar fi măsurat ingredientele pentru vreo poțiune magică.
— Cu ce tragi în ei? am întrebat distrat, vinul fiindu-mi de mare ajutor în a-
mi coborî nivelul conversației până la el.
— Cu un treizeci zero șase. Unii tipi pe care-i știu îi vânează cu revolvere
magnum de calibru 45. Așteaptă până când mistrețul se năpustește spre ei și apoi
BANG. Exact între ochi. Își duse degetul arătător la rădăcina nasului.
— Ei, pă dracu’, am replicat, fiind sincer impresionat; încercam să-mi
imaginez un instalator bărbos pândind într-o râpă întunecoasă în mijlocul unei
pustietăți, țintind o armă de calibru mare către un mistreț furibund.
— Sunt săriți de pe fix, spuse Brad.
— Te cred pe cuvânt.
— Da, repetă Brad, de parcă ar fi vorbit cu propria lui fantomă. Sunt săriți de
pe fix.
— Așadar îi cari, îi jupoi și-i mănânci? am întrebat fără să vreau să știu cu
adevărat.
Vânătorul de mistreți își întoarse capul încet și se uită la mine o clipă cu ochii
lui negri ca niște piuneze.
— Da, îi mănânc. Ce mama dracului credeai că fac cu ei?
— Ce gust au?
— De porc.
— Logic.
Jack se întoarse și se așeză la stânga mea, înghesuindu-mă între el și Brad.
Era radios.
 — Ai sunat-o pe Babs?
— Da.
— Ce mai face?
— Bine.
— Ce i-ai spus?
— Nimic.
— Nimic. Cum adică nimici Ea ce crede că se întâmplă?
— Nu știu ce crede. Și nici măcar nu-mi pasă, spuse Jack pe un ton defensiv.
Deci, suntem invitați să cinăm la Terra.
Am întors capul.
— Nu mă interesează.
— Haide, gagiule. O să desfacă niște Pinoturi de primă clasă. Ai văzut ce
colecție are. Nu fi nașparliu.
— Mi se rupe. Nu vreau să fiu părtaș la asta.
— Părtaș la ce? întrebă Jack provocându-mă să-i fac morală.
— La lipsa ta de dragoste pentru familia lui Babs.
— Lipsă de dragoste? Iisuse. Eu încerc să te cuplez aici, spuse el.
— N-am nevoie de niciun ajutor, am spus eu.
— Rahat. Dacă nu eram eu, n-ajungeai niciodată s-o cunoști pe Maya.
N-am răspuns nimic. Avea dreptate, bineînțeles. N-aș fi ajuns s-o cunosc, și
deși nu știam dacă o să iasă ceva din treaba asta, era meritul lui Jack că plantase
sămânța.
— Deci ce părere ai? îmi zbieră Brad în cealaltă ureche.
Uitasem cu desăvârșire de el.
— Ce părere am despre ce?
— Să mergem la vânătoare.
M-am aplecat pe spate și am arătat cu mâna stângă către Jack.
— Ăsta e prietenul meu Jack. Jack, fă cunoștință cu Brad. Brad vânează
mistreți. Noaptea. Sunt niște creaturi nocturne, nu-i așa, Brad?
Brad aprobă din cap cu halba de bere la gură, apoi se întoarse cu fața la mine.
Din spatele unei mustăți de spumă am auzit ieșind un simplu „da”.
M-am întors la Jack. Îl măsura din priviri pe Brad. Se uita la tricoul său alb,
jacheta de blugi decolorată, pielea ciupită, și halba pe jumătate goală de
Budweiser și nu era deloc mulțumit de ceea ce vedea.
— Așadar, vii la vânătoare de mistreți? l-am întrebat pe scepticul Jack.
— Ce-ai spus?
— În sălbăticie, i-am răspuns, ridicând paharul, simțindu-mă dintr-odată
amețit.
— Trebuie să fim la Terra la opt.
 — Hai s-aducem niște carne de mistreț pentru grătar! am exclamat eu.
— Nicio șansă, gagiule. Jack se ridică și strigă încercând să acopere
vacarmul:
— Poate altă dată, Davy Crockett.
Am bătut cu pumnul în masă cu un gest teatral.
— Eu vreau să merg la vânătoarea de mistreți!
— Hai mă, gemu Jack. De ce dracu’ vrei să faci asta?
— Și-așa s-a ales praful de tot. Aș putea la fel de bine să cutreier pădurile cu
Brad. Să facem cu adevărat o săptămână de burlaci.
— Vino cu mine, spuse Jack. Mă apucase de umăr rugându-mă. Am nevoie
de tine.
— Nu vreau să iau cina cu acele femei, i-am spus ridicând brațele ca și cum
m-aș fi predat.
— Omule, ce e-n neregulă cu tine? Jack își apropie corpul masiv de mine și-
mi șopti îngrijorat. Tipu’ ăsta e nebun. Eu nu urc în mașină cu el. De ce vrei să
plecați împreună?
I-am răspuns în șoaptă:
— Închipuie-ți că vezi un porc mistreț chiar acum. Unde mai ai așa ocazie?
— Vrei să spui unde vreau să am așa ocazie. Ești deja mangă, omule.
— Am băut câteva pahare.
— Câteva pahare? râse Jack plesnindu-mă pe spate. Câteva pahare în plus
poate!
M-am întors spre vânătorul de mistreți.
— Okay, Bradley, o să te urmăm acolo unde-ți sunt plaiurile de vânătoare și o
să te vedem în acțiune.
— Bună treabă, spuse Brad, ridicându-se țanțoș. Bătu cu pumnul lui cărnos în
tejghea. Ce mama dracului, hai să vânăm niște porci!
M-am întors spre Jack, râzând de entuziasmul lui Brad și de ideea de a face
ceva cu totul diferit.
— O să fie distractiv.
Dezamăgit, Jack își dădea seama că nu glumeam câtuși de puțin. Își înfipse
degetele în umărul meu, cu fața lipsită de orice urmă de veselie.
— Ce ai spus?
— Nu e nevoie să vii.
— Am nevoie de mașină.
— Mașina o iau eu.
Se strâmbă cu dezgust.
— Nu ești capabil să conduci, gagiule.
— A, și tu ești?
 — La naiba, spuse Jack, aprobând tacit. La naiba.
Am plătit nota și ne-am întors în cameră. Jack tot încerca să mă convingă să
renunțăm, în timp ce scotoceam după provizii.
— Nu e pe itinerar, continua Jack să spună.
— Aaa, dar Terra ta este, nu-i așa? i-am răspuns căutându-mi noul tricou
Byron.
Afară, în parcare, Brad claxonă de câteva ori îndemnându-ne să ne grăbim.
— Asta e o nebunie, spuse Jack, învârtindu-se prin cameră în timp ce eu
răscoleam prin lăzi în căutarea câtorva sticle de vin. Apoi zbârnâi telefonul,
speriindu-ne pe amândoi, pe Jack vizibil mai tare decât pe mine.
— Bine, bine, spuse Jack, dintr-odată înviorat. Hai să ieșim odată dracului de
aici. Mergem să-l vedem pe nebunul ăsta ucigând un mistreț, pe urmă ne ducem
la Terra acasă și-o să petrecem.
— Așa mai zic și eu.
Am ieșit în parcare încărcați cu haine și cu vin. Farurile mașinii lui Brad ne
băteau direct în ochi, orbindu-ne pentru o clipă. I-am făcut semn cu mâna, iar
Brad a ambalat motorul și a făcut un viraj. Am sărit în 4Runner, Jack la volan,
mormăind și cârcotind, și l-am urmat pe Brad la ieșirea din parcare. Am intrat pe
șoseaua 246 urmându-l pe vânătorul de mistreți în camioneta lui Ford neagră.
— Ai vreo idee unde merge? mă întrebă Jack.
— Cred că a pomenit ceva de Jalama Beach.
Am destupat prima sticlă de Pinot, am umplut două pahare de plastic și i-am
dat unul lui Jack.
— Ăsta e Byron-ul meu? întrebă Jack.
— Ce-ți pasă? Oricum nu poți să le deosebești.
Jack se întoarse cu fața la mine în lumina slabă a mașinii.
— Hei, poate că nu am limba ta, dar știu să recunosc un Pinot bun când gust
unul. Apoi se concentră din nou asupra șoselei. La dracu’, tipu’ ăsta chiar
conduce repede.
În fața noastră, luminile de poziție ale mașinii lui Brad se pierdeau în
depărtare. Drumul era aproape pustiu, așa că era destul de ușor să te ții după el.
Jack acceleră ca să țină pasul. În timp ce ne apropiam, am observat o pereche de
carabine așezate orizontal la parbrizul din spatele camionetei.
— Hai să-l lăsăm baltă pe prostu ăsta, mă îndemnă Jack.
— Vreau să văd dacă e vânător pe bune, am insistat eu.
— Evident că e vânător. Nu vezi armele alea din spatele lui?
— Nu, vreau să spun când îl atacă un mistreț, vreau să văd dacă e în stare să-l
doboare.
— Și noi unde o să stăm?
 — O să parcăm pe un deal și o să ne bem vinul, uitându-ne la spectacol ca la
o coridă. Ole! Mi-am ridicat un braț, uitând însă că era acela cu care țineam
paharul, vărsându-l pe blugii mei. Pardon. Uite cum se risipesc zece dolari.
— Iisuse, Miles, hai, vino-ți în fire, se văită Jack, în timp ce-mi umpleam din
nou paharul. Hai să ne întoarcem. E ridicol.
— Nu! Vreau să-l văd pe individ în acțiune. E un tip original. O legendă
locală.
— O legendă locală. Jack clătină din cap în semn de dezaprobare dar continuă
să conducă. Știa că o luam razna în felul ăsta din când în când și reacția lui era
întotdeauna să mă scoată în oraș, să mă îmbete binișor și apoi să se asigure că
ajung acasă cu bine.
Exact înainte de Lompoc, am luat-o la stânga pe Autostrada 1 și ne-am
îndreptat spre sud. Drumul șerpuia într-un defileu din munții Santa Ynez, ale
căror piscuri semețe acopereau cea mai mare parte a cerului presărat cu stele.
Am coborât geamul de la portieră și inhalam aerul parfumat al nopții învigorat
de prospețimea lui răcoroasă și de aventura iminentă.
Vânătorul de mistreți a cotit-o pe Jalama Road iar noi l-am urmat. Curând ne
aflam pe un drum întortocheat, nesemnalizat, cu o singură bandă, care ducea
către ocean. Nu mai erau alte vehicule și nici lumini aprinse de-a lungul său.
Începuserăm să ne dăm seama că de acum ne aflam pe terenul lui. Era limpede
că Brad bătuse de multe ori drumul ăsta, deoarece lua virajele extrem de dificile
cu ușurința celui care o mai făcuse de multe ori.
— La naiba, omule, spuse Jack, cât pe ce să piardă controlul mașinii la o
curbă de nouăzeci de grade în pantă. Tipu’ ăsta e maniac, în morții mă-sii!
— Ii ha! am strigat, lovind exaltat cu pumnul în tabloul de bord. Ii ha!
— Dă-mi sticla aia, ceru Jack, acum că nu mai eram pe șoseaua principală. I-
am dat sticla. Își dădu capul pe spate și bău cu sete. Mi-o dădu înapoi urmărind
luminile de poziție ale camionetei lui Brad într-o goană enervantă către o
destinație necunoscută.
După zece mile și mai bine de mers înclinat pe drumul în serpentine, am mai
făcut o curbă, dar de data asta Brad dispăruse.
— Unde dracu’ s-a dus? țipă Jack, încetinind automobilul și cercetând cu
privirea drumul din fața noastră. E o nebunie. Hai să ne-ntoarcem. Mi-e foame.
Vreau s-o țin în brațe pe fata aia în fața unui foc cald.
— Uite-l, am spus arătând cu degetul. Jack își întinse gâtul în direcția pe care
i-o arătasem. Deasupra noastră, de parcă suia spre cer, am văzut farurile
camionetei lui Brad care urca în spirală, perforând întunericul.
— Ia-o pe acolo, am insistat eu.
— Ce-ai spus? zise Jack oprind mașina. Stăteam în mijlocul unui drum
pustiu.
— Uite. Mergi acolo. I-am făcut semn cu mâna către un drum lateral nepavat
pe care abia îl vedeam în întuneric.
Lui Jack nu-i convenea, dar era nerăbdător să scape odată de aventura asta
tâmpită, așa că mai trase o înjurătură și apăsă tare pe accelerator. Anvelopele
scoaseră un sunet strident, iar eu m-am izbit de portieră, vărsându-mi vinul, dar
nici că-mi păsa. Am cotit pe un drum forestier prăfuit năpădit haotic de un
lăstăriș de stejari, pe care eram sigur că Jack în mod fatalist și-l închipuia ca
fiind via regia către infern.
Ramurile biciuiau geamurile mașinii în timp ce înaintam cu greu pe drumul
plin de hârtoape. Nu-l mai vedeam pe Brad, dar era o singură direcție în care ne
puteam mișca și într-acolo ne croiam drum printr-un veritabil tunel întunecat de
vegetație. Jack era furios, iar eu eram un pic nebun; combinația asta nu făcea
casă bună.
Am urcat muntele cu viteză scăzută și în cele din urmă am ajuns într-un
luminiș destul de mare. Camioneta lui Brad era acolo, dar nici urmă de el. Am
ieșit din automobil ca să ne dăm seama exact unde ne aflam. Am luat cu mine a
doua sticlă de Pinot și o țineam între picioare ca s-o destup. Dopul sări cu
zgomot în tăcerea nopții, iar eu am băut cu poftă din sticlă. Jack – care ajunsese
ca și mine la momentul „întrerupătorul” – tot trăgea de sticlă, iar eu refuzam să i-
o dau.
— Unde dracu’ e? zbieră Jack, uitându-se de jur-împrejur.
— A ieșit să urmărească mistrețul.
— A ieșit să urmărească mistrețul, mă îngână Jack. Dă-mi sticla aia.
În cele din urmă i-am dat sticla, iar el luă o înghițitură zdravănă. În timp ce
ochii noștri se adaptau la lumina lunii, devenise limpede că ne aflam pe o culme
în mijlocul unei vaste rețele de canioane. În aer se simțea miros de salvie și de
alge putrezite și chiar dacă nu vedeam oceanul, îi auzeam suspinul valurilor.
Deasupra noastră, cerul nopții ne lumina cu un candelabru de stele. Totul era
liber și sălbatic.
— Unde dracu’ e ăla? spuse Jack, enervându-se la culme. Hei, țicnitule! strigă
Jack. Arată-te, oriunde te-ai afla!
Ne-am îndepărtat de mașină și am început să cercetăm dealul. Animale
nevăzute se mișcau zgomotos în lăstăriș, descurajându-ne. Brad rămânea de
negăsit. Jack și cu mine ne-am uitat unul la altul și am ridicat din umeri, iar Jack
făcu o figură care exprima un dezgust total față de aventura noastră neașteptată.
Era pe punctul să spună ceva despre întoarcerea la Buellton când, dintr-odată,
din noapte răsună un sunet ascuțit, de parcă cineva ar fi bătut din palme în fața
unui microfon. Aproape simultan, pământul se mișcă, și un nor micuț de praf se
ridică în fața noastră. Eram beți și nu ne-am dat seama de la început ce se
întâmplase.
— Ce naiba? strigă Jack, lăsându-se în jos încordat.
Câteva secunde mai târziu, o a doua împușcătură plesni ca un fulger în
liniștea rece, în ramurile unui stejar din apropiere.
— Iisuse Hristoase, ăsta trage în noi! strigă Jack cu un tremur de teamă în
voce.
— El trage în mistreți! am lansat un strigăt de luptă.
O a treia împușcătură răsună, la fel de aproape de noi.
— Pe dracu’, spuse Jack rupând-o la fugă. Noi suntem mistreții!
Alergam de mâneam pământul. Mărăcinii ni se agățau de haine în timp ce
coboram împleticindu-ne pe o cărare îngustă, șerpuitoare. A patra împușcătură
care răsună în canion ne făcu să alergăm și mai repede fără să avem nici cea mai
mică idee unde vom ajunge.
— Pe aici, l-am auzit pe Jack șuierând ceva mai târziu. Pe aici!
Am coborât stângaci pe o coastă abruptă și l-am găsit pe Jack ghemuit în
spatele unor lăstari, agățându-se de o ramură și trăgându-mă cu putere către el.
Respiram cu greutate amândoi și trăgeam adânc aer în piept încercând să ne
revenim, iar eu simțeam cum inima îmi bătea puternic în piept de parcă ar fi vrut
s-o ia la goană.
— E un tip original, mă ridiculiză Jack. E un original ucigaș în serie,
dobitocule.
— Probabil că ne-a confundat cu niște mistreți.
— Arătăm noi ca niște mistreți? spuse Jack scrâșnind din dinți de furie.
Iisuse. Își plesni fruntea cu palma atât de tare încât am crezut că o să cadă pe
spate.
Ne foiam amândoi neliniștiți, întrebându-ne ce să facem. În niciun caz nu ne
așteptaserăm la așa ceva. „Poate că aș putea să mă duc la el și să discutăm ca doi
oameni în toată firea”, m-am gândit, nefiind încă pe deplin convins că Brad
trăgea în noi. Am început să urc, dar Jack m-a apucat de curea și m-a tras înapoi
cu o smucitură.
— Ce naiba crezi că faci? mă certă el.
— Mă duc să lămuresc treaba asta. Tipu’ nu încearcă să ne ucidă. E absurd.
— De unde dracu’ știi asta?
— Nu încearcă să ne împuște, am insistat eu.
— La naiba, în loc să stau în fața unui foc, servind o masă excelentă, uite-mă
aici împreună cu tine, într-o râpă împuțită prins în capcana unui dement care-și
exersează talentele de trăgător pe mine, mârâi el.
— Mă duc să lămuresc treaba asta. Dă-mi sticla aia. Am smuls sticla din
mâna lui Jack, care a cedat-o în silă și am luat o înghițitură ca să prind curaj. I-
am dat înapoi sticla și am pornit la drum.
— Unde pleci? întrebă Jack, fără să se clintească din adăpostul de ramuri în
care ne ascunseserăm.
— Să am o discuție cu el, am răspuns. Apoi, înainte ca Jack să mă poată
împiedica, am început să urc panta în patru labe. Mi-am croit drum prin lăstăriș
până când am ajuns la marginea luminișului. M-am uitat în jur, dar n-am văzut
pe nimeni. Nicio mișcare, nimic, doar mașinile noastre. M-am ridicat în picioare
bălăbănindu-mă. Liniștea tulburată doar de cântecul greierilor devenise dintr-
odată lugubră, dar băusem destul cât să-mi anihilez majoritatea temerilor. Mai
târziu, Jack avea să pretindă că doream să mor.
Mi-am făcut mâinile pâlnie în jurul gurii.
— Hei, Brad! am strigat în direcția mașinilor. Ce se întâmplă? Am auzit niște
împușcături! Am așteptat în zadar un răspuns. Doar târâitul greierilor. Hei,
Bradley! Hei, care-i faza, moșule?
S-au scurs câteva secunde și un alt glonte îmi șfichiui pe la ureche. M-am
întors în râpă dintr-un salt, unde am alunecat până la locul unde Jack tremura de
frică.
— Ești bine? m-a întrebat Jack îngrijorat. Te-a atins?
— Nu cred. Dar chiar dac-a făcut-o probabil că tot nu aș simți nimic, am spus
ridicându-mă din praf.
— Iisuse, spuse Jack. Nu mi s-a mai întâmplat până acum să tragă cineva în
mine.
Am fluturat un deget în fața lui.
— Rămâi cu mine și o să ai parte de experiențe pe care nu le-ai mai trăit
înainte.
— Rămân cu tine și o să ajung la doi metri sub pământ îngrășământ pentru
narcise, asta e mai probabil să se întâmple.
Îmi veni o idee.
— Ți-ai luat celularul cu tine?
— De ce, vrei să-ți suni agentul literar? spuse Jack apropiindu-și fața de a
mea. Nu, nu am blestematul ăla de celular!
— Credeam că-l ai mereu la tine.
— Nu mă așteptam la o ședere prelungită în boschetul ăsta de rahat în timp
ce un tembel pe care l-ai întâlnit tu la bar ne folosește pe post de ținte. Stătea
amenințător deasupra mea, de parcă ar fi fost gata să mă pocnească.
— Nu știi niciodată când ai nevoie de el, am glumit, sperând să mai reduc din
gravitatea situației.
— Oricum, pe cine-ai vrea să suni? întrebă Jack. N-aș avea nici cea mai mică
idee cum să le spun polițiștilor unde suntem. Și-n plus, dacă ne-ar mirosi am beli
carasul. Așa că nu mă mai freca la icre că nu am celularul.
— E-n ordine. E-n ordine. Hai să vedem cum ieșim din porcăria asta.
Jack își încrucișase brațele pe piept și tremura, atât din cauza frigului, cât și a
spaimei de moarte.
— Ce propui? Să ne sinucidem? Suntem blocați aici, pentru numele lui
Dumnezeu.
— Am putea să mergem până pe malul oceanului și să-l așteptăm acolo până
dimineață, am propus eu.
— Genial. În ce direcție e oceanul, Magellan?
— Nu știu sigur. O să urmăm sunetul valurilor.
— Semăn eu cu Hiawatha{11}, gagiule?
— Pe lângă malurile lui Gitche Gumee șezut-am…{12}
— Tacă-ți fleanca, șuieră Jack printre dinți. Tacă-ți fleanca. Tipu’ poate să ne
audă.
Am chicotit în pofida spaimei mele, apoi am dus mâna la gură.
— Vino-ți în fire, omule. Jack îmi dădu un bobârnac în cap, dar nu suficient
de tare cât să mă doară. Suntem în rahat până la gât aici.
— Crezi că mai avem timp să prindem știrile de la ora unsprezece? Mi-am
dus din nou mâna la gură înainte să divulg ascunzătoarea noastră.
— Nu e amuzant, spuse Jack. Trebuie să ne gândim la ceva.
— Mi-a picat fisa, am spus, aruncându-mi triumfător brațele în aer.
— Ce mai e de data asta? zbieră Jack.
— Hai să ne ducem acolo în patru labe și să începem să grohăim ca mistreții,
iar el o să ne confunde cu niște oameni.
Jack oftă.
— Ești dus cu pluta, frate. Dus de-a binelea.
Își întoarse capul.
— Nu, stai un pic. Stai un pic, am spus dintr-odată cu calm. Hai să ne
întoarcem și să vedem care-i treaba. Până la urmă tipu’ tot trebuie s-apară.
Jack se întoarse cu fața la mine.
— Lasă-mă să-ți explic ceva, gagiule. Ăla e înarmat. Noi nu suntem.
Comprende?
— Suntem doi contra unu, Jackson. Hai să mergem împreună și să vedem
care-i treaba.
Jack clătină din cap, prea obosit ca să mai fie furios. Umerii îi căzură și mai
scoase un oftat.
— Bine. Bine. Cred că n-avem încotro.
Jack mergea în urma mea, în timp ce eu conduceam atacul împotriva
lăstărișului. Cu multă greutate, înaintând pe burtă, ca niște infanteriști, ne-am
croit drum prin hățișuri. Când am atins culmea, am aruncat o privire în luminiș,
care era scăldat într-o lumină blândă, lăptoasă. În spate, simțeam în ceafă
respirația caldă a lui Jack. În lumina slabă, am zărit o siluetă, dar fără să-mi pot
da seama exact ce era. O umbră neclară a ceva în mișcare. Umbra se apropie de
automobilul nostru, apoi se opri. Uitându-mă mai atent, mi-am dat seama că era
Brad care se uita în mașina mea, ținând în brațe arma de vânătoare. M-am
ghemuit ca să nu mă vadă. Jack se așezase pe pământ și bea de zor din sticla de
vin.
— E acolo, am șoptit. M-am lăsat ușurel lângă Jack, încercând să fac cât mai
puțin zgomot posibil. E lângă mașina mea. Ai lăsat cheile înăuntru?
Jack își pipăi buzunarele de la pantaloni.
— Da, din păcate.
— Grozav. Mi-am dat capul pe spate și l-am sprijinit de malul de pământ.
Probabil vrea să schimbe mașina.
— Ne-a atras aici ca să ne ucidă, spuse Jack încordat. Nu-l interesează rabla
ta.
— Jigodia dracului. Am smuls sticla din mâna lui Jack, care n-a rezistat și a
mai luat o înghițitură. E-n ordine, uite ce o să facem.
Jack îmi aștepta planul gata să mă ia la mișto.
— Eu o să ies la vedere și o să-i atrag atenția. Când auzi „Hei, Brad!”
înseamnă că trebuie să-l iei prin surprindere și să-i arzi una cu sticla-n cap. Am
mai luat o înghițitură și i-am dat arma desemnată pentru atac. Hai să-i dăm
drumul.
Jack făcu ochii cât cepele.
— Asta pare ceva ce-ai văzut în vreun film. Las-o baltă. Refuză să ia sticla.
— Ai tu o idee mai bună? N-am de gând să fac pe boschetarul toată noaptea
numai pentru că un țăran borât crede că poate să ne sperie. Nu mi-e frică de un
labagiu umflat cu față de cur.
— Nu cumva uiți ceva? Idiotu’ e înarmat.
— Cu o carabină. Care nu-i bună la distanță mică. Dacă îl luăm prin
surprindere, al nostru e.
Jack coborî privirea către mine și mă privi insistent. Îmi dădeam seama că lua
în considerare planul meu. Am întins sticla goală de vin către el. Se uită la ea de
parcă ar fi fost un animal mort. Până la urmă acceptă în silă arma improvizată.
— E-n ordine, acum pornesc, am spus. Am început să mă îndepărtez.
— Stai, stai, stai, șuieră Jack printre dinți.
M-am oprit în fața unei crengi și m-am uitat peste umăr.
— Ce mai vrei? Acum ori niciodată, Jackson. Hotărăște-te o dată.
 — Care e replica ta?
— Am uitat.
— Iisuse, gagiule.
— Hei Brad, sau orice altceva auzi că strig, ce morții mă-sii mai contează?
— La dracu’, dacă sunt împușcat de un vânător de mistreți, jur pe ce-am mai
sfânt, o să arunc în tine cu trăsnete din ceruri până la Judecata de Apoi, replică
Jack.
— Crezi că acolo o să ajungi?
— Așa ar trebui să fie. Iadul o să fie îngrozitor de aglomerat cu tine și cu
neamul tău. Apucă sticla de vin de gât și o întoarse cu fundul în sus, gata de
acțiune.
— Okay, m-am dus. La replica mea, ieși ca un liliac din iad și arde-l pe
nenorocit…
Mi-am smuls încheietura mâinii din strânsoarea lui și m-am pus în mișcare
înainte ca să mă mai țină-n loc cu un alt baraj de îndoieli. Dacă nu aș fi băut atât
de mult, sunt sigur că l-aș fi așteptat pe Brad în boschete toată noaptea, până
când ar fi renunțat și ar fi plecat. Dar eu chiar băusem – și încă la greu – de când
plecasem de la The Clubhouse, și eram pierdut într-un labirint unde rațiunea și
prudența nu-mi iluminau calea către ieșire.
Am început să urc pe bâjbâite, ajutându-mă de lăstăriș ca să înaintez. Din
când în când îmi pierdeam echilibrul și auzeam rămurele trosnind sau pietre și
pământ căzând în josul râpei. Când se întâmpla asta, mă opream încordat pentru
câteva clipe, ciulind urechile atent la orice zgomot nou. De fiecare dată, țârâitul
greierilor care invada aerul era tot ce se auzea.
Când am considerat că eram suficient de departe de Jack ca să-l putem prinde
pe Brad la mijloc, m-am ridicat din hățiș și mi-am înălțat capul deasupra
ramurilor. În lumina slabă, l-am văzut pe Brad cotrobăind în mașina mea cu
arma sprijinită de roata din stânga. Furios că voia să ne jefuiască și profitând de
faptul că momentan era dezarmat, am sărit în luminiș și m-am îndreptat cu pași
mari direct către vânătorul de mistreți.
— Hei, Brad cum îți mai merge? am strigat suficient de tare ca să mă audă
Jack. Picioarele îmi tremurau, dar cred că vocea îmi suna autoritară și fermă.
Brad sări afară din mașină, se răsuci și înaintă spre mine fără armă. Am auzit
un zgomot de pași grei și, un moment mai târziu, l-am zărit pe Jack urcând
dealul ținând sticla de vin deasupra capului ca pe un tomahawk.
— Brad, amice, cum îți mai merge? am strigat din nou fără să mă mișc, într-
un efort de a-i distrage atenția.
Jack, mișcându-se repede și văzându-l pe Brad dezarmat, aruncă sticla, îl
atacă puternic cu umărul înainte – ca un jucător de fotbal american – și se
prăbuși peste el la pământ. Fiind mai mare și mai puternic, Jack îl doborâse cu
ușurință pe vânătorul de mistreți, răsucindu-i mâna dreaptă la spate și înfigându-
și genunchiul în spinarea lui. Brad țipă de durere.
— Ia arma! ordonă Jack, având situația sub control. Ia arma!
M-am grăbit către mașină să iau carabina vânătorului.
— Am luat-o! am spus, simțindu-mă invadat de un val de adrenalină după
reușita planului. Am luat arma!
— Ce naiba credeai că faci, dementule? strigă Jack la neputinciosul Brad,
care acum gemea jalnic în țărână.
— Voiam numai să vă sperii, atâta tot, scânci Brad. A fost doar o distracție.
— Așa te distrezi tu, dementule? Așa? Jack îi răsuci brațul mai mult iar Brad
schelălăi ca un câine plouat. Ți se pare amuzant, ai?
Am pășit în față.
— Pui te târfă ce ești! am zbierat, alăturându-mă dansului victoriei. Ce-ai zice
dacă am trage și noi de câteva ori în tine?
Jack îi răsuci brațul și mai tare.
— Ești speriat acum, rahat cu ochi! își bătu joc Jack.
Am tras piedica armei, apoi i-am gâdilat urechea lui
Brad cu capătul țevii.
— Să-i zburăm creierii chiar acum, Jack? Ce zici? Apoi să-i dăm foc în
camionetă ca să pară că a fost sinucidere? Am răsucit țeava armei în ceafa lui
pentru întărirea afirmației. Căcănarule!
— Nu voiam să vă împușc, nu voiam, încercam doar să vă sperii, bolborosi
Brad. Jack și cu mine credeam că o să facă pe el de frică.
— Imbecil nenorocit! îi țipă Jack atât de aproape de ureche încât probabil că
i-a afectat timpanele.
Am îndepărtat arma de capul lui și am ridicat-o în aer. Brusc se auzi o zgomot
teribil, de parcă ar fi explodat o grenadă, și pentru o clipă mi-am pierdut
echilibrul, bălăbănindu-mă pe picioare.
— Iisuse, gagiule! țipă Jack. Iisuse!
— N-am vrut să trag.
— Nu mă omorâți! urlă Brad, nu mă omorâți! O să fac tot ce vreți! Jur pe
Dumnezeu! De data asta chiar avea lacrimi în ochi.
Jack ridică privirea către mine ținând încă genunchiul în spatele lui Brad.
— Nu îndrepta măgăoaia aia către mine, gagiule, ai băut prea mult.
— N-am vrut să trag. S-a descărcat singură, am spus eu neconvingător.
Jack se întoarse la vânător.
— Hei, cap de sulă, ai văzut vreodată filmul Deliverance?{13}
— Nu mă omorâți, vă rog nu mă omorâți! repeta Brad la nesfârșit, zbătându-
se neajutorat sub greutatea lui Jack.
— Ce zici, să i-o tragem, gagiule?
— Ăsta e domeniul tău, Jackson.
— Poate că ar trebui să-i înfigem arma în fund să vedem dacă îi place.
— Asta ar da un sens complet nou cocoșului de armă, nu-i așa?
Jack și cu mine am izbucnit într-un râs eliberator, în timp ce Brad se uita
îngrozit la noi cu o teroare vizibilă în ochi. Sociopatul își găsise nașii.
— Ce facem cu jepatul ăsta? întrebă Jack nerăbdător.
— Nu mă omorâți, nu mă omorâți! continua Brad să implore.
— Taci din gură! se răsti Jack la el. Taci în morții mă-tii din gură! N-o să te
ucidem. O să te dăm pe mâna poliției înainte să te ucidem. Suntem cetățeni
onorabili, nu ca tine! Jack ridică privirea către mine. Ce crezi, gagiule? Să
chemăm poliția? Să-l predăm?
Am ridicat din umeri și m-am gândit câteva secunde. Și eu eram obosit și
nerăbdător să regăsesc căldura camerei de motel.
— Bradley? m-am adresat vânătorului de mistreți pe un ton lipsit de
amenințare.
— Da? piui Brad.
— Ce aveai de gând să faci, omule? Spune-ne adevărul. S-ar putea să fie în
apărarea ta.
— Voiam doar să vă sperii. Cred că uneori o iau un pic razna.
— Un pic razna? izbucni Jack furios. Ar trebui să fii închis la balamuc! Jack
se uită la mine. E pur și simplu penibil, gagiule. Hai să-l dăm pe mâna poliției,
sau să-i luăm cheile de la mașină și să-l facem să meargă pe jos acasă.
— Nu, vă rog, nu mă dați pe mâna poliției. Am cazier.
— Măi să fie, spuse Jack. Ciupi unul din obrajii albicioși ai lui Brad. Și eu
care nu mi-aș fi închipuit niciodată că ai putea fi un delincvent.
— Nu e ceea ce credeți, protestă Brad cu o voce slabă.
Jack îl apucă de chică pe Brad și-i trase capul pe spate, de parcă ar fi vrut să-l
scalpeze.
— Dacă ți-aș spune ce cred eu, creatură jalnică, ai face pe tine. Dădu drumul
părului lui Brad și fruntea acestuia se izbi cu un sunet sec de pământul uscat.
— Iisuse, Jackson, am spus, simțind brusc o urmă de compasiune pentru
Brad.
— Îmi pare rău, Brad. Dar este mult mai puțin dureros decât cei o sută de
volți pe care or să-i bage-n tine la spitalul penitenciar, își încheie Jack discursul.
— Pentru ce ai fost arestat, Brad? am întrebat.
— Conducere sub influența alcoolului – de două ori, se bâlbâi Brad.
— Sunt impresionat, spuse Jack. Ai făcut programul de reabilitare?
 — Cum? întrebă Brad, încordându-se să se uite în spate. Da, am făcut
programul.
— Și n-a mers, nu-i așa?
— Nu, răspunse Brad, de parcă ăsta ar fi fost răspunsul așteptat.
— Asta pentru că ești un labagiu tâmpit! spuse Jack. Brad nu răspunse nimic.
Spune că ești un labagiu tâmpit, față de cur.
— Sunt un labagiu tâmpit, repetă Brad cu o voce slabă.
Jack îi trase un pumn în cap.
— Mai tare!
Brad își ridică capul și strigă:
— SUNT UN LABAGIU TÂMPIT! SUNT UN LABAGIU TÂMPIT!
— Așa mai merge! se răsti Jack.
— Bine, bine, am spus eu. M-am așezat pe vine lângă Brad, am așezat patul
puștii pe genunchi și i-am pus țeava puștii la tâmplă.
— Mai ai permisul de conducere, Bradley?
Se uită la mine buimăcit.
— Da’ de ce întrebi?
— Uite cum o să facem. Vineri o să se țină un mare festival de vinuri la Fess
Parker. Avem nevoie de un șofer. Ești interesat?
— Ce ai spus? protestă Jack alarmat. Eu nu-l las pe dementul ăsta să ne
conducă mașina. Te-ai dilit de tot!
L-am făcut pe Jack să tacă ducând arătătorul la buze, făcându-i semn să mă
lase să continui negocierile.
— Bradley?
— Da, sunt interesat, scânci Brad.
Am îndepărtat țeava armei de capul lui și m-am ridicat pe picioare.
— E-n ordine. O să-ți confiscăm arma și portofelul. Dacă nu vii vineri la
Windmill Inn la timp – pe la amiază – le predăm la poliție și le spunem ce s-a
întâmplat aici, că ai reușit să scapi și că acum te ascunzi.
Brad nu răspunse imediat, iar Jack îi smuci brațul, răsucindu-i-l de la
încheietură.
— Răspunde-i partenerului meu, creatură jalnică!
— Okay, okay, spuse Brad, vizibil ușurat, dar la fel de vizibil buimăcit. O să
conduc, o să conduc.
Jack căută cu o mișcare brutală în buzunarul de la spate al lui Brad și-i luă
portofelul. Apoi îi dădu drumul și se ridică în picioare. Îl avertiză să rămână la
pământ până când ne vom fi îndepărtat cu mașina adăugând: — Altfel, o să-ți
tăiem scula și o s-o dăm de mâncare la mistreți.
Ne-am urcat în automobil cu arma lui Brad, am făcut un viraj și am ieșit în
viteză din luminiș. Prin parbrizul din spate l-am văzut pe Brad întins la pământ,
ascultând de ordinele noastre. Am revenit pe drumul cu hârtoape și apoi pe
șoseaua principală.
Drumul înapoi spre Buellton a fost mai lung decât aș fi crezut. Ne
perindaserăm prin sălbăticie mai departe decât îmi închipuisem, ori poate faptul
că ne treziserăm din beție făcea distanța să pară mai lungă. Niciunul dintre noi n-
a avut prea multe de spus pe drumul de întoarcere. Jack încă mai era furios pe
mine, dar fiindcă scăpaserăm relativ nevătămați, am fost cruțat de mânia lui. Nici
eu nu credeam că îl pedepsiserăm pe Brad cum ar fi meritat, dar ne întorceam la
Buellton teferi și, la urma-urmei, asta era tot ce conta.
Înapoi la motel, am fost trimis la The Clubhouse, în timp ce Jack îi cerea
scuze la telefon femeii vieții sale. Beam fără tragere de inimă dintr-un pahar cu
vin în barul pustiu și făceam conversație cu barmanul, fără să menționez
incidentul cu Brad. Într-o clipă de absurditate, îmi închipuiam că Maya o să vină
de la muncă, o să ia loc lângă mine și o să înceapă discuția, dar fără îndoială că
ea și Terra stăteau acasă cu mâncare pentru patru persoane și îmbufnate că li
trăsese clapa.
Am stat vreo oră, apoi, nemaisuportând singurătatea și decorul anost al
barului, m-am cărăbănit în cameră. M-aș fi așteptat ca Jack să fie plecat la o altă
orgie cu Terra, dar l-am găsit întins pe pat, uitându-se îngândurat în tavan.
Mi-am scos haina și am agățat-o în cuier.
— Ai vorbit cu Terra? l-am întrebat.
Aprobă din cap fără să se uite la mine.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat dezbrăcându-mă de noul meu pulover
Byron.
— N-am avut chef să mă duc, spuse el cu o voce albă. I-am spus că a
intervenit ceva.
M-am uitat la el așteptând explicații, dar mi-a evitat privirea.
— Ai vorbit cu Babs?
— Da.
— I-ai spus că în seara asta am fost la vânătoare de mistreți?
Jack își întoarse capul, se uită la mine și zâmbi afectat.
— Am avut o discuție bună.
Am terminat să mă dezbrac și m-am strecurat în pat.
— Te mai bate la cap să întrerupi călătoria?
— Nu. Am trecut peste asta.
— E bine. Mă bucur să aud asta.
Jack porni televizorul și începu să schimbe canalele. Nu găsi nimic interesant,
așa că îl închise, lăsând camera în întuneric. Ne foiam în paturi fără să putem
dormi fiind încă agitați din cauza bizarei confruntări cu vânătorul de mistreți.
Puteam să disting arma confiscată sprijinită de zid, care făcea amintirea
evenimentului și mai greu de șters din minte. Lăzile cu vin de lângă ea dădeau
camerei aspectul unei ascunzători de pirați. Chicoteam gândindu-mă ce o să
creadă camerista când o s-o vadă dimineață.
— Nenorocitul aproape că ne-a ucis în seara asta, zise Jack pe un ton cât se
poate de grav.
— Nu cred c-avea de gând să ne omoare, am răspuns.
— Da, când ne gândim acum, după ce s-a terminat totul, dar în acel moment
credeam că nenorocitul ne împușcă. Ne duce pe vreun drum pustiu, ne termină și
ne ia banii, asta credeam.
— Eu nu credeam nimic. Eram mort de beat.
— Erai cam dus, gagiule, chicoti Jack. Îți garantez asta.
— Dar am rămas uniți.
— Tu ai dat semnalul de atac.
— I-am distras atenția tembelului.
— Iar eu am făcut treaba murdară, se lăudă Jack. Ca de obicei.
Am râs.
— Da, am făcut o echipă pe cinste.
— Crezi că o să apară vineri?
— Doar dacă nu se întoarce în noaptea asta cu alte arme și ne trage câte-un
glonte-n scăfârlie, am spus.
— De ce vorbești așa? Chiar îl crezi în stare? întrebă Jack.
— Nu. Doar se distra, așa cum a zis.
— Cu o nenorocită de armă. Vreau să spun că unele din acele împușcături
erau foarte aproape.
— Mda, așa e. Are un simț al umorului pervertit.
Caloriferul zumzăia în timp ce noi tăceam. Dintr-odată mi se păru ciudat să
stau în întuneric în aceeași cameră cu un alt bărbat. Cu excepția celor opt ani de
căsnicie, trăisem singur toată viața mea de adult.
— Când trăgea în noi, știi la ce mă gândeam? întrebă Jack dintr-odată. În
afară de moarte, vreau să spun.
Am așteptat răspunsul.
— Mă gândeam la Babs.
— A trebuit să vezi moartea în față ca să te concentrezi din nou asupra ei și a
nunții?
— Nu râde, gagiule. Eu îmi descarc sufletul aici. Mereu mă iei la mișto când
devin serios.
— Atunci nu poate fi prea des, am spus, întorcându-mă pe partea cealaltă.
 Urmă o pauză în timp ce Jack își aduna gândurile.
— Mă gândesc la femeia asta, Terra, și că de fapt n-o cunosc, și cum unele
dintre lucrurile pe care mi le-ai spus mai devreme încep să se adeverească și că,
vreau să spun, de ce mai trăim pe pământul ăsta?
— Eu știu pentru ce mă aflu pe lumea asta, am spus, făcând bășcălie de
confesiunea sa.
— Da, dar tu ai luat hotărârea asta cu mult timp în urmă. Să nu-mi spui că nu
ai regrete față de ce s-a întâmplat între tine și Victoria.
— Ascultă, l-am întrerupt. Nu sunt tipul potrivit pentru subiectul ăsta,
Jackson. Am ajuns la concluzia irevocabilă că indivizii ca mine sunt nepotriviți
pentru coabitare. Recunosc că am defectul ăsta – dacă-l putem numi defect – și
acționez în consecință. Alți oameni sunt altfel.
— Dar cu asta mă lupt și eu de la o vreme, spuse Jack cu sinceritate.
— Înțeleg. Dar n-o să găsești răspunsul aici în Buellton. De asta e atât de
ridicolă toată chestia asta.
Vocea lui deveni stridentă.
— Știu asta.
— Într-un fel, amândoi avem personalitățile nepotrivite pentru felul în care
arătăm.
— Despre ce dracu’ vorbești, gagiule?
— Păi, eu aș vrea să am succesul tău la femei. Astfel aș putea să trec nefericit
de la una la alta fără să mă tem de perioadele lungi de singurătate. Ție, pe de altă
parte, nu ți-ar strica ceva din introspecția mea, din capacitatea mea de
însingurare, astfel încât să nu mai simți nevoia să treci de la o femeie la alta. Mai
ales acum că te însori.
— Nu vorbeai serios cu zburatul din floare-n floare, nu-i așa?
— Deocamdată ăsta pare să fie unicul lucru care funcționează.
— Așadar, vrei să spui că sunt permanent în pericol pentru că mă văd cu
multe femei?
— Exact, am răspuns. Faci parte din cei zece la sută cu care se văd nouăzeci
la sută din femeile singure și pe care în cele din urmă ajung să îi urască. Și ne
strici reputația la restul.
Jack râse.
— Și dacă aș fi un nenorocit de mizantrop meschin și întunecat ca tine aș fi
mai potrivit pentru coabitare?
— Cred că e o contradicție în termeni.
Din nou se lăsă tăcerea. Îmi dădeam seama că Jack nu adormise, și nici eu nu
puteam să dorm. Sunetul greierilor concura cu respirația noastră. După câteva
minute lungi, de parcă tot timpul acela ar fi cugetat la ceva, Jack spuse ca din
senin: — Crezi în dragoste? Să iubești o singură persoană până la moarte?
Nu am răspuns imediat. Ochii mei se obișnuiseră cu întunericul din cameră, și
puteam să disting cu vederea periferică silueta mătăhăloasă a lui Jack.
După un minut își roti capul lui mare către patul meu și zise:
— Ei?
Am început să râd înfundat.
— Cred că asta vrea să însemne „nu”, spuse Jack deloc amuzat.
Zăgazurile s-au deschis și m-am lăsat pradă unui râs de necontrolat.
Apoi, nemaiputând să se stăpânească, Jack izbucni și el în râs. Am râs
împreună până când nu mai puteam să vorbim nici dacă am fi vrut. Apoi, dintr-
odată, absolut pe neașteptate, Jack începu să urle de durere.
— O, o, rahat! Rahat!
— Ce-ai pățit?
— La naiba. Aprinse veioza de pe noptieră, se ridică în pat și își examină
toracele. Pipăi o zonă sensibilă crispându-se de durere. O! Rahat! Cred că mi s-a
rupt ceva aici, gagiule. Iisuse.
M-am ridicat în coate și m-am uitat la el. Într-adevăr avea o grimasă de
durere. Lumina orientată în sus a lămpii îl făcea să pară o caricatură
schimonosită de durere.
— Du-te mâine la doctor, i-am sugerat.
— La naiba, spuse el ținându-și respirația de durere. Asta e tot ce-mi mai
lipsea.
— În seara asta n-ai ce să mai faci. Doar dacă nu vrei să te duc la urgență.
— Nu. Jack stinse lumina nervos și se întinse pe saltea. Omule, durerea asta
m-a izbit din senin.
— Am auzit de un jucător de golf profesionist care-a stat pe tușă juma de an
pentru că și-a fisurat două coaste. Știi cum?
— Nu, de unde să știu?
— Râzând.
— Tu crezi că asta am pățit acuma, mi-am fisurat coastele?
— Se prea poate. Poate că au fost slăbite de când l-ai placat pe vânător.
Jack începu să râdă din nou, dar râsul i se transformă repede în gemete de
disconfort.
Într-o imitație nereușită de voce de femeie i-am spus:
— Iubitule, cum ți-ai rupt coasta? O, l-am pus la pământ pe un vânător de
mistreți, am încheiat într-o voce aspră de bărbat.
Jack își plesni gura cu palma și încercă să-și reprime râsul. Cu o voce pierită
mă rugă: — Încetează!
 MIERCURI:

PERICOLELE CUMPĂTĂRII

În dimineața următoare l-am dus pe Jack, care era negru de supărare, la

urgența spitalului din Lompoc, o clădire cu un singur etaj, întinsă pe o suprafață
mare, asemenea unui ranch, aflată în capătul sudic al orașului. Odată ajunși, un
medic stagiar tânăr, cu ochelari și fața ca de bufniță, i-a cerut să-și scoată cămașa
și să se întindă pe un pat acoperit cu hârtie și înconjurat de perdele. Am așteptat
în timp ce doctorul făcea o examinare preliminară. După ce palpările sale îl
făcură pe Jack să tresară de durere, medicul recomandă o radiografie.
În timp ce Jack era condus în interiorul spitalului către secția de radiologie,
m-am dus în camera de așteptare și am început să răsfoiesc fără prea multă
atenție un teanc de reviste cu colțurile paginilor îndoite. Într-o revistă terfelită
pentru femei am găsit un test despre cum să determini dacă partenerul tău te
înșală: „Găsește scuze ca să nu facă sex cu tine?” „Și-a schimbat obiceiurile față
de perioada când ați început să trăiți împreună?” „Își schimbă deseori dispoziția,
trecând de la stări euforice la depresie?” Ceea ce femeile nu înțeleg, ironizam eu
revista, este că pentru majoritatea bărbaților adulterul e cea mai bună formă de
sex de care vor avea parte vreodată. Clandestinitatea lui în camere de motel,
mașini parcate și apartamente străine cu niște târfe obraznice înfometate de
dragoste și complet lipsite de moralitate cărora le face o deosebită plăcere să fure
bărbații altora e pur și simplu prea mult pentru intervenția supra-eului lui Freud.
Adulterul îi trimite pe bărbați în al nouălea cer, transformându-i în niște oameni
primitivi obsedați de sex, idioți care bâiguie cuvinte lipsite de sens și conduc cu
nesăbuință. Sigur, în prostia lor uită acasă bilețele și numere de telefon care-i dau
repede de gol, devenind nebuni care scâncesc scuze absurde încercând cu
umilință să obțină iertarea soțiilor rănite, în timp ce amantele lor varsă lacrimi
din cauza promisiunilor neîmplinite șoptite în timpul unor îmbrățișări pasionale.
Bărbații se căiesc pentru moment, adică până când următoarea ispită exotică le
înfierbântă prohabul. Iar căsnicia, cu aspectele ei de pușcărie pentru bărbat,
adesea contribuie la dureroasa și distructiva lui răspândire. Cu excepția câtorva
creștini cu frica lui Dumnezeu care se uită îngroziți la iad printr-un crucifix,
relațiile extraconjugale nu vor înceta. Soțiile probabil că ar trebui să încurajeze
actele sexuale aleatorii ale bărbaților cu partenere anonime, din când în când,
pentru a opri parodia fidelității. În felul acesta relațiile ar putea chiar să se
dezvolte și să devină mai profunde, am concluzionat cu cinism.
Plictisit, am închis revista și mi-am ridicat privirea. Doi prichindei agățați de
picioarele mamei lor, toți trei alcătuind un tablou tăcut și sumbru. Mă întrebam
dacă tăticul lor nu se afla în acel moment în operație într-o cameră sinistră
luminată cu becuri fluorescente resuscitându-i-se inima. La stânga lor, un bărbat
cu părul lung, slinos, se apleca înainte și înapoi, bătând darabana pe genunchi, de
parcă ar fi alungat o imagine îngrozitoare care se tot derula în imaginația lui. Din
când în când își trecea prin păr o mână murdară de grăsime. Am revenit la
revista mea, unde am găsit un alt chestionar care îți măsura respectul de sine.
După ce am răspuns la toate întrebările cu onestitate, mi-am calculat punctajul, l-
am confruntat cu un tabel și m-am regăsit în categoria celor iremediabil
deprimați. Eram sfătuit să caut imediat tratament de specialitate. În mod aparent,
98 la sută din populația națiunii avea o imagine mai optimistă asupra vieții decât
cea pe care o aveam eu. Acest lucru m-a intrigat. N-ar trebui ca toate acele
familii monogame care trăiesc în cutiile lor de pantofi de clasă de mijloc să fie
mai înclinate către sinucidere decât mine?
Scaunul de plastic laminat mă ciupea de fund și rahaturile din reviste îmi
stricau dispoziția. Am zărit un telefon public la capătul sălii de așteptare, m-am
ridicat de pe scaun și am sunat acasă pentru mesaje care să-mi lumineze
perspectiva asupra vieții. O femeie cu care avusesem o scurtă relație cu câteva
luni în urmă mă sunase să-mi spună că fratele ei mai mic tocmai scrisese un
roman și ea se întreba dacă… mda, trecem la următorul. Mesajul numărul doi era
o voce pe care nu am recunoscut-o, care vorbea pe un ton ridicat și amenințător
despre una dintre cărțile mele de credit inutilizabile (Dumnezeule! ce ocupație!)
… ștergem. Mesajul numărul trei era al încă îngrijoratei Victoria. De data asta
mă asalta cu scuze – pentru că nu mă anunțase că se recăsătorise („nu voiam să
te indispun”), cât de mult și-a dorit ca lucrurile să fi mers între noi – aha – și o
mulțime de alte aprecieri menite să mă îmbuneze. Nu prea am fost atent la al
patrulea, mai ales fiindcă mesajul lung al Victoriei încă mai reverbera în mintea
mea, dar era de la un prieten de care nu mai știam nimic de la o vreme și care se
întreba dacă mai eram în viață. Ultimul era de la creditorul care făcea o a doua
încercare, și mai furioasă, de a da de mine, lăsându-mi un număr de telefon
începând cu 800 împreună cu numele și interiorul. Asta era tot. Nicio veste de la
agentul meu literar. Era limpede că lucrurile înaintau anevoie la Conondrum,
dacă mai înaintau în vreun fel. Am pășit încet pe podeaua de linoleum către
scaunul meu de plastic, m-am prăbușit și am continuat să aștept, având încă o
dată confirmat rezultatul testului de respect de sine.
Jack apăru în cele din urmă cu capul în pământ, ținând în mână un teanc de
hârțoage verzi. Semnă niște formulare la recepție, apoi veni către locul unde
stăteam evitându-mi privirea.
— Ce ai pățit? l-am întrebat ridicându-mă în picioare.
Începu să meargă către ieșirea luminată de soare, iar eu l-am urmat.
— O coastă fisurată, îmi aruncă peste umăr pe un ton trist, monoton.
— Se vede treaba că n-o să jucăm golf astăzi, am spus, ajungându-l din urmă.
— E vina ta, gagiule.
— A mea?
— Tu ar trebui să fii ăla cu coasta fisurată, spuse el arțăgos. Nu eu.
— Tu ești ăla cu asigurare medicală, i-am reamintit.
— Poate că iadul chiar are un zeu, spuse el pe un ton mai puțin serios.
Am chicotit.
— Ce ți-au făcut?
Jack se opri chiar la intrarea în urgență și se întoarse cu fața la mine. Își
descheie cămașa, arătându-mi un bandaj ghipsat înfășurat strâns în jurul
trunchiului.
— Te-au mumificat, Jackson!
— Nu mă șucări, gagiule.
— Cât trebuie să-l porți?
— Șase săptămâni, răspunse el descurajat. Poate chiar mai mult. Își încheie
rapid nasturii de la cămașă ascunzând bandajul.
— Șase săptămâni?!
Încuviință din cap și începu să meargă către mașină.
— Poți să faci sex?
Se întoarse și îndreptă un deget amenințător către mine.
— Nu mă șucări, gagiule.
— Ce-o să faci în luna de miere?
— Nu mă încântă deloc situația asta, mârâi Jack.
— Poate că o să spargi gheața cu Babs în privința sexului oral, i-am strigat
din spate.
— Ajunge! Ajunge! răbufni el.
L-am lăsat să se îndepărteze ca să-i mai treacă din supărare. Simțeam că mă
topesc sub soarele fierbinte, așa că m-am întors în automobil, am dat drumul la
muzică și am așteptat.
După mai bine de jumătate de oră, l-am observat pe Jack apropiindu-se de
mașină. Se așeză pe scaunul din dreapta cu chipul crispat de durere. Fără o
vorbă, trânti portiera și se uită abătut prin parbriz, cu fața ca un bloc de granit.
După o clipă se răsti: — Să mergem.
— Unde?
— Nu-mi pasă unde. Doar să ne mișcăm de aici.
 Am pornit motorul și l-am lăsat să tureze în gol.
— Ce zici de Hearst Castle? am zis într-o doară.
Se întoarse încet și mă privi încruntat.
— Glumești?
Am ridicat din umeri.
— Chiar vrei să vezi Hearst Castle?
— Sunt tangențial interesat de opulență, da. În eventualitatea puțin probabilă
că opera mea devine un best-seller.
— Nu trebuie s-o publici mai întâi?
— Păi, în conformitate cu jumătate din populația din Santa Ynez Valley,
acesta e un lucru deja împlinit.
Jack schiță un zâmbet pentru prima oară în dimineața asta, resemnat, se pare,
cu rana sa.
— Bine, spuse el pe un ton aspru, du-te să-i suni.
— Dă-mi celularul tău.
— Nu. Trebuie să dau niște telefoane.
— E-n ordine, am spus, deschizând portiera, mă-ntorc imediat.
În camera de așteptare, am sunat la informații de la telefonul public care mă
insultase mai devreme și am aflat numărul centralei de la Hearst Castle. După ce
am ascultat un mesaj înregistrat, am format numerele corespunzătoare și mi s-a
făcut legătura cu biroul de rezervări. O voce veselă de femeie m-a anunțat că
aveau locuri disponibile într-unul dintre tururile de după-amiază, așa că am făcut
o rezervare pentru doi.
Când m-am întors la mașină, Jack tocmai termina de vorbit, ținându-și mâna
la gură de parcă nu ar fi vrut să fie auzit. Arăta de parcă se gândea la ceva
important.
— Babs?
Încuviință din cap.
— I-ai spus despre… nenorocire?
Se strâmbă și clătină din cap.
— Nu vreau s-o îngrijorez.
— Ce mai face?
— Mi s-a părut ciudat de distantă.
— Ești îngrijorat că poate ea vrea să se răzgândească?
Jack își țuguie buzele, apoi se uită la mine încruntat.
— Nu cumva ai răspuns la telefon și ai vorbit cu ea, iar acum nu-ți amintești
fiindcă erai prea beat?
— Nu, am răspuns îngrozit de ideea în sine.
— Și nu mai știi ce i-ai spus Victoriei? insistă el.
 — Nu i-am spus nimic care ar putea să te compromită. Când sunt beat spun
lucruri jenante pentru mine, dar aproape niciodată nu răspândesc bârfe
răutăcioase, mai ales când e vorba de o faptă concretă.
Jack își întoarse capul încet către portieră, preocupat de ceva.
— Okay, hai să mergem, părând a fi nesatisfăcut de explicația mea și încă
tulburat de ce îi spusese Babs.
Am mers spre nord pe Autostrada 1 către Morro Bay. Cam jumătate din drum
am putut admira eucalipți înalți care flancau șoseaua, făcând-o să pară o
colonadă de lemn. Soarele, care mergea paralel cu noi dincolo de copaci, arunca
săgeți de lumină strălucitoare printre trunchiurile lor, proiectând pe asfalt pete de
umbră. Pe măsură ce ne apropiam de ocean, eucalipții lăsară loc copacilor mai
mici și lăstărișurilor dense. Treptat, apărură dune de nisip pe care vedeai ici și
colo tufișuri bine înrădăcinate în pământ. În timp ce urcam pe lângă dune,
Pacificul apărea în priveliște. Un vânt puternic agita oceanul tulburându-i
nemărginirea cu rafale răzlețe. Am coborât puțin geamul portierei și o duhoare
înțepătoare de plante marine mi-a asaltat nările. Aerul rece m-a învigorat, dar
Jack m-a făcut să închid geamul simulând un tremurat.
La Morro Bay – un orășel de coastă adormit presărat cu moteluri ieftine și
magazine de suveniruri – aveam vreo oră de pierdut, așa că ne-am oprit să luăm
prânzul într-un restaurant cocoțat pe faleză unde serveau preparate din pește. Din
interior, oceanul putea fi admirat în toată splendoarea lui prin geamuri mari, ușor
colorate. Sezonul se terminase, iar restaurantul era gol, așa că am fost conduși la
o masă cu vedere. Prin decorul cu plase de pescuit, bucăți de plută și nade
ruginite, se putea vedea faimosul Morra Rock, un vulcan cenușiu, stins de mult
timp, care se înălța cu semeție către cer din apele puțin adânci, până la
impresionanta altitudine de 193 de metri.
— Să comandăm o sticlă de vin? am propus nonșalant, uitându-mă la meniul
meu, vrând să verific dacă Jack își aducea aminte de promisiunea de dimineață
de a fi abstinenți pentru o zi.
— Nu, făcu Jack.
— Am glumit, am răspuns.
— Nu, n-ai glumit. Ai vrut să mă pui la încercare.
— Cum îți mai e coasta? am întrebat cu o grijă prefăcută.
— Cum adică Cum îți mai e coasta?
— Cum îți mai e coasta?
— La fel cum era și-acum o oră, răspunse el, uitându-se sever la mine pe
deasupra meniului.
— Te doare când respiri?
— Nu. Mă doare doar atunci când mă uit la tine.
 Am lăsat meniul jos și i-am înfruntat privirea.
— Ascultă. Oi fi eu de vină că l-am urmat pe vânătorul de mistreți iar tu ai
sfârșit prin a te trânti la pământ într-un efort vitejesc pe care n-o să-l uit niciodată
și pe care-l voi povesti ani de zile de-acum înainte, dar tu ești motivul pentru
care am fost atât de șucărit încât să ajungem în acea situație. Asta ca să fie totul
clar.
— Ce tot spui acolo?
— Nu aveam de gând să beau aseară. Dar când te-am prins pe tine și pe
amanta ta provincială în flagrant delict, am luat-o razna, am spus cu o iritare
crescândă care-mi vibra în voce.
Jack îmi evită privirea prefăcându-se că studiază meniul.
Am ridicat puțin tonul ca să-i atrag atenția.
— Vreau să spun ce dracu’ ți-a venit să i-o tragi în patul meu?
— Așa a fost să fie. N-am avut timp de ales paturile. Tipa a sărit pe mine. Și
în afară de asta, ce-ți pasă ție? Cameristele schimbă cearșafurile în fiecare
dimineață.
— Nu și la Windmill!
— De unde știi asta?
— Nu asta-i problema.
— Și care-i problema, mă rog? mă întrebă el pe un ton sarcastic.
— Nu-mi place să mă uit la buleală. Doar în filme. Și chiar și-atunci de obicei
mă simt stânjenit.
Jack își aplecă capul într-o parte, perplex.
— Aflu tot felul de tâmpenii despre tine, gagiule.
— Măcar le afli de la mine. Acum pune-te-n situația mea. Te găsesc pe tine,
cel mai bun prieten al meu, cu sula până-n tavan, împreună cu nou-găsită ta
iubită care-și afișează tufișul ei negru și luxuriant – pentru care știi că am o
slăbiciune –, păi asta crezi că vreau să văd în starea mea curentă eremitică?
— Ce fel de stare? întrebă el.
— Monastică. Adică singur, fără un tufiș numai al meu.
— Poate chiar ar trebui să comandăm o sticlă cu vin, spuse Jack descumpănit.
Iar începi să mă bagi în Webster{14}.
— Nici vorbă. Azi rămânem treji. E singurul mod în care putem pune capăt
nebuniei ăsteia.
O chelneriță adolescentă purtând o rochiță roz cu mânecă scurtă se apropie în
sfârșit, ținând în mână un carnețel și un pix. Avea un nas micuț, păr blond prins
la spate într-o coadă de cal, și ochi care străluceau de inocență.
— Sunteți gata să comandați? întrebă cu o voce subțire.
— Eu vreau pește-spadă, am spus.
 — Nu comanda pește-spadă, îmi reproșă Jack. Omori delfinii.
M-am prefăcut că mă gândesc serios la avertismentul său ecologic.
— Atunci vreau delfin, am spus eu.
— Nu servim delfin, domnule, răspunse chelneriță cu sinceritate.
— Bine. Atunci vreau vidră. Nu prea prăjită. Blana separat.
Își încruntă sprâncenele și-și concentră privirea deasupra capului meu.
— Să revin când sunteți gata să comandați ceva?
Jack își acoperi fața cu mâinile clătinând din cap dezgustat.
— Nu, o să iau niște pește de mare, am spus pe un ton conciliant, închizând
meniul și dându-i-l ei. A fost o săptămână lungă.
Nu dorea să audă amănunte despre săptămâna mea lungă, așa că fără niciun
cuvânt își îndreptă atenția către Jack. Jack își luă mâinile de pe fața obosită și
nebărbierită, schiță un zâmbet și spuse: — Eu vreau pește și cartofi prăjiți.
Chelnerița, câtuși de puțin încântată, se întoarse și-și croi drum printre un șir
de mese goale îndreptându-se către bucătărie.
— Okay. Hai să luăm o sticlă de Muscadet, am spus. Are puțin alcool. Nițel
mai tare ca un sirop de tuse.
— Sirop de tuse. Scutește-mă. Să trecem peste asta. Relaxează-te.
— N-ar fi trebuit să intrăm într-un restaurant. Asta-i problema. Am luat
paharul de apă și l-am pus cu zgomot pe masă. Sunt în vacanță. Nu pot să beau
apă chioară. Mă simt ca Sf. Francisc din Assisi.
— Eu ar trebui să fiu ăla care cedează pentru că eu sunt cel cu coasta fisurată.
Mi-am îndreptat degetul către el.
— Un pahar cu vin ți-ar alina durerea să nu-ți vină să crezi.
— Chiar vrei să mergem la Hearst Castle?
— Sigur, de ce nu? Ce altceva vrei să facem?
— Așadar, ce știi despre William Randolph? întrebă Jack. Luminează-mă,
domnule Știe-Tot.
— Păi, era un nenorocit gras, încurcat cu o femeie frumoasă care n-avea
talent nici cât o muscă beată. A făcut milioane cu ziare de scandal răscolind prin
gunoaie, și-a cumpărat un studio de film pentru ca iubita lui să obțină roluri fără
să mai cadă-n bot pe la audiții, și-a bătut joc de marea noastră comoară
națională, Orson Welles, comandând ciopârțirea lui The Magnificent
Ambersons{15} și făcând din el un talmeș-balmeș de neînțeles ca represalii la
faptul că fusese caricaturizat în Citizen Kane{16}. Apoi și-a ridicat un monument
dedicat averii lui dobândite prin mijloace necinstite și l-a lăsat moștenire
turismului, astfel încât alții să-l poată invidia in absentia pe veci. Asta e
moștenirea lui tristă și cinică.
 Jack se făcu comod pe scaun și-și încrucișă brațele la piept.
— Așadar, de ce vrei să mergi acolo?
— Am auzit că e o căsuță tare mișto.
Jack își reprimă un râset, totuși lăsă să-i scape un zâmbet.
— Nu, acum vorbesc serios, mă interesează să văd produsul aroganței lui
demente.
— Te-a mai sunat agentul tău literar? întrebă Jack.
— Nu.
— Ce crezi că se întâmplă? întrebă el cu sinceritate.
— Habar n-am. Trebuia să se ia o decizie săptămâna asta. Evident, decizia nu
e una ușoară. Prin urmare, cartea nu e considerată comercială. Sau poate cred că
este un rahat, așa că pot să le pun cruce la doi ani din viață.
Jack mă privi îngândurat, dar nu-și găsea cuvintele.
— E limpede că o băutură ar ajuta la mascarea acestui val de autodispreț.
Jack râse. Dar râsul i se transformă rapid într-o convulsie de durere care-l
făcu să-și ducă mâna la coastă.
— Evident, va trebui să se termine într-un fel sau altul cât de curând.
— Și Maya? întreba Jack.
— Ce-i cu ea?
— Femeia e frumoasă, omule.
— Știu asta, am recunoscut. Doar că…
— Ce?
— Nu vreau să vorbesc despre asta, am spus îmbufnat.
Chelnerița se întoarse cu salatele noastre.
— Doriți ceva de băut? întrebă pe un ton inocent.
Am bătut teatral cu pumnul în masă, făcând vasele să zornăie.
— Nu!
— El încearcă să nu bea nimic astăzi, explică Jack.
— O! răspunse ea de parcă dorința mea de abstinență ar fi fost nimic altceva
decât un fleac. Dar tu? Tu ești bine?
— Nu, nu sunt bine, zise Jack, strâmbându-se ca răspuns la un alt junghi din
coasta lui fisurată. Dar cred că ar fi necinstit față de bunul meu prieten aici de
față dacă aș comanda un pahar.
— Okay, răspunse ea îndepărtându-se.
Am mâncat în grabă și în tăcere, am lăsat bacșișuri grase ca s-o răsplătim pe
chelneriță, al cărei calm era de admirat, apoi ne-am întors la mașină și am revenit
pe Autostrada 1 îndreptându-ne spre San Simeon. Drumul ne oferea o
perspectivă splendidă a Pacificului, care-și izbea valurile mari de stâncile negre,
împodobite cu ghirlande de plante marine, acoperindu-le cu o spumă alb-
maronie. Cât vedeai cu ochii, oceanul era o întindere bleumarin, punctată ici și
colo de pete de alb și biciuită de un vânt rece, puternic. Pe partea dreaptă,
câmpuri de iarbă înaltă cu sclipiri de smarald se desfășurau pe coline unduitoare
ale căror culmi cenușii și stâncoase săgetau către înaltul cerului. Întregul peisaj
magnific era acoperit de o cupolă vastă de azur infinit, nepătat. Într-adevăr,
aceasta era una dintre cele mai frumoase autostrăzi din lume.
În orașul San Simeon, aflat pe malul oceanului, am mers la biroul principal
pentru Hearst Castle, de unde ne-am luat biletele. După o așteptare lungă, am
fost înghesuiți într-un autobuz plin cu turiști gălăgioși. Majoritatea dintre ei erau
oameni în vârstă, cu burtă și înarmați cu aparate de fotografiat. Autobuzul porni
și o casetă audio începu să se audă dându-ne informații generale despre Hearst
Castle. Nu mă interesa deloc ce auzeam. În timp ce urcam încet panta abruptă a
„colinei fermecate” mă simțeam din ce în ce mai puțin precum Clark Gable sau
Marion Davies sau altă legendă vie care mai vizitase fabulosul conac, și din ce în
ce mai mult ca un ratat între două vârste care urma inevitabil să devină un
paradit bătrân încălțat cu niște teniși uzați și cu o șapcă de baseball inscripționată
San Simeon Hearst Castle drept unică amintire prețioasă.
Când am ajuns în vârful colinei, am oprit într-o parcare cu alte câteva
autobuze de turiști. Uitându-mă în vale de pe culmea ei înaltă, priveliștea îți tăia
respirația. Castelul domina o suprafață considerabilă neatinsă de mâna omului
terminându-se cu una dintre cele mai spectaculoase zone ale coastei californiene.
Cred că puteam vedea până la șaizeci de mile depărtare. Omul care construise
acest castel era limpede că avea iluzii de îndumnezeire generate de averile sale
pământești. Dacă doar banii ar putea cumpăra intrarea în ceruri, el își dăduse
toată silința în încercarea sa blestemată.
Ghidul, un bărbat de vârstă mijlocie, cu o expresie a deziluziei față de lume
pe chip, care vorbea pe un ton complet lipsit de inflexiuni de parcă și-ar fi recitat
discursul informațional de mii de ori până atunci, ne conduse într-un tur de
rutină al proprietăților lipsite de orice simț al măsurii, iar în cele din urmă ne
invită înăuntru unde erau de găsit alte comori. Deși opulența castelului era
impresionantă, o piscină exterioară maiestuoasă, fiecare centimetru pătrat fiind
cioplit sau pardosit cu gresie, acesta părea fantomatic, bântuit de o istorie ireală
și de necuprins. În timp ce treceam dintr-o cameră imensă în alta, călcând pe
teracotă italiană neprețuită, aruncându-ne privirile pe opere de artă ale barocului
decadent, ajungând în fine în jurul legendarei piscine interioare din mozaic, am
tras concluzia banală că omul poate fi nefericit oriunde. Ori doar generalizam
propria experiență?
Pe măsură ce după-amiaza se scurgea, colegii noștri turiști continuau să facă
poze și să filmeze, dorind să ducă acasă o bucățică lipsită de viață din castelul de
poveste, în timp ce ghidul ne împuia capul cu picanterii istorice inutile. Tot ceea
ce conta, mă gândeam ca un egoist, iritat de propria mea luciditate, era că nu voi
ajunge niciodată să mă întorc în timp și să înot în piscina rotundă la orele mici
ale dimineții și să fac dragoste în apă cu vreo starletă șerpuitoare care să mă
confunde cu Montgomery Clift. Uitându-mă absent la gresia irizată de pe fundul
piscinei și încercând să-mi imaginez orgiile care se spune că avuseseră loc acolo
cu mulți ani în urmă, am rămas cu sentimentul dezolant că dorința sexuală i-a
împins pe bărbați să comită fapte dintre cele mai ridicole. Și, la urma-urmei, nu
era decât o efemeră și grandioasă pierdere de timp.
Jack bineînțeles că a plecat cu niște învățăminte total diferite de la San
Simeon. Pentru el castelul era magnific, un palat pentru plăceri al unui sultan
maiestuos, o expresie supremă a unui bărbat cu o strălucită viziune hedonistă.
Merita fiecare bănuț, dacă ți-l puteai permite.
— Nu neg că palatul e minunat, am spus în timp ce mergeam către autobuz
coborând colina către lumea reală. Dar oare așa ți-ai cheltui milioanele dacă le-ai
avea? Care este valoarea lui finală decât aceea de a impresiona pe alții?
— Exact, spuse Jack. Omul era un însingurat nenorocit. Probabil că nu avea
prea mulți prieteni. Ăsta era un mod de a face cunoștință cu oamenii.
— Ce aspirație găunoasă. Totul de fațadă.
— Nu-i adevărat. Oamenii veneau, nu-i așa?
— Veneau în același fel în care vin dacă îți deschizi pivnița și destupi cele
mai bune sticle cu vin de Burgundia. Asta nu înseamnă că-ți sunt și prieteni.
Probabil că râdeau pe la spate când se ducea să mai aducă un platou de
delicatese.
— Și-l pupau în fund, spuse Jack.
— Tipu’ se spune că era monogam.
— Și? Nu ți-ar plăcea să trăiești acolo?
— Nu, am insistat.
— Nu?
— Nu.
— De ce? întrebă Jack.
— Pentru că am o vagă bănuială că aș înnebuni ducând o viață de eternă
trândăvie și desfrânare.
— Și asta o spune un individ căruia îi face o deosebită plăcere să bea un vin
bun, izbucni Jack în râs. Ai trăi acolo.
— Da, dar despre ce aș mai scrie atunci?
— Despre ce scrii acum?
— Despre eșec și mântuire.
— Okay, atunci ai scrie despre bogăție și putere. Ceva ce oamenilor le-ar
plăcea să citească. Nu despre antieroi disperați și jalnici.
— Cred că ar trebui să-l demoleze, am spus iritat, încrucișându-mi brațele pe
piept.
— Castelul este America în cea mai pură formă a ei, răspunse Jack.
— Sunt sute dintr-astea în Europa. Și chiar mai impresionante.
— Exact. Dar numai unul aici.
— E adevărat. Dar este o insultă la adresa decenței.
Jack sări în picioare, se răsuci și se adresă celorlalți oameni din autobuz:
— Are cineva cumva un cocktail? Prietenul meu are nevoie de o băutură.
Turiștii înțepeniră pe scaune cu fețele împietrite, schimbând priviri îngrijorate
între ei.
— Stai jos, Jackson, am spus trăgându-l de cămașă.
— Un termos cu vin, ceva? încercă Jack din nou, cu brațele întinse în semn de
rugăminte ca un actor frustrat pe o scenă în mișcare.
Șoferul autobuzului, urmărind scena în oglinda retrovizoare, se întoarse și îi
aruncă lui Jack o privire plină de reproș.
— Stai jos! îi spuse pe un ton tăios.
Jack se lăsă în scaunul lui, coborându-și umerii în bătaie de joc.
— Cel puțin am încercat.
— Apreciez efortul tău, am spus.
— Cu plăcere.
— Grozavă improvizație.
— Mulțumesc.
Ajuns din nou la nivelul mării, autobuzul se opri brusc cu un scârțâit strident
de frâne. Am coborât unul câte unul țepeni, încă sub impresia turului. Ne-am
oprit câteva minute să admirăm Hearst Castle pentru ultima oară. Departe, în
zare, învăluit într-o ceață subțire, licărea ca una din acele cărți poștale cu imagini
tridimensionale, vrăjit de vânt și de mirosurile mării. O imitație de monument al
unei civilizații uitate cu hedoniști superficiali. Dezgustător.
M-am uitat la ceas și un gând îmi trecu instantaneu prin cap.
— Încă mai avem timp să trecem pe la Babcock.
Jack se uită la mine lung cu uimire simulată. Flutură un deget către mine, apoi
pe față îi apăru un rânjet larg, plesni din palme și zise: — Hai să mergem, frate.
Am gonit pe Autostrada 1 entuziasmați și am ajuns la podgoria Babcock cu
cincisprezece minute înainte de ora închiderii. Chelnerul amabil, un tânăr care
ne-a spus că studia ca să devină fabricant de vinuri, ne-a servit imediat
Rieslingul lor, un vin sec în stilul celor alsaciene, care era surprinzător de
complex. Am continuat de formă cu Sauvignon și Chardonnay, precum și cu un
Pinot mai degrabă mediocru, până când am ajuns la impunătorul Black Label
Cuvee. Era întunecat, aproape biblic, sută la sută Syrah, cu un gust exploziv de
fruct copt și arome de mure. L-am adorat instantaneu, atât eu cât și Jack.
Abandonaserăm subtilitatea Pinotului în favoarea poftei animalice a acestui
Syrah.
După ce am terminat de gustat, ne mai revenise culoarea în obraji și eram încă
o dată, chiar dacă efemer, ridicați din mocirlele noastre individuale. În semn de
recunoștință față de chelner, care ținuse camera de degustare deschisă peste
program, Jack, la îndemnul meu, a cumpărat o ladă de Black Label și o sticlă de
Riesling rece.
Odată ieșiți, ne-am așezat pe o bancă de picnic stingheră. Situat pe un
povârniș lin, Babcock se află în capătul de vest al Santa Ynez Valley, în mijlocul
unei vaste întinderi de podgorii care par că se desfășoară în toate direcțiile cât
vezi cu ochii. Am făcut onorurile și am umplut două pahare cu Riesling perfect
răcit. Extraordinarul Syrah, deși ispititor, ar fi fost prea greu pentru căldura
începutului de seară.
— A fost o idee excelentă, spuse Jack, cu o voce din care dispăruseră
amărăciunea și îngrijorarea.
Am ridicat paharul cu vin în lumină și îi examinam culoarea.
— Rieslingul e perfect acum.
— Lui Babs i-ar plăcea vinul ăsta, spuse el luând o înghițitură.
— Îi plac vinurile albe cu arome de fructe, nu-i așa?
— Da. Fața lui Jack se întunecă pentru o clipă. E ceva rău în asta?
— Câtuși de puțin. Înainte credeam că denotă o limbă nesofisticată și lipsă de
gust, dar mi-am schimbat părerea.
Jack miji ochii și se uită la mine întrebându-se dacă eram sarcastic.
— Dar pentru tine Pinotul rămâne cel mai bun, nu?
— Îmi plac toate soiurile de vin, dar Pinotul e preferatul meu, așa e.
— Victoriei ce-i plăcea mai mult? întrebă Jack.
— Chardonnay, am răspuns. O clipă mi-a apărut în minte o imagine cu noi
șezând împreună în jurul unei mese la cină – cu un pui prăjit aromat și un
Matanzas Creek Chard rece, discutând despre filme, cărți și ce aveam de gând să
facem în acel sfârșit de săptămână… dar am risipit acea amintire la fel de repede
precum mă învăluise.
— Așa e, își aminti Jack. Puligny-Montrachet.
— Bravo, Jackson, am spus eu pe un ton binevoitor, începi să înveți.
Îndreptă mâna spre mine ca și cum ar fi vrut să tragă și zâmbi. Fața îi era
roșie de la vin și de la soare. Uitându-mă la chipul lui îmbujorat, eram înclinat să
cred că pentru moment era mulțumit.
— La început, am continuat cu amintirile, îi plăceau vinurile de California.
Porcării de fructe cu iz exagerat de stejar, maleizate la greu, ziceai că sunt
bomboane de caramel cu frișcă. Dumnezeule, mă săturasem de prostiile alea
tratate peste măsură. Mă bucur să aud că a trecut la Bourgogne Blanc, care este
mai echilibrat și are mai puțin acid maleic.
— N-a băut niciodată Pinot?
— Niciodată. Nici măcar șampanii blanc de noir, când a aflat că sunt făcute
din struguri roșii, am spus, clătinând din cap în semn de dezaprobare. Știam că
asta voia Jack să audă.
— Ți-e tare dor de ea, nu-i așa? întrebă Jack. Se uita la mine cu compasiune
și aștepta un răspuns.
Am ridicat din umeri, nedorind să înaintez în acel labirint al intimității.
Bineînțeles, îmi era dor de ea, dar nu mai conta acum. Îi mărturisisem lui Jack
doar că nu dădeam doi bani pe acele Chardonnayuri grețoase. Dacă i-aș fi spus
că de fapt doream să dau timpul înapoi și să nu mai fac aceleași tâmpenii ca
înainte, m-ar fi dojenit că nu aveam curajul să merg mai departe. Așa că mi-am
păstrat sentimentele pentru mine.
— Care-i de fapt problema cu Maya? întrebă Jack.
Am clipit revenind cu picioarele pe pământ.
— Nu vreau să mă implic într-o relație cu ea.
Jack se așeză la loc și spuse în bătaie de joc:
— Dar nu e nevoie să te implici în ceva.
M-am uitat lung la vinul din pahar și l-am ridicat din nou în lumină.
— Da, dar aș face-o. Pentru că așa sunt eu.
— Dacă te-ai culca cu ea, asta vrei să spui?
— Ceva de genul ăsta. Asta schimbă lucrurile pentru mine. Ecuația devine
mai obscură.
— Ecuația devine mai obscură, mă îngână Jack. Ce dracu’ vrea să însemne
asta?
— Nu vreau ca cineva să-nceapă să țină la mine și apoi să fie dezamăgită din
nou. Nu că ar exista vreun motiv s-o facă.
— Și tu crezi că nu există nimeni căruia să-i pese de tine acum?
Mi-am mutat privirea, dintr-odată jenat să-l privesc pe Jack în ochi.
— Nu vreau să introduc oameni noi în ecuație, am răspuns.
— Ooooo! Jack întinse mâna după sticlă și mai turnă câte puțin în pahare.
Soarele după-amiezii cobora către ocean și cerul albastru-pal era săgetat de raze
roz și purpurii. În jurul nostru era o explozie de verde ruginiu de la podgoriile
pline de rod. Un vânticel bătea prin Lompoc Valley foșnind prin frunzele
copacilor umbroși și împrospătând aerul. O clipă, cu vinul care îmi alina
amărăciunea, cu vântul și podgoriile care îmi transmiteau un sentiment de liniște,
mă simțeam revigorat, încurajat să trântesc ușa în nas trecutului. Am ridicat
privirea exact atunci când Jack își deschidea celularul și forma un număr pe care
îl citea pe spatele unei cărți de vizită.
— Pe cine suni? am întrebat, starea mea momentană de calm evaporându-se.
Jack duse un deget la buze cerându-mi să tac. Puțin mai târziu, cineva trebuie
să-i fi răspuns, pentru că Jack etala dintr-odată un zâmbet strălucitor și izbucnise
în râsul său molipsitor.
— Terra. Jack la telefon.
— Iisuse! Am sărit în picioare, încercând să nu aud conversația lor.
— Ce mai faci, frumoaso? O, bine! Maya lucrează diseară? l-am auzit pe Jack
zicând în timp ce mă îndepărtam. Bine, ce-ar fi să luăm masa la The Hitching
Post, și după… dacă tu… Vocea lui se pierdea în timp ce eu coboram către
podgorie cu sticla de Riesling pe jumătate goală. M-am apropiat de o viță și
cercetam cu privirea un ciorchine galben-verzui. Am rupt o bobiță și am gustat-
o. Nu-mi dădeam seama ce soi era, așa că am scuipat pielița acră. Mă întrebam
cum pot viticultorii, cu hidrometrele lor și cu seturile de mostre pH și pur și
simplu cu simțurile olfactive, să determine în ce se va transforma un strugure în
doi ani de-acum înainte.
Am ridicat privirea la auzul unor pași grei prin țărână și l-am zărit pe Jack
ivindu-se, mergând hotărât către mine de-a lungul șănțulețului dintre araci cu
soarele încununându-l cu un halou din spate.
Când ajunse la mine întinse timid paharul, iar eu îi turnai un pic. Ne-am
așezat turcește pe pământ, umbriți de vițele înalte până la umăr.
— Undeva tot trebuia să mâncăm diseară, îmi explică el.
— Așadar, o iei de la capăt cu Terra? L-am privit direct în ochi ca să-i dau de
înțeles că vorbesc serios. Pentru că dacă o ții tot așa, eu mă întorc la Los
Angeles.
Jack clătină din cap de parcă ar fi fost o prostie să-mi treacă prin minte un
asemenea gând.
— Ultima tragere înainte de a trece la țol festiv? am insistat eu.
— Nu știu dacă o să mă țină coasta, glumi Jack, atingând cu prudență zona
bandajată, strâmbându-se un pic de durere.
— A fost drăguță cu tine la telefon?
Jack ridică din umeri.
— Eu zic că tipa mă place. Fetele se îndrăgostesc ușor de mine, spuse el fără
modestie.
— Nu crezi că te cam joci cu feminitatea ei vulnerabilă?
Jack luă o gură de vin, gândindu-se la întrebarea mea.
— Nu. Doar știe în ce se bagă. Doi tipi din alt oraș fac un chef de o
săptămână. Ce dracu’, nu e copil!
— Pentru că sincer nu vreau ca nunta să se transforme într-un remake al The
Graduate{17}.
Jack râse cu poftă.
— Și Maya? am întrebat.
— Păi, începu Jack gânditor, se pare că e cam derutată în ceea ce te privește.
Dar i-am explicat Terrei că ea nu e singura în… care e cuvântul pe care îl caut?
— Ambivalență?
Jack ridică paharul spre mine.
— Mulțam, Webster.
Am ridicat și eu paharul.
— Mă bucur că îți sunt de ajutor.
Jack plescăi din buze după o altă gură de vin care îl unsese pe suflet.
— La naiba, vinul ăsta e chiar reconfortant.
— Așa e, își dezvăluie potențialul chiar dacă a început să se-ncălzească.
Jack se uită la mine.
— Excursia asta n-o să mi se pară un succes dacă nu-ți fac lipeala cu Maya.
Știi asta, gagiule. Cum nu am răspuns nimic, Jack continuă. Chiar n-ai chef de-o
tragere, omule? Își strânse palma liberă într-un pumn. Să-i simți crăcii
strângându-te în jurul șoldurilor până când dai drumul în ea la lavă topită?
M-am strâmbat când i-am auzit metafora.
— De unde știi că vrea să se culce cu mine?
— Fii serios, Miles. Câți oameni interesanți crezi că întâlnesc ele aici în
Buellton? Ia zi. Îmi ciufuli părul. Ești un bărbat bine. N-ai început să chelești.
Ești inteligent, amuzant, puțin cam prăpăstios, dar unor gagici le place asta. Și-n
plus am auzit că dai niște limbi de nu-i adevărat.
— Cine ți-a spus asta? Babs?
— Du-te dracului.
— Vrei ca eu să mă culc cu ea ca să-ți justifici infidelitatea față de logodnica
ta. M-am uitat țintă la el. Tăcerea lui confirmă că aveam perfectă dreptate.
Jack își încruntă sprâncenele și se uită pieziș la soare.
— N-am nevoie de nicio justificare. Ceea ce fac aici și acum n-are nicio
legătură cu relația mea cu Babs, spuse el în apărare.
— Aseară parcă aveai altă părere.
— Da, dar asta era exact după ce era s-o mierlesc și avusesem o iluminare
spirituală.
— Slavă Domnului pentru vânătorii de mistreți demenți, am ridicat paharul în
aer.
Jack făcu la fel.
 — Amin, frate. Amin.
— Dar tot vrei să petreci noaptea cu Terra?
— O să văd cum merge treaba. E un ultim strigăt de victorie, gagiule, înainte
să ies definitiv din joc.
— Depinde de cât o să luăm la bord, asta vrei să spui?
— Depinde de cât o să luăm la bord. Categoric. De fapt, cam asta-i problema
de obicei cu noi, nu-i așa, gagiule?
Am zâmbit, am golit paharul, am pus dopul la sticlă și m-am ridicat alene în
picioare. Jack se ridică și el și am pornit la drum. Umbrele deveniseră mai lungi
în drumul nostru de întoarcere către mașină. Eram bucuros că Jack părea să-și fi
venit în fire în privința căsătoriei sale cu Babs, dar mă agasa faptul că încerca să
mi-o arunce pe Maya în brațe. Planul pentru restul vacanței începuse să se
închege totuși: mă gândeam la o ultimă seară petrecută cu fetele în Buellton,
urmată de un dezmăț la festivalul Pinotului, apoi o să-l pregătesc pe Jack pentru
altar. Poate că până la urmă o să fie un soț bun, cine dracu’ știe? Poate că aceste
ultime „strigăte de victorie” îl vor ajuta să fie fidel odată căsătorit. Un singur
lucru era sigur: că după nuntă nu aveam să mai petrecem prea mult timp
împreună, ca în săptămâna asta. Amândoi știam lucrul ăsta foarte bine, dar nu
voiam să-l spunem cu voce tare. Babs probabil că îi tolera excesele bahice
prenupțiale pentru că le acceptase ca pe un ritual de trecere al bărbatului ei,
indiferent de consecințele negative pe care le-ar fi putut avea pentru viitorul lor.
Dar îl iubea pe Jack cu disperare, iar în adâncul inimii și el o iubea, și în ciuda
faptelor și cuvintelor lui care spuneau contrariul, relația lor era de bun augur
pentru viitorul apropiat. Sau cel puțin asta voiam eu să cred.
Cerul căpătase o nuanță mai închisă de albastru până să ieșim din vie. Greierii
își începuseră deja cântarea de seară. Jack aruncă un braț peste umerii mei.
Uneori exagera cu manifestările lui drăgăstoase care de obicei mă stânjeneau.
Dar în general, după câte o mică revigorare alcoolică, nu mă mai deranjau.
Întorși la Windmill Inn am intrat pe rând în baie, ne-am făcut duș și ne-am
bărbierit. Glumeam, încurajându-ne pentru dubla întâlnire. În ciuda rezervelor
mele, eram cu adevărat nerăbdător s-o revăd pe Maya.
Pe la ora opt, ne-am urcat în automobil și am mers către The Hitching Post.
Ne promisesem reciproc s-o luăm ușor cu vinul ca să putem profita pe deplin de
seara care ne aștepta. „Gata cu nebunelile”, era noua noastră deviză.
Când am sosit, restaurantul zumzăia de lume. Mirosul de grătar pătrundea în
încăperea întunecată. Terra ne aștepta la bar cu un pahar de vin în față. Purta un
pulover albastru care i se mula perfect pe corp și o pereche de blugi negri ca
pana corbului care contrastau izbitor cu părul ei blond coafat acum în alt mod de
cum o văzusem ultima dată. Acum, că nu mai eram așa abțiguit, mi se părea
chiar mai frumoasă decât mi-o aminteam și începeam să înțeleg de ce-i picase cu
tronc lui Jack.
— Hei, băieți! strigă ea în timp ce ne apropiam.
Jack și cu mine am ocupat niște scaune libere de o parte și de alta a Terrei,
care ne-a îmbrățișat pe rând. Potolindu-mi temerile că o să arunce nunta în aer,
eram acum mai amabil cu ea. Și eram, de asemenea, puțin îngrijorat atunci când
observam strălucirea pe care o avea în ochi ori de câte ori se uita la Jack.
— Bună, Terra, am spus, strângând-o de umăr. Ești foarte frumoasă în seara
asta.
— Mulțumesc Miles, spuse ea încântată de complimentul meu. Jack îmi
aruncă o privire scurtă care voia să-mi spună nici să nu mă gândesc să merg mai
departe cu flirtul meu. Am clătinat din cap și am râs; pentru nimic în lume nu aș
împărți o femeie cu Jack – cel puțin nu cu bună știință.
— Ce e? întrebă Terra uitându-se când la Jack când la mine.
— Nimic, am răspuns. Pur și simplu niciunul dintre noi n-a mai văzut o
femeie atât de frumoasă ca tine toată ziua și suntem puțin amețiți. Exact atunci,
ca la un semn, Maya apăru în restaurant. Până acum, vreau să zic, am adăugat
îndreptându-mi privirea spre ea.
— Bună seara la toată lumea, ne salută Maya. Purta o rochie neagră de seară
cu un decolteu adânc (bun pentru bacșișuri). În mod normal nu sunt un bărbat
obsedat de sâni, dar la o asemenea expunere voluptuoasă era ușor să-ți pierzi
capul – mai ales când se aplecă peste tejgheaua barului și își așeză cu delicatețe
mâna peste mâna mea.
— Bună, Miles, cum ți s-a părut Hearst Castle?
— Ar fi fost mult mai distractiv dacă s-ar fi numit podgoria Hearst.
Maya râse. Pentru prima dată până atunci i-am observat gropițele din obraji.
— Mă bucur să vă văd, spuse ea. Eram sigură că veți veni.
Am roșit.
— Ai un pahar de Pinot pentru noi?
Maya își aruncă capul pe spate.
— Charlie, strigă ea. Două Highliner.
Charlie turnă generos în două pahare de Highliner, cel mai bun soi de Pinot
de la The Hitching Post, și le împinse în fața mea și a lui Jack. Îmi făcu semn cu
ochiul din spatele Mayei.
Am luat o gură de vin.
— Așadar, ce ne recomanzi în seara asta, Maya?
Ea zâmbi.
— Struț.
— Serios? Nu cred c-am mai mâncat până acum.
 — Are gust de friptură și merge de minune cu Pinotul. Își îndreptă corpul
suplu făcându-i pe doi tipi de la celălalt capăt al barului să rămână cu gura
căscată. Trebuie să mă-ntorc la restaurant. Ne vedem peste câteva minute. Se
ridică de pe scaun, luă o tavă cu băuturi și dispăru. Imaginea părului ei superb
căzând în cascade pe spatele pe jumătate gol îmi stărui în minte după ce plecă.
Terra se scuză ca să meargă la toaletă, dar era destul de clar că se dusese să
pună seara la cale cu Maya, acum că venisem și eu să completez perechile.
Jack trecu pe scaunul ei și se aplecă spre mine.
— Maya are chef de distracție în seara asta, spuse el.
— Arată grozav. Am mai băut din Highliner. Prea mult pentru mine, am
adăugat, doar ca să-l întărât pe Jack.
— Dacă nu i-o tragi tu, gagiule, o s-o fac eu.
— De ce n-o pui tu de o partidă în trei, iar eu o să mă-ntorc la motel, am
ripostat.
— Hei, gagiule, cum ne-a fost vorba? Ei? Ne distrăm, da? Mai termină cu
autosabotarea. Las-o pentru romanul următor.
— Femeia mă intimidează, am spus eu pe jumătate serios.
— Dumnezeule. E tocmai genul de intimidare de care ai nevoie, frate.
Probabil că tu o intimidezi pe ea.
— Prostii, am răspuns.
— Romancier de succes. Om trecut prin industria cinematografică și
cunoscător într-ale vinurilor. Haide. Mă ciupi de obraz. Renunță la moaca asta
acră.
— Hai să nu facem din țânțar armăsar.
— Vorbești despre scula ta sau despre carte?
— Amândouă.
Jack râse zgomotos, fericit că-mi venisem în fire, și se răsplăti cu o înghițitură
de vin. Am făcut același lucru. Începu să vorbească în șoaptă.
— De bani e vorba, nu-i așa? Asta te preocupă, n-am dreptate? Dacă află că ai
ciordit de la biata maică-ta, o să…
— Gata, Jackson, l-am întrerupt. Las-o moartă.
— Eu pot s-o las moartă, dar tu?
Am continuat să-mi beau vinul.
— E vorba de bani, nu-i așa? insistă Jack.
— Da, am recunoscut. Dacă tipa află ce viață duc o să-și piardă total
interesul. Dacă n-ai bani, mai ales la vârsta mea, nu mai ești animal de prăsilă,
ești o vită care-și așteaptă rândul la abator.
Jack mă privi cu seriozitate.
— Am discutat asta cu Babs, începu el șovăitor, încrucișându-și brațele pe
tejghea. Ne-am hotărât să investim zece miare în cariera ta de scriitor.
M-am uitam la el ca la un nebun.
— Ce-ai spus? Nu vreau să faci asta.
— De ce? întrebă el, cu adevărat surprins că îi resping oferta fără ezitare.
— Pentru că nu vreau să-ți rămân dator.
— Tu ai auzit ce-am spus? E o investiție, nu un împrumut.
M-am încruntat.
— Investițiile sunt un lucru mai rău decât împrumuturile, deoarece te aștepți
să-ți scoți banii înapoi. Împrumuturile nu le mai plătesc, doar știi asta.
Se apropie mai mult.
— Ascultă-mă, gagiule, noi vrem să-ți dăm zece bătrâne ca să-ți faci ordine în
viață și tu-mi spui că nu te interesează? Da’ ce-au banii noștri, miros urât?
— Exact, am răspuns franc.
— Și ar conta ceva dacă ți-aș spune că părinții lui Babs îi dau juma de milion
în ziua în care ne căsătorim?
Mă uitam la Jack cu gura căscată. Încuviință din cap, un pic rușinat, și știam
că nu inventează.
— Și tu voiai să fugi cu altă femeie? Am clătinat din cap uluit. Ești nebun de
legat, Jackson.
— Ți-a trecut vreodată prin cap că s-ar putea să nu vreau să duc o viață de lux
prin intermediul căsătoriei?
— Păi sper din toată inima că nu te însori cu ea doar pentru banii ăia
nenorociți.
— Ascultă, gagiule. Ea vrea să se mărite cu mine ca să pună și ea mâna pe
bani. Okay? Îmi întoarse spatele. Nu de cinism avea nevoie acum, ci de
înțelegere. Ca să-și cumpere o casă și să-și facă o familie. Și toate celelalte
lucruri bune.
— Ei bine, sunt copleșit de uimire, Jackson. Nu mi-am dat seama că intra și-o
casă cu gărduleț alb în înțelegere.
Jack îmi ignoră observația.
— Așa că zece miare nu-s mare brânză. Dacă se vinde cartea – și știu că o să
se vândă – o să poți să ni-i dai înapoi. Dacă nu, dă-i în mă-sa de bani, zic că nu i-
am avut. Își duse paharul de Highliner la gură.
— Vrei să ai copii? l-am întrebat, dându-mi seama brusc că lunga noastră
prietenie urma să se transforme în istorie.
— S-ar putea să torn vreo doi, răspunse Jack.
Am rămas descumpănit. Am arătat către figurile imaginare ale Mayei și Terrei
care discutau la toaletă, sau unde dracu’ se întrunesc femeile atunci când își pun
la cale strategiile de seducție.
 — Și asta ce mai e? Antrenament?
— Nu, nu e antrenament. E vorba de faptul că îmi place să știu că a mai
rămas ceva viață în mădularele astea și că fața asta – își atinse obrazul cu mâna –
încă mai are ce-i trebuie ca să le pună în mișcare.
— Și vrei să bagi zece bătrâne în cariera mea scriitoricească fără să ai nicio
garanție că le mai vezi înapoi?
— Cred că tocmai asta am spus. Și nici nu sunt beat. Încă!
Am chicotit. Aveam o senzație minunată de amețeală când mă gândeam că
toate problemele banilor vor fi rezolvate pentru următoarele câteva luni. Fără
creditori care să mă hăituiască. Fără ambuscade din partea proprietarului.
— Și Babs e de acord cu asta?
— Categoric. Fără ezitare. Puse o mână pe ceafa mea și o strânse. Țin la tine,
omule. Și Babs la fel. Întreabă de tine tot timpul.
O senzație de dezgust se strecură insidios la gândul că încerca să-mi cumpere
încrederea cu bani, dar mi s-ar fi părut grosolan să-i aduc o asemenea acuzație.
Și în plus, aveam mare nevoie de bani, iar dacă asta însemna să ne mai
destrăbălăm încă o noapte, atunci așa să fie.
Terra apăru dintr-odată și Jack se ridică de pe scaun cu vioiciune, oferindu-i
locul dintre noi. Mi se luase o piatră de pe inimă știind că voi fi în stare să
înapoiez cele două miare pe care le șterpelisem de la mama. Și că n-o să-mi mai
fac griji pentru plata chiriei și voi putea să-mi dedic toate energiile muncii la
noua mea carte. Nici măcar nu mai eram așa de îngrijorat că agentul meu literar
nu mă sunase.
M-am aplecat în față ca s-o aud pe Terra spunând:
— Ce-ați zice, băieți, dacă am merge la Cedar Spa? E chiar aici în munți. Se
întoarse către mine cu fața ei frumoasă ca o piersică. Au niște jacuzzi incredibile,
în aer liber, unde poți să vezi stelele de nu-ți vine să crezi. Se uita când la mine,
când la Jack așteptând nerăbdătoare un răspuns de care era sigură că va veni. Ce
zici, Miles? Sună a distracție? Peste umărul ei îl vedeam pe Jack încuviințând
din cap de mai multe ori, având pe față acel zâmbet al lui de motan la castronul
cu lapte.
— Sigur, Terra, am spus, luând brusc în considerare cele zece miare, care
puteau depinde de răspunsul meu. Mai ales că gândul la Maya pe jumătate goală
în costum de baie, cu pahare de Pinot de savurat sub stele mă convinsese
instantaneu.
— Grozav, spuse Terra. Jack își închise ochii luând o expresie nirvanică à la
Buddha și-și înclină capul cu cucernicie.
Ne-am omorât timpul așteptând-o pe Maya, servind fileurile de struț trimise
cu complimente din partea casei și reușind ca prin miracol să ne limităm la doar
două pahare de Highliner de căciulă păstrându-ne forțele pentru chiolhanul care
urma să aibă loc în munți. Terra era un spirit liber și cu simțul ei simplu,
minunat, al umorului ne delecta pe mine și pe Jack. În alte împrejurări, mi-ar fi
putut fi chiar dragă și am fi putut păstra o prietenie la distanță.
Din când în când, Maya venea să ia comenzile pentru băutură și să vadă ce
mai facem, și de fiecare dată când își făcea apariția, părea că devine din ce în ce
mai frumoasă. Fiecare pereche de ochi ai fiecărui bărbat din bar o sorbea
literalmente din priviri. Ocheadele lor pofticioase mă făceau să mă umflu în
pene, gândindu-mă cât de invidioși ar fi fost dacă ar fi aflat că urma să stau
împreună cu ea într-un jacuzzi după ora închiderii.
Pe la ora nouă, Maya își termină tura mai devreme și cu toții ne-am urcat în
Jeepul Cherokee roșu al Terrei. Am făcut o scurtă oprire la Windmill pentru ca
Jack și cu mine să ne luăm slipurile, apoi am pornit spre est către munții San
Rafael. Fetele stăteau în față săltând și cântând pe CD-ul lui Ivy, Long Distance,
în timp ce noi doi ne tolăniserăm pe bancheta din spate încântați că eram răpiți
de două asemenea frumuseți.
La jumătatea drumului către Cedar Spa, Maya s-a întors și fără niciun cuvânt
mi-a întins o sticlă cu vin. A aprins lumina din spate ca s-o pot cerceta. Am citit
inscripția de pe eticheta simplă, albă: LA TACHE ’85.
— Doamne Dumnezeule, am spus. Ce minune!
— M-am gândit s-o desfacem când ajungem acolo, spuse ea. Știu că e bună
de scos la licitație, dar e timpul să fie băută, și n-aș suporta să încapă pe mâna
vreunui dobitoc bogat care s-o țină în pivniță până când se oțetește.
— Sunt de acord cu tine, am spus gâtuit de emoție.
Toată lumea a râs. Maya se întoarse, lăsându-mi sticla în brațe. Mă uitam lung
la etichetă, hipnotizat. Băusem ceva vinuri bune la viața mea, datorită relațiilor
cu mahări din industria cinematografică, ori cu angajați hoțomani de pe la
depozite de vinuri cu care mă împrietenisem, sau chiar cu unele femei care știau
că drumul către inima unui bărbat nu trece prin stomac, ci prin ficat; plus unele
degustări ocazionale de vinuri de înaltă clasă la care reușisem să mă strecor. Dar
un La Tache ’85? Asta însemna o experiență absolut nouă pentru mine, un nor
care plutea spre paradis, lumea lui Robert Parker, nu a mea. Jack avea dreptate.
Maya chiar încerca să mă impresioneze! mă gândeam, măgulit că îi trecuse prin
cap să mă asocieze cu acest producător extraordinar din Burgundia.
I-am dat sticla lui Jack cu grijă, de parcă ar fi fost un copil adormit. Se uită cu
luare aminte la etichetă, conștient că numai ceva cu totul și cu totul deosebit ar fi
putut să mă captiveze în asemenea fel. Se aplecă apropiindu-și gura de urechea
mea și șopti: — Pariez că omulețul tău o să fie foarte vioi în seara asta.
Am râs.
 — Cu siguranță, frate, cu siguranță.
Jack începu să râdă atât de tare încât îi dădură lacrimile. Maya și Terra se
întoarseră spre noi zâmbind. Cu toții eram nerăbdători, dar și un pic copleșiți în
același timp, de perspectiva unui vin rar de Burgundia savurat într-un jacuzzi
îmbietor sub cerul înstelat.
Drumul către est devenea mai întunecos pe măsură ce înaintam în munți, iar
aerul începea să se înmiresmeze de parfumul tare al pinilor. Urcam acum pe
drumuri șerpuitoare, ghidați cu pricepere de Terra care știa drumul bine – foști
iubiți? mă întrebam. Stăteam în spatele Mayei și fiecare inspirație a parfumului
ei îmi trezea în minte amintiri ale unor iubiri trecute. În timp ce ne continuam
drumul mai sus pe munte, Jack mă împungea cu degetul în coaste, mă împingea
cu umărul, zâmbea insinuant și-mi făcu cu ochiul; practic, singurul lucru pe care
l-ar mai fi putut face era să zbiere-n gura mare că vom avea parte de orgia vieții
noastre. După o vreme se aplecă din nou și-mi șopti la ureche: — Îmi fac griji
pentru tine, Homes.
I-am răspuns cu un zâmbet afectat.
— Vorbesc serios, adăugă cu voce tare.
— Să le povestim despre vânătoarea de mistreți?
— Nici să nu-ți treacă prin cap, gagiule. Nici să nu-ți treacă prin cap. Și-și
îndreptă un deget către mine ca să-și accentueze spusele. Apoi spuse atât de încet
că de-abia l-am auzit: — E una din ultimele mele nopți de libertate. Și vreau să
ies cu surle și trâmbițe, nu pe ușa din dos.
— Cum zici tu, Jackson. Cum zici tu.
Jack rânji.
Cedar Spa se afla pe coasta muntelui. Deși ascunsă în pădure, mica stațiune
oferea o panoramă a Santa Ynez Valley. Lumini galbene, blânde, flancau un
drumeag de pietriș care ducea către recepție.
Când am coborât din jeep, am fost asaltați de țârâitul a sute de greieri. Mi-am
ridicat capul către stelele care împodobeau cerul cu salbe nesfârșite de lumini.
Nerăbdători să înceapă distracția, Terra și Jack au dispărut în birou ca să facă
aranjamentele pentru jacuzzi, în timp ce eu și Maya am rămas afară ca să
admirăm firmamentul în toată splendoarea sa.
— Uite cometa ta, am spus arătând un punct chiar deasupra orizontului.
— Da, se vede chiar frumos de aici de sus, nu-i așa? spuse ea cu căldură.
— E minunat aici, am adăugat, coborându-mi capul. Ar fi un loc bun pentru
scris. Dacă n-aș înnebuni.
Își lăsă capul în jos zâmbind. Fețele noastre erau aproape una de alta.
Stânjeniți, făcurăm câțiva pași pe pietrișul care scârțâia.
Jack și Terra au ieșit din birou braț la braț, râzând și sprijinindu-se unul de
celălalt.
— S-a rezolvat, haideți cu noi, zise Terra.
Eu și Maya, care avea o geantă mică de pânză în care ținea sticla de La Tache
și cine știe ce alte șmecherii, i-am urmat pe o cărare șerpuind ușor la vale. Jack și
Terra au chicotit ca niște adolescenți excitați tot drumul. Am ajuns la o cabană de
lemn. Înăuntru era un pat dublu, un șemineu în care focul fusese deja aprins,
prosoape de pluș, halate din satin, și cam atât.
Jack și cu mine am așteptat afară lăsându-le pe fete să se schimbe în
costumele de baie. Sub mozaicul de stele, chiar lângă jacuzzi, ne-am dezbrăcat
repede și-am tras slipurile pe noi. Înviorați de aerul răcoros de munte, am intrat
în apa fierbinte simțind furnicături pe tot corpul în timp ce ne cufundam. Am
observat că Jack își scosese bandajul, evident nedorind să atragă atenția asupra
rănii sale; și la fel de evident nedorind să-și reducă șansele de a se lansa într-o
ultimă explorare minuțioasă a fiecărui centimetru pătrat din corpul fierbinte al
unei femei, care urma să culmineze cu voluptuoasa sursă a tuturor păcatelor.
— Aaaaa, oftă el, scufundându-se în apă până la bărbie, visând la orgia pe
care o plănuia în călătoria sa epică spre tărâmul pierzaniei. Aaaaa, așa viață mai
zic și eu!
Câteva minute mai târziu ni s-au alăturat și incredibilele noastre partenere. S-
au oprit o clipă, pozând ca niște fotomodele pe podium, dându-ne astfel ocazia
să le admirăm transformarea. Maya se schimbase într-un costum de baie dintr-o
bucată, care-i scotea și mai mult în evidență silueta magnifică și-i sublinia
formele senzuale. Terra purta niște minusculi bikini roșii, cu partea de jos în
forma unei frunze de smochin, iar sutienul abia dacă îi ascundea sânii obraznici.
Trebuie să recunosc, era numai bună pentru o partidă de sex fierbinte, nesățioasă,
care să te ungă pe suflet.
Pe o masă mică de lemn, Maya destupă cu grijă sticla de La Tache și turnă
maiestuosul vin în patru pahare Riedel Sommeliers, pe care probabil le păstra
pentru ocazii speciale, în timp ce Terra, căreia i se făcuse pielea de găină, se lăsă
ușor în apă alături de Jack. În minte îmi apăru imaginea nepoftită a smochingului
pentru nunta de duminică așteptând cuminte la vreo nouăzeci de mile spre nord.
„Iisuse, ajută-mă să trec și de această ultimă noapte”, m-am gândit.
Maya ne dădu câte un pahar la fiecare, apoi lunecă lent în apa fierbinte alături
de mine. Am dus paharul la nas. Privind în jur am văzut că fiecare era absorbit
de vinul său, mirosindu-l, agitându-l și admirându-i culoarea de granat pal. Apoi,
când privirile noastre s-au întâlnit deasupra paharelor, am gustat cu toții în
același timp.
Jack a fost primul care a rupt tăcerea:
— Mmmm! Să fiu al dracului, spuse el plescăind din buze, aparent incapabil
să mai adauge ceva.
Apoi Terra ciripi:
— Delicios. Mi-a plăcut răspunsul ei. Atât de suplu și de echilibrat, adăugă în
timp ce mai bea o gură.
Maya își întoarse fața către mine, așteptând aprecierea mea. Vinul avea trei
acte distincte, ca orice povestire scrisă bine. Actul întâi, dezvăluia un fruct plăcut
înțepător, aproape parfumat, deosebit de orice alt Pinot Noir pe care îl gustasem
vreodată. Apoi, mai pe la mijloc, am putut distinge trufe negre și petale de
trandafir, într-o armonizare aproape imposibilă. În fine, actul trei, mă mângâia
alunecând pe gât, ca o voce răsunând tânguitor într-un tunel, în timp ce noi îi
plângem absența. Acel singur pahar, în care se înmagazinase tot specificul
renumitei Vosne-Romanée, demonstra cu prisosință de ce aceasta este una dintre
regiunile unde se face cel mai al dracului Pinot Noir din lume.
Vinul era atât de incredibil, atât de eteric încât tot ce am reușit să îngaim a
fost:
— E chiar reușit, nu-i așa?
— Mm, hm, murmură Maya, plimbând cu nedisimulată plăcere vinul prin
gură. Foarte puțin tanin. Aciditate robustă. Gust abundent de fruct. E aproape ca
și cum te-ai afla în Burgundia. Era atât de încântătoare când vorbea în felul ăsta.
Jack zâmbea pe sub mustăți. Mă amorezam rapid de ea. Iată-mă acum și aici, în
cea mai neagră perioadă a vieții, atât din punct de vedere al finanțelor, cât și al
eșecului artistic, beam unul din cele mai bune vinuri ale tuturor timpurilor
împreună cu o femeie de care eram în pericol să mă îndrăgostesc definitiv și
ireversibil.
Aburul care se ridica deasupra apei ne învăluia într-o ceață de clor. Beam
vinul de Burgundia, desfătându-ne cu fiecare înghițitură, îl savuram fără să ne
grăbim. Jack își pusese un braț în jurul umărului gol al Terrei, iar ea se cuibărise
la pieptul lui, privindu-l fermecată. Îi adulmecă obrazul și începu să-i exploreze
corpul cu meticulozitate. Terra i se predă total, crezând – se citea în ochii ei,
precum și în limbajul corpului – că erau îndrăgostiți cu adevărat. Nu trecu prea
mult până începură să se sărute pasional după ce își abandonaseră paharele.
Oricât de extraordinar ar fi fost vinul, ardoarea lor reciprocă îi depășea raritatea
și farmecele aluzive făcându-l pe moment irelevant. Maya și cu mine am
schimbat niște priviri jenate încercând să-i ignorăm pe Jack și pe Terra, care mai
aveau un pic și și-o trăgeau de față cu noi.
Din fericire, s-au scuzat, au ieșit din apă, și au dispărut în interiorul cabanei.
Am înotat în capătul opus al căzii, m-am răsucit pe spate moleșit ca o focă și am
început să o privesc pe Maya printre aburi. Mă simțeam mai bine uitându-mă la
ea direct în față decât să stau lângă ea.
 — A fost incredibil de generos din partea ta să desfaci sticla asta, am spus eu.
Ea zâmbi.
— Plăcerea a fost de partea mea. Am vrut s-o beau cu cineva care să știe s-o
aprecieze la justa ei valoare.
— Ești pe listă pentru Latour ’82.
— Mulțumesc. Mă împroșcă cu puțină apă. Când ai de gând să-l bei? Vorbesc
serios. Am auzit că i-a cam trecut vremea.
— Curând. Când o să vină momentul cu adevărat potrivit. Mă uitam prin
întunecimea ochilor ei iar ea se uita la mine.
Din cabană am auzit-o pe Terra țipând, apoi izbucnind într-un râs necontrolat,
urmat imediat de hohotul zgomotos al lui Jack. Sunetele care ieșeau din încăpere
îmi plăsmuiră în minte o imagine pornografică cu Terra stând capră și Jack, care
o plesnea cu poftă peste buci, înroșindu-i fundul. Sau poate că era invers: un
Jack vinovat, prosternat în fața ei, primind dezlegarea de păcate în particular
pentru duplicitatea lui ticăloasă.
Mi-am dat seama că fixam cabana cu privirea de parcă aș fi putut efectiv să
văd scena de dezmăț din interior. Când mi-am întors capul către cadă n-am mai
văzut decât paharul gol al Mayei pe margine. Un moment mai târziu, m-am trezit
cu ea între picioare, cu părul ud lipindu-i-se de față, iar ochii neobișnuit de mari
arzându-i de dorință. Înainte să mă dezmeticesc, își apropie buzele de gura mea
lipindu-și corpul lasciv de al meu și mă sărută cu pasiune, înfigându-și adânc
limba de parcă ar fi căutat un punct de sprijin în timp ce cădea într-o prăpastie.
Simțind probabil un moment de ezitare din partea mea – Dumnezeu mi-e martor
că aveam atât de multe rezerve cu Jack, care se juca de-a v-ați ascunselea cu
inima unei biete femei, și cu mine complice la acțiunea lui – îmi atinse ușor
urechea cu buzele și-mi șopti: — Nu mă dorești?
— Ba da, am răspuns derutat, întrebându-mă dacă n-ar trebui să-i mărturisesc
totul înainte ca lucrurile să meargă mai departe.
— Pentru că eu te doresc, îmi spuse sărutându-mi urechea, apoi obrazul, apoi
gura.
Nu i-am răspuns nimic. Îmi trecu prin minte o glumă despre vin și erecții
ratate – care deși era amuzantă, mi s-a părut nepotrivită. M-am gândit că nicio
șoaptă siropoasă n-ar da prea bine, așa că am tăcut și am lăsat-o să-și facă de cap
cu mine. Era o femeie puternică și știa foarte bine ce voia, așa că dacă aș fi vrut
s-o fac pe timidul nu sunt sigur că aș fi oprit-o.
După câteva minute de sărutări senzuale, își strecură o mână în slipul meu.
Daravela mi se întări brusc în strânsoarea ei exploratoare, și simții că-mi sare
inima din piept când murmură: — Așază-te pe margine.
Nu era nevoie de mai mult ca să mă facă să ies din apă. M-am conformat
imediat. Maya îmi trase slipul cu o mișcare energică și mătărânga mea se arcui
către cer – alimentată de un an de abstinență. O clipă își ridică privirea către
mine, apoi mădularul meu în erecție se pierdu între buzele ei calde. Cu ochii
împăienjeniți rătăciți printre stele, i-am strâns capul în mâini și-i mângâiam
părul. Cometa strălucea în depărtare, iar eu mi-am fixat privirile pe ea. Mi-am
dat seama în acel moment că era pentru prima dată în viață când spiritul și trupul
se topeau într-o unitate transcendentă.
— Dumnezeule! am urlat în timp ce gura ei îmi provoca senzații de a căror
existență aproape că uitasem.
După o vreme, Maya îmi lăsă obiectul muncii în pace și începu să urce încet
cu limba pe piept, până când ajunse la față. Ne-am sărutat ceva timp până când
zise: — Avem și noi nevoie de o cameră, iubitule.
Am așteptat, sleit de puteri, încă în plină erecție și probabil pe cale de a mă
îndrăgosti, în timp ce Maya – acum înfășurată în capotul ei de catifea albă – se
îndreptă către recepție, dispărând ca o fantomă în întuneric. Când se întoarse, mă
luă de mână fără niciun cuvânt și mă conduse pe o cărare în apropiere către o
altă cabană identică.
În interior, la lumina palidă a unui foc mocnit, am văzut sticla de Jayer
Richebourg ’90 cu care mă ispitise la Terra acasă cu trei seri în urmă,
așteptându-ne nedesfăcută pe masă.
— Maya, am spus. Totul e atât de incredibil.
— Șșș, spuse ea, ducând degetul la buze. E tratația mea.
Destupă sticla cu îndemânare, turnă în două pahare și-mi întinse unul.
Stăteam unul lângă altul pe un pat micuț, desfătându-ne cu o altă splendidă
mostră a potențialului viticol al Burgundiei, având diferențe subtile față de La
Tache, probabil mai puternic și mai exploziv, categoric mai voluptuos.
Am savurat vinul câteva momente, dar pasiunea ni s-a reaprins rapid, ridicată
pe noi culmi de către magnifica băutură și ambianța romantică. Maya îmi luă
paharul din mână și-l puse lângă al ei pe masă. Se întoarse și zâmbi. În lumina
pâlpâitoare a focului, venind de jos în sus, părea încă și mai frumoasă, dacă era
posibil așa ceva. I-am zâmbit și eu, iar ea se apropie cu mișcări unduitoare,
așezându-se peste mine. Rămânând deasupra își scoase cu îndemânare costumul
de baie. În tot acest timp gura ei se împletea cu a mea într-un sărut care-ți tăia
răsuflarea. Îi simțeam pielea caldă, catifelată, alunecând peste a mea, iar eu m-
am lăsat dus complet de valul pasiunii.
— Ești curat? șopti ea, ridicându-se suficient de mult cât să mă privească în
ochi.
— Da. Perioadele lungi de abstinență își au virtuțile lor.
Ea chicoti.
 — Nu iau pastile, așa că nu-ți da drumul în mine, bine?
— Bine, am răspuns.
Mă mai sărută puțin, apoi întinse mâna către marginea mesei, luă unul din
paharele de Richebourg și se întinse pe spate. Bău o gură de vin, închise ochii și
oftă. Cu ochii încă închiși, îmi întinse paharul și-mi spuse: — Vreau să mă botezi
cu ce-a mai rămas aici, și apoi să-mi faci ce ți-am făcut și eu ție afară.
L-am luat și mi-am făcut curaj cu o înghițitură. M-am așezat între picioarele
ei, am înclinat ușor paharul și i-am turnat un pic pe buric. Ea chicoti. Am coborât
spre pubis, pe care l-am colorat în roșu rubiniu cu alte picături de nectar divin.
Scoase un geamăt puternic când i-am desfăcut picioarele, am deschis-o delicat
cu degetele și am degustat vinul de Richebourg, de data asta fără pahar. Cu limba
suficient de excitată, i-am explorat clitorisul, gustând Bourgogne Rouge și Maya
în același timp. Picioarele i se încordau pe măsură ce atingerile mele deveneau
mai apăsate și mai dese. La un moment dat, mi-am ridicat privirea și am văzut-o
acoperindu-și ochii cu un braț și cu mâna dusă la gură ca să-și înăbușe gemetele
care îi creșteau treptat în volum în timp ce corpul începuse să i se miște ritmic.
După ce am lins-o de am înnebunit-o am auzit-o spunând cu o voce gâtuită: —
Încetează. E destul. O, Dumnezeule. Într-o clipită tot corpul i se relaxă și rămase
liniștită. Am pătruns adânc în vaginul ei care clipocea de la rămășițele de
Richebourg.
După ani de zile de experimente dintre cele mai frustrante, descoperisem în
sfârșit perechea perfectă a Pinotului.
Era trecut de miezul nopții când în sfârșit ne-am urcat în mașină și am părăsit
Cedar Spa, coborând înapoi spre Buellton. Jack ocupase locul din față, în timp ce
eu și cu Maya ne cuibăriserăm unul în brațele celuilalt pe bancheta din spate.
Din când în când, Jack ne mai arunca o privire, schițând un zâmbet în egală
măsură fericit și trist – gândindu-se probabil la aceste momente, pe care nu le
vom mai trăi niciodată și care deja deveniseră ceva după care vom tânji mereu.
Terra ne lăsă pe mine și pe Maya la The Hitching Post, apoi ea și cu Jack își
continuară drumul către casa ei. Maya și cu mine am trecut în mașina ei iar ea
m-a dus înapoi la Windmill Inn. Nu eram sigur dacă voia să rămână peste
noapte, dar mai aveam încă jumătate din sticla de Richebourg, așa că am invitat-
o să intre să mai bem un pahar.
În cameră, lumina roșie a telefonului nu mai clipea, ceea ce a fost o mare
surpriză pentru mine. Maya se așeză pe marginea unuia dintre paturi, în timp ce
eu clăteam paharele Riedel la chiuveta de la baie. Am turnat ce mai rămăsese în
sticlă în cele două pahare, i-am dat unul ei, apoi m-am așezat pe marginea
celuilalt pat stând cu fața la ea. Genunchii noștri se atingeau în timp ce ni-i
mișcăm încet. Voiam s-o sărut, dar când privirea ei începu să se plimbe prin
cameră, mi-am dat seama, simțind că-mi vine să vomit, că probabil făcusem o
greșeală invitând-o să intre.
— Ce e aia? întrebă Maya, arătând cu degetul către Remingtonul lui Brad,
care rămăsese proptit de perete lângă lăzile cu vin. Vă ocupați și cu vânătoarea?
— Nu, am încercat s-o iau în glumă. E o poveste lungă.
— Hai, spune-mi! zise ea. Mor de curiozitate s-o aud.
Așa că, fără prea multă tragere de inimă, i-am povestit toată tărășenia cu așa-
zisa vânătoare de mistreți în care fusese cât pe ce ca noi să ajungem pe post de
vânat. A râs atât de tare, încât mi s-a părut că văd lacrimi adunându-se în ochii ei
mari și strălucitori.
— Voi chiar sunteți nebuni de legat!
— De unde era să știm că el de fapt voia să ne ia la țintă? i-am spus.
Maya clătina din cap continuând să râdă. Bău ce mai rămăsese în paharul ei și
mă întrebă:
— Ce zici de Richebourgul ăsta?
— Minunat, am spus, dându-mi capul pe spate și savurând ultima înghițitură
dintr-un vin de care probabil că nu voi mai avea parte ceva vreme.
— Dar în comparație cu La Tache? adăugă reținându-și un căscat.
— Amândouă te bagă efectiv în transă, am spus. Dac-ar fi să mor acum, aș fi
fericit. Tu ce părere ai?
— Două podgorii atât de apropiate și care totuși fac vinuri atât de remarcabil
diferite. Asta face vinul să fie atât de fascinant.
Ne sorbeam din ochi unul pe celălalt. Am pus paharul jos și m-am mutat
lângă ea pe pat astfel încât corpurile noastre să se atingă. Am împins-o ușor cu
umărul. Ea își lăsă paharul de o parte și apoi se aruncă în brațele mele cu o
ardoare tipic feminină. Ne-am sărutat îndelung, cu pasiune, existând deja ceva
mai mult decât atracție fizică între noi. De data aceasta, când am făcut dragoste
totul a fost mai personal decât la Cedar Spa, iar pentru mine a egalat, dacă nu
chiar a depășit, cele mai intense experiențe sexuale de până atunci.
În întuneric, în timp ce ne odihneam extenuați sub cuverturi, Maya își aprinse
un American Spirit după care scotocise prin poșetă. M-am servit și eu cu o țigară
de la ea și am început să suflăm rotocoale de fum către tavan în liniștea camerei,
cufundați amândoi în propriile gânduri. Ale mele erau simple: sunt îndrăgostit.
— Cum îți merge cartea? am întrebat.
— Bine, zise ea. Am ajuns pe la jumătate.
— Mi-ar plăcea s-o citesc.
S-a întors spre mine și a zâmbit, iar eu i-am răspuns tot cu un zâmbet în
lumina palidă care se strecura prin perdea din parcare.
După o îndelungă și dureroasă analiză, mi-am dres vocea, simțindu-mă
copleșit de complexitatea micului nostru univers.
— Vreau să-ți mărturisesc ceva, am spus cu o voce șovăielnică.
— Ești însurat.
— Nu, am răspuns. Știi că sunt divorțat.
— Îți vine greu să treci peste despărțirea de fosta soție și nu ești pregătit
pentru o nouă relație.
— De ce? Am vorbit despre ea în noaptea când m-am îmbătat?
— Păi, ai sunat-o de la restaurant, îmi reaminti ea, trăgând din țigară și
suflând fumul cu un gest teatral. Probabil că încă mai ai sentimente puternice
pentru ea.
Am suflat fum, oftând din toată inima.
— Cred că într-un fel ai dreptate și poate că lucrurile vor sta mereu așa. Maya
își lăsă capul în jos și se uită la mine în întuneric, dar nu spuse nimic. Dar nu asta
era mărturisirea mea. I-am simțit țigara sfârâind lângă urechea mea, în timp ce
aștepta ca eu să continui. Am tras adânc aer în piept și mi-am luat o piatră de pe
inimă: — Jack… se însoară duminica asta.
Mâna în care ținea țigara îi îngheță în dreptul buzelor în timp ce înțelegea pe
deplin sensul apocaliptic al cuvintelor mele.
Mi-am continuat confesiunea pe nerăsuflate, pe deplin conștient că
distrugeam o noapte perfectă.
— Eu sunt cavalerul de onoare. Jack voia neapărat să-și mai facă o dată de
cap înainte să se așeze la casa lui. M-am gândit că ar trebui să spun ceva pentru
că înțeleg că Terra e îndrăgostită de el până peste cap.
Maya duse încet țigara la gură, trase cu nesaț și suflă nervoasă.
— Mai bine de-atâta nici că se putea. Fir-ar a dracului de viață! exclamă
exasperată.
— De-asta n-am vrut să vin cu voi în seara aia. Nu voiam să încurajez toată
povestea asta. De fapt chiar am încercat să-l conving să renunțe.
Maya înțepenise lângă mine privindu-mă cu niște ochi care ardeau de furie.
— Știi ce i-a spus Terrei tâmpitu’ ăla de prieten al tău?
— E actor, am răspuns cu dispreț. Îmi pot închipui.
— O să fie devastată când o să-și dea seama în ce hal a fost folosită, spuse
Maya încrucișându-și brațele pe pieptul ei gol, un piept pe care probabil n-o să-l
mai văd niciodată.
— De asta ți-am și spus cum stau lucrurile, am zis păstrând o iluzorie
speranță că s-ar putea să nu mă bage în aceeași oală cu Jack și comportamentul
său incalificabil.
— Ar fi trebuit să spui ceva mai devreme, zise ea pe un ton aspru. Ai și tu o
responsabilitate morală.
 M-am ridicat în capul oaselor.
— Întâi și-ntâi, Maya, eram puțin cam beat, și când sunt beat, oricât de ciudat
ar părea, sunt atent la ceea ce spun, iar atunci nu voiam să risc să pierd un
prieten. Și m-am gândit că și pentru Terra era doar o distracție, nu mi-am dat
seama.
— A fost mințită cu nerușinare, spuse Maya fără să se uite la mine.
N-am spus nimic. Nu mai era nimic de spus. Cuvintele mele păreau lipsite de
sens și orice aș mai fi adăugat n-ar fi făcut decât să adâncească prăpastia dintre
noi.
Maya strivi țigara într-o scrumieră de sticlă de pe noptieră, apoi se întinse la
loc. Respira agitată doar pe nări.
— Nu dau vina pe tine, spuse ea pe un ton mai împăciuitor. Dar indiferent
dacă îți convine sau nu, o să-i spun Terrei, ca să nu fie distrusă când va afla peste
două săptămâni că tâmpitu’ ăla de prieten al tău îi dă cu flit și o face să-și iasă
din minții adăugă pe un ton în urcare, până când cuvintele ei răsunară în cameră.
Am terminat de fumat țigara și am stins-o.
— Ce fel de lucruri i-a spus Jack?
— Că o iubește. Că de ani de zile n-a mai întâlnit o femeie care să-l
împlinească așa ca ea, că se gândește să se mute aici, să cumpere o casă
împreună cu ea, să facă naveta de la Los Angeles. În rest, sunt sigură că era al
dracului de onest.
Am închis ochii strâns; voiam ca Maya să vadă cum mă strâmb de dezgust.
Mi-era ușor să mi-l închipui pe Jack, după ce luase ceva la bord, șoptind
dulcegării ipocrite până când Terra se topea, i se înmuiau picioarele și-i
îngenunchea în față ca să-i deschidă șlițul pentru că el era alesul.
— Știi care-i culmea? Jack credea fiecare cuvânt, i-am spus Mayei. Oricât de
șocant ți s-ar părea.
— Și cu însurătoarea cum rămâne?
— N-am nicio explicație pentru asta, am spus eu cu voce slabă.
— De ce bărbații le spun femeilor asemenea lucruri scandaloase, știind că or
să le rănească?
— Mi-e teamă că majoritatea bărbaților sunt mincinoși patologici. Ar face
orice, ar spune orice numai ca să pună laba pe-o femeie. E în ADN-ul lor. Unii
sunt mai degenerați decât alții. Oricât de cinic ar suna, dacă m-aș desolidariza de
ei, probabil că n-aș mai avea prieteni printre bărbați. M-am întors către ea. Îmi
cer scuze din partea sexului nostru.
Maya râse sardonic, dar râsul îi pieri repede.
— Știu că asta n-o mai încălzește cu nimic pe Terra, dar cu vreo două zile în
urmă Jack chiar se gândea să anuleze nunta. Eu cred că e îndrăgostit de-a binelea
de ea, oricât de ridicol ar părea.
— Asta-i o nebunie, spuse Maya.
— E actor. Iar actorii sunt mincinoși incurabili, și mai ales sunt duși cu pluta.
— Cum e logodnica lui, dacă pot să întreb?
— E superbă. Provine dintr-o familie înstărită. E tot ce-ar visa un bărbat.
— Ca să vezi, pufni ea disprețuitor. Și ce-ar spune dacă ar ști ce face
logodnicul ei?
— Cred că raționamentul de doi bani al lui Jack este „dacă ea nu află, atunci
nu contează”.
— Și tu ești de acord cu această filosofie? mă întrebă oftând.
— Nu. Ți-am spus că nu. Am fost șucărit rău. Dar ce puteam să fac?
— Ești și tu la fel ca el? întrebă de data asta pe un ton mai blând. Chiar tu ai
spus că toți bărbații sunt așa.
— Probabil că odinioară eram. Dar eu m-am îndreptat. Cred în fidelitate.
Oricât de greu de acceptat ar fi.
Se ridică într-un cot și mă privi cu o oarecare neliniște.
— De-asta ai divorțat? Ai înșelat-o?
I-am evitat privirea întorcându-mă către perete, gândindu-mă cu jind la încă o
țigară și la acel moment paradiziac exact înainte de confesiunea mea.
— Au fost o mulțime de motive complicate, am răspuns eu evaziv.
Se pare că Maya nu mai avea răbdare să aștepte, fiindcă se aruncă spre
telefon.
— Ar trebui s-o sun pe Terra chiar acum și să-i spun totul.
— Maya? am apucat-o de încheietura mâinii și am tras-o ușor înapoi. Plecăm
sâmbătă. Mai așteaptă puțin. El o să dea vina pe mine, iar tu o să distrugi o
prietenie de lungă durată. Ține minte, nu eram obligat să-ți spun. Nu că asta m-ar
face un sfânt sau altceva.
Maya ezită, apoi puse lent receptorul înapoi în furcă. Tonul supărător al
telefonului încetă. Oftând, se întinse înapoi în pat. Am încercat s-o sărut dar nu
voia să fie sărutată și-și întoarse cu răceală fața.
— Ascultă. Îmi pare rău. Cred că suntem demni de tot disprețul.
— Demni de tot disprețul, mă îngână Maya, fără intenția de a fi amuzantă.
Felul în care o spusese m-a făcut să mă simt jalnic, așa că m-am întors pe partea
cealaltă adâncindu-mă în desconsiderarea de sine.
Am rămas întinși pe pat în întuneric fără să ne spunem vreun cuvânt multă
vreme. Mânia și dezaprobarea ei păreau la fel de palpabile ca și cearșafurile de
doi bani care-mi zgâriau corpul gol. Aparatul de aer condiționat intră în
funcțiune și începu să sufle aer cald prin cameră, acoperind pe moment greierii și
respirația Mayei de lângă mine. Voiam s-o țin în brațe – fusese o noapte lungă și
se întâmplaseră atât de multe, iar eu eram secătuit și jinduiam după confortul
corpului ei – dar simțeam că afecțiunea ei față de mine tindea vertiginos către
zero în acel moment. La fel ca toți scriitorii, uram respingerea, așa că am rămas
la locul meu, nenorocit și singur, neavând nevoie ca să-mi confirme cu voce tare
despărțirea noastră bruscă. În cele din urmă, amândoi ne-am cufundat într-un
somn chinuit.
În zori am simțit un cuțit în inimă când am auzit-o pe Maya dându-se jos din
pat și dispărând în baie. Ceva mai târziu dușul începu să curgă. M-am frecat la
ochi. Lumina răsăritului conferea perdelelor o aură de culoarea somonului. Nu
dormiserăm mai mult de câteva ore agitate.
Maya ieși din baie, ștergându-și părul cu prosopul, și se îmbrăcă în grabă. N-
am coborât din pat și nici n-am spus nimic; doar îi urmăream mișcările în lumina
obscură și așteptam, lăsând-o să plece fără să-și ia la revedere dacă asta voia.
După ce termină cu îmbrăcatul, se așeză greu pe marginea patului cu spatele
la mine și oftă. Își înclină capul, deschise poșeta și-și scoase portofelul. Auzind
foșnet de bancnote numărate m-am ridicat contrariat. Maya așezase o grămadă
de bancnote de cincizeci de dolari pe cuvertură ca un crupier de blackjack care
împarte cărțile de joc.
— Maya? am întrebat buimăcit.
— De data asta eu trebuie să-ți mărturisesc ceva, începu ea.
Mă uitam siderat când la ea, când la bancnotele de pe pat.
Privi în gol câteva momente spre perete, dându-mi impresia că înăuntrul ei se
dădea o luptă cumplită. Își trase respirația și spuse repede, dar clar: — Jack mi-a
dat o mie de dolari ca să-mi scot la bătaie cele mai bune sticle de vin și practic să
te seduc.
Simțeam cum clipesc din ochi, încercând să-mi dau seama ce se întâmpla cu
adevărat.
— Ce-ai spus? am zis bâlbâindu-mă.
Își trecu mâna prin părul ei lung, încă nepieptănat, vizibil stânjenită. Chipul ei
arăta trist și obosit.
— Bineînțeles că nu aș fi făcut-o dacă nu aș fi vrut, dacă nu aș fi simțit nimic
pentru tine, continuă ea. Jack mi-a spus că nu ai avut relații intime cu nimeni de
la divorț și m-a încurajat să te fac să ieși din izolare. Apoi continuă cu vocea
tremurându-i de mânie. Dar prietenul tău e un porc împuțit! Spune-i să-și ia banii
lui de rahat și să și-i bage în fund!
Mă uitam la ea înmărmurit. Șocul era un pic prea mare pentru mine.
— Îmi pare rău. Se ridică abătută de pe pat. Sper că nu mă urăști. Se uită la
mine pentru ultima oară. Și sunt convinsă că ceea ce s-a întâmplat aseară a fost
mai mult decât un simplu act sexual. Păcat că a trebuit să se termine în felul ăsta.
Își luă poșeta și ieși în fugă, trântind ușa în urma ei.
— Maya! am strigat după ea.
Camera se cufundă iarăși în întuneric. Încercam să îndur ceea ce simțeam, dar
nu puteam. M-am târât jos din pat și m-am îndreptat clătinându-mă, ținându-mă
de burtă, către baie. M-am prăbușit în fața toaletei și am vomitat vin de
Burgundia în valoare de peste o mie de dolari.
 JOI:

REVELAȚII

Pe la zece și jumătate în dimineața aceea ușa s-a deschis și Jack a intrat

țanțoș. Am țâșnit de pe scaunul unde îl așteptam de patru ore, am făcut un pas
mare și l-am pocnit în plină figură. El făcu câțiva pași îndărăt clătinându-se, apoi
căzu grămadă pe covor, ținându-se de nas. Mi-am scuturat mâna, care mă durea
ca naiba.
— Ce mama dracu’ te-a apucat, bă? țipă Jack întins pe podea.
— Știi tu mai bine!
Jack se holbă șocat la mâna lui pătată de sânge.
— Sângerez, omule.
— Ridică-te, nenorocitule, am spus, stând deasupra lui.
Jack rămase țintuit la podea. Mi-am dat seama că nu urma să se ridice imediat
de jos și că nu avea chef să riposteze, așa că am găsit un prosop la baie și i l-am
aruncat.
— Nu suport să văd sânge, am spus.
Mototoli prosopul și-l apăsă pe nas.
— De ce m-ai lovit, bă dilăule? întrebă el supărat.
Am adunat bancnotele de pe pat și i le-am azvârlit în față. Banii s-au risipit în
aer căzând peste el ca niște pene mari.
— Tu chiar i-ai dat Mayei o mie de dolari ca să se culce cu mine? Ce dracu-a
fost în capul tău?
Jack se ridică anevoie în picioare, încă amețit de la torpila mea. Se îndreptă
clătinându-se către un scaun pe care se așeză greoi.
— Și ce mare scofală? spuse el cu o voce slabă.
— Ce mare scofală? Ai transformat-o într-o prostituată ordinară. Asta-i marea
scofală. Mi-am desfăcut brațele în semn de deznădejde. Tocmai atunci când
începusem să am sentimente pentru ea.
— N-a fost ideea mea, ci a Terrei.
— Ei nu, zău. Adică ea e capul răutăților? Asta îmi spui tu mie? mi-am întins
capul în față, provocându-l să dea explicații.
— Așa este. Aruncă o privire prosopului și văzând că încă mai sângera rău și-
l puse înapoi pe față.
— Hai sictir. Scutește-mă.
 Tonul vocii i se ridică un pic pe măsură ce explicația sa căpăta formă.
— I-am spus Terrei că nu ești genul de om pentru care sexul e doar un
divertisment, și ea a venit cu ideea să-i dau Mayei ceva bani și să fac înscenarea,
ca să zic așa.
— Chiar a fost ideea Terrei? am întrebat eu.
Jack încuviință din cap.
— Iisuse. Credeam că mai jos de-atâta n-am unde să mă mai duc. Dar văd că
mai sunt niște etaje bune! M-am așezat pe marginea patului îngropându-mi fața
în palme. Al dracului să fiu dacă-mi vine să cred. Mi-am ridicat privirea către el.
Tu cum crezi că mă simt eu acum?
— Păi, n-ar fi trebuit să-ți spună, pentru numele lui Dumnezeu!
— Dar mi-a spus! Acum, de parcă nu erau destule porcării în viața mea,
trebuie să mai suport și ignominia că o femeie s-a culcat cu mine pentru că
fusese plătită.
— Nu mă băga în Webster.
— Am nevoie de o explicație înainte de a mă îndrepta către cea mai apropiată
intersecție.
— Oricum voia să se culce cu tine, gagiule. Îi căzuseși cu tronc. Tu voiai să te
culci cu ea. Ea aștepta să te dai la ea. Eu n-am făcut decât să pun totul în
mișcare, să vă dau un impuls.
— Ți-a trecut vreodată prin cap că poate exista vreun motiv anume pentru
care nu m-am dat la ea?
— Da? Și care-i ăla mă rog?
N-am răspuns nimic. Totul era prea absurd.
— N-am vrut decât să te ajut s-o pui, omule, spuse Jack cu amărăciune.
M-am uitat la el posomorât. O tăcere apăsătoare se lăsă în cameră. Atât de
puțin îmi lipsea să-mi fac bagajele și să-l las baltă chiar acolo, totuși, cu toată
mânia mea, încă mai aveam indispensabila răbdare pentru a-mi da seama că
această acțiune pripită, oricât de justificată ar fi fost de comportamentul lui
mișelesc, ar fi putut avea repercusiuni grave asupra lui. Și în afară de asta, mă
hotărâsem în modul meu paradoxal de moral ca într-un fel sau altul să mă asigur
că ajunge dracului odată și la altar. Acum măcar aveam un motiv ca să-l scot din
împuțita mea de viață.
— Ei, cum a fost? mă întrebă ștrengărește.
— Du-te dracului.
— A dat banii înapoi. Arătă către bancnotele împrăștiate pe covor. Asta
însemnă că te place.
— Ți-a trecut vreodată prin scăfârlie, când cloceai toată aberația asta, că dacă
aș fi aflat că ai plătit-o ca să mă seducă nu aș fi fost niciodată în stare să mă
încurc cu ea?
— Te rog, nu începe iar.
— Nu-mi vine să cred de ce-ai putut să fii capabil.
— Voiam numai să-i dau un impuls.
— Un impuls de o mie de parai?
— Vinurile alea valorau mai mult, bă amețitule. A fost cadoul nostru pentru
ziua ta de naștere.
Continuam să clatin din cap. Nu puteam să-mi dau seama dacă pur și simplu
băuserăm atât de mult încât pierduserăm contactul cu realitatea, sau chiar exista
o justificare rezonabilă pentru nebunia lui.
— Nu i-am zis „uite o mie de dolari, iubito, du-te și trage-i-o prietenului
meu”, spuse Jack. Nici chiar așa. N-am plătit-o ca să te seducă. I-am spus doar
că-ți plac femeile îndrăznețe.
Mă privea în ochi ca să-și demonstreze sinceritatea. Apărarea lui, la început
neconvingătoare, începea încet să capete substanță pe măsură ce se desfășura, iar
eu simțeam, împotriva voinței mele, că încep să mă îmblânzesc.
— Vinul cum a fost? întrebă el cu blândețe.
— Fabulos, am recunoscut în silă. Mai mult decât pot descrie cuvintele.
— Păi vezi? Totul a mers fain.
Mi-am ridicat corpul sleit de pe pat, m-am dus la fereastră și am dat la o parte
perdelele lăsând să pătrundă soarele în cameră. O altă dimineață de cameră de
comerț la Buellton. Am mijit ochii din cauza luminii orbitoare. Apoi am aruncat
o privire înapoi către Remingtonul lui Brad întrebându-mă morbid dacă mai era
încărcat.
Jack se ridică cu greu de pe scaun. Încă mai ținea la nas prosopul îmbibat cu
sânge și mi-am dat seama că se putea să se fi rănit grav.
— Cred că mi l-ai spart, omule, spuse strâmbându-se.
— Îmi pare rău, am murmurat. Îmi pare sincer rău.
Se îndreptă clătinându-se cu pași grei către baie. Ceva mai târziu am auzit
șuieratul dușului. M-am întins pe pat și l-am așteptat să termine gândindu-mă ce
mai trebuia să facem în ceea ce avea să fie o zi lungă. Parfumul Mayei rămăsese
pe pernă și eu îl adulmecam iar și iar, sperând ca să mi se întipărească definitiv
în memorie.
Când Jack termină cu dușul și cu îmbrăcatul, încă îi mai sângera nasul. În
ciuda obiecțiilor sale, l-am dus cu mașina la spitalul din Lompoc. N-am vorbit
prea mult – mahmureală, trădări, sentimente rănite – în timpul scurtului drum pe
șoseaua 246. În timp ce ne apropiam de Lompoc, un front dens de aer marin
venise din zona oceanului înnegurând soarele și transformând peisajul într-o
masă de gri inform.
 — Ceva mesaje aseară? întrebă în cele din urmă Jack.
Am clătinat din cap că nu.
— Ciudat.
— Ce anume?
— Asta înseamnă că Babs nu a mai sunat de douăzeci și patru de ore.
— Poate că s-a hotărât să-ți dea pace. Să te lase să te bucuri de ultimele zile
de vacanță.
Se încruntă și clătină din cap.
— Ești îngrijorat?
Jack ridică din umeri. Dar puteam să-mi dau seama după expresia feței lui că
era.
În Lompoc, un orășel mai degrabă cenușiu, în care nu găseai altceva decât
restaurante mexicane ieftine și prăvălii cu francize americane, am ajuns la spital
fără să am nevoie de ajutor, cunoscând deja drumul. După ce am completat
formularele de rigoare, am fost întâmpinați la urgență de către același internist
tânăr care îi tratase lui Jack coasta fisurată prima dată.
— V-ați făcut abonament? glumi el.
Am chicotit, dar Jack nici măcar nu schiță un zâmbet.
— Așadar, ce-ai pățit la cârmă? întrebă doctorul, arătând către nasul umflat al
lui Jack.
— M-am lovit de ușă, minți Jack. Cred că mi l-am spart.
Doctorul își îngustă ochii sceptic și examină rapid nasul lui Jack. Apoi întinse
mâna și-l apăsă ușor cu degetul arătător. Totuși nu suficient de ușor, deoarece
Jack sări înapoi țipând de durere.
— Hei, mai încet, doctore!
— Cred că ai dreptate. S-ar putea să fie spart. Hai să mergem la radiologie și
să facem o tomografie.
Internistul îl conduse pe Jack, care n-avea niciun chef de toate aceste lucruri,
pe un coridor mohorât. M-am retras în aceeași cameră de așteptare cu becuri
fluorescente unde bântuisem cu două zile în urmă și mi-am găsit un scaun. În
fața mea era o fată pe care o ținea de mână un tânăr. Fata plângea încetișor, iar
băiatul încerca s-o consoleze îndemnând-o să se roage împreună. M-am aplecat
și am început să răscolesc prin teancul de reviste vechi de pe măsuță, căutând-o
pe cea cu testul referitor la respectul de sine pe care-l făcusem data trecută. După
o noapte petrecută cu Maya eram nerăbdător să aflu dacă-mi crescuse – ori poate
scăzuse – vreun pic. N-am găsit revista, în schimb am dat de horoscopul meu pe
luna în curs. Suna cam așa: „Ți-aduci aminte de acele vremuri când arătai și te
simțeai grozav și de sentimentul de siguranță pe care îl aveai? Deși începutul de
an a fost agitat, Venus și Marte (planetele pasiunii) te susțin; zilele tale de glorie
sunt pe cale să revină în forță!”
Am hotărât că era un moment prielnic ca să-mi verific mesajele, așa că am
traversat camera de așteptare către telefonul public, rugându-mă ca zilele mele
de glorie să fie pe punctul de a începe.
„Nu-aveți-mesaje-noi”, recită vocea electronică. Am închis, întrebându-mă
dacă nu cumva transmisesem amărăciunea mea în vocea fără inflexiuni sau dacă
Panasonic o făcea în mod intenționat să sune așa. Și oare n-ar fi fost mai bună o
voce încântătoare de femeie care să răspundă vesel: „Nu ai mesaje noi, dar sunt
sigură că urmează să sosească. Rezistă, Miles, zilele tale de glorie abia încep!”?
O oră mai târziu, Jack reveni în camera de așteptare purtând un plasture pe
nas și cu nările îndesate cu tifon. Nu ar fi arătat atât de caraghios dacă n-ar fi fost
banda care forma un X mare pe fața lui. Paloarea ochilor să-i nu făcea decât să
sporească efectul comic. Privirea lui îmi stârnea râsul. Am dus mâna la gură ca
să nu dau drumul la un hohot. Apoi, nemaiputând să mă stăpânesc, am pufnit pe
nas. Jack îmi întoarse spatele și se îndreptă spre ieșire.
Înapoi în mașină, am pornit motorul și l-am lăsat să meargă în gol câteva
momente. M-am întors către Jack, care se uita abătut în gol.
— Două radiografii în două zile. Cred că ești deja radioactiv, Jackson.
După câteva minute își întoarse capul lent către mine. De aproape, arăta
monstruos.
— Condu! îmi ordonă scurt.
— Așadar, care e verdictul?
— Deviație de sept, răspunse el mohorât.
Am arătat cu degetul către plasture.
— Și asta… o să-l repare? M-am lăsat copleșit de râs pentru o clipă și a
trebuit să mă aplec peste volan ca să mă sprijin.
— Nu, răspunse Jack calm. E o măsură de precauție.
— Promit să nu te mai pocnesc din nou, i-am spus printre cascadele de râs.
— Apreciez asta, Miles, spuse Jack. Îți sunt chiar recunoscător.
Am trecut în marșarier ca să ieșim din parcare.
— Și, ce-au de gând să-ți facă?
Jack, pierzându-și cumpătul, trase un pumn în bordul mașinii și izbucni:
— După nuntă va trebui să consult un ORL-ist ca să mi-l dreagă! Altfel m-
aleg cu un nas ca al lui Gerard Depardieu! Fața i se făcuse roșie ca focul, ochii
stăteau să-i iasă din orbite de furie, iar părul i se zburlise, dându-i un aspect de
arici.
Am cotit pe artera principală și am ieșit din oraș, abținându-mă cu greu să nu-
i servesc replici de genul „Vive la France” sau „Ce mai faci, Jimmy
Durante{18}?”. Jack încercă să-și pună ochelarii de soare, dar îi fu greu să-i fixeze
pe nasul său acum supradimensionat. În cele din urmă reuși să-i aranjeze,
lentilele întunecate făcându-l să semene cu un soi de încrucișare între om și
păianjen. După o clipă privirea lui s-a mutat încet către mine. M-am uitat și eu la
el. Au urmat câteva momente de liniște, apoi m-am dezlănțuit într-un alt hohot
de râs cu lacrimi. Jack, păstrându-și calmul, coborî parasolarul și își examina
fața în oglinjoară. Apoi, încet-încet, începu și el să râdă. Într-adevăr, doar asta
mai putea să facă.
Era încă devreme și aveam nevoie să ne omorâm timpul într-un fel sau altul,
dar Jack nu avea chef de degustări cu plasturele său grotesc pe nas, așa că ne-am
hotărât să mergem la La Purisima pentru o partidă amicală de golf – „Fără
pariuri de data asta”, mă prevenise Jack –, pentru că era foarte probabil să nu
găsim pe nimeni pe acolo. Jack nu era sigur că o să-l țină coasta, la stilul-la care
lovea el mingea, dar voia să facă o încercare.
Am parcat mașina și ne-am scos bagajele. Cât timp am plătit taxa de intrare și
chiria pentru mașinuță – măcar atât puteam să fac și eu – Jack își făcu plinul cu
băutură la bar, căutând cu disperare o schimbare de dispoziție.
Din cauza durerilor, loviturile fulgerătoare ale lui Jack se transformară rapid
într-un fel de ciomăgeală de om al cavernelor care încearcă să-și omoare cina.
După patru găuri chinuite și o serie de junghiuri demoralizatoare, Jack hotărî că
n-are rost să mai continue. Așa că se refugie în mașinuță, resemnându-se să-și
bea berile Firestone și să mă urmărească pe mine cum închei traseul. Vântul nu
mai bătea, frontul de aer marin fusese gonit de soarele fierbinte, iar cerul
redevenise senin și de un albastru pur. N-aveai nevoie să joci ca să apreciezi un
asemenea peisaj.
— Îmi pare rău că te-am pocnit, am spus sincer în timp ce coboram dealul
către a șasea gaură.
— Nu te credeam în stare de-așa ceva, spuse Jack, care începuse să-și revină
după două beri și să-și recapete simțul umorului.
— Cred că ultima dată când chiar am lovit pe cineva a fost în clasa a patra, i-
am răspuns. Trebuie să recunosc că eram turbat de mânie.
— Te înțeleg, spuse Jack pe un ton conciliant, dar tot nu-mi vine să cred că
tipa ți-a spus de bani și ți i-a dat înapoi. N-are nicio logică. Clătină din cap
nedumerit. Apoi, de parcă o lumină s-ar fi aprins în mintea lui încețoșată, se uită
țintă la mine. Nu cumva i-ai spus ceva?
— Nu, am mințit. În acele împrejurări, nu cred că era momentul potrivit să-i
mărturisesc că-l dădusem de gol cu privire la nuntă.
— Ceva trebuie s-o fi șucărit din moment ce ți-a dat înapoi mia de dolari,
spuse el suspicios.
— Poate că sexul i s-a părut atât de bun încât n-a mai simțit nevoia să fie
recompensată, am spus oprind mașinuța lângă mingea mea. Am coborât, mi-am
scos crosa numărul trei de lemn și am exersat câteva lovituri leneșe.
— Acuma știu că minți, spuse Jack desfăcând a treia bere și luând o
înghițitură zdravănă.
— Poate că mi-a dat banii pentru că i-ai spus că sunt falit și am nevoie de ei.
— La naiba, gagiule, de ce aș spune așa ceva?
— Păi nu tu i-ai spus că n-am mai dat la buci de la divorț? Ceea ce nici măcar
nu-i adevărat, că veni vorba.
Jack lăsă capul în jos vinovat. Se gândi la ceva câteva momente, apoi întinse
mâna după bere și mai luă o gură sănătoasă.
M-am uitat pe foaia de scor din obișnuință, dar de fapt nu la cât mai aveam de
parcurs mi-era gândul.
— Vreau să zic, cum ai putut să-i spui un asemenea lucru unei femei pe care
abia dacă o cunoști? Asta mă înfurie mai rău decât faptul că i-ai dat un miar ca
să desfacă două sticle de vin bun și să mă seducă.
Jack rămase înghețat în tăcerea lui.
— Pentru că voiai să i se facă milă de mine, nu-i așa?
— A mers figura, se răsti Jack.
— Deci ea mă lasă să i-o trag de milă, dar pe urmă are mustrări de conștiință.
Tu cum te-ai simți să ți se spună așa ceva?
— Te place, omule, spuse Jack cu jumătate de gură. De-asta ți-a dat banii
înapoi. Și-a dat seama că până la urmă treaba oricum urma să iasă la lumină, și a
considerat că n-ar fi corect să păstreze banii.
— Atunci de ce nu ți i-a dat ție? Așa ar fi putut să țină toată treaba sub tăcere.
Dacă ar fi ținut la mine cu adevărat, ar fi putut să-mi cruțe sentimentele. Jack nu
răspunse. Bineînțeles că nu avea idee de adevărata sursă a mâniei Mayei. Și te
mai întrebi de ce ai nasul spart!
Dintr-odată, am auzit vâjâitul unei mingi căzând în iarbă exact în spatele
nostru, apoi ne-am trezit cu ea în mașinuță ricoșând de mai multe ori, ca un
glonte rătăcit.
— Ce dracu’ se întâmplă? zise Jack sărind afară. Mi-am întors capul. La
gaura precedentă se profilau patru persoane, două cupluri. Unul dintre bărbați își
agita crosa deasupra capului și striga către noi: — Mergeți, bă, mai departe!
— Idiotu’ ne-a luat la țintă, i-am spus uimit lui Jack.
Jack își făcu mâinile pâlnie la gură și strigă:
— Hai sictir, boule!
— Dă-mi mingea lui, i-am zis.
Jack recuperă mingea intrusului și mi-o aruncă pe deasupra mașinuței. Am
lovit-o ușor cu capătul crosei până când mi-am potrivit-o pe un smoc de iarbă.
Apoi, aproape fără avânt, i-am aplicat o lovitură teribilă cu crosa numărul trei,
exact în direcția lor. Mingea a țâșnit ca din pușcă, razant cu pământul, păstrându-
și traiectoria mortală ca o rachetă de croazieră.
— Excelentă lovitură, gagiule! exclamă Jack aplaudând.
Cei patru, auzind zgomotul sec al izbiturii, s-au adăpostit în spatele
mașinuțelor în timp ce mingea șuiera pe deasupra capetelor lor. Jack își plesni
genunchiul cu palma și râse cu poftă. Cei doi bărbați au sărit enervați într-una
dintre mașinuțe și au pornit în viteză către noi ca să se răzbune.
Jack, nelăsându-se mai prejos, apucă o crosă de fier din geantă și începu să o
agite ca pe un iatagan.
— Să vezi ce-o să ne mai distrăm! strigă el. Să vezi ce-o să ne mai distrăm.
Mașinuța încetini la vreo cincizeci de metri de noi. Jack înaintă spre ei
fluturând crosa de fier cu furia unui jucător de baseball care are o zi proastă.
După ce au văzut mai de-aproape namila cu cap mare, nas bandajat, bermude,
tricou pătat de bere și ochelari puși strâmb, năpustindu-se către ei cu o crosă pe
care o ținea ca pe o bardă deasupra capului, bărbații au întors mașinuța și duși au
fost.
Jack alergă după vehiculul în retragere într-un zigzag nebunesc, agitându-și
crosa către ei de parcă ar fi fost un cioban înfuriat gata să ciomăgească niște hoți.
— Mai încearcă o dată să ne lovești, tembelule, și o să-ți violez nevasta!
Jack se întoarse la mașinuța noastră. Se simțea bine pentru că reușise să-i
gonească pe cei doi tipi. Amândoi nu ne mai puteam opri din râs. La urma-
urmei, m-am gândit eu, poate chiar vom reuși să trecem peste toată povestea asta
cu Maya și Terra.
Jack mai bău o bere în timp ce eu ajunsesem la gaura a nouă. Nu jucam cine
știe ce, dar nici nu-mi păsa. Jack se pare că mă iertase pe deplin pentru că-l
pocisem de dimineață. Probabil ajunsese la concluzia că și-o cam căutase cu
lumânarea, chiar dacă, așa cum spusese și el, ar fi fost mai frumos din partea
mea să-i trag una în barbă.
— Nu nasul ți-l ochisem, i-am spus, în timp ce terminam a cincisprezecea
gaură, iar soarele se pierdea într-un nor dens de ceață în fața noastră. A fost doar
una din acele lovituri sălbatice născută din mânie și lipsă de somn.
— Înțeleg, spuse el, bolborosind un pic cuvintele din cauza berii. Nu e vina
ta. De fapt, cred că toată treaba asta ne-a apropiat și mai mult, chiar dacă într-un
mod straniu și nedorit.
Deși de obicei făceam bășcălie de observațiile lui încețoșate de aburii
alcoolului, de data asta m-am abținut. Dincolo de cuvintelor lui simțeam o
emoție adevărată. Așa că atunci când și-a ridicat mâna și a zis „Bate palma,
frate”, i-am prins-o și l-am lăsat să mă tragă către el, strângându-ne apoi mâinile
aproape de fețe de parcă am fi făcut un pact de sânge.
— Îmi pare rău, spuse el.
— Ai meritat-o, am spus arătând către nasul său.
— Știu, spuse abătut. Am dat-o-n bară.
— Ce-a fost a fost.
Zâmbi și îmi dădu drumul la mână.
Am terminat traseul, ne-am încărcat crosele în mașină și am pornit-o înapoi
către Buellton. Soarele fusese înghițit de tot de norul înnegurat iar șoseaua era
învăluită într-o mantie cenușie de ceață fină. Ne făceam planuri pentru seară.
Terra și Maya evident nu intrau în discuție, mersul la cinema părea un
compromis plictisitor, așa că ne-am hotărât, la propunerea lui Jack, să petrecem
o seară liniștită într-un restaurant cu pretenții din Santa Ynez Valley deschis de
curând și să bem sticla de Latour ’82: ideea lui Jack de a îngropa securea
războiului.
— Ești sigur că vrei s-o destupi? l-am întrebat. Pentru că nu ești obligat.
— Categoric. Dă-o dracului. Cine știe când o să mai avem ocazia să bem
împreună și doar tu ai spus că e… cum i-ai zis?
— În declin.
— Exact. Îi trece vremea, spuse el ironic.
— Este datoria mea, în calitate de semicunoscător într-ale vinurilor, să te
informez că ai putea să iei peste o mie de dolari pe ea.
Jack dădu din mână a lehamite.
— Mi se rupe. Și-n plus, îmi plac mai mult Caberneturile decât Pinoturile. M-
am întors și m-am uitat spre el. Nu suntem la fel, adăugă.
— Amin.
Amândoi râdeam de săptămâna noastră nebunească de burlaci când intram în
parcarea de la Windmill Inn. Dintr-odată, Jack intră în panică. Scoase capul pe
geam și se uită la ceva îngrozit.
— La naiba! spuse el. Nu te opri.
— Ce-ai zis?
— Pleacă! Pleacă dracului de aici! spuse cu o voce înspăimântată, împingând
cu ambele mâini bordul mașinii, de parcă ar fi încercat s-o împingă.
Am apăsat tare pedala de accelerație. Jack își fixase privirea pe camera
noastră în timp ce treceam în viteză pe lângă ea. Am ocolit motelul și după ce
am găsit un loc de parcare în față la The Clubhouse am oprit motorul. Jack
respira greu; arăta ca un sărit de pe fix.
— Ce-ai pățit? Ce s-a-ntâmplat?
Își întoarse încet către mine ochii plini de neliniște.
— Cherokee-ul Terrei e parcat în fața camerei noastre.
 — Ce-ai zis?
— E în camera noastră, omule!
— Ei și? Poate că e întinsă goală pe pat și te așteaptă.
Jack luă în considerare posibilitatea pentru un moment.
— I-ai spus ceva Mayei aseară?
— Nu, am mințit din nou.
— Atunci ce dracu’ face-n cameră?
— De unde știi că e mașina ei?
— Pentru că este. Cine mai are abțibild cu „Ai vin”{19}?
— O! M-am prefăcut că mă gândesc câteva momente. Ți-aduci aminte de
prima noapte când am ajuns aici și i-am spus lui Charlie la The Hitching Post că
te însori? Poate că el te-a dat de gol.
— Așa e, își aminti Jack. La naiba. Se întoarse spre mine să-mi ceară un sfat.
Ce facem acum?
— Intrăm în cameră, i-am sugerat de parcă n-ar fi fost mare brânză.
— Ușor de zis pentru tine.
— Atunci o să mai zic o dată: intrăm în cameră. Înfruntă-ți soarta ca un
bărbat.
Supărat, Jack arătă cu degetul către plasturele de pe nas:
— Mi-o tot înfrunt de vreo două zile, căpcăunule! Am pufnit în râs în ciuda
situației dificile în care se afla. Dar cum mama dracu’ a intrat în cameră? întrebă
Jack, mai mult pe sine decât pe mine.
— Probabil că i-ai dat cheia, Jason.
Își clătină capul și se uită încruntat.
— Nu, nu i-am dat-o. Arătă amenințător cu degetul către mine. Și dacă-mi
mai zici o dată Jason o să folosesc sticla aia de Latour pe post de apă de gură.
— Nu i-ar fi fost greu să intre în cameră, am opinat eu. Pe aici toată lumea
cunoaște pe toată lumea.
Jack trase adânc aer în piept și scoase un oftat.
— Fir-ar al naibii. Bătea nervos darabana cu degetele pe coapse. Fir-ar al
naibii!
— Trebuie să fac un duș, am mormăit, îndemnându-l să facă ceva.
— Mă gândesc. Mă gândesc. Coborî parasolarul și se uită în oglinjoară. Era
evident că nu-i plăcea ce vedea. La naiba, omule, nu pot s-o las să mă vadă așa!
Cu o mișcare rapidă își smulse bandajul țipând: Au! Iisuse! Rahat! Raaahat! Se
examină din nou. Nasul și zona din jurul lui căpătaseră o nuanță hidoasă de
purpuriu-gălbui.
— Vrei să vin cu tine sau te descurci singur? l-am întrebat.
— Nu, vino cu mine.
 — E-n ordine, hai s-o facem.
Ne-am dat jos din mașină și am pornit pe jos către camera noastră. Jack se
mișca șovăitor, iar eu îl tot împingeam de la spate.
— Îi e dor de tine, omule, l-am tachinat.
— Daaa, sigur, spuse Jack. E ceva putred aici.
Urcam scările cu precauție, niciunul dintre noi nefiind prea nerăbdător să
ajungă la destinație.
— Probabil că i-ai dat întâlnire aici, dar erai atât de beat că ai uitat cu
desăvârșire, i-am spus.
Jack îmi aruncă peste umăr o privire disprețuitoare.
— N-aș prea crede, gagiule. Asta-i o chestiune serioasă, nu te mai ține de
cioace.
Am urcat scările și apoi ne-am furișat pe coridorul în aer liber către camera
noastră, aplecați ca doi școlari care încearcă să nu fie văzuți de profesor. La o
cameră depărtare de a noastră m-am oprit. Jack își întoarse capul și se uită la
mine, iar eu i-am făcut semn cu mâna că am mers suficient. Clătină din cap că
înțelege și înaintă posomorât în întâmpinarea destinului.
Continuă să pășească grijuliu, de parcă s-ar fi aflat pe un teren minat. Când în
cele din urmă ajunse în dreptul ușii, bătu în loc să scoată cheia și să intre direct,
lucru care mi s-a părut puțin ciudat – poate că știa ceva ce nu știam eu.
— Terra? Sunt eu, Jack. Ești aici? strigă el. Nu se auzi niciun răspuns din
interior. Jack se întoarse și ridică din umeri.
Am făcut un gest cu mâna dreaptă ca și cum aș fi folosit o cartelă imaginară
ca să deschid ușa îndemnându-l să intre.
Jack căută în buzunarul de la spate și-și scoase cardul. Îl trecu prin fantă, apoi
apăsă cu mâna pe clanță. Întredeschise ușa suspicios și își introduse capul
înăuntru.
— Terra? Ești aici? întrebă el.
Lipsa oricărui răspuns mi-a dat un pic de încredere și m-am apropiat în
spatele lui Jack, în timp ce el deschise ușa și se încumetă să facă un pas înăuntru.
Totul s-a petrecut cât ai clipi din ochi. Am apucat s-o zăresc pe Terra complet
îmbrăcată sărind din pat. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este un obiect
mare ridicat spre tavan și aproape simultan o scânteie orbitoare și un foc de armă
asurzitor. Întreaga cameră păru să se zguduie și din tavan căzu tencuială de parcă
ar fi explodat o grenadă.
Jack și cu mine ne-am întors pe călcâie și am tulit-o pe coridor strigând
„Rahat! Rahat!” ca apucații. Când am ajuns în capul scărilor, ne-am oprit și-am
aruncat o privire speriată înapoi ca să ne dăm seama cu ce aveam de-a face. Ceea
ce am văzut ne-a făcut să ne-nghețe sângele-n vine. Terra ieșise pe coridor în fața
camerei noastre, țintind cu Remingtonul lui Brad către corpurile noastre chircite
de frică. Părul ei blond era răvășit și ochii îi ardeau de mânie.
— Ticălos nenorocit! țipă Terra. Mincinosule! Nenorocitule! Mincinosule!
— Terra, spuse Jack ridicând lent mâinile, de parcă s-ar fi predat. Lasă arma
jos. Cineva ar putea să fie ucis.
— Chiar ar putea să fie, iubărețule. Îndreptă țeava armei deasupra capetelor
noastre și mai trase un foc către soarele care asfințea. Reculul armei o făcu să se
clatine puțin dar își recăpătă repede echilibrul.
Am început să cobor treptele una câte una, numai că nebunul de Jack se apucă
să se apropie încet-încet de ea.
— Haide, Terra, o rugă el, făcând pe curajosul. Lasă arma jos. Te rog.
— De ce nu mi-ai spus că te însori? șuieră Terra, care devenea și mai furioasă
pe măsură ce Jack înainta spre ea.
— Îmi pare rău, spuse Jack jalnic, continuând să avanseze cu pași ezitanți.
Îmi pare sincer rău.
— Așadar e adevărat? Chiar te însori duminica asta?
Jack, aflat acum la mai puțin de zece pași de ea, se opri și-și coborî capul cu o
rușine ostentativă, adoptând în mod instinctiv ipostaza protectivă a unui personaj
demn de milă, care să vorbească pentru el.
— Îmi pare rău, repetă Jack, încercând să o înduioșeze, îmi pare nespus de
rău.
Terra își întinse capul înainte.
— Îți pare rău? Și cum rămâne cu toate rahaturile pe care mi le-ai spus?
Ticălos nenorocit! Vocea ei devenise un țipăt isteric. Mincinos netrebnic!
— Okay, okay, încercă Jack să o calmeze. Te-am mințit, îmi cer iertare.
Acum, pune arma jos. Te rog, Terra, nu fă ceva nechibzuit.
Terra îndreptă încet anihilatorul de mistreți al lui Brad către Jack și ridică
piedica, precum o veritabilă Annie Oakley{20} a zilelor noastre. Câțiva curioși
cazați în motel trăgeau cu ochiul de după perdele din camerele lor ca să vadă ce
era cu toată hărmălaia, cu niște expresii întipărite pe fețe care sugerau că erau
prea speriați să se încumete să iasă. Bănuiam că nici polițiștii nu erau prea
departe.
Timp de câteva momente chiar mi-a fost teamă pentru viața lui Jack. Apoi, în
timp ce așteptam înmărmuriți următoarea mișcare a Terrei, ochii i se umplură
brusc de lacrimi. Lăsă brațele să-i cadă fără vlagă, iar arma ateriză pe ciment.
După care își acoperi fața cu mâinile și începu să plângă în hohote.
Jack, profitând de ocazie, se îndreptă către ea cu grijă, de parcă s-ar fi
apropiat de un animal rănit.
— Haide, Terra, totul e-n ordine. Încă prudent, Jack înainta cu pași mici,
întinzând o mână ezitantă precum o insectă care-și întinde antenele. Când ajunse
la ea, o apucă rapid de antebrațe și încercă să-i ia mâinile de la ochi. Terra,
ascultă-mă, spuse Jack cu fermitate. Ascultă-mă!
— Nu, urlă ea cu furie, invadată de un nou val de adrenalină. Ești un
mincinos! O javră ordinară!
Jack reuși cu greu să-i smulgă mâinile de la ochi. Erau umflați de la plâns iar
machiajul se împrăștiase peste tot în jurul lor.
— Ascultă-mă, o imploră Jack fără să mai înainteze, dar părând a avea
situația sub control.
— Nu! țipă ea, smulgându-și mâinile din strânsoarea lui Jack. Apoi, într-un
surprinzător moment de ferocitate, își ridică mâna dreaptă și îl zgârie pe față pe
Jack ca un animal furibund.
Jack își duse o mână la față strigând de durere.
— Au! Iisuse! Genunchii i se îndoiră puțin și se dădu înapoi un pas ca să se
pună la adăpost de alte lovituri.
Terra se aplecă înainte cu mâinile în șolduri, schimonosindu-și de mânie fața
ei frumoasă.
— Credeam că mă iubești. Și tu te însori duminică? Scrâșni din dinți ca o
vrăjitoare din filme. Nemernicule! Sper să crăpi! Se îndreptă, îi întoarse spatele
și dispăru ca o vijelie pe scările din celălalt capăt al coridorului. Am auzit apoi
portiera mașinii ei trântindu-se și motorul uruind. Scârțâitul cauciucurilor
acompanie valul de înjurături slobozite de Terra în timp ce ieșea în trombă din
parcare într-un nor de fum și praf.
Am alergat către Jack, care sta sprijinit de tocul ușii, încă ținându-se cu mâna
de obrazul drept. Când își îndepărtă palma, am văzut patru zgârieturi adânci
brăzdându-i obrazul de sus până jos. De parcă n-avea fața destul de paradită!
— La naiba, gemu el.
— Omule, da’ știu că te-a greblat, nu glumă, am spus eu.
— Fir-ar al naiba, sângerează, spuse Jack, uitându-se consternat la mâinile
lui.
— Te-a aranjat rău de tot, l-am aprobat. Să nu te uiți în oglindă pentru o
vreme. O lună, poate.
— La dracu’, tipa e nebună de legat.
— Acum nu-ți pare bine că nu te-ai mutat aici să te însori cu ea?
— Tacă-ți fleanca, gagiule, făcu Jack.
— Ar fi trebuit să-i spui, am zis eu în apărarea Terrei.
— Să-i spun ce?
— Adevărul. În loc să-i împui capul cu toate aburelile alea de îndrăgostit
adolescent. Poate că s-ar fi culcat cu tine oricum.
 — N-am nevoie să-mi ții predici. Mă doare de-nnebunesc.
Eram gata să mă iau la harță cu el, când dintr-odată am auzit vaierul unei
sirene care creștea în volum. Amândoi am înghețat: veneau caraliii!
Cu o surprinzătoare prezență de spirit, Jack îmi spuse scurt:
— Ia arma! Du-o la mașină! Du-o dracului de aici!
M-am aplecat, am înșfăcat arma care zăcea la picioarele mele și am fugit la
mașină. I-am zărit cu coada ochiului pe cei doi bătrâni care probabil că sunaseră
la poliție, holbându-se la noi printre perdelele de la fereastră cu capetele lipite
unul de altul de parcă ar fi fost gemeni siamezi.
Am reușit să ajung exact când polițiștii intrau în parcare cu girofarul încă
pornit. Am lăsat arma lui Brad în mașină, apoi m-am întors. Mai mulți dintre
clienții motelului, auzind sirena, ieșiseră din camere și se adunaseră pe verandă
și jos în parcare, șoptind și arătând cu degetul, încercând o reconstituire a ceea ce
se întâmplase.
Am urcat scările și m-am îndreptat către cameră să văd ce face Jack,
prefăcându-mă că mă întorc de la The Clubhouse după ce luasem ceva la bord –
o ipostază în care mă puteam transpune cu multă ușurință. Când am ajuns acolo,
Jack stătea în fața camerei noastre flancat de doi șerifi ai districtului Santa
Barbara cam de vârsta noastră. Cel care părea să fie șeful era înalt, cu o burtă
care se răsfrângea peste curea. Partenerul său era cu un cap mai mic și agitat ca o
pasăre pe sârmă. Amândoi aveau mustăți identice, stufoase și pe oală, care îi
făceau să arate de parcă le-ar fi lipsit buzele superioare. Stațiile de recepție
prinse de gulerele jachetelor pârâiau enervant.
— A fost doar o ceartă cu prietena mea, explica Jack care încerca să dea o
tentă inofensivă celor întâmplate.
— Ce s-a-ntâmplat, Jack? am întrebat făcând pe neștiutorul. Ce-ai pățit la
față?
— Eu și Michelle ne-am certat puțin, răspunse Jack, jucându-și perfect rolul
de naiv.
— Tu cine ești? mă întrebă suspicios ăl mai mare.
— E prietenul meu, răspunse Jack.
— Stai acolo, spuse șeriful îndreptând un deget amenințător către mine. Apoi
se întoarse la Jack. În lumina slabă de afară rana lui Jack arăta mai puțin
îngrozitoare decât era în realitate. Unde e prietena ta acum? îl întrebă șeriful.
— Fosta prietenă, îl corectă Jack. S-o ia dracu’, nu știu și nu-mi pasă. Sper să
n-o mai văd niciodată. Vedeți și voi ce mi-a făcut. Arătă către față așteptând
compătimire.
Șeriful mai scund se apropie de Jack să se uite mai bine.
— Arată destul de nasol. Vrei să mergi la spital?
 — Nu, răspunse Jack, vizibil alarmat de perspectiva unei a treia vizite. O să
supraviețuiesc.
— Cineva a raportat niște împușcături, continuă cel înalt. Posezi cumva o
armă – aruncă o privire la permisul de conducere al lui Jack – … domnule Cole?
— Nu, categoric nu. Susțin controlul armelor, spuse Jack justificându-se. Își
desfăcu brațele de parcă i-ar fi venit o idee. Probabil a fost eșapamentul mașinii.
Dobitoaca nu și-a mai reparat-o de ani de zile.
— Ce-a înfuriat-o în așa hal încât să-ți facă una ca asta? continuă cel mai
scund.
Jack lăsă să-i cadă bărbia în piept, adoptând o poză à la Stanislavski{21}.
— E puțin jenant, începu timid, foindu-se stingherit.
— Te-ascultăm, zise șeriful cel înalt.
— Pretinde că i-am dat herpes, spuse Jack aproape în șoaptă. Evită privirile
celor doi cu o jenă cât se poate de credibilă.
Șeriful cel scund se propti sfidător în fața lui și-l întrebă provocator ca și cum
ar fi vrut să-l umilească: — Și? I-ai dat?
Situația risca să degenereze și eram aproape sigur că Jack o să-i spună ceva
de genul „Te bag în mă-ta de piticanie”, dar reuși să se abțină, răspunzându-i cu
o politețe grețoasă: — Nu, domnule.
Cei doi șerifi, Stan și Bran în toată regula, se uitară unul la altul.
— Verifică și camera, spuse cel înalt, care era fără îndoială șeful.
Scundacul dispăru înăuntru. Jack făcu un gest subtil către mine.
— Trebuie neapărat să-mi golesc vezica, i-am zis eu celui înalt.
— E-n ordine, spuse el, dându-mi voie să merg la toaletă.
Am mers înăuntru, am trecut pe lângă cel care nu era șef și m-am ușurat
rapid. Când am ieșit, șeriful cel scund își concentra atenția asupra lăzilor de vin
stivuite lângă zid.
— Ce-i cu tot vinul ăsta? întrebă el suspicios, ridicând capacele unora dintre
lăzi și băgându-și nasul înăuntru.
— Scriu despre vinuri, i-am răspuns eu. Lucrez la un articol despre podgoriile
din districtul Santa Barbara pentru Wine Spectator.
Încuviință scurt din cap, părând a fi convins de minciunica mea. Apoi ridică
privirea spre tavan, unde împușcătura Terrei lăsase un semn. După care observă
tencuiala căzută pe cuvertura patului. Era totuși un pic mai vizibilă decât aș fi
sperat.
— Ce-i asta? spuse arătând către tavan, devenind din nou bănuitor.
— Un dop de la o sticlă de șampanie Krug ’90, i-am răspuns. Sar al dracului,
mai ales după atâția ani. Un tip a fost ucis odată de un dop ca ăsta.
— Aha, răspunse el, fără a fi impresionat. Își îngustă ochii, mai inspectă o
dată rapid camera, apoi ieși să-i raporteze superiorului. L-am urmat și m-am
oprit în cadrul ușii.
— Nimic deosebit, spuse el. În afară de mai multe lăzi de vin. Arătă către
mine cu degetul mare peste umăr. Zice că scrie articole pentru reviste despre
vinuri.
Șefului nu părea să-i pese. Privi ceva mai atent fața lui Jack. Pe lângă cele
patru zgârieturi care încă mai sângerau, lovitura mea de dimineață îi umflase rău
nasul iar ochii i se blegiseră de tot.
— Se pare că prietena ta ți-a tras o bătaie pe cinste, îi zise lui Jack pe un ton
disprețuitor.
Amândoi făceau haz de necazul lui Jack în timp ce copiau datele din
permisele noastre de conducere.
Șeriful înalt ne dădu înapoi actele și ne avertiză:
— Aveți grijă să nu mai iasă vreun scandal pe aici, pentru că dacă ne faceți să
venim din nou, vă săltăm.
— Nu vă faceți griji, îi asigură Jack. Nu se mai întoarce.
Apoi puse o mână părintească pe umărul lui Jack de parcă l-ar fi compătimit
pentru ceea ce pățise.
— Și-ar fi bine ca următoarea prietenă pe care ți-o faci să fie una pe care să
poți tu s-o caftești.
Șerifii plecară chicotind, fiind chemați către o altă infracțiune din orășelul lor
de doi bani, fără îndoială la fel de caraghioasă.
Jack și cu mine ne-am retras în cameră și am închis ușa după noi morți de
oboseală. Am intrat în baie și mi-am făcut mult așteptatul duș. Când am ieșit,
curat și întrucâtva împrospătat, Jack era întins pe pat, ținând o pungă cu gheață
pe fața lui zgâriată și se uita mohorât la un meci de base-ball la televizor.
— Cred că cina și sticla de Latour au ieșit din discuție, i-am spus cu tristețe.
Jack nu spuse nimic, păstrându-și expresia abătută. În timpul pauzei
publicitare schimbă programul, trecând cu nerăbdare de la unul la altul, de parcă
încerca să șteargă orice gând, orice sentiment.
M-am îmbrăcat cu pantalonii și cămașa și m-am așezat pe patul meu,
flămând, obosit și tânjind după un pahar cu vin.
— Așadar, ce vrei să facem acum?
Jack nu răspunse. Fără o vorbă, se ridică anevoie din pat și se așeză în fața
oglinzii de pe măsuța de toaletă. Dădu la o parte punga de gheață de pe obraz și
își examină fața.
— Cum ți se pare?
L-am privit îndelung și atent.
— Ca și cum ai suferit un accident de mașină.
 Încuviință din cap, luând în considerare toate aspectele pro și contra ale
poveștii pe care eram pe cale s-o născocim.
— Cu excepția zgârieturilor, am adăugat.
Îmi aruncă o privire interzisă din oglindă.
— Doar dacă nu… am pocnit din degete, era o pisică în mașină!
Jack flutură un deget către mine în semn de reproș.
— Ai grijă, gagiule.
— Scuză-mă. M-am ridicat din pat. Hai să mergem să mâncăm ceva.
Afară, vremea se stricase și abia dacă se mai vedeau câteva petice de cer
luminat de stele printre norii înnegurați. Am mers cu mașina spre est pe șoseaua
246, un pic alunecoasă din cauza ploii, până am ajuns la A.J. Spurs, un local
popular pentru turiști unde se serveau porții uriașe de friptură la grătar, care erau
în general pe măsura clienților.
În interior elementul predominant era lemnul. Lemn de rășinoase pentru
mese, lemn tare de pin pentru scaune și lemn de plută pentru tavan. Partea
superioară a pereților era decorată cu trofee de vânătoare de toate mărimile și de
toate speciile ale căror capete priveau în jos către meseni cu ochi goi de sticlă, în
timp ce muzica rock clasic îi asalta din sistemul audio.
Din fericire, am fost conduși într-un separeu în formă de semilună, feriți de
privirile celorlalți clienți. Hotărâsem s-o iau mai încet cu pileala, nu doar pentru
că lista lor de vinuri era execrabilă, dar și pentru că voiam să mă păstrez pentru
festivalul Pinotului din ziua următoare. Jack era destul de supărat și nici el nu
prea avea chef să bea. Și având în vedere prin câte trecuse, îi înțelegeam lipsa de
entuziasm. Amândoi am luat câte un pahar de Merlot roșu, cu gust rânced și iz
de stejar, care era o mizerie în comparație cu Latour ’82 pe care plănuisem să-l
bem mai înainte.
Ieșind din restaurant după cină într-o ploaie măruntă, Jack insistă să conducă
el. Cheile erau la el și oricum nu ar fi acceptat un refuz.
Ne-am urcat în mașină și Jack porni motorul. Ieși din parcare și se îndreptă
spre est pe șoseaua 246 spre Solvang.
— Unde mergem? am întrebat. Eram zob de oboseală și tot ce mai voiam la
ora aia era să m-arunc în pat și să trag la aghioase.
— Nu vreau să mă-ntorc la motel. Poate se întoarce dementa aia. Hai să bem
ceva la barul ăla din Los Olivos, unde mi-ai spus că au niște vinuri mai de
doamne-ajută, propuse el, disperat se pare, pentru că se alegea praful atât de
seară, cât și de toată săptămâna noastră de burlaci.
— Bine, am spus eu fără tragere de inimă. Dar la întoarcere conduc eu.
O sclipire diabolică – pe care n-o mai văzusem de multă vreme – apăru în
ochii lui când apăsă pe accelerator.
 Am trecut printr-un Solvang pustiu, cu obloanele trase, așteptând în hibernare
următoarea invazie de Crăciun a turiștilor, apoi am făcut stânga pe Alamo
Pintado Road și ne-am îndreptat spre nord către Los Olivos. Farurile mașinii
erau singurele lumini în bezna de afară, drumul nefiind iluminat. M-am simțit
dintr-odată cuprins de un sentiment de liniște în timp ce mergeam în tăcere. Ne
apropiam cu pași mari de nunta de duminică și chiar eram pregătit pentru
despărțirea de șturlubaticul meu prieten. Fusese o săptămână teribil de
solicitantă, plină de peripeții, și mă simțeam ușurat să ajung la capătul ei.
Cam la un kilometru și jumate de varianta către Los Olivos, Jack trase pe
dreapta pe trotuarul de pietriș al drumului, exact în fața unui stejar masiv și
noduros. După ce opri motorul se întoarse spre mine și-mi spuse scurt: — Pune-
ți centura!
— Ce-ai zis?
— Pune-ți dracului centura. Ridică tonul. Nu vreau să mă tragă vreun curcan
pe dreapta. Okay?
— Bine, bine. Iisuse.
Mi-am tras centura peste piept și am fixat-o bine.
— Gata, hai să mergem, i-am spus.
Fără să clipească, Jack apăsă pedala de accelerație până la fund și intră direct
în stejarul din față. Am auzit un bubuit puternic și în același moment am fost
aruncat violent în față. Dar centura de siguranță mă opri – slavă Domnului! – să
fiu proiectat prin parbriz și să aterizez pe capotă.
— Ce mama dracului? am strigat.
— Nu-ți fă griji, spuse Jack calm, o să plătesc pentru tot.
— Ce dracu’ faci?
Arătă cu degetul către fața lui devastată.
— Cum vrei să explic asta? M-am certat cu o tipă care m-a bătut de mi-a
sunat apa-n cap pentru că a aflat că mă însor și că nu e ea mireasa? Ridică un pic
tonul. Ori poate am fost la grădina zoologică, am nimerit în cușca ursului și m-
am luat la trântă cu el? Trase schimbătorul de viteze, dădu mașina înapoi vreo
zece metri, apoi, înainte să pot să protestez, apăsă tare pe accelerator și se izbi a
doua oară de stejar. Din nou am fost proiectat înainte și-napoi ca un manechin de
testare a mașinilor.
— Cine mama dracului te crezi? am țipat eu.
Jack intră repede înapoi pe Alamo Pintado Road înainte ca cineva să ne vadă
și să cheme poliția.
Stăteam cu mâinile încrucișate pe piept, uitându-mă în gol și fierbând în suc
propriu.
— Merge încă, spuse Jack încercând să mai slăbească tensiunea.
 — Ce mai consolare.
— De ce n-au funcționat airbag-urile?
— De unde dracu’ să știu?
— O să-ți plătesc reparația, gagiule.
— Și eu cu ce naiba mai merg?
— Îți închiriez o mașină când ajungem la Paso Robles. P-asta o repar acolo și
ți-o aduc la Los Angeles după nuntă.
Am clătinat din cap dezgustat.
— Ești nebun de legat. Dumnezeule, de-abia aștept să te însori și să scap
dracului de tine!
Jack avu o reacție întârziată, dar nu scoase o vorbă.
Restul drumului l-am parcurs într-o tăcere mormântală. Ajunși în Los Olivos,
Jack parcă mașina în față la Skorpios, un pitoresc local grecesc. M-am dat jos
sictirit și-am dat ocol mașinii ca să văd cât de rău fusese afectată. Capota și
grilajul semănau cu o folie gigantică de staniol mototolit. Farul din stânga atârna
într-o parte într-un ghem contorsionat de metal și fire electrice, iar bara de
protecție se îndoise în V și atârna caraghios în șuruburi.
— Vreo două miare de voie, am estimat cu amărăciune când Jack veni lângă
mine să arunce și el o privire.
— La naiba, nu contează, spuse Jack pe un ton cavaleresc. Puse mâna
conciliator pe umărul meu îndemnându-mă să intru în restaurant. Haide, fac
cinste cu o sticlă de care vrei tu.
Scorpios era un local întunecos, fără pretenții, al cărui personal purta haine
grecești. Nu era aglomerat, așa că ne-a fost ușor să găsim scaune libere la barul
lung din lemn. Am trecut în revistă lista de vinuri pornit să mă răzbun și după o
scurtă deliberare am ales un Cabernet Silver Oak Napa ’97, 175 de dolari sticla.
Jack acceptă fără să crâcnească. Voiam să mă abțin de la Pinot și să-mi păstrez
bolta palatină pentru festivalul care avea să vină. Caberneturile pot avea un gust
bogat, puternic și înălțător, dar mie de obicei, n-aș putea spune exact de ce, mi se
par banale. Dar acest Silver Oak era fin și impetuos, de-a dreptul geologic.
Mmmmmmmm, nu mai puteam de bucurie, beam nu doar din plăcerea de a gusta
un vin de calitate, dar și ca să-mi șterg din minte imaginea automobilului meu
distrus.
Pe măsură ce seara se scurgea lent, începeam să iert și să uit de distrugerea
intenționată a mașinii mele. Iar Jack, care râdea din nou din toată inima,
regăsindu-și buna dispoziție, se dădea în mod surprinzător la barmanița cu
trăsături porcine. Avea părul blond spălăcit și cârlionțat și forme durdulii
cuprinse cu greu de costumul ridicol tirolez. Sânii masivi amenințau să evadeze
din vesta neagră cu dantelă iar o beretă roșie stupidă era cireașa de pe tort,
încoronând un chip cu atât de mult machiaj încât arăta de parcă i-ar fi căzut fața
într-un castron cu făină. Și ca să le pună capac la toate, era una din acele femei
hlizite care râdeau din orice, indiferent cât de cretin era subiectul. Izbucnea în
hohote nestăpânite de râs care culminau cu niște pițigăieli enervante la fiecare
rahat pe care-l spunea Jack. În semiîntunericul de la bar nu cred că putea să vadă
pe de-a-ntregul desfigurarea lui. Ori poate că era vrăjită de bancnotele pe care el
i le vântura cu nonșalanță prin față, lăsând-o să înțeleagă că deși era paradit rău
de tot, la capitolul lovele era blindat.
Întorcându-mă de la toaletă, am crezut că nu mai aud bine – Jack, aplecat
peste bar, uitând cu nesimțire de mine, își aranja un rendez-vous la apartamentul
ei din Solvang. Cum era posibil ca de la un flirt de trei parale și o etalare
nechibzuită de bani să se ajungă atât de repede la o tragere de-o noapte?
Când Durdulia își mută copitele către niște clienți pe care îi ignorase până
atunci, Jack se întoarse către mine și-mi șopti: — O să mă duci la Solvang și mă
lași acolo. Vii să mă iei dimineață.
— Glumești, nu?
— Gagiule, tocmai am decartat pentru o sticlă de Silver Oak Cab.
— Dar e o scroafă ordinară! mai jos de-atâta n-ai cum să decazi, Jackson. O
s-o faci de oaie și de data asta or să-ți pună scula în ghips.
— Tipa e al naibii de amuzantă. Și de asta am acum nevoie, gagiule, un pic de
distracție. Era ceva trist în felul în care o spunea, așa că aproape mi-a părut rău
de el când i-am întors spatele.
Prea obosit ca să mai protestez – ceea ce ar fi fost oricum cu desăvârșire inutil
– am condus mașina către Solvang, urmând instrucțiunile pe care Durdulia le
mâzgălise pe un șervețel.
Am ajuns acolo destul de ușor. În timp ce o așteptam să sosească, m-am întors
către Jack și l-am întrebat: — Ești sigur că vrei să faci asta? Nu pare să fie genul
tău.
— Ascultă, începu Jack, vorbind un pic împleticit de la băutură. Știu ce e-n
capul tău: am ajuns să mă dau în bărci cu ultima panaramă. Și știu că nu ești de
acord. E-n regulă. Dar trebuie să mă descarc într-un fel sau altul. Nu sunt sigur
că înțelegi ce vreau să spun. Tu te pricepi la vin, literatură și filme, dar nu-mi
înțelegi oful.
— Okay. Cred că în domeniul ăsta trebuie să-mi mărturisesc incompetența.
Farurile unui Ford Escort rablagit, apărut de după colț, ne întrerupseră
conversația. Văzând mașina mea, Durdulia claxonă, apoi și-o parcă pe a ei în
fața casei, stinse farurile și se revărsă afară, făcând semn cu mâna, încântată de
parcă nu mai văzuse sulă de-un car de ani.
— N-arată chiar așa de rău, spuse Jack. Și-n plus, îmi plac astea mai à la
Rubens, zise el, aruncându-mi un rânjet.
— N-o să întârzii la festivalul Pinotului de mâine?
— În niciun caz. N-aș rata să-l văd pe Brad pe post de șofer pentru nimic în
lume. Întinse mâna după mânerul portierei. Nici măcar pentru o femeie.
— Distracție plăcută, am spus eu plictisit. Ai cauciucurile la tine?
— Le am, spuse pipăindu-și portofelul din buzunarul de la cămașă.
— Nu vreau s-o molipsești pe Babs de herpes.
— Așa e, frate, așa e.
Jack ieși din mașină și traversă strada să-și întâmpine Durdulia. Se
îmbrățișară ca niște îndrăgostiți dintr-o telenovelă siropoasă ce nu se mai
văzuseră de mult timp. Jack o cuprinse într-o îmbrățișare de urs și o ridică de la
pământ. Hohotele ei de râs păreau că amenință să-mi spargă parbrizul. Având în
vedere tema generală a călătoriei de până acum, m-am temut pentru o clipă ca
Jack să nu facă hernie de disc.
I-am urmărit dispărând braț la braț în apartamentul ei. Apoi am ridicat geamul
portierei, l-am băgat pe Hope Sandoval în CD player și am dat volumul la
maximum. Am întors mașina și am pornit înapoi către Buellton, muzica obscură
a lui Hope care te îndemna să-ți tai venele fiind companionul ideal pentru acest
final de noapte deprimant.
 VINERI:

ORI LA BAL, ORI LA SPITAL

În zorii zilei am fost trezit dintr-un vis zbuciumat de niște bocănituri

insistente în ușă. Am țâșnit din pat, gândindu-mă în primul moment că prietenii
noștri șerifii se întorseseră să mai cerceteze o dată camera. În timp ce creierul
meu se lupta să se trezească, am auzit o voce familiară.
— Deschide ușa! strigă Jack ca un nebun. Eu sunt, gagiule! Trezește-te!
Deschide ușa!
— Imediat, am răspuns eu buimăcit.
— Dă-i bătaie!
M-am dus la ușă și am descuiat-o. Afară l-am văzut pe Jack în lumina palidă
a răsăritului, îmbrăcat doar în chiloți, clănțănind din dinți cu brațele încrucișate
pe pieptul gol. Fruntea îi era acoperită cu picături de transpirație ca pișcăturile de
vărsat și gâfâia, scoțând aburi pe gură în aerul rece al dimineții.
— Iisuse Hristoase. Dă-mi drumul până nu mă fac țurțure. Mă dădu la o parte
intrând în cameră.
— Ce s-a-ntâmplat? am întrebat închizând ușa, fiind încă pe jumătate
adormit. M-am frecat la ochi încercând să alung somnul și sperând că visam
încă. Dar nu era așa; uitându-mă la el a doua oară am devenit încă și mai
nedumerit.
— Ce naiba faci în chiloți, omule?
Jack își trase o haină pe el, se lăsă greu pe marginea patului și-și îngropă fața
în palme rușinat. Se uită din nou la mine după câteva momente de tăcere.
— Tâmpită dracului e măritată.
— Ce-ai zis? am întrebat închizând ușa, începând să mă dezmeticesc.
— Bărbată-su, care era-n tura de noapte sau ceva de genul ăsta, vine pe la
șase și mă găsește întins pe covor lingând-o pe nevastă-sa între craci.
— Iisuse, Jack! Iisuse.
— Am rupt-o la fugă. N-aveam de ales.
— În chiloți?
— Am avut noroc să-i iau și p-ăștia! Se scutură dezgustat încercând să alunge
din minte amintirea evadării lui ca prin urechile acului.
— Și ai alergat tot drumul de la Solvang până aici?
— Ca popa.
 — Sunt șapte kilometri jumate, Jackson.
— Șapte jumătate, fir-ar mama lor a dracu’. Și desculț pe deasupra!
— Noroc că nu te-a văzut cineva. Iisuse.
— Da, sigur, zise Jack. Ca de exemplu domnul Șerif Rozătorul.
— Te băgau naibii la balamuc.
— Ba bine că nu, gagiule. Ascultă-mă pe mine, credeam că nu mai ajung. Am
tăiat-o printr-o fermă de struți și unul din nenorocitele alea de pterodactile s-a
luat după mine. Dat în mă-sa de rău. Credeam că vrea să-mi mănânce scula!
— Ți-ar fi făcut un pustiu de bine.
Jack râse sarcastic.
— M-am simțit precum Cornell Wilde în The Naked Prey{22}.
— Bine că ești viu și nevătămat, am spus. Sper că măcar ți-ai luat portofelul.
Jack clătină din cap că nu.
— La naiba, omule. Și ce-ai de gând să faci?
Își ridică fața lui mare, nebărbierită, zgâriată și învinețită și-și aținti ochii
încercănați asupra mea.
— Trebuie să ne întoarcem.
— Nu, nu, nu. Nici să nu-ți treacă prin cap. Nu mă bag într-o asemenea
nebunie, i-am spus retrăgându-mă instinctiv către cealaltă parte a camerei.
— Aveam în portofel toate cărțile de credit, mia de dolari, actele de identitate,
totul, spuse Jack stăruitor.
Furios m-am întors cu fața la el.
— Și, mă rog, cum propui să-l recuperăm?
Jack întinse mâna sub pat și scoase Remingtonul lui Brad.
— În momentul acesta probabil că se ceartă sau ceva de genul ăsta. Mergem
acolo, batem la ușă, îi băgăm arma-n față și-i spunem că-mi vreau portofelul
înapoi.
— Asta-i o nebunie! Las-o baltă. Ți-ai pierdut portofelul. Zici că l-ai pierdut
în vreun bar și cu asta basta. M-am afundat în unicul scaun din cameră ca să-mi
accentuez punctul de vedere.
Se lăsă tăcerea.
— Gagiule, începu Jack după o vreme cu o voce pierită. Am verighetele în
portofel.
— Ce-ai zis?
— Ce-ai auzit.
— Cumpără altele noi. Cui dracului îi pasă de niște nenorocite de verighete?
— Babs le-a ales. Au un model deosebit și numele noastre gravate pe ele.
Trebuie să ne întoarcem. Dacă le pierd, o să mă pună la zid.
M-am simțit copleșit de o senzație neplăcută.
 — La naiba, tu chiar îți bați joc de mine.
— Nu glumesc, omule.
În lumina palidă a dimineții mi-am condus din nou mașina rablagită pe
șoseaua 246, simțindu-mă ca Rommel huruind prin Sahara în ultima lui
campanie. Jack stătea lângă mine, cu Remingtonul lui Brad ivindu-i-se dintre
picioare ca o gigantică erecție de metal. Se uita abătut, dar hotărât, prin parbrizul
murdar.
— Ți-a zis că e măritată? l-am întrebat.
— Da, răspunse Jack cu jumătate de gură.
— Atunci ce dracu’ a fost în capul tău? Trebuia să-ți iei picioarele la spinare
în momentul în care ți-a spus-o.
— Zicea că nu se-ntoarce până la nouă. M-am trezit cu el la șase.
— Tocmai când ți-era lumea mai dragă, nu-i așa, Romeo?
Jack ignoră replica mea.
— Vreau doar să-mi recuperez nenorocitu’ ăla de portofel.
— Cum a fost tipa? l-am întrebat din obișnuință.
— Excitată ca naiba. S-a zbătut toată noaptea ca un păstrăv pe uscat. Mi-a
spus că bărbată-su nu i-o mai trăsese de ani de zile.
— Grozav! Un tip care n-a mai pus-o de ani de zile vine din tura de noapte și
o prinde pe nevastă-sa în flagrant cu un individ cu față de hamburger, care o
șterge în chiloți pe ușa din față. Ne băgăm într-un cuib de viespi, Jackson.
Jack strânse tare arma și o ridică pe umăr cu aerul rigid al unui recrut.
— De-asta o să intrăm acolo pregătiți.
— La naiba, omule, hai să ne gândim la altă soluție.
— O să recuperez verighetele alea! șuieră el. Sunt de neînlocuit.
— La fel sunt și viețile noastre. Am apăsat tare pe frână și-am tras mașina pe
marginea drumului. Eu mă întorc la motel și plec acasă. N-am de gând să-mi
petrec restul zilelor la pârnaie de dragul a două nimicuri cu valoare sentimentală.
Jack se întoarse cu fața la mine. Nimic nu m-ar fi putut șoca mai mult decât
să-i văd fața devastată scăldată în lacrimi.
— Trebuie să recuperez inelele alea, Miles. Trebuie să ajung cu ele la nuntă.
Își șterse ochii cu dosul palmei. Nu-mi dădeam seama dacă se prefăcea, dar dacă
era așa, merita un Oscar cu prisosință. Am dat-o în bară, așa e. În timp ce
plângea puse mâna pe umărul meu. Am nevoie de ajutorul tău. Nu pot să fac
treaba asta singur. Trebuie neapărat să recuperez portofelul. Te rog. Mâinile îi
tremurau. Te rog. E ultimul lucru pe care ți-l mai cer.
Fără un cuvânt, am repornit motorul și m-am întors pe șoseaua 246. Ne-am
continuat drumul, în timp ce înăuntrul meu se dădea o luptă crâncenă între
dezgust, compătimire și sentimentul că renunțasem prea ușor.
 Intrând în Solvang de data asta dinspre Buellton și nu dinspre Los Olivos, a
trebuit să ghicesc drumul către cuibușorul de nebunii al Durduliei și al
încornoratului ei soț. După ce m-am rătăcit de vreo două ori am reușit să mă
orientez, i-am găsit complexul de apartamente și am oprit mașina într-o parcare
de peste drum. Împrejurimile începeau să se contureze pe măsură ce se lumina
de ziuă. Era o zonă cu clădiri de două-trei etaje acoperite cu stuc de culoarea
caramelei încadrate de un cer rece de cobalt. Cadrul ideal pentru un detașament
de trupe de asalt în mașinile lor blindate acompaniate de nelipsitele elicoptere ale
posturilor de televiziune.
— Nu intrăm cu Remingtonul, am spus făcând apel la ultima fărâmă de
rațiune pe care o mai aveam amândoi.
— Trebuie, mă contrazise Jack. Nenorocitu’ ăla e ditamai animalu’!
— Asta înseamnă violare de domiciliu și port ilegal de armă, Jackson. Putem
să stăm ani buni la răcoare. M-am uitat drept în ochii lui. Nu intru acolo cu tine
înarmat.
— Trebuie să-mi recuperez portofelul, spuse el scâncind ca un copil.
— Haide, termină cu văicăreala, ce naiba, l-am certat.
Îi încolți un gând în minte și se lumină la față.
— De ce nu te duci tu?
— Eu?
— Pe tine nu te cunoaște. Explică-i tu situația.
— Scuzați-mă, domnule, prietenul meu se regula cu soția dumneavoastră
acum vreo două ore și și-a uitat portofelul aici din greșeală, iar eu speram că…
mi-am încheiat micul meu discurs.
— Da, sună bine.
— Ca să m-aleg și eu cu nasul spart ca tine? Îmi bag picioarele, Jackson. Nu
eu te-am băgat în rahatul ăsta.
— Îți dau zece miare, omule. Nu poți și tu măcar să te duci acolo și să încerci
să te-nțelegi cu tipu’?
— Care vasăzică cele zece miare sunt condiționate! Atunci mă piș pe ele. Mai
bine sărac și curat.
Jack deschise furios portiera și încercă să iasă stângaci cu arma-n mână.
L-am apucat de cămașă și l-am tras înapoi.
— Unde te duci, Rambo?
— Mi-l iau singur, iepure ce ești.
— Stai un pic. Stai un pic.
Jack se așeză la loc și se întoarse spre mine.
Am întins mâna pe lângă pieptul lui și am închis portiera.
— Dacă te năpustești acolo cu o carabină în halul în care ești acum, singurele
legăminte pe care o să le faci duminică or să fie în spatele gratiilor cu un coleg
de celulă de două ori cât tine.
— Trebuie să-mi recuperez portofelul.
— Mai termină odată cu văicăreala, fi-ți-ar portofelu’ al dracu’! Iisuse
Hristoase! Am tras adânc aer în piept și m-am lăsat pe spate. Un minut sau două
s-au scurs în timp ce cântăream în minte toate posibilitățile. Care clădire e? am
întrebat, resemnat cu faptul că trebuia să intru-n joc.
Jack arătă către cea mai proeminentă dintre ele: o monstruozitate alb și roz cu
numele ironic de GRĂDINILE EDENULUI, inscripționat cu litere de metal
verzulii de-a latul fațadei.
— Ce număr are apartamentul?
— Treisprezece.
— Treisprezece? Glumești? N-ar trebui să existe un apartament treisprezece.
— Știu că nu, de-asta mi-l și amintesc.
— La naiba. Dracu’ să mă ia. Dracu’ să te ia. Nu-mi vine să cred în ce rahat
m-am băgat. Am izbit volanul cu pumnii până când au început să mă doară.
Bine. Dacă nu mă-ntorc în zece minute, la naiba, nu știu, sună pe agentul meu
literar și spune-i să-mi rescrie biografia. „Omorât în bătaie de către un soț turbat
în timp ce recupera verighete neînsemnate pentru un prieten psihopat înainte de a
putea vedea publicarea primului roman”. M-am uitat la el furios. Și orice-ar fi,
lasă aici împuțita asta de armă!
Am sărit din mașină și am traversat strada cu pași mari. Furia împotriva lui
Jack și adrenalina de rigoare mă propulsau înainte. Ce se putea întâmpla mai
rău? mă întrebam în timp ce mergeam pe aleea îngustă de beton care ducea către
complexul de apartamente. Și ce drept aveam asupra portofelului? Cu siguranță
contribuția fără voie la un adulter nu este o crimă, mă gândeam, de parcă mi-aș fi
pregătit o pledoarie. În realitate, făceam pe mine de frică.
Apartamentul 13 se afla la parter pe colț. Într-o curte de beton, prin care se
ițeau ici și colo buruieni, am ocolit o piscină jalnică, invadată de alge, care arăta
de parcă n-ar mai fi fost folosită de ani de zile.
În loc să mă duc direct la ușă, m-am furișat prin lateral, încordat la maximum
din cauza violenței iminente. Gândindu-mă cum îl doborâsem pe Jack dintr-o
singură lovitură, m-am hotărât pe drumul către apartament să-i ofer
încornoratului o șansă de a fi rezonabil, apoi să-l pocnesc și pe el și s-o șterg
repede cu portofelul înainte să se dezmeticească. Eram pus pe harță și, oricât de
rudimentar ar fi fost, ăsta mi-era planul.
Pe verandă mi-am lipit urechea de ușă, dar n-am auzit nimic. Câțiva metri mai
încolo pe coridor am văzut o ușă glisantă de sticlă întredeschisă. Mi-am dat
seama că pe acolo trebuie să fi fugit Jack. M-am îndreptat către ea tiptil și am
ciulit urechea către interior, ascultând. Nimic. Cu multă grijă, am dat la o parte
primul rând de perdele cu dosul palmei și am aruncat o privire înăuntru. În
sufragerie era o dezordine cruntă: haine împrăștiate, mobilă răsturnată și vase
sparte. Azvârliți pe o sacoșă galbenă ca voma am zărit ceea ce erau probabil
blugii decolorați ai lui Jack. Am făcut doi pași către ei, apoi am înlemnit când mi
s-a părut că aud ceva. De-abia se auzea, părea că cineva plânge, dar nu-mi
dădeam seama exact. Ascultând mai atent, am ajuns la concluzia că cineva
plângea în timp ce altă voce gemea. Gemetele erau ritmice de parcă ar fi fost
rezultatul vreunui fel bizar de sex.
Simțeam că mi se face rău de la stomac când m-am strecurat în cameră printre
perdele, lăsând ușa glisantă deschisă ca să-mi asigur o retragere rapidă. Sunetele
bizare păreau că vin dintr-un dormitor la capătul unui holișor. Mi-am dat seama
că plânsul era de femeie în timp de geamătul era al unui bărbat. O imagine
dezgustătoare îmi apăru în minte, nedorită, însă pe deplin formată. Am alungat-o
scârbit și am traversat camera după blugii lui Jack. Am scotocit rapid prin toate
buzunarele, dar portofelul nu era de găsit. Rahat!
În timp ce geamătul și plânsul creșteau atât în forță cât și în volum, eu
răscoleam neputincios prin brambureala din sufragerie în căutarea portofelului,
dar nu-l găseam și pace. Disperat deja, fiind conștient că pierderea sa și implicit
a verighetelor – bașca nasul spart al lui Jack și mașina mea făcută zob – ar fi fost
lovitura de grație pentru Babs și ar fi dus la anularea căsătoriei, m-am așezat în
patru labe și am început să mă târăsc pe covorul din hol către dormitorul din
fund ca un infanterist la instrucție. Inima îmi bătea să-mi sară din piept.
Am trecut pe lângă un șir de pantofi și haine aruncate pe jos, mișcându-mă ca
un șarpe pe nisip și julindu-mi coatele pe covor. Hainele apăreau în ordinea
tradițională în care te-ai fi așteptat ca oamenii să se dezbrace pentru sex: tricouri,
pantaloni și în cele din urmă lenjerie. Am recunoscut jacheta de piele a lui Jack
și am scotocit prin ea, în timp ce gemetele combinate ale actului sexual și
plânsetul deveneau mai puternice și mai apropiate, mai înflăcărate și mai ciudate.
Nici urmă de portofel. Fir-ar al dracu’. Pentru o clipă m-am întrebat ce-ar zice
agentul meu literar dacă m-ar vedea acum.
Pe măsură ce mă apropiam de dormitor, începeam să aud nu doar gemete, ci
și voci care le acompaniau. Încornoratul o bălăcărea pe Durdulia strigându-i: —
Nu credeai c-o să te regulez, curvo? Să vezi ce-o să ți-o mai trag.
Când am ajuns la ușa deschisă, am aruncat o privire oripilată la ceea ce se
întâmpla. E ceva neplăcut atunci când ești martor la un act sexual, oricine ar fi
cei implicați și oricare ar fi împrejurările. Încornoratul, un chelios cu ditamai
burdihanul, pieptul cât un butoi și fundul deranjant de păros, roșu ca racul la față
din cauza efortului, o călărea pe Durdulia cu frenezia unui pichamer scăpat de
sub control. Durdulia era întinsă sub el ca o plăcintă, cu mâinile legate cu eșarfe
de tăblia patului. Își bălăngănea capul înainte și-napoi de parcă ar fi fost în transă
într-un ritual baptist cu șerpi{23}, în timp ce încornoratul o pălmuia cu putere când
peste un obraz când peste altul.
— L-ai agățat și l-ai regulat, nu-i așa, curvo?
— Da l-am agățat și l-am regulat, răspunse sfidător Durdulia. Sunt o fată rea.
Sunt o fată tare rea.
Încornoratul o pălmuia peste față în același ritm îndrăcit.
— Și avea scula mai mare ca a mea?
— Nu, Daryl. Scula ta e mai mare. E cea mai mare, jur pe Dumnezeu.
O pălmuia din nou, grohăind.
— Dar ți-a plăcut să-l regulezi, nu-i așa, curviștină grasă ce ești?
— Mi-a plăcut să te văd cum mă prinzi când îl regulam.
Hopaaa!
— Cred și eu că ți-a plăcut, târfă, replică încornoratul. Ești doar o curvă în
călduri căreia îi place să fie fetiță rea ca să fie plesnită, nu-i așa?
Continuau să se reguleze și să se întărâte în aceeași manieră, acuzându-se
unul pe celălalt de infidelitate. Iar eu trebuia să suport totul în timp ce privirile
mele căutau cu disperare prin dormitor portofelul lui Jack.
Eram pe punctul să mă dau bătut, când dintr-odată l-am zărit în celălalt capăt
al camerei, stând deschis pe măsuța de toaletă la o frustrantă depărtare de zece
pași. Probabil că Jack și-l scosese din buzunar și-l adusese acolo când și-a pus
prezervativul – omul măcar dăduse dovadă de un minimum de prevedere, având
în vedere că vaginul Durduliei trebuie să fi fost un focar de infecție pentru
fiecare boală cu transmitere sexuală pe care ți-o puteai închipui.
Mi-am lăsat capul în piept gândindu-mă ce să fac, în timp ce respiram greu.
Buleul continua nestingherit, conversația lor murdară frizând ridicolul. Nu-mi
făceam griji cu Durdulia, evident, din moment ce era legată de pat. Încornoratul
era problema. Nu numai că era o namilă de om, dar mai era și înfuriat – un dilău
violent cu potențial pugilistic și o erecție cât toate zilele. Disperat după o ieșire
rapidă din criză, am pus la cale un plan riscant.
Anii de abstinență sexuală – probabil o minciună, mă gândeam – trebuie să-l
fi amorțit, întrucât ticălosului i-au trebuit vreo cincisprezece minute bune ca să-și
dea drumul. În timp ce mișcările i se iuțeau iar tonul vocii urca, semn că era pe
cale să-și termine dezgustătoarea sa misiune, m-am ridicat în picioare, am
traversat camera în fugă, am înșfăcat portofelul și am zbughit-o înapoi în hol. În
urma mea, l-am auzit pe încornorat zbierând: — Ce? Ce mama dracu’? urmat de
strigătul strident al Durduliei:
— A luat mia de dolari! Prinde-l! Prinde-l!
 Încornoratul, masiv și gol pușcă, ieși val-vârtej după mine pe ușa glisantă și
mă prinse tocmai când credeam că reușisem să scap fugind pe lângă piscină. Am
căzut amândoi în apa rece și urât mirositoare. Greutatea lui mă trase la fund,
ținându-mă sub apă. Mă zbăteam neajutorat, lovind fundul piscinei cu picioarele,
în timp ce el continua să mă apese cu putere pe cap. Secunde prețioase se
scurseră și plămânii începeau să cedeze puținul oxigen care le mai rămăsese. În
acel moment prelungit, în care ultimele imagini ale vieții îmi treceau prin minte,
am văzut-o pe Victoria și o succesiune de instantanee ale vieții noastre normale
de familie și mi-am dat seama cu amărăciune cât de tâmpit fusesem că-mi
bătusem joc de viața mea în așa hal.
Mă zbăteam cu ultimele puteri, simțind că eram pe cale să-mi pierd
cunoștința. Apoi am auzit un strigăt puternic urmat de o bufnitură. Dintr-odată
greutatea care mă ținea la fund a fost dată la o parte, iar eu am țâșnit la suprafață
ca un dop de plută, căscând gura larg după aer. Când în cele din urmă m-am
dezmeticit, l-am văzut pe Jack în piscină. Își încolăcise brațul de gâtul
încornoratului și îl trăgea către capătul adânc al piscinei. Încornoratul se
zvârcolea în strânsoarea puternică de nebun a lui Jack, înjurând și scuipând,
încercând să-și țină brațele deasupra apei.
— Termină bă, în morții mă-tii! Ori îți rup gâtul! țipa Jack.
M-am târât afară din piscină, scuipând apă și trăgând aer în piept cu nesaț.
Am îngenuncheat pe marginea ei gâfâind și încercând să-mi reglez respirația.
— Mi-ai luat portofelul? strigă Jack.
Încă amețit, am ridicat mâna dreaptă, în care țineam triumfător portofelul
precum Enea creanga de aur{24}.
— Bună treabă, gagiule! Jack îi dădu drumul încornoratului și-l împinse cu
putere. Apoi înotă către capătul cu apă mică și ieși din piscină ud leoarcă.
— ’Vă muma-n cur de golani! Dacă vă mai prind pe aici vă iau gâtul, strigă
încornoratul din piscina în care călca apa. Câțiva oameni ieșiseră la ferestre să
vadă ce se întâmpla, și cred că încornoratului nu-i prea ardea să iasă din apă așa
gol cum era și să se ia după noi.
Jack mă ajută să mă ridic, mă cuprinse pe după umăr și-mi spuse:
— Hai s-o ștergem.
Am alergat împiedicându-ne până la mașină ca niște concurenți într-o cursă în
trei picioare. Odată regăsită siguranța mașinii, Jack răscoli prin portofelul ud
fleașcă până când găsi verighetele. Erau într-un săculeț pentru bijuterii din fetru,
albastru și pătrat. Goli săculețul punând verighetele în palmă ca să mi le arate.
Pentru o clipă mi-am întors ochii de la drum către el. Lacrimi mari șiroiau pe
fața lui zdrențuită. La cum se comporta, ai fi zis că am câștigat campionatul cu
un coș în ultima secundă ori că am escaladat Everestul pe un viscol cumplit.
 — Ai recuperat inelele, omule, spuse el printre lacrimi și hohote de râs
isterice. Nu-mi vine să cred. Vreau să-mi spui totul în cele mai mici detalii.
L-am desfătat pe Jack cu toate amănuntele pe drumul de întoarcere spre
Buellton. Deși uzi până-n măduva oaselor și istoviți, eram încă un pic surescitați
și ne țineam de glume în timp ce regăseam locurile familiare.
— Dar ai recuperat inelele, omule, continua Jack să repete de parcă nu-i
venea să creadă, de parcă simpla lor existență era o apariție divină. Sunt mândru
de tine. Nu credeam că ai atâta sânge-n tine, Tăurașule.
— Îmi ești dator, Jackson. Îmi ești dator.
Înapoi la Windmill Inn, ne-am făcut câte un duș și ne-am schimbat în haine
uscate, apoi ne-am îndreptat către Ellen’s Pancake House ca să ne refacem
puterile și să sărbătorim cu un mic dejun. Era ziua marelui festival al Pinotului și
voiam să mă încarc cu proteine. În timpul mesei, am continuat să ne felicităm
reciproc pentru reușita raidului de dimineață. Jack era în delir când îi descriam
scena suprarealistă din dormitorul Durduliei. Amândoi eram exuberanți, iar
prietenia noastră fusese încă și mai mult întărită după ce terminaserăm cu un
triumf ultima încercare prin care trecuserăm.
— Așadar, am zis în timp ce îmi înfulecam omleta Denver din cinci ouă,
astăzi bem un pahar – sau poate cinci – de Pinot rafinat, servim o cină liniștită,
iar mâine te duc la Paso Robles taman bine pentru repetiție. Ți se pare un plan
bun?
— Cred că într-adevăr a sosit vremea să m-așez la casa mea, spuse Jack. O
singură femeie. Un singur cămin. Un singur rost. De-abia aștept. Zâmbi, și
pentru o clipă l-am crezut.
— Amin, frate, l-am aprobat. Amin.
Jack râse din nou. Tot nu-mi vine să cred că ai intrat acolo, gagiule. Ai fost
dat dracului.
— Plângeai, omule. N-am mai văzut un om în toată firea plângând de când au
apărut în presă cronicile la filmul nostru.
— De la Babs am învățat, spuse Jack, vrând să mă facă să cred că mă păcălise
cu o prefăcătorie. Când vrea ceva, plânge.
— Daa, sigur. Cred că pentru prima dată-n viață erai speriat de făceai pe tine.
Jack rânji pervers.
După încă o gură de cafea am adăugat:
— Crezi că Babs o să-nghită povestea cu accidentul?
— Sper că da. Jack se uita pe geam la mașina mea zobită. Mie mi se pare
destul de paradită.
— La fel e și fața ta. Ai face bine să amâni pozele de nuntă. Așteaptă până ți
se mai aranjează moaca. Altfel o să le cam strici.
 — Nu, spuse el mândru. Vreau să-mi aduc aminte de fața asta.
Am plătit consumația și apoi am ieșit alene. Furtuna se terminase și cerul era
limpede. Totul strălucea.
Când ne-am întors la Windmill Inn, spre marea noastră uimire l-am găsit pe
Brad, vânătorul de mistreți pocăit, cocoțat pe capota camionetei sale Ford
răsfoind un număr din Soldier of Fortune. Când ne văzu sări sprinten și ne salută
cordial.
— Hei, Jeeves{25}! făcu Jack desfăcându-și larg brațele ca să-l întâmpine pe
șoferul nostru – uitând se pare faptul că omul pe care se pregătea să-l îmbrățișeze
încercase de curând să-l împuște. Uită-te ce bine arăți, omule.
Brad era ferchezuit, cu o cămașă albă de bumbac încheiată la toți nasturii,
pantaloni negri și o pereche de pantofi de lac lustruiți de curând.
— Scuzați-mă dacă am venit prea devreme, spuse el cu timiditate. Voiam să
fiu sigur că o să ajung la timp. Zâmbetul îi dispăru când văzu mai de aproape
fața lui Jack. Ce-ai pățit?
Jack arătă către mașină.
— Eram beat și am bușit-o, spuse el încercându-și minciuna pentru prima
oară.
— Și zgârieturile?
Jack se întoarse cu fața la mine și ridică din umeri.
— Îmi pare rău, gagiule, dar cred că va trebui să zobim și parbrizul dacă vrem
să facem povestea credibilă.
— Cum spui tu, am răspuns eu plictisit. Fă-i ce vrei.
Jack se întoarse către Brad.
— De fapt, Bradley, au fost câteva incidente. Când o să mai îmbătrânești, o
să-nțelegi. Brad aprobă din cap derutat. Jack îl bătu cu palma pe umăr și ridică
tonul de parcă ar fi spus o replică pe scenă. Nu credeam că o să reușești să vii la
timp, Bradley.
Brad se mișcă pe loc stingherit lăsând capul în jos. Era oare un semn de
timiditate? Orice ar fi fost, metamorfoza lui dintr-un țărănoi umflat cu bere care
trăsese în noi doar ca să se distreze era radicală.
— Păi, aș cam vrea arma și portofelul înapoi, spuse el.
— Ei bine, începu Jack cu o tărăgănare un pic exagerată, o să începem cu
portofelul, și dacă ești cuminte, vei primi și arma.
— Foarte bine, aprobă Brad.
— Nu prea-mi vine să-ți dau și arma în momentul ăsta; toate la timpul lor – îi
spuse bătându-l pe umăr din nou. Dar am multă compătimire în dimineața asta
pentru indivizii fără portofele. Jack și cu mine am chicotit complice.
— E-n regulă, spuse Brad. Nicio problemă.
 — Mă duc să-mi verific mesajele, am spus întrerupând momentul de pseudo-
prietenie dintre Jack și Brad. Apoi îi dăm drumul. Am o poftă teribilă de un
pahar cu vin.
În cameră am sunat acasă să-mi ascult mesajele. Erau două. Primul era vocea
puternică, deja familiară, a colectorului de datorii, care îmi adresa tot felul de
amenințări, una mai înspăimântătoare decât cealaltă, legate de neplata
împrumutului. Eram pe punctul să închid telefonul, presupunând că cel de-al
doilea era doar o reiterare a celui dintâi, dar ceva m-a făcut să aștept, cu degetele
încrucișate.
Al doilea apel era de la agentul meu. Inima începu să-mi bată mai tare.
Mesajul Evelynei era scurt și-mi spunea doar s-o sun. De asemenea, îmi
reamintea că în zilele de vineri pleca devreme de la birou. Am aruncat o privire
ceasului. La New York era ora două, probabil plecase deja. Sau pur și simplu îmi
era teamă s-o sun și să aflu verdictul? Am pus receptorul în furcă și m-am ridicat
greoi de pe scaun. Mă plimbam ca un leu în cușcă de-a lungul peretelui stivuit cu
lăzile de vin care se strânseseră de-a lungul săptămânii încercând să interpretez
tonul din vocea Evelynei. Dacă ar fi avut vești bune, nu mi le-ar fi spus? Poate
că erau vești doar potențial bune și nu voia să-mi fac speranțe degeaba.
Am ieșit afară adâncit în propriile reflecții.
— Care-i treaba, gagiule? întrebă Jack. Ceva noutăți?
— A sunat agentul, am spus eu cu o voce pierită.
— Și? Ai sunat-o înapoi?
— Nu mai e la birou.
— Ai numărul de-acasă?
Am încuviințat din cap căzut pe gânduri.
— Sun-o!
— Mai aștept.
— Ce-a zis?
Am ridicat din umeri.
— Nimic concret. Poate că a trecut mai departe și decizia finală n-a fost luată
încă.
— Păi, poți s-o suni de la Fess Parker’s.
— După ce iau ceva la bord, am spus zâmbind stingherit.
— Sigur că da, după ce iei ceva la bord. Jack îmi aruncă o privire pe deasupra
nasului său umflat. Dar nu prea mult.
Apoi, plin de voie bună, bătu din palme.
— Gata, domnilor, să-nceapă distracția.
Am urcat cu toții în automobilul meu. Jack și cu mine ne-am așezat pe
bancheta din spate în timp ce șoferul nostru desemnat s-a instalat în spatele
volanului și a pornit motorul. Bara de protecție din față începu să se bălăngăne și
să zornăie ca naiba, dar asta nu părea să deranjeze pe nimeni, în afară de mine.
Brad trase de schimbătorul de viteze și intră în marșarier.
— Știi unde e Foxen Canyon, Bradley? întrebă Jack.
— Normal, replică el. Doar locuiesc în zonă. Ai uitat?
Jack aruncă un braț cu dezinvoltură în aer.
— Dă-i drumul, Jeeves! Să nu mai zăbovim.
Brad ieși din parcare și o luă pe șoseaua 246. Jack pusese pe ascuns o sticlă
de spumos într-o găleata cu gheață înainte de micul dejun pe care mi-o dădu
acum, cu picături de apă încă scurgându-se de pe ea, ca s-o desfac. Am destupat-
o cu promptitudine, în timp ce Jack întinse două pahare de plastic și-mi făcu
semn cu capul să le umplu.
— E ultima noastră zi de sărbătoare. Hai s-o petrecem în stil mare.
Am umplut paharele ochi, am astupat sticla și am lăsat-o la loc în găleată.
Jack îmi întinse un pahar și rosti un toast.
— În cinstea veștilor bune de la agentul tău, spuse Jack zâmbind larg.
— În cinstea reparării de către tine a mașinii mele.
— În cinstea recuperării portofelului. Ai fost dat dracului, frate.
Am ridicat paharul pentru încă un toast.
— În cinstea faptului că în sfârșit ți-a venit mintea la cap.
Ridică și el paharul în replică.
— În cinstea fostei tale soții și a noului ei soț. Fie ca să-și piardă toți banii la
bursă și să fie nevoiți să-și găsească slujbe la Starbucks.
Am râs.
— În cinstea minunatei tale logodnice, Babs. Fie ca ea să nu afle niciodată ce
s-a petrecut în această vale a păcatului.
Jack scoase un hăulit de bucurie.
— Amin, frate. Amin. Am scăpat de mânia lui Dumnezeu și o să ajung la
adânci bătrâneți ca să-mi spun povestea! Își întoarse privirile către Brad care
conducea cu responsabilitate – se menținea sub limita legală și folosea cu
scrupulozitate luminile de semnalizare – făcându-mă să mă întreb dacă permisul
lui de conducere mai era valabil.
— Bradley, tu cu ce te ocupi? întrebă Jack. Vreau să spun, în afară de mierlit
mistreți și luat străinii la țintă.
— Construcții, răspunse Brad în timp ce trecea atent pe Autostrada 101
îndreptându-se spre nord. Și tu?
— Lucrez în industria cinematografică, răspunse Jack sec.
Brad își întoarse capul, surprins și probabil un pic impresionat.
— Ei, pă dracu’! Ești producător?
 — Nu, actor și regizor.
Brad își întoarse privirile asupra drumului și traficului intens.
— Serios? Am lucrat și eu odată la o reclamă.
— Și cu ce te ocupai? întrebă Jack. Securitate?
— Nu. Aprovizionare, răspunse Brad aranjând oglinda retrovizoare în așa fel
încât să ne poată vedea în ea. Întrebă cu seriozitate uitându-se în oglindă: — Poți
să-mi găsești o slujbă la Hollywood?
— Nu știu, Bradley. Dar pot să-ți dau un sfat.
Brad își întoarse capul și întrebă nerăbdător:
— Ce anume?
Jack se aplecă înainte.
— Să nu mai tragi în potențialii angajatori. Strică prima impresie.
Brad râse nervos, sau probabil ca un dement, în funcție de cum interpretai
fornăielile sale ciudate, gângăvite.
— E-n ordine, Bradley, spuse Jack, bătându-l pe umăr ca să-l liniștească. Ești
puțin cam dilău. Dar ești norocos, pentru că noi suntem genul de oameni care
înțeleg dileala.
Brad fornăi din nou. În oglinda retrovizoare îi vedeam ochii îngustându-se și
obrajii ciupiți de acnee înroșindu-se. Jack și cu mine am izbucnit în hohote de
râs. Într-un fel sau altul, ne molipsiserăm de la Brad. Toate disensiunile începeau
să se topească în șampanie și încă o dată mă lăsam să mă scufund în moliciunea
ei delicioasă. Aveam atât de multe lucruri la care să mă gândesc: soarta
manuscrisului, viața plină de privațiuni ca scriitor la Los Angeles, Maya. Mă
întrebam dacă mai exista vreo speranță cât de mică de a mai salva ceva cu ea
după dezastrul care fusese ultima noastră întâlnire. Șampania îmi transforma
toate grijile într-o ceață amorfă, îndepărtându-le cu fiecare înghițitură care îmi
înțepa limba.
Am coborât geamul portierei și am lăsat puțin aer să-mi bată în față. Jack
flecărea cu Brad, alegându-și tocmai viața lui sexuală ca subiect, numai că eu nu
le dădeam atenție și lăsam briza să le acopere vocile. Nu-mi aminteam să fi fost
atât de obsedat de sex înainte de nunta mea, dar mă gândeam că ritualul ăsta de
trecere transformă ceva în ființa bărbatului. Căsătoria poate că pur și simplu nu e
ceva natural, filosofam eu. Sigur, relațiile interumane, nevoia de afecțiune sau de
contact fizic, acestea sunt chestiuni cu care ne naștem, iar mariajul este probabil
doar o instituție inadecvată, a cărei menire greșită este să pună frâu instinctelor
noastre primitive și să păstreze unitatea familiei. Oare de asta înnebunesc
bărbații înainte să-și spună jurămintele, iar femeile fac atâta spectacol din toată
ceremonia? Dintr-odată mi-am concentrat atenția către Jack, care îl făcea pe
Brad să se confeseze cum și-a pierdut virginitatea pe terenul de fotbal al liceului
când avea șaptesprezece ani. Am închis geamul și am reintrat în discuție.
— Gagiule, tu unde-ai avut prima ta experiență sexuală? întrebă Jack,
întorcându-și fața îmbujorată către mine, bucuros că porneam către o ultimă
aventură.
— Într-o mașină, am răspuns laconic.
— Brad i-a tras-o unei majorete chiar pe terenul de fotbal, strigă Jack.
— Încercase să devină majoretă, îl corectă Brad, făcând o distincție
importantă.
— Aa, o majoretă ratată, îl tachină Jack. Atunci ai sărit de pe fix?
Brad fornăi din nou. Râsul lui suna ca o armă automată cu trăgaciul înțepenit.
Îi plăcea de Jack. La fel ca tuturor celor care făceau cunoștință cu el.
Brad ieși de pe autostradă îndreptându-se spre est, către Foxen Canyon.
Podgoriile începeau să apară iar peisajul devenea pastoral.
— Vreți să știți unde am făcut eu sex prima dată? întrebă Jack.
— Nu vrem să știm, nu-i așa, Brad? am spus eu.
— E-n ordine, vă spun, spuse Jack. Jucam într-o piesă la liceu. O chema
Nicoleta. Eu aveam rolul principal și era partenera mea.
— Ce să spun, grozav de original, am comentat cu un zâmbet.
— Stai să-ți povestesc, gagiule. După repetiții obișnuiam să mai rămânem în
culise și o făceam în costumele de scenă. Tipa avea o slăbiciune pentru costumul
meu.
— Și ce piesă era, Come Blow Your Horn{26}?
Jack începu să râdă atât de tare încât am crezut că o să-i cadă bandajul de pe
față. Brad fornăi și el, deși mă îndoiam că știa despre ce vorbeam.
— Și știi ceva, Bradley? am adăugat eu. Acum se însoară cu o creatoare de
costume.
Brad ne mai servi o rafală din râsul lui de mitralieră.
Jack, care se pilea repede de la șampanie, se întoarse către mine și bolborosi:
— Dumnezeule, prima tragere înseamnă ceva, nu-i așa, gagiule?
M-am uitat la el și am zâmbit. Mai păstram o vagă amintire despre cele șase
luni de mângâieri și giugiuleli care se terminaseră într-o seară stângace în
parcarea bisericii prezbiteriene cu cinci minute de penetrare frenetică. Mi-o
amintesc pe Lisa care se uita la mine uluită de parcă ar fi vrut să spună „Asta a
fost tot?”. Trei luni mai târziu o țineam de mână într-un cabinet medical cu
becuri fluorescente și îl ascultam pe un ginecolog înțelegător față de greșelile
tinereții, ușurat de o mie de dolari și îngrozit de faptul că fusese cât pe ce să
devin un tată adolescent.
— Hei, Jeeves! Majoreta a strigat „eseu” când a ajuns la orgasm? întrebă
Jack, smulgându-mă din visare.
Brad își ridică nasul ca un iepure și râse din nou în stilul său ciudat. Începeam
să ne obișnuim cu hlizeala lui.
Jack mă înghionti cu cotul în coaste.
— Dilău e-n regulă. Apoi spuse mai tare către șofer. Nebunache, să știi că ești
în regulă. Doar abține-te de la bere și o să treci cu bine de călătoria asta.
Brad clipi și se concentră asupra drumului îngust și șerpuitor simțindu-se
fericit acum că făcea parte din gașcă. Jack, în ciuda rănilor sale faciale, a coastei
fisurate și a orgoliului rănit, era în cea mai bună dispoziție de când începuse
călătoria. Perspectiva de a pierde verighetele probabil avusese un impact mai
puternic asupra lui decât crezusem. Poate că lacrimile de dimineață nu fuseseră o
exagerare până la urmă. Bun, i se pusese pata pe Terra, dar știusem amândoi că
ar fi fost o relație nerealistă și, pe măsură ce ziua cea mare se apropia, rațiunea și
siguranța căsătoriei aveau să aibă câștig de cauză. În timp ce mă uitam la el cum
pălăvrăgea cu Brad, fața lui devenind din ce în ce mai roză de la șampanie și de
la replicile spumoase, simțeam o urmă de gelozie pentru că el își găsise în fine
fericirea cu o femeie, iar eu nu.
Jack probabil că simțise dispoziția mea melancolică, pentru că dintr-odată îi
spuse lui Brad să oprească mașina.
— Încă n-am ajuns, spuse Brad.
— Știu. Doar fă ce-ți spun și trage pe dreapta.
Brad opri pe marginea de pământ a drumului chiar lângă o vie. Recolta fusese
culeasă deja, iar frunzele deveniseră ruginii, prevestind venirea iernii.
— Hai afară, gagiule! îmi spuse Jack.
— Unde mergem?
Întinse un braț pe lângă mine și deschise portiera.
— Haide, mă îndemnă el, împingându-mă ușor afară. Se întoarse către Brad.
Durează doar câteva minute, Bradley. Să nu ciordești mașina.
— Nicio grijă, răspunse Brad, oprind motorul.
Jack și cu mine am ieșit din automobil. Jack puse un braț în jurul gâtului meu
și mă trase în via bine îngrijită și plină de frunze. Norii alburii și pufoși se
mișcau alene pe cerul albastru cremos. Insectele bâzâiau în aerul liniștit. O
cioară cocoțată pe un par de spalier croncănea supărată că îi încălcasem
teritoriul, la auzul pașilor noștri pe pământul uscat.
— Așadar, care-i faza cu telefonul ăla? întrebă el.
— Nu știu, am răspuns acru. Tot ce știu e că un apel de vineri când pleci de la
birou nu e același lucru cu unul de luni dimineață când de-abia aștepți să pui
mâna pe telefon. De fiecare dată când îmi vindea un scenariu, agentul mă suna
devreme. Mi-am lăsat privirile în pământ unde mișunau furnici care se ospătau
dintr-o insectă mare.
— Trebuie să nu lași asta să te afecteze. O să ne distrăm pe cinste. De multă
vreme aștepți cu nerăbdare festivalul ăsta al Pinotului.
Mă uitam lung în zare.
— Mă simt un pic aiurea gândindu-mă că o s-o întâlnesc acolo pe Maya, am
recunoscut. De aici și dispoziția mea lipsită de entuziasm.
— Lasă-mă să mă ocup eu de asta.
— Te-am tot lăsat să te ocupi, și uite unde-am ajuns.
— Îți sunt recunoscător că ai intrat în apartamentul purcelușei și mi-ai
recuperat portofelul. N-o să uit niciodată asta.
Am dat din cap cu modestie.
— Da, da, da.
— Și îți sunt recunoscător că m-ai ajutat s-o dau uitării pe Terra. Să fi fost
altcineva poate că totul s-ar fi terminat altfel.
— A fost doar vinul, omule, i-am spus. Doar vinul.
— Nu, nu e doar vinul, protestă el. Bine, vinul te face să spui niște lucruri,
recunosc. Dar asta nu înseamnă că acele lucruri nu erau deja acolo, nu sunt niște
nimicuri iluzorii.
— Aaa, iluzoriu. Folosești cuvinte mari.
— Nu mă lua la mișto, gagiule. Pentru o clipă păru vulnerabil.
— Atunci care-i treaba?
— Care-i treaba? Treaba e că a trebuit să coborâm, tu și cu mine. In vino
veritas, și ce mai ziceai tu.
— Bine, a trebuit să coborâm, am spus eu pe un ton sarcastic. Ca să găsim ce?
Jack lovi unul dintre butuci cu furie, enervat că nu pricepeam mesajul.
— La naiba, omule, știi bine despre ce vorbesc.
Poate că știam, dar nu voiam să recunosc atunci. Întotdeauna aveam probleme
cu bărbații care voiau să lege prietenii, să devină sentimentali, să-și cresteze
degetul cu cuțitul și să facă un pact de sânge. Nu voiam niciodată să devin atât
de apropiat. Nici cu Jack, nici cu nimeni altul, și mi-am dat seama atunci în vie
cât de meschin fusesem. Și că Jack, în ciuda felului său neglijent și imoral de a
fi, avea niște sentimente autentice, profunde care-l făceau de invidiat pentru cei
din jur.
— Mai ești încă supărat pe mine? întrebă el.
Am clătinat din cap că nu, preocupat de ceva care mă rodea de prea multă
vreme și care trebuia să iasă la suprafață. Trăgând adânc aer în piept, am aruncat
bomba: — Iată de ce sunt șucărit, am început. Jack aștepta cu mâinile în șolduri.
Nu voi putea să vin la nuntă.
 Capul lui Jack se lăsă în față, sprâncenele i se încruntară iar gura îi rămase
căscată de stupefacție.
— Vă trebuie să-l rogi pe Peter să-ți fie cavaler de onoare în locul meu. Sunt
sigur că nu va fi nicio problemă. Îmi închiriezi o mașină aici. Și mi-o aduci pe-a
mea acasă când e reparată.
— Gagiule? spuse pe un ton tânguitor.
— Nu vreau s-o văd pe Victoria acolo cu noul ei soț. Mi-am coborât privirile
în pământ. Măcar atâta poți să-nțelegi și tu.
— La dracu’, gagiule! Cum o să treci vreodată peste faptul că ați divorțat și
ea nu mai face parte din viața ta dacă nu îi vezi împreună în carne și oase?
— Asta e soluția ta, nu a mea, am ripostat.
— Îi vezi. Vezi că sunt doar un cuplu oarecare, și te asigur că totul o să fie
bine. Ai încredere în mine. Jack rămase nemișcat așteptând să mă răzgândesc.
I-am întors spatele.
— Nu pot să fac asta, am spus.
Jack pufni și scrâșni din dinți trăgând șuturi în țărână. Apoi se întoarse spre
mine cu o expresie disperată.
— Am nevoie de tine acolo, omule. E important pentru mine. E încheierea
unui ciclu. Chemarea la rampă. Fără tine e incomplet.
În replică, am clătinat din cap dezaprobator.
Jack își puse ambele mâini pe umerii mei și mă trase către el ca un antrenor
care își dojenește un jucător.
— De ce?
— Pentru că m-ai mințit, am spus ridicând tonul. Victoria are un soț nou și or
să fie acolo împreună. De asta Babs nu voia ca să-ți fiu cavaler de onoare. Pentru
că Victoria nu voia să vin la nuntă. Eram deja roșu la față de furie. Ai fi putut
măcar să-mi spui și aș fi avut de ales. Acum arăt ca un ratat care vine nepoftit.
— Au acceptat faptul că vei veni.
— Da. După ce-au fost constrânse.
— Okay, poate că n-am fost pe de-a-ntregul sincer cu tine, recunoscu Jack,
căutând noi arme de atac. Dar nu am mai fi petrecut această săptămână minunată
dacă aș fi fost.
— Minunata? am râs.
— Da, minunată. Cea mai bună.
Am recunoscut că săptămâna avusese și momentele ei bune, dar asta nu-mi
schimba hotărârea de a nu participa la nunta lui Jack.
Apoi dintr-odată se lumină la față.
— De ce n-o inviți și pe Maya?
 — Glumești? am pufnit la propunerea lui. Juma de sticlă de șampanie și ești
deja dus.
— E mult peste Victoria, omule. E dată-n mă-sa de frumoasă. Dacă apari cu
ea la braț toată lumea o să se uite după voi, moșule, nu după mine și Babs, și în
niciun caz după Victoria și cum l-o chema p-ăla.
— Las-o baltă.
— Vrei s-o întreb eu?
— Ce dracu’? Ești bătut în cap? Crezi că o să mai vrea să ne vadă-n fața
ochilor pe vreunul dintre noi după toate câte s-au întâmplat cu Terra? Ca să nu
mai vorbesc de buleala de o mie de dolari. Las-o baltă. Nu mă interesează.
— Și dacă o conving eu să vină?
— Nu asta-i problema, omule, i-am spus irascibil.
— Atunci care-i problema? Zi-mi și mie!
M-am uitat direct în ochii lui.
— Problema e asta: eu o să stau pe margine îmbrăcat la țol festiv, în timp ce
tu, Babs, Victoria și noul ei bărbățel o să vă distrați pe cinste și o să vă bucurați
de binecuvântările matrimoniale. Ceea ce pentru mine nu mai e valabil. Sigur
poți să mă înțelegi.
— Înțeleg, spuse Jack, Dar tot vreau să fii acolo. Pentru mine.
Am tăcut, neînduplecat.
— Asta e al dracului de prost, spuse Jack. Mai nașpa de-atâta nu se poate.
— Spune-le lui Babs și familiei ei că a trebuit să merg la spital din cauza
accidentului de mașină. Sunt sigur că ea și Victoria vor fi încântate să audă că
sunt în ghips și că nu voi putea să vin.
— Dar chiar nu vrei să vii? mă întrebă Jack de parcă, în sfârșit, începea să
priceapă situația.
— Nu, am răspuns cu încăpățânare. Nunțile mă deprimă. Mai ales acelea în
care fosta mea soție și noul ei soț vor fi prezenți, proaspăt întorși din luna de
miere!
— Nu-mi vine să cred, spuse Jack.
— Chiar nu pricepi. Femeia aia a fost stânca Gibraltarului pentru mine timp
de opt ani de zile. M-a sprijinit în momente din cele mai grele și a crezut în
mine. Iar eu am dat cu piciorul la tot. De atunci îmi caut împăcarea de sine, dar
în zadar. Am făcut o pauză. Iar acum recunoașterea faptului că am pierdut-o
definitiv e mai mult decât pot să suport.
— Nu poți să fugi de eșecurile tale la infinit, Miles.
Cuvintele lui m-au iritat tocmai pentru că erau adevărate.
— Nu pot să vin.
Jack făcu un pas înainte, mă cuprinse cu brațele și își apropie buzele de
urechea mea.
— Totul o să fie bine, omule.
Am lăsat brațele să-mi atârne în lături fără să fiu în stare să-l îmbrățișez la
rândul meu. Încercă să mă strângă mai tare.
L-am împins uitându-mă în gol.
— Îmi pare rău, am mormăit.
Jack se uită la mine vânăt de mânie. Apoi se învârti pe călcâie și se îndrepta
nervos către mașină. După zece pași, se întoarse brusc și strigă: — Atunci al
dracului să fiu dacă mă mai însor! Își făcu mâinile pâlnie la gură. Hei, Brad! Hai
să ne facem de cap și să mergem la vânătoare de mistreți. Am chef să trag în
ceva! Se îndepărtă într-un nor de praf lovind frunzele de viță.
Jack n-ar fi plecat nicăieri fără mine. O știam prea bine. Mă simțeam vinovat
că așteptasem atât de mult ca să-i arunc în față ce gândeam, bașca motivul pentru
care nu voiam să vin la nuntă. Pe de altă parte, nici el n-ar fi trebuit să mă
păcălească să vin știind că Victoria și noul ei soț urmau să fie acolo. Oscilam
între resentimentele mele față de întreaga afacere și momentul de glorie al lui
Jack și ce însemna pentru el să mă aibă alături. După îndelungi ezitări, am fost
nevoit să recunosc că Jack avea dreptate: era nerezonabil din partea mea să mă
retrag în penultimul moment, iar faptul că Victoria se măritase din nou nu era un
capăt de țară.
Mi-am amânat întoarcerea cu câteva minute. Norii nu păreau să se fi mișcat
prea mult iar cioara nu încetase să cârâie nicio clipă. Croncănitul ei chinuit mă
dezgusta. Am bătut din palme zgomotos și cioara se înălță cu un fâlfâit de aripi
furibund zburând la înălțime mică pe deasupra viei.
M-am întors la mașină cu pași greoi printre rândurile de viță. Când am ajuns
acolo, Brad ședea pe capotă trăgând din țigară cu un aer plictisit. M-am așezat în
spate închizând portiera fără zgomot. Jack stătea morocănos cu brațele
încrucișate pe piept.
— E-n ordine, o să vin, am spus pe un ton lipsit de entuziasm.
Jack își întoarse capul lent și-mi aruncă o privire uimită.
— Și o să încerc să mă și distrez, l-am asigurat schițând un zâmbet.
Un surâs înflori larg pe fața lui răvășită, și păru victorios pentru moment.
— O să fie bine, gagiule, spuse consolator.
Am ridicat din umeri.
— Da, știu.
Jack, vizibil ușurat, își ridică mâna dreaptă și pocni din degete de trei ori.
— Hei, Jeeves! Dă-i bătaie!
Brad aruncă țigara cu un bobârnac, sări de pe capotă și-și ocupă locul la
volan. Se uită înapoi la Jack, așteptând ordinul de plecare.
 — Fess Parker. Repejor. Ne așteaptă niște Pinoturi pe cinste.
— Da, să trăiți! spuse Brad, răsucind cheia în contact și ambalând motorul
hodorogit.
— Și cu cine zici că s-a măritat Victoria? am întrebat în timp ce Brad o lua
din loc.
— David nu știu cine, spuse Jack cu jumătate de gură.
— Care David?
— O’Keefe, mormăi Jack.
M-am întors și m-am uitat lung la Jack.
— Tipu’ care-a regizat Lessons in Reality?
— Aha, recunoscu Jack. Ăla.
— Pentru unul mumă, pentru altul ciumă, am mârâit, dându-mi seama că
fosta mea soție se măritase cu un regizor în vogă la Hollywood, al cărui debut
fusese un succes atât din punct de vedere al încasărilor, cât și al criticilor, ceea ce
îi asigura un viitor de durată în această afacere.
— Nu era potrivită pentru tine, gagiule, spuse Jack, sperând să-mi mai
atenueze din disprețul de sine – nu c-aș mai fi putut să decad mai mult.
— Există vreo femeie cu adevărat pe deplin potrivită pentru cineva? am
întrebat cu cinism.
— Fiecare o găsește pe cea mai bună posibil, filosofă Jack. Pe urmă se-agață
de ea cu ghearele și cu dinții.
M-am întors către el surprins de cele auzite.
— Ăsta s-ar putea să fie cel mai inteligent lucru pe care l-ai rostit toată
săptămâna.
— Oi fi eu tontălău, dar nu sunt prost.
— Cred că de fapt e invers.
Am râs amândoi cu poftă.
Fess Parker este un adevărat monument al kitsch-ului: o clădire enormă de
lemn pierdută printre gazoane minuțios îngrijite, vii minuțios îngrijite și poteci
de pietriș mărginite de straturi de flori minuțios îngrijite. Concepția mea despre o
cameră de degustare este să nu fie mai mare ca un șopron și să aibă ferestre
deschise, insecte bâzâitoare, brânzeturi urât mirositoare și vinuri barosane. Cea
de la Fess Parker semăna mai degrabă cu recepția unui club exclusivist de golf,
cu chelneri purtând tricouri identice cu monograma Izod pe piept și afișând
zâmbete largi, îndelung exersate.
La intrare, Jack și cu mine ne-am plătit taxele de înscriere pentru festival și
am primit câte un pahar de degustare și o broșură despre podgoriile participante
și soiurile oferite.
De la bun început am fost dezamăgit. La nicio oră de la startul programat la
amiază, locul gemea de împătimiți ai vinului veniți din toată California
disputându-și cu ardoare locurile de la numeroasele standuri. În mod evident,
Asociația Producătorilor de Vin din Districtul Santa Barbara făcuse o publicitate
excesivă evenimentului.
Toți mahării Pinotului din zonă erau prezenți: Au Bon Climat, Calera,
Brewer-Clifton, Sanford, Byron, precum și unele podgorii mai puțin cunoscute
cum ar fi Tantara, Whitcraft, Longoria, Melville, Clos Pepe sau Ojai. În ciuda
nivelului enervant de ridicat al zgomotului și a ghionturilor pe care trebuia să le
încasez în mod constant ca să ajung la vinuri, am reușit să mă liniștesc, începând
să simt furnicături de emoție. Poate că într-adevăr aveam să descoperim ceva
nou și nemaipomenit.
Ne-am croit drum prin mulțime, ținând strâns la piept paharele de vin, către
Au Bon Climat, un producător de Pinoturi cu tradiție și bun renume. Am
observat câțiva dintre clienții fideli de la Epicur – Eekoo, cu prețiosul său pahar
Riedel Sommeliers și Carl, cu o parașută agățată de braț – și mi se părea că
trecuseră luni de zile de când nu-i mai văzusem.
La Au Bon Climat era o aglomerație infernală. După o așteptare frustrantă și
o mie de coate primite în coaste, am reușit într-un final să ajungem în față. Am
gustat patru soiuri din cele produse într-o singură podgorie, dar chelnerii, asaltați
de cererile neîncetate, se mișcau greu, iar noi eram în permanență împinși și
îmbrânciți. Deveneam din ce în ce mai iritat.
La un moment dat, Jack mă înghionti și-mi făcu un semn cu capul. M-am
uitat în direcția indicată de el. În forfota de iubitori de vin, am zărit-o pe Maya la
standul Brewer-Clifton, prinsă în discuție cu un bărbat mai în vârstă, cu părul
cărunt. Nu știu dacă mă văzuse ea prima și se uita să vadă dacă o observasem,
dar mi-a aruncat totuși o privire, și am avut impresia că a schițat un zâmbet.
M-am întors către Jack.
— Se mișcă repede.
— Sunt sigur că nu e încurcată cu el, spuse Jack strâmbându-se. Tipu’ nu e
genul ei.
— Depinde cât de bazată are pivnița, am replicat pe un ton sarcastic,
întinzând paharul pentru încă o mostră de Rosemary Talley produs dintr-o
singură podgorie.
— Sună-ți agentul, bine? mă îndemnă el. După asta o să poți să te relaxezi.
— Întâi trebuie să mai iau ceva la bord.
Am trecut la niște soiuri de Climat. Toate erau la fel de bune, unele chiar
excelente. Însă ce se putea compara cu cele două rarisime Bourgogne Rouge pe
care le desfăcuse Maya? Standardele mele crescuseră acum și ajunseseră la un
nivel foarte greu de depășit. Nu mă puteam abține să nu mă uit la Maya din când
în când. Ocazional îmi răspundea cu câte o privire pe care îmi era greu s-o
descifrez. În cele din urmă, plictisit de ritmul împotmolit de turnare în pahare,
m-am desprins din mulțime și m-am dus să dau telefonul.
Afară am găsit un telefon public pe unul din pereții clădirii. Încremenite în
depărtare, viile de pe domeniul Fess întreținute absolut impecabil se întindeau în
toate direcțiile. Eram un pic pilit, dar nu beat, când am format numărul de acasă
al Evelynei, citindu-l de pe spatele unei cărți de vizită. Am decis că starea mea
de spirit era adecvată pentru orice fel de vești, fie ele bune sau proaste.
— Alo, Evelyn? am spus, pronunțând cu grijă cuvintele ca să nu mă bâlbâi.
— La telefon, i-am auzit vocea familiară.
— Miles Raymond sunt, clientul tău de ocazie.
Evelyn chicoti ușor.
— Miles. Cum e călătoria?
— Destul de aventuroasă, am răspuns. S-ar putea să iasă o carte din ea.
— Chiar așa? Sper că bei niște vinuri minunate.
— Da, măcar atâta. Așadar, ce se mai întâmplă?
Își drese vocea.
— Conundrum a picat, spuse ea trecând direct la subiect.
— Înțeleg, am răspuns, nefiind sigur ce-ar fi trebuit să zic.
— Le-a plăcut foarte mult, chiar au vrut să-l publice, dar n-au știut cum să-l
scoată pe piață. A fost o hotărâre foarte greu de luat. Se străduia să mă consoleze
într-un fel sau altul.
— Înțeleg, am șoptit eu.
— Îmi pare rău.
N-am mai zis nimic. Încercam să-mi dau seama ce camion trecuse peste mine.
— Nu știu ce altceva aș mai putea să fac, adaugă ea măsurându-și cuvintele.
Nu sunt sigură că mai am unde să propun manuscrisul, încheie, bătându-mi
ultimul cui în coșciug. Cred că e unul din acele ghinioane teribile tipice pentru
meseria asta, Miles. O carte extraordinară pe care n-o publică nimeni.
Clătinam din cap, din nou incapabil să mai spun ceva. Îmi dădeam seama cât
de greu îi era și ei.
— Miles, mai ești acolo?
— Da, încă mai respir.
— Îmi pare tare rău. Am încercat din răsputeri.
— Așadar, cam ast-ar fi, am spus eu nefiind în stare să-mi adun gândurile.
— Lucrurile astea sunt atât de subiective. Prea multe cărți bune rămân
nepublicate. Nu ești primul în situația asta.
Am încercat să trec peste momentul jenant cu câteva banalități.
— Îți mulțumesc Evelyn. Ai fost grozavă. Fără îndoială. Ai crezut în mine
când nimeni altcineva n-a făcut-o și ți-ai dat silința cât a fost omenește posibil.
Ce și-ar mai putea dori un scriitor?
Urmă un moment îndelungat de tăcere. Lipsa de cuvinte și disconfortul
evident pe care îl resimțea erau felul ei de a demonstra cât de groaznic se simțea.
Încercă să mai diminueze dezamăgirea în unicul mod pe care-l știa.
— Îți priește călătoria?
— Până acum, da, am răspuns.
Râse stingherită.
— Atunci scrie cartea aia, mă încurajă încercând cu disperare să încheie
conversația pe o notă optimistă.
— Așa o să fac, am răspuns pe un ton scăzut.
— Mai am un apel pe linia cealaltă, Miles. Păstrăm legătura.
— Sigur că da.
Închise. Și asta a fost tot. Stăteam acolo ținând receptorul în mână de parcă ar
fi fost o pasăre moartă. L-am pus încet în furcă, apoi m-am întors privind către
viile din depărtare. Totul se prăbușea în jurul meu, încețoșat de disperarea care
mă copleșea. Pământul îmi fugea de sub picioare, cerul căpătase o nuanță
purpurie, norii se întreceau ca niște mașini de curse, bâzâitul insectelor devenise
insuportabil. Credeam că înnebunesc, sau cel puțin că am o cădere nervoasă, și
că astfel se întâmpla. Începea cu halucinații vizuale, o retragere bruscă într-o
lume paranormală unde totul era exagerat. Culori atât de vii încât îmi provocau
repulsie. Sunete amplificate răsunând ciudat, amestecându-se într-o cacofonie
gigantică. Inima mi-o luase la goană. Am scos din buzunar flaconul de Xanax și
am înghițit la repezeală două pastile. M-am sprijinit cu o mână de zid ca să mă
pot ține pe picioare. Ochii închiși și izolarea de lume păreau să mă ajute.
Xanaxul amărui care se dizolva sub limbă mă mai liniști puțin. După câteva
clipe, mi-am făcut curaj și am intrat înapoi, viitorul nemaiatârnând de un fir de
păr, ci năruindu-se cu fiecare pas dezordonat pe care-l făceam.
Înăuntru, afacerile și buna dispoziție specifice degustărilor de vin erau în toi.
Standurile cu fețe de masă albe deveniseră inuman de aglomerate. Pe măsură ce
vinul curgea și degustătorii erau din ce în ce mai amețiți de aburii alcoolului,
zgomotul creștea în așa hal încât nu mai puteai să auzi nici persoana de lângă
tine. Dintr-odată mi-am pierdut toată dragostea pentru Pinot Noir,
nemaiprivindu-l ca pe un plus ultra{27} al vinurilor, ci doar ca o modalitate
ordinară de a mă face mangă. Cu acest scop clar în minte, mi-am croit cu
brutalitate drum către standul Brewer-Clifton, fluturând în aer paharul cu
picioruș. Din vacarm am auzit vag niște mormăieli – „Vezi pe unde calci, bă”,
„Nu-i nicio grabă”, „Boule!” – dar le-am ignorat. În pahar mi-a fost turnată
obișnuita cantitate nesemnificativă. L-am dat pe gât și am întins bătăios paharul
pentru încă o porție.
— Doriți să vă clătiți paharul? mă întrebă reprezentantul de la Brewer-
Clifton. Avea unul din acele chipuri arogante cu cioc pe care le vezi în public la
concertele de violoncel.
— Nu, am răspuns arțăgos. Mai dă-mi.
Mi s-a turnat o altă cantitate înspăimântător de mică, pe care practic am
inhalat-o.
Am întins paharul din nou.
— Dă-mi un pahar întreg, am cerut. Îl plătesc.
Se uită la mine îngrozit.
— Aceasta este o sală de degustare, domnule, nu un bar.
Am pescuit din buzunar una din bancnotele de cincizeci pe care mi le dăduse
Jack și am aruncat-o pe fața de masă.
— Dă-mi un pahar întreg, am insistat.
S-a uitat pieziș la banii mei, apoi s-a întors brusc să-i servească pe alții.
M-am simțit cuprins de panică. Trecând în revistă camera de degustare l-am
zărit pe Jack stând de vorbă cu Maya. După felul în care gesticula și după
râsetele care înfloreau pe fața frumoasă a Mayei eram sigur că făcea pe dracu-n
patru ca să-și repare greșelile și încerca s-o convingă să vină la nuntă. Nu-mi
venea să cred că Maya îl mai băga în seamă după cele întâmplate. Dar Jack avea
un talent de neegalat în a reuși să repare situații ce pentru alții ar fi părut
disperate și să mai iasă și neșifonat pe deasupra.
Maya observă că o priveam și-și ridică paharul într-un gest de împăcare. Îmi
aruncă un zâmbet stingher pe deasupra mulțimii de iubitori de vin și-și lăsă capul
pe o parte. Am interpretat gestul ei ca un regret că lucrurile merseseră așa de
prost.
Mi-am întors capul, ideea de a vorbi cu ea în acel moment, părându-mi-se
insuportabilă. Xanaxul începea să lucreze în sistemul nervos central amorțindu-
mi simțurile, în combinație cu vinul, medicamentul mă făcea un pic dezorientat.
Mi-am concentrat atenția asupra standului. Reprezentantul casei era în capătul
celălalt, turnând porțiile sale minuscule și făcând conversație de doi bani cu
bețivii care inundau încăperea. Am înșfăcat o sticlă și mi-am turnat în pahar cu
tupeu.
Reprezentantul casei, cu ochii arzând de mânie, veni glonț la mine și-mi
smulse sticla din mână.
— Unde te crezi aici? țipă el.
— Am nevoie să beau. Nu primesc destul. Am plătit bani frumoși pentru
acest eveniment și am de gând să-mi fac plinul!
— Cumpără-ți o sticlă și mergi în altă parte. Întinse mâna după paharul meu
și reuși să mă apuce de încheietura mâinii. Vinul sări din pahar transformându-
mi tricoul într-o filă de test Rorschach.{28}
— O, asta e chiar grozav, am spus. Mulțumesc foarte mult.
L-am văzut pe Jack cu coada ochiului grăbindu-se să ajungă la mine, șerpuind
prin mulțime. Reprezentantul de la Brewer-Clifton pocnea din degete deasupra
capului, încercând cu disperare să atragă atenția personalului care asigura paza.
— Deci nu vrei să-mi dai un pahar plin? am insistat știind foarte bine cât de
nesuferit eram.
— Va trebui să plecați, domnule, spuse el pe un ton oficial.
— Te bag în mă-ta! i-am strigat. Apoi, într-un gest juvenil de sfidare a
autorității sale, am luat găleata de scuipat – aproape plină după câteva ore de
degustări avide – am ridicat-o cu amândouă mâinile și am băut cu nesaț din ea.
Pinot Noir – și Dumnezeu știe ce altceva! – mi se scurgea pe marginile gurii, dar
continuam să beau cu lăcomie ca un student dintr-o frăție care dă pe gât o halbă
de bere. Imediat m-am simțit apucat de brațe cu putere, dar n-am dat drumul
găleții. După ce am băut și ultimul strop, am lăsat-o jos calm și m-am uitat în jur.
Am strigat: — Mure coapte și trufe amestecate cu fructe de pădure proaspete.
Jack își făcu loc printre curioși preluând controlul.
— Lăsați-l în pace, oameni buni. Tocmai a murit maică-sa.
Jack mă luă pe sus prin mulțimea uimită de iubitori de vin, care se opriseră cu
toții să vadă de ce se iscase scandalul, și mă scoase afară. Mintea mi se
zdruncinase de la cantitatea uluitoare de vin pe care o consumasem. Picioarele
mi se înmuiaseră și pentru o clipă am crezut că o să mor.
— Ce-ai pățit, gagiule? mă întrebă Jack în timp ce mă conducea către parcare.
— Romanu-i mort, am bolborosit ținându-mă cu greu pe picioare.
— Ce-ai spus? întrebă Jack, pe care-l auzeam de parcă ar fi vorbit de sub apă.
— E mort și-ngropat. Risipă de hârtie.
— La naiba, omule, replică Jack.
Brad ieși din mașină grăbindu-se să ne întâmpine.
— Ajută-mă să-l urc în mașină, îi spuse Jack. A băut un pic prea mult.
Jack și Brad m-au prins de câte un braț fiecare, m-au ridicat pe picioare și m-
au târât către mașină. Picioarele îmi atârnau fără vlagă, lăsând în urmă o dâră în
țărână. Pentru trecători probabil că arătam ca un bețiv leșinat care fusese săltat
dintr-un șanț de pe marginea drumului. Mi-l aduc aminte pe Jack spunând „Unde
vrei să mergem?”. Nu mă puteam gândi decât la aer curat și întinderi nesfârșite
ale cerului, așa că l-am îndemnat să mă ducă pe malul oceanului, oriunde într-un
spațiu cât mai deschis.
Nu mai știu nimic din drumul către Jalama Beach. Frânturi de vorbe și cam
atâta. Potrivit spuselor lui Jack de mai târziu, băteam câmpii rău de tot, de parcă
aș fi căzut sub vraja unei forțe puternice care se ridicase din adâncurile
subconștientului. Îmi amintesc vag că încerca să mă înveselească, pretinzând că
reușise s-o convingă pe Maya să mă însoțească la nuntă, dar asta era bineînțeles
înainte ca eu să dau pe gât o găleată de spurcăciune Brewer-Clifton.
Oceanul la Jalama era sălbatic, o vastă mașină de spălat cu valuri înspumate
agitate de un vânt puternic de după-amiază. Cerul își pierduse albastrul său,
căpătând culoarea oaselor descărnate. Era prea frig pentru plajă, așa că parcarea
era pustie. Vântul vijelios spulbera nisipul împrăștiindu-l pe asfaltul șoselei din
apropiere.
Mi-aduc aminte că mergeam clătinându-mă pe nisip, îndreptându-mă către
apă. Jack mă tot trăgea de braț, apoi, când am zbierat la el, mi-a dat drumul
alergând ca să țină pasul cu mine.
— Unde te duci, gagiule? mă întrebă speriat.
— În Hawaii! i-am strigat delirând de beție. Mă duc pe un surf până la
Waimea!
M-am împleticit și am căzut în apă. Era al dracului de rece, dar nu-mi păsa.
Vedeam soarele cum apune în depărtare, aruncând o săgeată de lumină infinită
direct către mine și mă gândeam că mă cheamă, că acolo era destinul meu să
ajung.
— Întoarce-te, omule, mă ruga Jack de pe mal.
Dar eu văzusem lumina, văzusem calea către ceruri desfășurându-se înaintea
mea și nu mai exista nimic altceva pentru mine în univers.
Când apa-mi ajunsese la brâu, am întors privirea și l-am văzut pe Jack
scoțându-și pantofii butucănoși. Un val se ridică amenințător și înainte ca să pot
reacționa în vreun fel m-am trezit acoperit de apă. Un moment mai târziu, am
țâșnit la suprafață scuipând apă de mare și încercând să-mi regăsesc echilibrul.
Am plonjat înainte și am început să înot bezmetic către ceea ce credeam în
delirul meu că era Tărâmul Făgăduinței. Dar se pare că mă mișcam în sens
invers. Un braț musculos mi s-a încolăcit sub bărbie apăsându-mă pe mărul lui
Adam, și simțeam că eram tras la mal ca o bucată de lemn plutitoare. Dădeam cu
sălbăticie din brațe, dar Jack nu voia să-mi dea drumul.
După câteva minute de zbatere, cu ajutorul valurilor care ne împingeau către
mal, reuși să ne aducă pe amândoi pe plajă, uzi până-n măduva oaselor și
tremurând de frig. Lupta mă secătuise de ultima picătură de energie, mișcările
mele spasmodice încetaseră, iar acum zăceam pe nisipul rece și tare ca cimentul,
istovit, învins, un ratat patetic atât ca scriitor cât și ca sinucigaș.
— M-ai speriat, gagiule, l-am auzit pe Jack zicând printre zgomotele valurilor
care se spărgeau de țărm. M-ai speriat de moarte, omule.
Am deschis ochii și am văzut cerul presărat cu nori. Păreau că se mișcă
înainte și înapoi, de parcă ar fi fost un decor bidimensional montat pe pivoți și
manevrat de către un zeu nebun. M-am ridicat în patru labe și am vomitat din
greu. Jack ținea o mână pe ceafa mea, mi-aduc aminte și mi-o masa. După ce-am
terminat de vărsat, m-am întins pe nisip enervat. Vomitatul îmi făcuse ceva bine
iar bălăceala în apa rece îmi învigorase circulația sângelui, așa că începeam
încet-încet să ies din starea de amorțire. Mă gândeam la toți marii scriitori care-și
puseseră capăt zilelor: Hemingway cu țeava puștii în gură; Plath cu capul într-un
cuptor; Fitzgerald care a băut până a suferit un atac de cord înainte de vreme;
Virginia Woolf înecată într-un râu rece; Anne Sexton gazată într-un garaj;
Delmore Schwartz; Randall Jarrell; Malcolm Lowry; Yukio Mishima și-atâția
alții. Am început să râd zgomotos. Sunt prea nesemnificativ. Un neică nimeni. O
pată pe fereastra de la etajul întâi al unui zgârie-nori, un rest de hârtie igienică
plutind către mare împreună cu tone de alte reziduuri, o veveriță mâncându-și
nuca în timp ce o calcă o mașină. Râdeam din toată inima.
— Ce-i așa de amuzant? întrebă Jack.
— Sunt prea nesemnificativ ca să mă sinucid, i-am împărtășit râzând revelația
mea.
— Nu-i sfârșitul lumii, mă consolă Jack.
— Știu, i-am spus. Dar așteptările au fost prea mari, înțelegi?
— Înțeleg, omule. Scrie naibii alta.
Cerul părea să se mai liniștească. Mi-am concentrat din nou atenția asupra
norilor. Dintr-odată un stol de pelicani zbură la joasă înălțime chiar prin fața
noastră, ascunzând soarele și umbrindu-ne pentru o clipă. Nu m-am mai putut
abține și am izbucnit în plâns.
— Ce-ai pățit, omule? întrebă Jack.
— Pelicanii, am spus de-abia ridicând degetul. Sunt frumoși, omule. Sunt
frumoși.
Urmă o jumătate de minut de tăcere și apoi Jack începu să râdă. Ca de obicei
râsul său era molipsitor și m-am alăturat hohotelor sale printre lacrimi.
— Oare ce-o crede Bradley despre noi? am spus în cele din urmă.
În replică, Jack râse și mai tare.
— Și noi credeam că el e nebun.
Râsul lui Jack atinse paroxismul, aproape că se clătina pământul în jurul lui.
Pentru un timp, niciunul dintre noi n-a mai scos un cuvânt. Părea liniștitor să
zaci pe nisip, să n-ai în față decât oceanul și cerul, iar lumea reală să fie undeva,
departe, în spatele nostru.
— Maya a spus că vine la nuntă? am întrebat eu cu o voce slabă.
— Da, omule. Asta încercam să-ți spun. Trebuie s-o suni. Vrea să vorbească
cu tine.
 — Bineînțeles, când o să afle că manuscrisul meu nu e publicat… am început,
apoi m-am oprit, abandonat pentru o clipă de cinismul meu obișnuit.
— I-am spus deja c-ai dat-o-n bară cu contractul de publicare, mărturisi Jack.
— I-ai spus? am întrebat îngrozit.
— Da. M-am gândit că n-are rost să mai mint.
— Așadar, acum sunt un ratat divorțat, care a băut din găleata de scuipat și al
cărui roman a fost respins de toate editurile din New York?
— E și ăsta un mod de a o spune, conchise Jack. Doar că tu ai un suflet mare,
frate.
— Zi zău ca să te cred, am răspuns plictisit.
Jack se propti cu coatele de nisip.
— La naiba, de ce crezi că mi-ești prieten? De ce crezi că vreau să-mi fii
cavaler de onoare?
— Habar n-am. N-are cine?
— N-are cine?! La naiba. Hai să fim serioși, gagiule. Hai-să-fim-serioși. Jack
se așeză mai bine încrucișându-și picioarele. Tu mă înțelegi, omule. Mă înțelegi
mai bine decât Babs.
N-am spus nimic. M-am așezat și eu cu picioarele întinse în față. Un alt stol
de pelicani apăru în zare, zburând razant cu suprafața apei. Viața lor se rezuma la
căutatul hranei și la procreare. Să spun că-i invidiam ar fi fost mult prea puțin.
— Cum te mai simți? întrebă Jack.
— Încep să-mi revin, am răspuns ursuz.
Ezită o clipă, apoi spuse:
— Sper că vii la nuntă.
Am încuviințat din cap lent de câteva ori.
— Da. Aveam privirile ațintite asupra orizontului. Soarele apunea, aruncând
străluciri galben-oranj și pierzându-se în ceață. Marea căpătase o nuanță mai
întunecată de albastru, iar vântul se mai domolise, lăsând să se liniștească
suprafața rece, uitată de Dumnezeu.
Jack se ridică în picioare și-și scutură nisipul de pe haine. Mă apucă de
subsuori și mă trase în sus ca pe o păpușă. Mă mai clătinam un pic și tremuram
de frig, așa că Jack mă luă în brațe și mă strânse tare la piept. Mă bătu ușor pe
spate zicându-mi: — Totul o să fie bine. De data aceasta nu i-am mai lăsat gestul
fără răspuns îmbrățișându-l și eu. El mă strânse încă și mai tare. Hai, gagiule, să
mergem să ne odihnim puțin, pe urmă bem sticla aia de Latour, ce zici?
— Da, am răspuns, aruncând mării și soarelui o ultimă privire admirativă
peste umărul lui Jack. Hai s-o luăm din loc.
Ne-am dat drumul unul la celălalt, apoi ne-am întors la mașină, slalomând
printre resturile aduse de apă și grămezile de alge care zăceau pe plajă.
 Un Brad descumpănit ne-a condus înapoi la Windmill Inn, camaraderia
noastră anterioară fiind înlocuită cu o tăcere deprimantă. Jack nu mai anima
conversația, Brad era nerăbdător să-și primească arma drept recompensă pentru
o treabă făcută bine și să ajungă acasă, cât despre mine, cu siguranță nimeni nu
se aștepta să mai adaug ceva la atmosfera posacă. Depresia cauzată de eșecul
romanului era amplificată de înțelegerea tacită că prietenia noastră urma să se
sfârșească. Niciunul dintre noi nu mai avea chef de vorbă.
Când am ajuns era noapte și eram cu toții sleiți de puteri. Jack aduse din
cameră arma lui Brad și i-o dădu ceremonios. Ne-am strâns mâinile și ne-am luat
rămas bun. Jack făcu schimb de numere de telefon cu Brad și-l invită să-l sune
dacă se hotăra să se mute la Los Angeles. În schimb Brad îl imploră pe Jack să-l
contacteze dacă îi putea face rost de o slujbă. Apoi se urcă în camioneta lui și
plecă, făcându-ne ușurat semn cu mâna de la geam pentru ultima oară.
Înapoi în cameră, mi-am făcut o baie lungă și fierbinte în timp ce Jack vorbea
încet cu Babs. Am presupus că vorbeau despre lucruri pe care le discută
cuplurile înainte de nuntă și mă simțeam ușurat că nu mai exista acea tensiune
dinainte.
După un pui de somn cu pauze, ne-am aranjat și am mers la restaurantul
Brothers din Los Olivos. Doi frați, bucătari amândoi, preluaseră Mattei’s Tavern,
un punct de atracție local, pe care-l transformaseră într-un restaurant
nepretențios, dar cu mâncăruri fine. Am fost conduși la o masă de unde puteam
admira grădinile luminate feeric. Am comandat friptură la tavă, una dintre
specialitățile casei, apoi am destupat sticla de Latour și am turnat vinul într-un
decantor. Jack m-a întrebat dacă n-ar trebui să-l lăsăm să respire puțin înainte să-
l bem, dar eu i-am explicat că vinurile vechi de multe ori se schimbă radical în
prima oră după ce sunt desfăcute și că e important să depistezi orice fel de
degradare, cât de mică.
Oricum, nu au existat niciun fel de probleme cu sticla de Latour. Vinul fusese
atât de bine îmbuteliat încât poseda toate elementele necesare pentru a-și păstra
calitățile. Cei douăzeci de ani îl finisaseră, îl modelaseră și-i îmblânziseră acizii,
transformându-l într-un vin suplu și catifelat.
Am băut în acea seară o amintire, una care va rămâne de-a pururea legată de
această călătorie. Când am turnat ultimul pahar de Latour m-am întristat. Poate
că de vină era momentul. Poate că voiam să-i spun lui Jack ceva și nu puteam;
orice ar fi fost acel ceva, a rămas pentru totdeauna nematerializat, lăsând în urmă
o tristețe pe care nici măcar mai mult vin n-o putea alina.
La ieșirea din restaurant am observat că Jack șchiopăta rău.
Pe drumul de întoarcere l-am întrebat:
— Ce ai pățit la picior?
 — Cred că mi-am paradit glezna când am intrat în ocean. Am călcat pe vreo
piatră sau ceva de genul ăsta. Se strâmbă. Mă doare de mor.
 SÂMBĂTĂ:

REPETIȚIA GENERALĂ

În dimineața următoare când m-am trezit, l-am găsit pe Jack stând pe

marginea patului, cu piciorul stâng așezat pe coapsa dreaptă, pipăindu-și cu grijă
glezna care își dublase volumul peste noapte. Se uita la mine cu o expresie
îndurerată, iar eu am ridicat din umeri.
Ne-am făcut bagajele, am încărcat lăzile de vin și am plătit nota la recepție.
Apoi ne-am întors la spitalul din Lompoc pentru a treia oară în acea săptămână.
Prietenul nostru, insolentul tânăr internist, făcu doi pași în urmă la vederea
noastră și-și încrucișă brațele în bătaie de joc, asemenea unei călugărițe care
încearcă să se apere de o creatură diabolică. Clătină din cap și ne recomandă să
părăsim zona pentru o vreme, glumind că următoarea dată când ne va vedea,
Jack va fi cu siguranță într-un sac pentru cadavre.
Jack a trebuit să facă o nouă vizită la secția de radiologie. Șchiopăta atât de
rău încât de data asta am mers cu el ca să-l sprijin. Radiografia a scos la iveală o
fractură la gleznă. Internistul a spus că trebuia pusă în ghips, altfel risca să
rămână cu leziuni permanente. În timp ce Jack era ajutat să se așeze pe o targă cu
rotile și era dus în sala de gipsare, eu m-am întors în camera de așteptare.
La rugămintea lui Jack am sunat-o pe Babs acasă la părinții ei. Mama ei
răspunse.
— Barbara e acasă? am întrebat.
— Cine o caută, vă rog?
— Miles Raymond. Cavalerul de onoare al lui Jack.
— Așteptați o clipă, răspunse ea laconic.
Babs veni repede la telefon. Simțind o răceală în vocea ei, am sărit peste
amabilități trecând direct la subiect.
— Bună, Barbara. Miles la telefon. Jack și cu mine am avut un accident de
mașină fără urmări grave.
— Ce-ai spus? țipă ea.
— N-ai de ce să te-ngrijorezi. Jack e un pic cam zdruncinat, dar o s-ajungem
în câteva ore, așa că nu-ți fă griji.
Îi simțeam neliniștea la celălalt capăt al firului.
— Ce s-a întâmplat? Ce-a pățit?
— Și-a rupt o gleznă. Am făcut o pauză. Și nasul. Mai are o coastă fracturată.
Și-n plus s-a cam tăiat pe față când… – m-am uitat spre tavan, sperând ca bunul
Dumnezeu să nu mă trăsnească – … s-a lovit de parbriz.
— E bine acum? întrebă ea aproape plângând.
— E bine, am răspuns calm.
— E lângă tine? Dă-mi-l la telefon.
— Îi pun glezna în ghips în momentul ăsta. Nu vrea să-ți faci griji.
— Miles?
— Ascultă, am întrerupt-o. Trebuie să plec. Ne vedem curând. Am închis
telefonul lăsând-o pe Babs pradă celor mai înfricoșătoare presupuneri.
Jack era destul de amețit când l-au adus înapoi o oră mai târziu, cu față tristă
și blegită din cauza calmantelor și a lipsei de somn. Nu mai putea să meargă
decât în cârje din cauza ghipsului greoi și voluminos care-i acoperea acum partea
de jos a piciorului stâng. L-am ajutat să urce în mașină, i-am luat cârjele și le-am
aruncat în spate. Apoi mi-am pornit rabla și-am plecat.
Soarele era în slava cerului când ne întorceam pe șoseaua 246 în Buellton, de
unde am trecut pe Autostrada 101 îndreptându-ne spre nord către Paso Robles,
unde ne aștepta nunta. Jack era posomorât, așa că am ales un traseu cu peisaje
cât mai plăcute și apariții intermitente ale oceanului. Nu mai erau prea multe de
spus. În plus, Jack, îndopat cu Vicodin, moțăia tot timpul, capul legănându-i-se
dintr-o parte în alta.
Exact înainte de ieșirea spre Paso Robles l-am trezit pe Jack și i-am spus: —
Aproape am ajuns. Vrei să mai repetăm o dată povestea?
Se forță să-și deschidă ochii și pe jumătate treaz răspunse aducându-și aminte
de ceva: — Nu. Trage pe dreapta.
— Ce-ai spus?
— Trage pe dreapta, se răsti.
Am virat brusc și am pus frână. Jack scotoci în spate până când găsi o sticlă
goală de șampanie sub banchetă. Coborî strâmbându-se de durere și ocoli mașina
șchiopătând. Folosind fundul sticlei făcu țăndări parbrizul cu o lovitură puternică
exact în fața mea. Apoi se întoarse anevoie și se așeză lângă mine, transpirat din
cauza efortului.
— Îmi pare rău, îmi spuse.
Am zăbovit o vreme uitându-mă descumpănit la parbrizul care acum semăna
cu o pânză de păianjen. Modul în care îmi afecta perspectiva asupra lumii se
potrivea de minune cu viața mea în derivă. Mi-am coborât privirile, am tras de
schimbătorul de viteze și am plecat.
Am ajuns după-amiaza târziu. Viitorii socri ai lui Jack locuiau într-o casă în
stil mediteranean, cocoțată pe un delușor acoperit cu iarbă. Aleea din fața casei
era plină de mașini, așa că am oprit mașina pe marginea străzii. Văzându-ne că
ne apropiem, Babs și rudele ei de toate gradele au alergat din casă pe peluza cât
un teren de fotbal semănând cu un grup dezordonat de turiști nesupravegheați.
Înconjurară mașina oftând și scoțând o mulțime de „Vai de mine” și „Bieții de
voi”. L-am ajutat pe Jack să coboare, i-am dat cârjele și l-am încredințat viitoarei
lui mirese. Ea împreună cu ceilalți se adunaseră în fața mașinii examinând starea
jalnică a acesteia care, combinată cu aspectul înspăimântător al lui Jack, a
condus la hotărârea ad-hoc ca repetiția să se facă rapid, fără Jack și fără mine. Se
pare că înghițiseră explicația penibilă, dar bine repetată a accidentului, fiind mai
preocupați de eforturile și banii care fuseseră investiți în nuntă. Am rămas cu
impresia că doreau cu disperare să nu fie amânată.
N-am stat suficient de mult ca să aflu dacă prezența mea era necesară ori
dorită. Dorind să mă odihnesc, m-am urcat în mașină și m-am întors pe
autostradă, unde am găsit un motel în care m-am cazat. Camera era tipică pentru
un motel ieftin, fără pretenții. După o oră de căscat gura la pereți și de reflecții
cu privire la săptămâna care se încheiase, m-am ridicat din pat și am plecat în
căutarea unui restaurant.
Am mâncat singur la un local drăguț într-o tăcere relaxantă. Apoi am încheiat
seara cu două pahare dintr-un Zinfandel local, destul de bun.
Înapoi în camera de motel am încercat să mă uit la televizor dar în scurt timp
m-au cuprins grijile. L-am sunat pe Jack și i-am dat numărul de telefon de la
motel. Mi-a spus că tatăl lui Babs aranjase pentru o mașină închiriată cu care să
mă întorc la Los Angeles după recepție. Obsedat de faptul că cineva ar putea să
ne asculte conversația, o încheie rapid.
După ce am pus receptorul în furcă, tăcerea din camera micuță deveni
apăsătoare. Am ieșit pe balconul de beton și urmăream traficul de pe Autostrada
101. Lumini roșii curgeau într-o direcție, albe în sensul opus. Cu excepția
vreunui camion care trecea hurducăind din când în când, zgomotul era un
zumzet necontenit.
Ajuns înapoi în cameră, m-am jucat o vreme nervos cu cartea de vizită pe
care Maya își mâzgălise numărul de telefon la începutul săptămânii. În cele din
urmă mi-am luat inima-n dinți și am sunat-o. Mi-a răspuns robotul.
— Maya, Miles la telefon. Sunt la Paso Robles. Nunta cea mare e mâine. Am
înțeles că i-ai spus lui Jack că s-ar putea să vii și, oricum, eu stau la Motel 6,
sună-mă dacă ai chef, nu știu, poate vrei să ne vedem. Aștept vești de la tine.
Am pus ușor receptorul în furcă, am stins lumina și m-am întins îmbrăcat în
pat.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că a sunat telefonul. Era Jack. Vorbea
pe un ton scăzut, secretos, de la celularul său.
— Salut, gagiule, ești bine?
 — Dormeam, am spus amețit.
— Cred că au înghițit povestea cu accidentul de mașină.
— Felicitări.
— Vii mâine, nu-i așa?
— Normal, doar sunt aici.
— Ai sunat-o pe Maya?
— Da. I-am lăsat un mesaj. Încă nu mi-a răspuns.
— Vrei s-o sun eu?
— Nu. Te rog.
Urmă o tăcere îndelungată. În cele din urmă spuse: — M-am distrat pe cinste.
N-am răspuns nimic.
— Vrei să-mi faci un serviciu mâine?
— Ce anume?
— Dansează cu Babs. Eu sunt scos din uz. Vreau să te văd dansând cu ea.
— Hai că te-ai ramolit.
— La naiba, nu m-am ramolit.
— Bine, o să dansez cu ea, i-am spus ca să-i închid gura.
— Te iubesc, omule.
— Iisuse! mai tacă-ți gura! Noapte bună, Jackson. Și am pus receptorul în
furcă.
Câteva minute mai târziu, tocmai când ațipisem, telefonul sună din nou.
Crezând că e Jack cu alte sfaturi părintești, am răspuns iritat: — Ce mai vrei?
— Tu ești, Miles? mă trezi vocea Mayei.
— Eu sunt. Maya?
— Da.
— Bună.
— Ce mai faci?
— Cam istovit.
— Îmi imaginez. Râse stânjenită. M-ai căutat? adăugă după o tăcere jenantă.
— Vrei să vii mâine la nunta lui Jack? Înțeleg că e prea din scurt și te-aș fi
invitat mai devreme în cursul săptămânii, dar știi cum au decurs lucrurile. Încă
mai speram că făcusem bine spunând adevărul despre relația lui Jack cu Terra.
Maya nu mai râse.
— Nu pot să vin, spuse. Lucrez.
— Aha.
Urmă un alt moment de tăcere. Mi-am compus în minte mai multe fraze
lăsate nerostite, pentru ca în cele din urmă să spun: — Poate trec prin Buellton
după nuntă să te salut.
— De fapt ce vrei tu, Miles? întrebă ea pe un ton mai degrabă tânguitor decât
rece, sătulă de abureli.
— Aș vrea să te văd.
— De ce?
— Pentru că îmi place compania ta.
Maya tăcu din nou. Îmi imaginam figura ei nedumerită.
— Nu cred că e o idee bună, spuse.
— Oh, am răspuns, rănit de respingerea ei. Bine, atunci cred că n-o să vin.
— Locuiești la trei ore depărtare, Miles. Nu-mi convine chestia asta.
— Înțeleg.
Mai bine de un minut niciunul dintre noi n-a mai scos un cuvânt. Auzeam
zgomot de trafic dar nimic altceva.
— Oricum nu cred că o relație vrei tu acum, spuse Maya într-un final.
— Cum ai ajuns la o asemenea concluzie?
Își drese vocea.
— Cred că încă mai ești legat sufletește de fosta ta soție și toate femeile nu
sunt pentru tine decât palide umbre ale ei. Și că niciodată nu vei găsi pe cineva s-
o înlocuiască.
Am rămas perplex, incapabil să mai îngăim o vorbă.
— N-am dreptate? întrebă, după ce tăcerea mea devenise chinuitoare.
Am ridicat ochii spre tavan.
— Poate că ai. Dar încerc s-o uit. N-a fost ușor nici pentru mine.
După o pauză adăugă:
— De asta încerci mereu să te bagi în comă alcoolică?
Nu-mi plăcea să fiu băgat cu nasul în propriul meu rahat și vocea mi se ascuți:
— Nu știu. Credeam că admiri talentul ăsta al meu.
Își adună gândurile și zise:
— Îmi place acel Miles între sobru și beat, când este relativ fericit și crede că
mai există o speranță-n viața asta.
A fost ca o a doua săgeată otrăvită care-mi străpungea inima. Mi-am lăsat
capul în jos cu amărăciune. Dacă aș fi fost capabil să vărs lacrimi, aș fi făcut-o.
— Acela este un Miles înșelător, am spus în cele din urmă.
— Îmi place să cred că nu e așa, spuse Maya cu o voce indiferentă.
— Îmi pare rău că te-am sunat. N-ar fi trebuit să presupun că mai e ceva între
noi. Am încercat să-mi reprim ultima replică, dar n-am putut: — Sau că a fost
ceva vreodată.
Am tăcut amândoi, dar nici unuia nu-i venea să închidă primul. Îi auzeam
respirația în receptor, așteptând să spun ceva.
— Îmi pare rău, am zis.
— Nunta prietenului tău te deprimă, nu-i așa? intui ea, îmblânzindu-și tonul.
 — Cred că da.
Urmă încă o tăcere penibilă. Traficul de afară devenea din ce în ce mai
zgomotos, de parcă mașinile ar fi urmat din clipă-n clipă să-mi intre în cameră.
Simțeam că va urma un atac de panică în timp ce sentimentele mele macabre
creșteau în intensitate. Speram să continue să vorbească, să spună ceva, orice.
— Chiar ții morțiș să vin la chestia asta? mă întrebă în cele din urmă.
O senzație de ușurare mă cuprinse și m-am înseninat.
— N-o să fii mai rău primită decât mine.
Scoase un chicotit răgușit.
— Dă-mi adresa.
I-am dat adresa.
— E-n ordine, mă mai gândesc dacă vin, răspunse părând mai degrabă
nerăbdătoare să încheie discuția decât să se gândească serios să vină.
 DUMINICĂ:

FERICITUL EVENIMENT

Cununia religioasă s-a ținut într-o biserică mare, în stilul vechilor misiuni
spaniole, aflată în centrul istoric din Paso Robles. Era una din acele clădiri cu
tavanul înalt, cu parmalâcuri din lemn închis la culoare, cu fresce pictate, vitralii,
pereți cu pilaștri, strane lustruite și icoane în stil baroc care decorau absida. În
timp ce mai bine de două sute de oaspeți își găseau locurile, din orga instalată la
un nivel superior răsuna Canonul lui Pachelbel{29}. Lumina care pătrundea crea
niște efecte splendide, scăldând biserica în toate culorile curcubeului.
Străduindu-se să ascundă gravitatea diverselor sale răni, Jack intră discret din
lateral, mergând cu pași săltați și își ocupă locul în fața altarului lângă mine, el
într-un smoching negru cât se poate de sobru, iar eu în oribilitatea mea purpurie
de catifea. Eram practic umăr la umăr, dar Jack refuza să se uite la mine. Știam
că îi era teamă să nu încep să fac miștouri și să-l fac să pufnească în râs. Având
glezna în ghips, fața greblată și nasul spart, mă miram că întreaga congregație nu
era deja pe jos de râs. Era totuși bine că ajunsese într-o casă a Domnului. Avea
mai mare nevoie de o curățare spirituală a sufletului său depravat decât de un
preot care să-i oficieze căsătoria.
Când toată lumea își găsise locul și Canonul lui Pachelbel se terminase,
preotul rosti câteva cuvinte, apoi muzica umplu din nou biserica, semn că
procesiunea propriu-zisă începuse. Simțind importanța momentului, Jack și cu
mine am întors simultan capul și am văzut-o pe Babs în rochia de mireasă, cu
voalul presărat cu mărgele și trena lungă, plutind către altar însoțită de tatăl ei
mândru, cu înfățișarea sa impunătoare. I-am aruncat lui Jack o privire pe furiș;
nebunul își ștergea lacrimile cu dosul palmei. Lacrimi de ușurare, bănuiam.
Apoi a urmat partea solemnă a lucrurilor. Preotul a recitat cu gravitate
legămintele, da-urile au fost rostite fără ezitare, iar însurățeii s-au sărutat scurt.
În tot acest timp gândurile mi-au zburat la propria mea ceremonie, de care mi-
aduceam aminte cu duioșie. Când Jack și Babs au schimbat verighetele a trebuit
să las capul în jos și să-mi mușc buza ca să nu pufnesc în râs. Nu mă puteam
abține să nu mă gândesc unde fuseseră acele verighete personalizate cu nici
patruzeci și opt de ore în urmă. Las că-i bine, mă gândeam. Deși cam paradit, am
reușit să-l aduc pe Jack la altar practic într-o singură bucată. Misiune împlinită.
În timp ce ieșeau din biserică trecând printre strane, pe sub navă și pe sub
atrium, cu lumina viu colorată reflectându-se pe fețele lor și Jack încercând cu
stângăcie să țină pasul cu Babs, am zărit-o pe Victoria cu noul ei soț. N-o mai
văzusem de luni de zile. Arăta nemaipomenit într-o rochie de seară bleumarin
care sunt sigur că o costase o avere. Soțul ei era un bărbat îndesat, cu părul des,
ondulat și o figură cu trăsături aspre care sugera încredere în sine și calm.
După ce luase sfârșit ceremonia religioasă, muzica de orgă încetase și orezul
fusese aruncat, am ieșit singur în parcare. Între timp cerul se acoperise de nori
veniți dinspre ocean, vremea înnegurată reflectând și starea mea sufletească.
Bătea un vânticel cam rece și mi-am strâns brațele la piept tremurând.
În timp ce intram în mașina mea distrusă și porneam motorul am văzut-o pe
Victoria urcându-se într-un monstruos SUV{30} negru. Era evident că mă
schimbase cu un bărbat care să-i ofere siguranță, atât financiară, cât și fizică –
deși vehiculul blindat mi se părea o exagerare. Noul ei soț închise cu grijă
portiera după ea, făcând-o să dispară în spatele geamurilor fumurii, apoi ocoli
mașina ocupându-și locul în carlingă și demară în trombă. Am închis ochii și m-
am lăsat pe spate, gândindu-mă dacă n-ar fi mai bine să-mi iau mașina închiriată
și să las baltă petrecerea, care mă așteptam să fie mai deprimantă decât aș fi
putut suporta. Răspunsul a fost nu, aducându-mi aminte că-i promisesem lui Jack
că voi dansa cu Babs.
Petrecerea avea loc în grădina părinților miresei și trebuie să fi costat aproape
o sută de mii întrucât erau lampioane și o orchestră, și platouri cu crevete și
fripturi și atât de multe alte feluri de mâncare, că nu știai cu care să-ncepi. La
care se adăuga, desigur, tot vinul și toată șampania cumpărate de Jack în
decursul săptămânii noastre bahice și încă altele.
Odată ce am început să beau, știam că era greu să mă mai opresc – când eram
cu nervii la pământ întotdeauna pățeam așa. Prin urmare, mă străduiam să-mi
dozez bine consumul. Mi-am turnat un pahar cu șampanie și mi-am croit drum
către Jack, care-și întreținea proaspăt căpătatele rude. În compania lor era un alt
om, fermecător și amabil, chiar dacă era doar un rol pe care trebuia să-l joace.
Ne-am salutat cu mișcări ale capului, am schimbat câteva semne complice cu
ochiul și câteva zâmbete forțate și la atât s-a rezumat interacțiunea noastră. Jack
intra într-o altă lume, una în care eu nu aveam loc decât cel mult la periferie.
Orchestra de jazz începu să cânte și Babs se apropie de locul în care Jack și
cu mine începuserăm o conversație. Jack îmi dădu un ghiont așa că m-am întors
către soția lui și i-am spus: — Dorește mireasa să-mi acorde un dans?
— Sigur, Miles, zise ea, purtată de emoția momentului. Am luat mâna pe care
mi-a întins-o și am condus-o către centrul grădinii unde fusese instalat un ring de
dans din parchet. Am dansat pe eternul refren sentimental al nunților The Way
You Look Tonight. Fiind o melodie lentă o țineam ușor în brațe aproape de corpul
meu. Era o femeie frumoasă, zveltă, cu părul potrivit de lung, coafat pentru acest
eveniment unic (spera ea!) din viața ei. Luxoasa rochie de mireasă Dior de
mătase accentua și mai mult prăpastia care se căsca între Jack și mine.
— Și, v-ați distrat bine amândoi? mă întrebă ea cu viclenie în timp ce ne
mișcăm în ritmul melodiei.
— Până la accidentul de mașină, da, am ocolit răspunsul.
Babs râse dându-și capul pe spate și se uită la mine cu expresia binevoitoare a
unei mame care te ceartă cu blândețe.
— Și accidentul cum s-a întâmplat de fapt?
Mi-am îngustat ochii, încercând să-mi dau seama unde bate.
— Nu ți-a spus Jack?
— Aș vrea s-aud și versiunea ta.
— A lui e mai bună.
În mod surprinzător își dădu capul pe spate și râse din nou. Apoi, își apropie
gura ușor de urechea mea și șopti pe un ton indecent: — I-a tras-o cuiva?
— Barbara, i-am spus, îndepărtându-mă de ea și prefăcându-mă jignit. Cum
aș fi putut permite una ca asta?
Îmi aruncă o privire sceptică, apoi zâmbi de parcă nu i-ar fi păsat cu adevărat.
Am reluat poziția normală de dans, iar ea mi-a șoptit din nou la ureche, de data
asta cu o voce ceva mai aspră: — Dacă a făcut-o spune-i că suntem chit.
Touché.
Orchestra își termină cântecul iar eu i-am mulțumit lui Babs pentru dans, am
sărutat-o pe obraz și i-am urat toate cele bune.
M-am dus la masa cu băuturi și mi-am mai turnat un pahar de șampanie. Când
m-am întors, Victoria era în fața mea. Avea părul tuns până la umeri și ceva mai
mult machiaj decât de obicei, dar în rest arăta exact ca în ziua în care ne-am
căsătorit, ceea ce făcea revederea noastră încă și mai dificilă pentru mine.
— Bună, Miles, mă salută ea – un pic cam rece, m-am gândit.
— Bună, Vicki.
Ne-am sărutat stângaci pe obraji cu o prefăcătorie tipic hollywoodiană.
— Ce mai faci? mă întrebă ea.
— Nici prea-prea, nici foarte-foarte, am răspuns eu evaziv.
— Ce mai e cu cartea ta?
— A fost respinsă peste tot. Mi-am ridicat paharul de șampanie. C’est la vie.
— Păcat, spuse ea pe un ton nepăsător. Și acum, ce-ai de gând să faci? Îți
cauți o slujbă?
— Nu știu. Abia am aflat și eu. Poate scriu alta.
Temându-se probabil ca subiectul să nu alunece către bani și să-i cer vreun
împrumut, mă măsură din cap până-n picioare și spuse pe un ton ușor ironic: —
Ce-i cu chestia asta pe care o porți?
— E smochingul meu, am răspuns. Jack și cu mine n-am mai avut timp să
schimbăm costumul meu nonconformist cu ceva mai tradițional.
Încercă să zâmbească, dar mai degrabă se strâmbă.
— Nu-ți place smochingul meu?
— Culoarea asta, ce e?
— Pinot Noir. Aș fi închiriat un Chardonnay, dar nu mai aveau.
Clătină din cap râzând. Întotdeauna o făceam să râdă. Cred că-i plăcea mai
mult partea în glumă decât partea serioasă.
— Nu mi-am dat seama că o să fie o chestie atât de formală, m-am scuzat.
Arăți minunat. Tot pentru ăla lucrezi, cum îl cheamă?
— Da. Facem un film grandios. Am găsit un scenariu grozav. Deja sunt
producător în toată regulă.
— Asta e bine, am spus nedorind să aflu alte amănunte care să mă facă să mă
simt și mai insignifiant.
— Te vezi cu cineva? mă întrebă, după care chicoti stingherită.
— Nu. Sunt inabordabil.
Se încruntă puțin, apoi zâmbi și spuse.
— Eu m-am recăsătorit.
— Da. Asta e bine. Felicitări. Am făcut un cerc în aer cu mâna în care țineam
paharul cu șampanie. Toți se căsătoresc. Anul trecut erau numai divorțuri, acum
numai căsătorii. Sunt sigur că e ceva ciclic.
Se uită la mine mustrător, burzuluindu-se un pic din cauza cinismului meu.
Aproape că i-aș fi putut citi gândurile: „Te rog, nu aici la petrecere, unde toată
lumea sărbătorește promisiunea viitorului împreună al proaspeților însurăței”.
Mi-am terminat paharul, simțind schimbarea ei de atitudine. Apoi am scos o
sticlă rece din frapieră și mi l-am umplut din nou. Am turnat un pahar și pentru
Victoria și i l-am oferit.
— Nu, nu pot, spuse ea, ridicând mâna ca să mă oprească.
— Te-ai lăsat de băut?
— Nu. Făcu o pauză, apoi spuse:
— Sunt însărcinată.
Am băut jumătate de pahar, apoi l-am umplut ochi și am lăsat sticla la loc la
gheață.
— Felicitări din nou.
— Mulțumesc, spuse ea.
În acea clipă mi-am dat seama nu numai că o pierdusem pentru totdeauna, dar
că nici măcar nu o mai cunoșteam. Cei opt ani trăiți împreună erau acum
îngropați în amintirile noastre separate, imortalizați fără pasiune de fotografii și
alte suveniruri, acum fără niciun sens. Atingerile și conversațiile intime
cotidiene, nopțile petrecute împreună, toate erau acum confeti care pluteau în
neant. Cineva a spus cândva că nu iubești decât o singură dată în viață, iar eu
probabil că umpleam golul lăsat de Victoria în viața mea nu cu alte femei, ci cu
plăcerea constantă a vinurilor. Putea să fie de o cruzime cumplită dimineața, dar
seara întotdeauna mă întâmpina cu o îmbrățișare. Croindu-mi drum cu greu prin
lume fără prieteni și de multe ori fără un țel, era o ușurare să știu c-aveam și eu
pe cineva care să mă dorească.
Noul soț al Victoriei apăru din mulțime să-și revendice cucerirea. S-au
îmbrățișat într-o demonstrație a solidității căsniciei lor de curând începute. Capul
lui părea încă și mai mare, iar trăsăturile încă și mai bine conturate, acum că îl
vedeam de aproape.
— El e David, îl prezentă Victoria. David, el e Miles.
— Am auzit multe despre tine, spuse el diplomatic, întinzând mâna.
Ne-am dat mâinile, iar el mi-a strâns-o pe a mea mai să-mi rupă oasele.
— Asemenea, am răspuns amabil, șampania începând să-mi anihileze invidia.
Până la urmă cred că Jack avusese dreptate. Chiar a fost o idee bună s-o văd
pe Victoria în carne și oase cu noul ei soț, decât să-i las să plutească undeva în
imaginația mea și să-mi irosesc viață făcând speculații.
— Ai grijă de tine, spuse Victoria cumva compătimitor. Ținem legătura.
— Cu siguranță.
David îmi făcu cu ochiul, afișând o afectare exersată care părea să-i fie de
folos în situații penibile. Se întoarseră și se îndreptară braț la braț către ringul de
dans. M-am uitat în altă parte. În capătul celălalt al grădinii îl vedeam pe Jack
care continua să se bage pe sub pielea tatălui lui Babs. Râdea zgomotos, dar nu-l
puteam auzi din cauza vacarmului petrecerii. Îmi părea o barcă plutind pe mare
pe care o duc valurile până când devine un punct la orizont. Gesturile și râsul său
le vedeam ca pe o pantomimă. Se retrăsese într-un film mut, producție personală,
pe care eu îl priveam din poziția anonimă a unui spectator într-o sală de cinema.
Licărea ca o lumină care se pierde în depărtare, estompându-se, și dispărând
precum conținutul unei sticle de Latour ’82.
Îmi dădeam seama că Jack îl făcea pe tatăl lui Babs să râdă, fără îndoială
născocind povești picante despre originea variatelor sale răni. Apoi, într-o clipă
fugară, Jack se întoarse și mă zări. Ridică un pahar cu vin roșu în aerul rece al
serii și toastă pe deasupra mulțimii vesele. Era ca și cum ne-am fi aflat pe
sensurile opuse ale unei autostrăzi, retrăgându-ne încet în universurile noastre
separate. „Adio, prieten bun”, am rostit în gând. „Mult noroc”.
M-am întors la frapiere. Sticlele înspumate de Byron și Veuve mă așteptau ca
niște pisici miorlăitoare. M-am apucat să scot una, când dintr-odată am auzit o
voce familiară.
— Hei, tu.
Am întors capul și am văzut-o pe Maya. Purta o rochie de vară mov, fără
mâneci, lungă până exact deasupra genunchiului. Părul ei negru îi cădea peste
umerii dezgoliți și pe brațe. Ridică puțin capul și zâmbi blând. Eram uluit că
venise.
— Șampanie? am întrebat-o, simțind un zâmbet cum îmi înflorește pe față.
Își țuguie buzele și clătină din cap.
— Mai ai sticla aia de Latour ’82?
— Îmi pare rău. Am băut-o cu Jack. Nu credeam c-o să te mai văd.
— Cum a fost?
Am ridicat din umeri.
— Rămân la Pinoturile mele.
Zâmbi, apoi arătă către petrecerea în toi.
— Nu prea mă omor cu nunțile. Tu?
— Nici eu, am aprobat-o. Sunt prea scorțoase.
— În plus, nici nu cunosc pe cineva pe-aici, în afară de tine și de Jack.
— Noi facem cât toți ceilalți.
Pe față i se așternu un zâmbet larg.
— Vrei să mergem într-un loc mai retras unde să putem să stăm de vorbă?
Cunosc câteva localuri pe aici prin Paso Robles.
— Sigur, am spus. Mi-ar face plăcere.
Maya făcu un pas către mine și mă sărută ușor pe buze vrând să se asigure că
era în regulă că venise.
Se retrase un pic, nu prea mult, și vocea ei coborî puțin.
— Bună.
— Bună. Mă bucur că ai reușit să vii. Chiar mă bucur. Mă privi direct în ochi.
— Și eu.
— Înainte s-o-ntindem vrei să faci cunoștință cu fosta mea soție?
— Nu neapărat.
— Dar cu mireasa lui Jack?
Dădu din cap din nou.
— Oricum o să divorțeze într-un an.
Am râs zgomotos.
— Uitasem cât de amuzantă ești.
— Am și eu momentele mele. Privirile ei se adânciră într-ale mele. În plus, n-
am venit decât ca să te văd pe tine.
Am încuviințat din cap.
— Vrei să plecăm acum? am întrebat-o.
 — Mi-ar plăcea, da. Doar dacă nu vrei să mai rămâi pe-aici.
M-am uitat la ceas. Apoi mi-am ridicat privirea. Pe ringul de dans am văzut-o
pe Victoria privindu-mă nedumerită. M-am întors către Maya.
— Mai e cometa aia acolo?
Maya își dădu capul pe spate și cercetă pentru o clipă cerul nopții.
— Nu, cred că s-a dus.
— Kaput?
— Oricum n-am fi putut s-o vedem din cauza norilor. În afară de asta, s-a
întâmplat cu milioane de ani în urmă. Coborî ochii și-mi zâmbi din nou. Tot ceea
ce contează e ce se întâmplă acum.
Am încuviințat de câteva ori, căzut pe gânduri. Am aruncat petrecăreților o
ultimă privire lungă. Victoria și noul ei soț fuseseră înghițiți de mulțime și nu-i
mai vedeam. Jack, Babs și rudele lor, mânați de forțele gemene ale bunei-
cuviințe și sentimentalismului, se adunaseră într-un pavilion luminat feeric, unde
se făceau pozele de nuntă. În timp ce fotograful se mișca încoace și-ncolo făcând
poze din toate unghiurile posibile, unul dintre blitz-uri îmi lăsă o imagine pe
retină, și știam că acel moment – care-i prinsese pe Jack și pe Babs zâmbind și
râzând – asemenea cometei, va rămâne de-a pururea fixat în timp și spațiu. Mi-
au dat lacrimile totul devenind brusc încețoșat. M-am întors cu fața la Maya.
— Ce-ai pățit? întrebă ea blând.
— O! am șovăit eu.
Clipeam des, încercând să mă concentrez asupra chipului ei minunat. Mi-am
ridicat ochii spre cerul fără stele și am murmurat: — Cred că de data asta m-a
ascultat.
Am lăsat capul în jos. Maya își ținea buzele strânse, simțind că fusese un
gând rostit cu voce tare. Îmi lăsă câteva secunde să mă liniștesc, apoi îmi întinse
mâna și spuse cu delicatețe: — Hai să mergem, Miles. N-avem ce căuta aici.
I-am acceptat mâna.


virtual-project.eu
{1}
M-am îmbătat în așa hal că fata a plecat din oraș –, în engleză în original (n.red.).
{2}
Missing In Action (em ai ei) - dispărut în misiune, în limba engleză în original (n.red.).
{3}
Dead On Arrival (di ău ei) – mort la destinație, în limba engleză în original (n.red.).
{4}
Quod erat demonstrandum (kiu i di) - ceea ce era de demonstrat, în limba latină în original (n.red.).
{5}
Aluzie la F. Scott Fitzgerald, binecunoscut scriitor american ale cărui probleme cu alcoolul au fost de
notorietate (n.red.).
{6}
Celebră autoare de romane polițiste din SUA, creatoarea unei longevive serii „a alfabetului“ având-o ca
eroină pe ofițerul Kinsey Millhone. Începând cu 1983, romanele au apărut câte unul pe an (cu două
excepții), ajungând în 2005 la litera S (n.red.).
{7}
Rasă de câine de vânătoare (n.red.).
{8}
United States Golf Asociation - Asociația de Golf a Statelor Unite (n.red.).
{9}
Marcă de minge de golf (n.red.).
{10}
Nu ai nevoie decât de dragoste – în limba engleză în original (n.red.).
{11}
Conducător legendar al indienilor Iroquois. Se spune despre el că utiliza puteri miraculoase pentru a-și
apăra oamenii de forțele malefice ale naturii (n.tr.).
{12}
Vers din poemul Cântecul lui Hiawatha de Longfellow (n.tr.).
{13}
Film american din anul 1972 în care un bărbat este violat de un alt bărbat (n.red.).
{14}
Unul dintre cele mai bune dicționare explicative ale limbii engleze, cu ajutorul căruia a fost tradus și
acest roman (n.red.).
{15}
Film de referință în istoria cinematografiei, realizat de Orson Welles în 1942, din care studiourile RKO
au tăiat 50 de minute adăugând un happy-end în timp ce Welles se afla în America de sud (n.red.).
{16}
Capodoperă a aceluiași Orson Welles (care a interpretat și rolul principal) laureat cu Oscar în 1941.
Părere unanimă este că W.R. Hearst a servit drept model pentru personajul principal, Charles Foster Kane
(n.red.).
{17}
Aluzie la celebra scenă în care Dustin Hoffman încercă să împiedice nunta fiicei doamnei Robinson, de
care era îndrăgostit (n.red.).
{18}
Celebru actor de comedie american din perioada interbelică, posesor al unui nas proeminent (n.red.).
{19}
Got Wine? - în limba engleză în original (n.red.).
{20}
Figură legendară a spectacolului itinerant al lui Buffalo Bill între 1885 și 1902. Trăgătoare de elită, era
capabilă să ochească o monedă aruncată în aer de la 80 de metri distanță (n.red.).
{21}
Constantin Sergheevici Stanislavski (1863-1938). Artist rus care a revoluționat predarea actoriei,
tehnicile sale fiind folosite până-n ziua de astăzi (n.red.).
{22}
Film american din anul 1966. Regizorul Cornell Wilde interpretează rolul unicului supraviețuitor al unui
safari în Africa, vânat prin junglă (în pielea goală fiind) de un trib local (n.red.).
{23}
Aluzie la o ramură a Bisericii Baptiste din sudul istoric al SUA care folosește șerpi veninoși în cadrul
serviciilor sale religioase (n.red.).
{24}
Erou din mitologia greco-romană care, dorind să pătrundă pe tărâmul celor morți, nu este primit în barca
sa de luntrașul Carón (fiindcă era încă viu) decât după ce îi arată acestuia creanga de aur (n.red.).
{25}
Nume folosit în general pentru a desemna un valet sau un majordom, care vine de la un personaj al
romanelor scriitorului britanic P.G. Wodehouse (n.red.).
{26}
Comedie cu care și-a făcut debutul în 1961 dramaturgul Neil Simon. Aici, joc de cuvinte. Verbul to blow
este folosit în limba engleză inclusiv pentru a desemna o partidă de sex oral (n.red.).
{27}
Perfecțiunea întruchipată - în limba latină în original (n.red.).
{28}
Test psihologic care constă în interpretarea a 10 „pete de cerneală", conceput de psihiatrul elvețian
Hermann Rorschach (n.red.).
{29}
Piesă de muzică clasică în mod tradițional interpretată la începutul ceremoniilor de căsătorie (n.red.).
{30}
Vehicul militar, lansat de curând și pe piața automobilelor personale, ale cărui principale caracteristici
sunt masivitatea și consumul exagerat de mare de carburanți (n.red.).