METODICA CERCETĂRII

TEMA
METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE

CUPRINS

1. Cum se produce cunoaşterea în ştiinţele sociale? …………………………………………… 3

2. Câteva precizări terminologice ………………………………………………………………. 6
3. Construirea teoriilor: metoda deductivă şi metoda inductivă. ............................................. 7
3.1. Metoda deductivă ……………………………………………………………………. 8
3.2. Metoda inductivă ……………………………………………………………………. 8
4. Clasificarea orientărilor metodologice ………………………………………………………. 9
5. Bibliografie ……………………………………………………………………………………. 12

Pagină 2 din 12
1. CUM SE PRODUCE CUNOAŞTEREA ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE?

În ştiinţele sociale există mai multe metode valide de producere a cunoaşterii. Metodele se
diferenţiază în funcţie de teoriile de referinţă care operează cu abordări diferite ale sistemului social.
Pentru ca o metodă să fie considerată validă, aceasta trebuie să fie logic coerentă, să se bazeze pe
premise ce nu au fost dovedite ca false şi să fie acceptată de comunitatea ştiinţifică.
Teorii sociale diferite postulează nivele referenţiale de agregare (ontologii) diferite ale
sistemului social. Un nivel poate fi cel diadic, al relaţiei dintre doi actori, altele pot fi familia,
grupul, organizaţiile şi instituţiile; la nivele superioare de agregare se află societatea ca întreg sau
sistemul mondial. Prin raportare la nivelul ontologic de referinţă, în ştiinţele sociale există două
metode de explicare a comportamentului sistemelor sociale. O metodă presupune observarea unui
eşantion de sisteme sau a aceluiaşi sistem pe o perioadă de timp. Această metodă poartă denumirea
de analiză comparativă, este de tip holist şi operează cu date economice şi sociale agregate (factorii
care favorizează dezvoltarea societăţii sau rata sărăciei într-o ţară sau alta). O altă metodă de
explicare a comportamentului sistemelor sociale implică examinarea proceselor interne ale
sistemului la nivelul părţilor componente.
Cazul tipic este acela în care părţile componente sunt indivizii membrii ai sistemului social.
Explicaţia privind comportamentul sistemic se face în termenii acţiunilor individuale, dar nu prin
simplă agregare sau însumare a acestora. În alte cazuri, părţile componente pot fi instituţii ale
sistemului sau sub-grupuri ce se constituie în părţi ale acestuia. În aceste cazuri analiza coboară la
nivele de agregare inferioare nivelului sistemic şi explică comportamentul sistemului recurgând la
comportamentul părţilor acestuia.
Teoriile operează însă şi cu tipuri diferite de date sociale care descriu sistemul social ca
întreg sau părţi ale acestuia: date cantitative şi date calitative. Datele cantitative presupun măsurarea
numerică a unor aspecte specifice a fenomenelor sociale la nivele diferite de agregare: de cele mai
multe ori sunt considerate caracteristici individuale care
apoi, prin abstractizare şi agregare, iau forma indicilor statistici ce relevă caracteristici generale ale
sistemului social (agregarea nu se realizează prin simplă însumare) Exemplu: indicele corupţiei sau
indicele coeziunii sociale sau indicele dezvoltării rurale. Se obţin astfel descrieri generale ale unor
fenomene sociale şi se urmăreşte explicarea cauzală a acestora; cercetările cantitative urmăresc
realizarea unor măsurători şi analize ce pot fi cu uşurinţă refăcute/replicate de alţi cercetători.
Pe de altă parte datele calitative urmăresc înţelegerea sau interpretarea situaţiilor sociale, a
semnificaţiilor subiective vehiculate de actorii sociali. Astfel de cercetări se concentrează de obicei

Pagină 3 din 12
asupra unui număr mic de cazuri, se bazează pe interviuri intensive sau pe analiza în profunzime a
materialului istoric şi urmăresc descrierea comprehensivă (bazată pe înţelegere, comprehensiune) a
unui eveniment sau a unei unităţi sociale. Cercetătorul urmăreşte să înţeleagă, prin empatie, stările
subiective, sentimentele, semnificaţiile sau valorile actorilor. Exemplu: cercetătorul urmăreşte să
înţeleagă modul de gândire al unui protestant prin comparaţie cu cel al unui catolic sau cel al unui
ortodox.
Prin raportare la tipul de date sociale ce caracterizează sistemul social, există două metode
(practici de cercetare) în ştiinţele sociale: practici de cercetare pozitive sau "obiective" sau
"cantitative" şi practici de cercetare interpretative sau "calitative" sau "comprehensive". Practicile
de cercetare pozitive folosesc date cantitative şi instrumentarul statistic pentru a elabora inferenţe
menite să explice sistemul social. "Faptele sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale" spunea
E. Durkheim.
Adepţii acestor practici pledează pentru utilizarea metodelor specifice ştiinţelor naturii în
ştiinţele sociale. Practicile de cercetare interpretative afirmă caracterul distinct al "obiectului"
ştiinţelor sociale faţă de cel al ştiinţelor naturale şi invocă necesitatea unei metode diferite care să
explice comportamentul sistemului social. Faptele sociale sunt explicate de stările subiective, de
conştiinţă, ale actorilor implicaţi.
Aşa cum am văzut, există metode diferite de explicare a sistemului social după cum
concepem diferit ontologia socială sau epistemologia ştiinţelor sociale. Aceste metode diferite sunt
implicate moduri diferite de concepere a realităţii sociale, adică teorii sociale diferite. Rezultă deci
că metoda de cercetare este inseparabilă teoriei referenţiale, în ştiinţele sociale existând
numeroase logici alternative de investigare a realităţii.
Într-o formă sau alta, teoria socială defineşte referinţa empirică a metodei de
investigare, modul de considerare a realităţii, tipurile de date selectate din mesajul implicit al
faptelor sociale. Orice metodă "decupează" realitatea şi o "forţează" să evoce semnificaţiile
aşteptate prin teoria care a fundamentat-o. Metoda este selectivă, iar această selectivitate îşi are
originea în teoria care a ghidat elaborarea ei ca mod de investigare a semnificaţiilor faptelor sociale.
Propoziţiile formulate la nivel teoretic, explicativ, integrate în sisteme logico-teoretice
coerente se convertesc în principii metodologice. Un exemplu ar fi edificator în acest sens. Teoria
interacţionist simbolică a lui G. H. Mead, dezvoltată ulterior de teoreticieni precum H. Blumer sau
E. Goffman formulează câteva principii (teoretice) generale menite să identifice componentele
constitutive ale realităţii sociale, precum şi nivelurile de agregare ale acesteia ce prezintă interes în
cercetare:

Pagină 4 din 12
 1). Oamenii se raportează la realitate (obiecte fizice, alţi oameni, instituţii etc.) pe baza
semnificaţiilor pe care aceasta le are pentru ei.
2). Semnificaţiile se constituie şi se dezvoltă în procesul interacţiunii sociale.
3). Semnificaţiile sunt dezvoltate şi modificate prin procese interpretative în situaţiile
concrete în care oamenii sunt implicaţi.
Într-o astfel de teorie, nivelul ontologic primar al realităţii sociale îl constituie interacţiunile
dintre oameni, prin urmare cercetarea va viza să formuleze propoziţii despre sistemul social pornind
de la aceste interacţiuni, iar nu de la indivizii singulari. Mai mult, datele care îl interesează pe
cercetătorul interacţionist-simbolic sunt semnificaţiile şi interpretările pe care oamenii le dau
acestora în situaţii concrete; cercetătorul este interesat se semnificaţiile subiective ale actorilor şi nu
caută să descopere fapte, fenomene obiective. Cercetarea operează astfel cu date de tip calitativ.
Metodele de culegere a datelor vor fi observaţia participativă nestandardizată şi implicarea
cercetătorului în situaţiile interacţionare. Categoriile ştiinţifice formulate vor fi exprimate în
termenii concreţi vehiculaţi de actorii sociali şi vor ţine cont de clasificările cu care actorii concreţi
operează în viaţa cotidiană. Astfel, principiile teoretic enunţate mai sus se convertesc în principii
metodologice care ghidează un anumit fel de raportare a cercetătorului la realitatea socială, un
anumit mod de "producere" a datelor sociale relevante şi un mod particular de integrare teoretică a
acestora.
De pe altă poziţie teoretică, metoda de cercetare ar fi altfel construită, iar aceasta ar produce
date şi concluzii teoretice specifice. Astfel, într-o cercetare de tip pozitivist, observaţia s-ar baza
mai puţin sau deloc pe implicarea participativă a observatorului în situaţia socială observată şi nu
s-ar concentra preponderent pe schimburile de semnificaţii realizate în procesul de comunicare între
actori. Observaţia ar fi astfel proiectată încât să opereze cu un sistem de categorii observaţionale
preformulate şi standardizate de către observator pentru a încadra manifestările comportamentale
concrete în forma unor date structurate ce pot fi prelucrate statistic. Situaţia socială observată ar fi
una pe cât posibil "reprezentativă", cu virtuţi de generalizare statistică, iar nu una "concretă", în
sensul de oarecare. Propoziţiile astfel formulate sunt considerate generalizabile la nivelul întregului
univers de referinţă (populaţii) în virtutea reprezentativităţii situaţiei investigate. Astfel de
propoziţii poartă denumirea de generalizări empirice, adică propoziţii care, pe baza observării
faptelor sociale (prin experienţă deci) sintetizează uniformităţi relaţionale între variabilele care le
caracterizează.
Bazându-ne pe exemplele mai sus menţionate, spunem că teoria referenţială delimitează
obiectul de studiu de obiectul real, delimitând apriori caracteristicile obiectului de studiu
considerate de către teorie ca fiind definitorii. Metoda de cercetare se dezvoltă în strânsă legătură cu

Pagină 5 din 12
temeiurile teoretice care au generat-o şi generează date sociale utilizabile doar în acest cadru
teoretic. Transferurile de metode de la o teorie la alta presupun şi transferuri ale premiselor teoretice
şi ideologice care le-au generat.
Metodologia cercetării sociale (ştiinţa despre metodă) se identifică aşadar cu o logică a
analizei ştiinţifice a realităţii sociale ce se bazează pe asumpţii teoretice apriori. Metoda este
modul de producere a cunoaşterii. Metodologia este ştiinţa despre metodă. Metodologia nu se
reduce nici la inventarierea metodelor de culegere empirică a datelor sociale sau a metodelor de
prelucrare a acestor date, nici la definirea unui procedeu universal sau a unui set de procedee
particulare de investigare a unei probleme teoretice şi nici la descrierea regulilor de raportare a
cercetătorului la realitatea empirică.
În structura metodologia cercetării sociale includem următoarele clase de elemente componente:
a) ansamblul principiilor teoretice referenţiale reprezentând concepţia teoretică despre
faptele, fenomenele sociale, relaţiile şi procesele sociale, principii convertite într-un mod de
abordare a realităţii sociale. Teoriile sociologice clasice ale lui M. Weber, E. Durkheim şi V. Pareto
au dezvoltat şi fundamente metodologice specifice.
b) Ansamblul metodelor şi tehnicilor de colectare a datelor empirice, adică a operaţiilor
prin care sunt definite şi captate mesajele realităţii. Observaţia, ancheta, analiza de conţinut se
înscriu în această clasă.
c) Ansamblul tehnicilor şi procedeelor de prelucrare a datelor empirice, adică de
ordonare, sistematizare şi corelare a lor.
d) Ansamblul procedeelor logice de analiză, construcţie sau reconstrucţie a teoriei pe
baza rezultatelor cercetării empirice, în vederea elaborării de tipologii, descrieri, explicaţii sau
predicţii.
O orientare metodologică presupune o logică de cercetare ce asociază unui set coerent de
principii teoretice componente din fiecare clasă de elemente.

2. CÂTEVA PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Realitatea socială. Una din chestiunile fundamentale ce i-a preocupat pe filosofii din toate
timpurile este aceea a realităţii: dacă toate cele care sunt există independent de experienţa noastră.
Este cartea aceasta reală sau este doar produsul minţii noastre? Neştiind dacă există în mod real o
realitate independent de experienţă, cu toţii ne comportăm ca şi cum ar fi. În filosofie există două
mari abordări: realismul (concepţia scolastică potrivit căreia universalele au o existenţă substanţială
reală, independent de faptul de a fi sau nu gândite; în filosofia modernă, concepţia potrivit căreia

Pagină 6 din 12
obiectele există independent de faptul de a fi percepute) şi nominalismul (în filosofia scolastică
concepţia potrivit căreia universalele nu există independent de gândire şi sunt simple nume; în
filosofia modernă, acea teorie a utilizării termenilor generali care explică semnificaţia şi denotaţia
lor prin recurenţa în ele a proprietăţii generale indicate) 4. Acestora le corespund în ştiinţele sociale
abordările realistă şi, respectiv, constructivistă. Realismul în ştiinţele sociale este concepţia
conform căreia unităţile explicative (cauzele) sunt reale, autonome, existente în sine independent de
faptul de a fi sau nu conştinentizate de către societate (exemplu: preferinţele individuale sunt date,
autonome). Constructivismul presupune că unităţile explicative sunt construite (constituite) social
(exemplu: cultura organizaţională este o construcţie socială, nu există în sine independent de mintea
oamenilor).
O altă modalitate de a analiza problema realităţii este în termeni de obiectivitate şi
subiectivitate. Realizăm că unele lucruri cad pe tărâmul atitudinilor, sentimentelor şi stărilor
mentale subiective, în timp ce altele sunt chestiuni în sine obiective, adică exterioare subiectului şi
minţii acestuia. Conştiinţa obiectivităţii este însă tot un fenomen mental. Ca principiu de lucru,
substituim intersubiectivitatea pentru obiectivitate. Obiectivitatea este subiectivitatea împărtăşită de
membrii unei comunităţi.
Legea este o generalizare empirică cu valoare universală; ca şi generalizările empirice,
legile nu explică, ci doar descriu fenomene; în ştiinţele sociale sunt de tip probabilist.
Conceptele (exemplu: status socio-economic) sunt elemente abstracte reprezentând clase de
fenomene în domeniul de studiu. Variabila (exemplu: ocupaţia) este corespondentul empiric al
conceptului. Conceptele sunt teoretice, variabilele sunt operaţionalizări ale conceptelor ce pot fi
observate şi măsurate. Variabila este caracterizată de atribute (sau valori, exemplu profesor,
funcţionar, confecţioner, etc.), altfel spus este o grupare logică de atribute. Acestea se constituie în
valorile sub care variabila poate fi observată. Atributele unei variabile trebuie să fie exhaustive şi
mutual exclusive. Nu este posibilă caracterizarea unui caz (unei persoane) prin mai multe atribute
ale aceleiaşi variabile. De asemenea, pentru fiecare caz trebuie să existe un atribut care să îl
caracterizeze.

3. CONSTRUIREA TEORIILOR: METODA DEDUCTIVĂ ŞI METODA

INDUCTIVĂ.
Earl Babbie vorbeşte de două metode de construcţie teoretică în funcţie de raportul stabilit
între teorie şi cercetarea empirică. Astfel, metoda deductivă pornşte de la teorii deja existente mai
generale şi formulează explicaţii pentru fenomenele sociale observate ce prezintă un grad mai

Pagină 7 din 12
scăzut de generalitate. Invers, metoda inductivă presupune pornirea de la cercetarea empirică şi
încercarea de a găsi, prin generalizare şi abstractizare, numitorul comun al fenomenelor observate.
Ambele metode însă presupun asumarea unor principii teoretice preliminare ce ghideză
formularea metodei de investigare empirică. Nu există astfel cercetare empirică complet detaşată de
supoziţii teoretice. Cercetările care şi-au propus acest lucru (empirismul) au eşuat în explicitarea
acestor principii, dar nu a reuşit nicidecum detaşarea completă a investigării empirice de supoziţii
teoretice.
3.1 METODA DEDUCTIVĂ
Construirea teoriilor se poate realiza pe cale deductivă în felul următor: pornindu-se de la
teorii existente ce stabilesc relaţii între concepte generale şi abstracte, se formulează noi concepte şi
teorii cu grad de generalitate mai redus; aceste teorii implică apoi formularea de ipoteze, testarea
acestora şi validarea teoriei.
1. Specificarea temei.
2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei) al teoriei.
3. Identificarea şi specificarea conceptelor şi variabilelor care compun teoria.
4. Formularea de propoziţii cunoscute privind relaţiile între aceste variabile.
5. Raţionamentul logic de la aceste propoziţii la tema în discuţie.
H. Edward Ransford (1968) a vrut să explice ce a determinat violenţele ce au avut loc între
populaţia de culoare şi autorităţi în suburbia Watts din Los Angeles din vara anului 1965. El a
studiat literatura despre participarea politică extremă şi a identificat două caracteristici pe care
cercetători anteriori le asociau comportamentului politic extrem: izolarea socială şi starea percepută
de neputinţă. A explicat apoi comportamentul stradal violent ca o formă de participare politică
extremă şi a testat ipoteza conform căreia persoanele de culoare manifestând o stare percepută de
neputinţă, respectiv izolare socială (măsurată ca intensitate şi frecvenţă a contactelor cu membrii
comunităţii albe şi ca socializare cu membrii aceleiaşi comunităţi) au constituit grupul
participanţilor la violenţele din Watts. Datele au confirmat ipoteza lui Ransford susţinând teoria
acestuia cu privire la violenţa socială.
3.2. METODA INDUCTIVĂ
Adesea cercetătorii încep construirea teoriei de la observarea aspectelor realităţii sociale
încercând să descopere pattern-uri (regularităţi, uniformităţi). Cercetarea de teren - observarea
directă a fenomenelor - este o sursă de construcţie teoretică inductivă.
1. Specificarea temei.
2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei).
3. Observarea directă a unui eşantion din populaţie.

Pagină 8 din 12
4. Identificarea regularităţilor, a normelor comportamentale, a tipurilor sociale.
5. Identificarea numitorului comun pentru aceste regularităţi.
6. Conceptualizarea şi teoretizarea.
Exemplu: care sunt sursele religiozităţii. Cu toţii am observat că anumiţi oameni sunt mai
religioşi decât alţii, dar cum se explică aceste diferenţe? Charles Glock a efectuat o anchetă asupra
membrilor unei biserici episcopale din tot teritoriul Statelor Unite. Chestionarul conţinea întrebări
privind practici religioase ce a permis cercetătorilor să distingă grade diferite de religiozitate.
Glock şi colegii săi au fost interesaţi să vadă mai întâi dacă tipuri diferite de indivizi sunt
caracterizate de grade diferite de religiozitate. Sexul a fost prima variabilă studiată: femeile s-au
dovedit mai religioase decât bărbaţii. De asemenea, bătrânii s-au dovedit mai religioşi decât tinerii,
săracii mai religioşi decât bogaţii; persoanele provenind din familii "tradiţionale" (căsătoriţi cu
copii) mai puţin religioase decât cele provenind din familii incomplete sau trăind în afara familiilor.
Cu excepţia ultimei care părea oarecum în contradicţie cu ceea ce se ştia la nivelul simţului
comun, acestea pot fi considerate legi ale religiozităţii (valabile nu doar în spaţiul nord-american, ci
în toate societăţile moderne). Legile însă nu explică nimic, ci doar descriu regularităţi, uniformităţi
empirice.
S-a demonstrat în plus că fiecare variabilă identificată contribuia independent la gradul de
religiozitate observat, efectul fiind cumulativ. Femeia în vârstă, singură şi săracă s-a dovedit a fi cea
mai religioasă, în timp ce tânărul provenind dintr-o familie completă şi cu situaţie materială foarte
bună manifesta cel mai scăzut grad de religiozitate. Care sunt însă explicaţiile pentru care aceste
variabile sunt asociate? Care este numitorul comun al acestor caracteristici. S-a argumentat astfel că
fiecare din caracteristicile asociate religiozităţii era puţin valorizată în societatea americană. Astfel,
bărbaţii se bucurau de status social superior celui al femeilor; tinerii, de asemenea, ocupau o poziţie
privilegiată faţă de bătrâni; societatea americană preţuia viaţa de familie spre deosebire de alte
forme de convieţuire.
Astfel, persoanele având aceste caracteristici erau într-o mai mare măsură dependenţi de
reuşite şi satisfacţii în societatea seculară, ceea ce îi făcea să se îndrepte mai mult spre biserică
pentru a obţine confort şi recompense alternative. Cercetătorii au ajuns astfel să dezvolte teoria
privării sociale şi a implicării religioase.

4. CLASIFICAREA ORIENTĂRILOR METODOLOGICE

Există criterii diferite după care clasificăm orientările metodologice conturate în ştiinţele
sociale, ceea ce conduce implicit la clasificări diferite. Astfel, Donald S. Tull7 vorbeşte de

Pagină 9 din 12
conturarea a trei practici diferite de cercetare: metoda obiectivistă, metoda subiectivistă, şi metoda
fenomenologică. Tull porneşte operează cu o clasificare a practicilor folosite de diverşi cercetători
după criteriul publicităţii (explicitării) metodelor de cercetare. Astfel, metoda obiectivistă îşi
propune testarea ipotezelor utilizând proceduri statistice explicite (publice) şi teste ce pot fi repetate
de alţi cercetători. Metoda subiectivistă realizează de asemenea testarea ipotezelor, dar este mai
puţin riguroasă în ceea ce priveşte independenţa cercetătorului şi explicitarea procedurilor. Metoda
fenomenologică respinge complet testarea ipotezelor şi explicitarea premiselor afirmând faptul că
cercetarea nu poate fi absolut independentă; un obiect poate fi văzut doar de un subiect, ca atare
orice metodă de cercetare este subiectivă şi particulară.
După Lazăr Vlăsceanu, criteriul principal în funcţie de care clasificăm orientările
metodologice este reprezentat de principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare a
realităţii sociale. Acestea au acţionat ca principii metodologice. Criteriul este deci unul teoretic cu
relevanţă metodologică (pentru practica de cercetare). În concordanţă cu aceleaşi principii au
proliferat mai multe orientări metodologice, pentru ca, tot în raport cu ele, dar în opoziţie, să se
dezvolte altele. Astfel, pozitivismul filosofic şi sociologic a generat anumite principii de cercetare
socială, dezvoltând practicile metodologice "obiective", anume pozitivismul, operaţionalismul,
empirismul, structuralismul şi analiza sistemică. În opoziţie cu aceste practici s-au dezvoltat
orientările metodologice interpretative, începând cu sociologia interpretativă a lui M. Weber,
interacţionismul simbolic al lui G. H. Mead, apoi fenomenologia şi etnometodologia.
În cadrul practicilor metodologice "obiective" sau pozitive se urmăreşte dezvoltarea
ştiinţelor sociale după modelul ştiinţelor naturii: faptele sau fenomenele sociale sunt considerate ca
"obiecte" (reale) al căror specific nu împiedică o abordare similară cu analiza fenomenelor naturii;
analiza se centrează asupra identificării elementelor care compun realitatea socială, a relaţiilor
dintre acestea şi a cauzelor. Cunoaşterea trebuie să ia forma explicaţiilor cauzale şi predicţiilor, a
legilor şi generalizărilor empirice, detaşate de eventualele implicaţii valorice pentru a asigura
"obiectivitatea" discursului ştiinţific.
În opoziţie, orientările metodologice interpretative pun accentul pe specificul ireductibil al
fenomenelor sociale sau al comportamentului uman şi de aceea sunt considerate drept
"subiectiviste". Poziţia epistemologică a acestora rezidă în:
1. considerarea faptului că trăsătura esenţială, unică a comportamentului uman este
semnificaţia sa subiectivă, pentru individul respectiv. Acţiunea umană este guvernată de
scopuri şi motive, iar nu de stimuli sau cauze, în consecinţă ştiinţa trebuie să înţeleagă
acţiunea din punctul de vedere al actorului, ca un proces de definire a situaţiei, de
evaluare a alternativelor în termenii scopurilor şi de alegere a acţiunii;

Pagină 10 din 12
 2. considerarea fenomenelor şi faptelor sociale (realitatea socială) ca fiind construite în
procese de negociere simbolică inter-subiectivă; acestea nu au o existenţă intrinsecă în
afara acestor procese de construcţie socială;
3. considerarea identităţii ontologice dintre cercetător şi realitatea cercetată; cercetătorul
participă la construcţia realităţii, în aceeaşi măsură ca şi "obiectul" (indivizii)
investigat(i); acesta din urmă dispune de conştiinţă în aceeaşi măsură ca şi cercetătorul.
Dacă pentru orientările metodologice "obiective" principalele concepte utilizate sunt
explicaţia şi predicţia bazate pe decelarea cauzelor., în orientările metodologice interpretative
vorbim mai degrabă de înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor
prin considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii. În acest al doilea caz avem de-a face cu o
explicaţie intenţională, de tip teleologic (comportamentele sunt explicate prin stări viitoare, în timp
ce explicaţia cauzală se referă la determinarea stărilor actuale de către stări anterioare).
În formularea caracteristicilor metodologice ale fiecărei orientări vom considera principiile
metodologice preliminare considerând:
1. instrumentele utilizate pentru a genera o anumită practică de cercetare (metodelor şi
tehnicilor de culegere şi analiză a datelor sociale);
2. formele de organizare şi prezentare a cunoaşterii sociale;
3. practica de utilizare socială a cunoaşterii teoretice propuse.

Pagină 11 din 12
 BIBLIOGRAFIE

1. Mărginean, Ioan - Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi: Polirom, 2000

2. King, Gary, R.Keohane, S.Verba, Fundamentele cercetarii sociale, Polirom, Iasi, 2001
3. Rotariu, Traian - Curs de metode i tehnici de cercetare sociologic , Cluj: Presa, Universitar
Clujean, 1991
4. Rotariu, Traian, Gabriel Bădescu; Irina Culic; Elemér Mezei şi Cornelia Mure an Metode
statistice aplicate în ştiinţele sociale, Iaşi: Polirom, 1999
5. Babbie, Earl şi Fred Halley - Adventures in Social Research. Data Analysis Using
SPSS for Windows, Thousand Oaks: Pine Forge Press, 2002

Pagină 12 din 12