Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1[1]
Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul om, Editura Deisis, Sibiu 1997, p.52-53
2[2]
Ibidem
Dumnezeu în plan individual şi familial prin (Adam şi Eva), omul a încercat
această edificare şi pe plan comunitar, prin normalizarea stării de instinctualitate
agresivă antediluviană. După potop, la nici cinci sute de ani, tendinţa de
autonomizare stăpâneşte din nou conştiinţa umană. Omenirea doreşte să-şi
facă un „nume vestit”, care să demonstreze că suntem fiinţe supreme, lucru ce se
va manifesta în toate imperiile şi societăţile totalitare. În spatele tuturor acestora
stă păcatul mândriei: omul nu vrea să rămână în hotarele în care l-a aşezat
Dumnezeu ci se vrea pe sine zeu. „Zgârie-norii” americani continuă ideea
ziguratelor asiro-babiloniene, dintre care cel mai impunător, Turnul Babilonului,
face cunoscut sensul ascuns al mondializării, acelaşi atunci ca şi acum: unitatea
omenirii în afara lui Dumnezeu, toţi oamenii lucrează împreună, îşi unesc forţele
într-un efort comun de realizare a unei suficienţe pur umane care să le asigure
satisfacerea confortabilă a propriilor orgolii. La Turnul Babilonului Dumnezeu a
acordat încă o şansă umanităţii prin „amestecarea limbilor”: imposibilitatea
realizării turnului a dat redat posibilitatea de întoarcere către Creator. Însă în
acest mileniu III, omul a regăsit limbajul comun (limba unică) în forma
tehnologiilor digitale şi a Internet-ului şi acest lucru face posibilă mai mult decât
oricând materializarea dezideratului unităţii în afara lui Dumnezeu.
II.1.Imperiile antichităţii
3[3]
Diac.Prof.dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1998, p. 135
Hristos. Lumea antică, cu succesiunea ei de imperii şi stăpâniri, trebuia în final
să se unească într-un întreg mondial, să depăşească orice particularism4 [4] , iar
începutul a fost făcut de Alexandru Macedon.
4[4]
Nikolai Berdiaev, op. cit., p.121
5[5]
Ibidem
Evangheliei, statul global roman nu a rezistat, pentru că în esenţa sa el încununa
păgânismul lumii antice, care trebuia să cadă odată cu pătrunderea
Dumnezeului-om în istoria temporală, concretă, a omenirii. „Plinirea vremii”
însemna şi înflorirea maximă a lumii vechi, afirmarea universală a păgânismului
deopotrivă cu afirmarea universală a rafinatei culturi greceşti. Dincolo de
superioritatea acestora ca formă umană de manifestare, rămâne însă
perisabilitatea lor ca lucruri pur omeneşti. Căderea imperiului roman şi a
strălucitoarei culturi elenistice amintesc mereu că în faţa veşniciei, în faţa
destinului etern în Dumnezeu a umanităţii şi lumii, toate realizările culturii
omeneşti, chiar şi în forma lor cea mai înfloritoare sunt supuse pieirii şi includ în
sine o boală purtătoare de moarte.6 [6]
Acest lucru este însă valabil numai în
perspectiva lor de realizări omeneşti, pentru că privite ca realizări ale umanităţii
îndumnezeite ele sunt eterne. Astfel, Biserica creştină a asimilat cultura elină, cu
arta şi filosofia ei, cu toate realizările ei, transfigurând-o. În acest sens a existat
un alt model istoric: Imperiul Bizantin.
6[6]
Ibidem, p. 123
Dacă vorbim despre creştinism ca religie în rândul altor religii posibile, atunci
oficializarea lui trebuie privită ca suprimare a unei libertăţi de exprimare, mai
ales în viziunea actuală asupra drepturilor omului. Însă în perspectivă ortodoxă
creştinismul nu e o simplă religie, ci o nouă concepţie de viaţă ce are în vedere
toate planurile existenţiale ale omului. Pentru prima dată personalitatea umană
este privită conştient în perspectiva eshatologică a veşniciei, şi de aici legătura
sa directă şi indisolubilă cu Dumnezeu Creatorul, Dumnezeu Mântuitorul şi
Dumnezeu Sfinţitorul. La nivel personal viaţa în Hristos este modelul individual
de existenţă, iar la nivel comunitar, adunarea euharistică este modelul social de
existenţă. Întreaga viaţă a statului se desfăşoară în strânsă legătură cu viaţa
Bisericii. Simbolul acestei legături de tip subordinativ (viaţa statului cu toate
aspectele ei se subordonează şi integrează vieţii eclesiale) este imaginea
basileului bizantin, intrând pe uşile împărăteşti spre a primi Sfânta Împărtăşanie
din mâinile patriarhului de Constantinopol. Astfel, statul bizantin avea o viaţă
teonomă şi doar sub acest aspect el poate fi privit ca model de organizare a
societăţii omeneşti, ca etapă necesară în evoluţia istorică a acesteia. Întinderea sa
uriaşă şi faptul că a rezistat atâtea secole ca imperiu vorbesc de la sine despre
superioritatea unui astfel de model. La adăpostul unui asemenea stat creştin
cultura s-a dezvoltat într-un mod extraordinar. Este perioada cea mai înfloritoare
a literaturii şi artei patristice, acum se cristalizează şi se adâncesc ştiinţele,
filosofia patristică şi însăşi teologia ortodoxă. Monahismul se dezvoltă la măsuri
imposibile anterior. Miile de mănăstiri ce se formează şi se dezvoltă acum atât în
Răsărit cât şi în Apus, având ca şi cunună Sfântul Munte Athos, au rămas
referinţa şi modelul pentru întreg monahismul ulterior, până în zilele noastre.
Berdiaev spune că Evul Mediu (bizantin, n.a.), în perioada sa de maximă
înflorire s-a dezvoltat şi întărit pe două căi: cea cavalerească şi cea monahală.
Cavalerul, ca exponent al laicului creştin, şi monahul, reprezintă personalitatea
umană disciplinată şi plurivalentă. Zalele cavalerului şi rasa monahului sunt
armurile în care personalitatea creştină, încorsetată atât fizic cât şi spiritual, a
devenit independentă faţă de acţiunea forţelor stihiale exterioare care o sfâşiau
în bucăţi.7 [7]
Iar această independenţă o oferea tocmai faptul de a fi creştin,
adică de a fi botezat în numele Sfintei Treimi şi de a primi Sfânta Euharistie.
Omul bizantin, practicant constant al virtuţilor creştine şi încercând să trăiască
teandric conştient, putea să dispună de necondiţionarea sa, care îi făcea existenţa
(atât individuală cât şi socială) hristocentrică, indiferent de condiţionările
exterioare care ar fi putut să-l revendice. Datorită acestor caracteristici ale vieţii
morale cunoaşterea a fost liberă să evolueze în sens teonom, şi organizările
exterioare, sociale, administrative şi chiar politice, să o urmeze în acest sens.
Modelul bizantin a fost preluat de creştinătatea răsăriteană, ţările slave şi în
particular cele româneşti. Spiritualitatea înaltă a Bizanţului reflectată şi în viaţa
cetăţenilor şi în cea a statului, a supravieţuit în aceste ţări, mai ales în Ţările
Române, după căderea Constantinopolului, mărturie în acest sens fiind structura
intimă a poporului român, pe care s-a desfăşurat întreaga şi zbuciumata sa
istorie, ce poate fi caracterizată ca o luptă continuă pentru neabdicarea de la
credinţa ortodoxă.
Cu toate acestea, simfonia bizantină nu a fost perfectă şi din acest motiv
ea nu poate fi nici model absolut şi nici o soluţie prin simpla traducere în
actualitate. Însă ea poate fi, şi cred că trebuie cu necesitate să fie, un reper, o
referinţă şi un punct de plecare pentru găsirea unei soluţii actuale, în acest
context al globalizării.
7[7]
Nikolai Berdiaev, op.cit., p.125-127
8[8]
Acesta este titlul interviului luat d-lui H.R.Patapievici cu privire la incompatibilitatea spiritului răsăritean cu
civilizaţia occidentală, apărut în volumul de eseuri Politice, la Editura Humanitas, Bucureşti 1996, p.229
cultură elină) în im- periul roman continuat apoi în mod strălucit de imperiul
bizantin (ca variantă autentică a acestei întălniri mondiale între Răsărit şi Apus
prin creştinism), tot latinitatea se face vino-vată de neînţelegerea corectă a
realizării Împărăţiei lui Dumnezeu, de deturnarea acestei idei şi mutarea ei din
planul veşnic în imediatul terestru, fapt ce a avut consecinţe dezastruoase pentru
viaţa omului, şi al cărui punct de plecare a fost Marea Schismă din anul 1054.
Dincolo de pretenţiile de supremaţie ale papalităţii (generatoare ale schismei)
rămâne intenţia ascunsă, dar realizată în mod triumfal, a potrivnicului, de a rupe
unitatea Bisericii lui Hristos. După o mie de ani de creştinism în care Biserica s-
a definit şi consolidat pe sine, reuşind să ofere existenţei umane principiile de
viaţă soteriologice, trebuia poate (în planul iconomiei divine) ca acestea să poată
fi trecute prin filtrul liberului arbitru uman, tocmai pentru a fi autentic asumate,
şi anume în chipul libertăţii în care a fost creat şi există omul. Fără a face istorie,
trebuie menţionat că după o mie de ani, întâlnirea mondială dintre Orient şi
Occident, deşi autentificată pe principiile creştine, eşuează, şi asistăm pe toate
planurile la acutizarea disputei canonice dintre ele. În timp ce Răsăritul rămâne
fidel ecumenicităţii primelor şapte sinoade, în toată atitudinea sa privitoare la
om şi viaţă, la om şi lume, Occidentul transferă treptat centrul de forţă de la
Dumnezeu la om. Expresia elocventă a acestei intenţii este statul papal care
există şi acum. Cele trei coroane papale indică în mod clar tendinţa de dominare
religioasă, politică şi militară a papalităţii. Întreaga Europă occidentală se
supunea suveranului pontif, care muta astfel cercul său de responsabilitate de la
realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu la realizarea împărăţiei papale, pe temeiul
reprezentării terestre a lui Hristos în persoana papei. Această deturnare a avut
loc datorită faptului că neamurile barbare care au cucerit occidentul au asimilat
cultura şi civilizaţia apuseană în loc să se lase asimilate de aceasta. Astfel,
creştinarea acestora a dus, la numai 100 de ani (de la întâmplarea sa) la
simplificarea creştinismului.9 [9]
Prin Carol cel Mare se realizează o replică la
9[9]
Christos Yannaras, Ortodoxie şi occident, Editura Bizantină, Bucureşti 1995, p. 71
Imperiul de Răsărit, aceasta având nevoie de o fundamentare creştină a structurii
sale. Dar, în loc să se asimileze în creştinismul răsăritean, Occidentul asimilează
creştinismul transformându-l după caracterul său dat de structura neamurilor
migratoare. Această transformare pleacă de supunerea juridică a mesajului
evanghelic, perspectivă propusă de Fericitul Augustin. Teoria justificării de mai
târziu, prin care raportul omului cu Dumnezeu se exteriorizează după modelul
satisfacerii onoarei cavalereşti, se transpune şi pe plan politic devenind
politologia care din partea lui Dumnezeu justifica orice acţiune exterioară şi
orice conducere care urma sa aplice rânduielile Acestuia.10 [10] Astfel, Schisma de
la 1054 înseamnă autonomizarea occidentului faţă de valorile autentice ale
creştinismului, înseamnă abdicarea acestuia de la modul de viaţă teonom,
teandric, la nivel individual, social şi statal. Semnul central al diferenţelor va fi
de această dată sensul universalităţii.11 [11] În lumea preromană universalitatea era
percepută după nostalgia antebabilonică. În era creştină universalitatea va fi
înţeleasă diferit în viziunea occidentală şi în cea răsăriteană, de aici pornind şi
toată evoluţia istorică a ideologiilor globaliste. În perspectivă ortodoxă Biserica
este expresia izbăvirii, a mântuirii globale, întregi, universale a omului.12 [12] De
aceea, univer-salul se află în fiecare Euharistie. Fiecare Sfântă Liturghie (ca şi
adunare euharistică) e realizarea Bisericii în întregimea ei, e arătarea unui mod
de existenţă, arătarea vieţii în întregimea şi plenitudinea ei,13 [13]
mod de
existenţă în care Biserica are posibilitatea de a învinge moartea. De aici
izvorăşte şi noua coordonată religios-morală a vieţii în Răsărit: viaţa în Hristos,
care înseamnă că omul nu îşi trage existenţa din forţele proprii ci din relaţia sa
cu Dumnezeu, relaţie ce se cuprinde în termenul de iubire. În iubire Biserica îşi
realizează universalitatea înţeleasă ca deplinătate. Christos Yannaras arată că,
etimologic, mântuire (sotiria) în limba greacă înseamnă ca cineva să-şi
10[10]
Ibidem, p.73
11[11]
Ibidem
12[12]
Ibidem
13[13]
Ibidem, p.74
redobândească întregimea sa, să redevină întreg, deplin, să ajungă la
deplinătatea posibilităţilor de a exista.14 [14]
Occidentul, urmând natura şi structura intimă a populaţiilor migratoare care
l-au constituit, a asimilat concepţia universalităţii creştinismului (a Bisericii)
centrată pe aspectul geografic, al expansiunii spaţial - teritoriale. De aici s-a
ajuns la dezvoltarea bazată pe existenţa unui centru geografic de autoritate,
Roma, care asigură prin orice mijloace corecti-tudinea adevărului peste tot, ceea
ce înseamnă că adevărul nu mai e mod de viaţă concretizat în fapte şi acte de
viaţă în perspectivă soteriologică, ci devine ideologie, după cum l-au definit şi
scolasticii: „veritas est adequatio rei et intellectum” – adevărul e adecvarea
dintre lucru şi intelect.15 [15]
Pe baza acestei definiţii cultura occidentală s-a
dezvoltat pe latura raţională, pornind de la un cult al unei credinţe definite ca
acceptarea intelectuală a unor concepte şi noţiuni corecte, nemaiavând nimic de-
a face cu plinătatea vieţii. Afirmând că pe fundamentul înţelegerii mântuirii ca
redobândire a deplinătăţii posibilităţilor existenţiale umanitatea ar fi putut
construi Cultura şi Civilizaţia prin excelenţă, la nivel absolut, Yannaras
exemplifică concret modul disputei canonice Orient versus Occident prin
compararea Sfântului Grigore Palamas cu universitatea şi a lui Toma d-Aquino
cu grădiniţa, la nivel filosofic şi al culturii.16 [16] Dar, tot aici constată că, în ciuda
acestui fapt, cultura răsăriteană de după momentul 1848 tânjeşte şi se îndreaptă
vertiginos către occident, neînţelegându-şi destinul (sau poate deturnându-l voit
la nivelul elitelor intelectuale şi politice). La începutul secolului XXI ar trebui,
însă, să rejudecăm şi să reevaluăm lumea nu la nivel filosofic şi cultural, ci la
nivel existenţial, a cărui latură principală trebuie să fie cea duhovnicească. Dacă
Apusul ar fi înţeles acest lucru, nu am fi asistat astăzi la o tendinţă de unificare
şi mai strivitoare, care include iminenţa sincretismului religios şi a neopăgâ-
nismului, acestea neavând în ele nimic duhovnicesc. Datorită schismei ca
14[14]
Ibidem
15[15]
Ibidem, p.76
16[16]
Ibidem, p.77
răspuns la adaptarea creştinismului la un mod de existenţă exterior şi individual,
exteriorizarea care a născut societăţile apusene şi mai apoi pe cele orientale (ca
obligativitate de integrare în circuitul mondial impus de occident), societăţi în
care comunităţile şi-au pierdut sensul de comuniune de persoane devenind
alăturare de indivizi după diverse criterii, tinde să unifice astăzi această masă de
indivizi într-un conglomerat uriaş dominat de principiile civilizaţiei occidentale:
individualism şi raţionalism, transformate la rândul lor în ultraeconomism
liberal, în eficienţă economică cu orice preţ. După anul 1054, separaţia
Occidentului de sensul teonom al universalităţii a condus la evoluţia culturii,
civilizaţiei, ştiinţelor, artei, politicii, către finalitatea apocaliptică a
autonomizării la nivel global.
17[17]
Nikolai Berdiaev, op.cit., p. 132
18[18]
Ibidem, p.140
19[19]
Ibidem, p.142
ştiinţei omul a autonomizat cunoaşterea prin ceea ce s-a produs în Renaştere,
propunând un model universal de umanism. În plan religios, protestantismul a
fost răspunsul umanist la rigorismul catolic. Faptul că papismul a impus cu forţa,
prin Inchiziţie, un mod de viaţă fals teonom, concretizat în viaţa religios-morală
de tip contractual prin raţionalismul, naturalismul, legalismul şi jurisdismul
moralei catolice, a dus la apariţia Reformei şi a multitudinii de secte desprinse
din aceasta, toate caracterizate printr-o viaţă religios-morală de asemenea
falsificată, pe coordonatele individualismului, subiectivismului, liberalismului şi
centrifugalismului.20 [20] Iar dacă protestantismul german avea încă o anumită
rigoare morală, chiar dacă centrată pe autoafirmarea umanistă (accentuat
socială) „replierea” catolică în faţa acestuia, din dorinţa de a recâştiga „teritoriile
pierdute”, s-a desfăşurat pe două fronturi. În Apus a fost „lansat” modelul iezuit
avînd două caracteristici lipsite de orice morală creştină: cazuismul şi
probabilismul, ajungându-se astfel la justificarea celor mai abominabile crime şi
celor mai abjecte manifestări ale instinctualităţii umane, morala iezuită
proclamând în acest fel creştinismul fără principii creştine (chiar anticreştine).21
[21]
În Răsărit, fenomenul uniaţiei a condus la diferenţieri culturale şi sociale
bazate tot pe un sistem lax de privilegii acordate ca recompensă a unirii cu
Roma. Urmările acestuia se pot vedea astăzi şi în România, în divergenţele
nerezolvate dintre greco-catolici şi ortodocşi privitoare la locaşurile de cult.
Într-un anumit sens, se poate afirma că iezuiţii au pus bazele amoralităţii
societăţii europene de azi şi care constituie baza pentru viitoarea societate
mondială, care va avea (după viziunile profetice ale monahismului oriental) ca o
caracteristică esenţială imoralitatea, devenită firesc şi obligativitate.22 [22] Astfel,
pe coordonata religios-morală s-a ajuns de la universalitatea primelor sinoade la
fărâmiţarea sectaristă a secolelor XIX – XX, iar schisma a fost cea care a condus
20[20]
Pr.lect.dr.Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III, partea I, Arad 2001, p.44-45
21[21]
Ieromonah Nicolae Mladin, Morala creştină şi morala iezută, în “Ortodoxia”, anul XI(1959), nr.1
22[22]
Cuviosul Nil Athonitul, Cuvânt despre venirea lui antichrist şi pentru sfârşitul lumii, în “Sfârşitul omului”, de
monah Zosima Pascal, Editura Credinţa strămoşească, Iaşi 1998, p.78-79
umanitatea spre afirmarea umanismului în ştiinţă şi artă prin Renaştere, în religie
prin Reformă, în sfera raţiunii prin iluminism, culminând cu sfera social-politică
prin revoluţia franceză. Idealurile mult aclamate ale acesteia: libertate, egalitate,
fraternitate, nu sunt altceva decât denaturări ale condiţiei umane. Libertatea
înseamnă o integrare în Voia divină şi nu exercitarea fără limite a tuturor
drepturilor omului. Egalitatea se realizează numai în sensul că fiecare existenţă
umană posedă chipul lui Dumnezeu şi e chemată să parcurgă drumul spre
asemănare, indiferent de poziţia sa socială, deci egalitatea socială este o utopie
pentru că lumea e creată ierarhic. Iar fraternitatea este denaturarea ideii creştine
de frăţie în Hristos. Ca atare, denaturînd sensurile noţiunilor, revoluţia franceză
a vrut să centreze definitiv şi irevocabil pe om, eliminând din acesta natura
spirituală. Promisiunile revoluţiei nu s-au realizat, însă tocmai potenţialitatea
introdusă de ele a făcut posibilă dezvoltarea în secolul XIX şi materializarea în
secolul XX a doctrinelor socialiste şi comuniste, ca şi a celor liberale,
capitaliste.
23[23]
Florin Stuparu, De neamul românesc şi alte neamuri, în “Scara”, anul IV (2000), nr.5, p.16-18
24[24]
Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae, în Convorbiri duhovniceşti II, de Ioanichie Bălan,p.83, apud Florin Stuparu,
op.cit, loc.cit
25[25]
Pr.prof dr.Ilie Moldovan, Credinţa strămoşească în faţa ofensivei antihristice sectare, Editura Pro-Vita,
Valea Plopului Prahova 1998, p. 40-46
franceză (1789). Adevăratul naţionalism, ca şi înţelegerea şi interpretarea
autentică a naţiunii este ca ipostaziere a etnicului într-o formă concretă, care să
poată fi reprezentativă pentru un neam. În acest sens, „naţiunile sunt după
cuprinsul lor eterne în Dumnezeu, Dumnezeu pe toate le vrea” (Dumitru
Stăniloae). De aceea suntem datori să ţinem la „existenţa fiecărei naţiuni,
protestând când una vrea să o suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci
armonie deplină e şi în lumea ideilor dumnezeieşti”.26 [26]
Astfel, fundamentul
uman al naţionalismului autentic nu va fi niciodată naţiunea înţeleasă ca popor,
adică oamenii cu aceeaşi origine etnică şi care trăiesc într-un anumit moment
istoric, ci va fi naţiunea înţeleasă ca neam, comunitatea supraistorică a tuturor
generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, de acelaşi „sânge” şi de aceeaşi
„limbă”, identitatea şi unitatea lor mistică în faţa lui Dumnezeu. 27 [27]
Astfel,
adevăratul naţionalism implică mai mult apartenenţa la neam, în sensul său
autentic. Linia fiecărui neam reprezintă axa esenţială a existenţei naţionale, pe
care se întâlnesc cu ce au mai reprezentativ cei morţi, cei vii şi cei nenăscuţi
încă.28 [28] Ideea naţionalismului ca viaţă a unui popor cât mai aproape de această
linie a neamului a fost dezvoltată în doctrina naţional-creştină, care ar fi putut
prinde viaţă într-o manifestare istorică a neamului românesc, în generaţia
interbelică. Însă tocmai autenticitatea şi fundamentarea sa eshatologică în
Hristos a făcut ca aceasta să fie compromisă printr-o nefastă implicare politică,
atât pe plan intern cât şi pe plan extern prin filogermanism, liderul acesteia
(despre care părintele arhimandrit Teofil Părăian, marele duhovnic de la
Sâmbata de Sus afirmă ca a fost cea mai puternică personalitate românească pe
care a sfinţia sa a cunoscut-o29 [29]
) asasinat şi doctrina naţional- creştină
degenerată în ceea ce s-a întâmplat în preajma şi în timpul celui de-al doilea
război mondial. Acest sens al naţionalismului regăsit de generaţia română
26[26]
Pr. Prof.dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu 1939, p.44
27[27]
Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei, Editura Anastasia, Bucureşti 1997, p.114
28[28]
Ibidem
29[29]
pr.Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca 2001, p.40
interbelică a fost deturnat iniţial de momentul 1848 care a reuşit pe plan
ideologic ceea ce Franţa nu a reuşit la 1789. Din realităţi fireşti rânduite de
Dumnezeu ca forme de manifestare a umanului naţiunile au devenit realităţi
politice ca forme de manipulare a conştiinţelor. Universalul este rânduit să se
întrupeze în formele particulare ale naţionalului30 [30]
, care face parte din
ontologia umanului. Naţionalitatea nu poate fi schimbată sub nici o formă chiar
şi în zilele noastre în care până şi sexul poate fi schimbat, ea însoţeşte persoana
de la naştere şi până la moarte, volens-nolens, ceea ce deschide perspectiva
realităţii că ea va însoţi individul şi după moarte şi la Învierea cea de obşte. În
acest sens naţionalismul de tip creştin, eshatologic, pare a fi singurul legitimat,
firesc, şi el reprezintă conştientizarea, asumarea, apărarea şi valorificarea
creatoare a unei identităţi supraindividuale obiective.31 [31]
Denaturările acestui
tip de naţionalism s-au produs în secolul al XIX-lea (al naţionalităţilor) şi în
secolul XX, în două sensuri, ambele politice şi anticreştine, primul în sensul
atentatului ateu ce a dus la disoluţia imperiilor tradiţionale şi la formarea statelor
naţionale independente sau autonome. Acest tip de naţionalism ocult a fost
abandonat odată cu dispariţia de pe scena istorică a imperiilor tradiţionale, şi
înlocuit cu o vastă campanie antinaţională şi mondialistă, declanşată în
perspectiva globalizării ce avea să fie pusă pe tapet mult mai târziu, la începutul
mileniului III de existenţă creştină.32 [32] Cel de-al doilea este naţionalismul de tip
comunist, născut în urma revoluţiei sovietice şi întreţinut în statele socialiste.
Secolul al XIX-lea s-a folosit de naţiuni şi de sensurile denaturate ale
naţionalismului pentru a pregăti şi instaura internaţionalismele secolului XX, ca
ultime etape în pregătirea globalizării.
30[30]
Răzvan Codrescu, Naţiunile şi Bunul Dumnezeu, în “Scara”, anul IV(2000), nr.5, p.19-20
31[31]
Ibidem
32[32]
Idem, Spiritul dreptei, Editura Anastasia , Bucureşti 1997, p.119-120
Secolul XIX înseamnă pentru orice analist istoric sfârşitul Renaşterii
umaniste, criza umanismului, procesul trecerii acestuia în opusul său. Omul,
depărtându-se treptat de Dumnezeu, se autonomizează pierzând chiar şi trăsătura
umanului natural, devenind subordonat principiilor subumane materializate în
existenţa tehnologică a secolului XX. Accentul trece de la persoană şi
comuniune la individ şi societate, definitiv. Caracteristic apogeului umanismului
este afirmarea individualismului pe de o parte şi afirmarea colectivităţii, a
colectivismului ca dislocare şi dezagregare a individului în masa de indivizi, pe
de altă parte. Berdiaev arată că cei doi seniori ai gândirii, practic cei care au
cristalizat acest proces finalist al umanismului au fost Friedrich Nietzshe şi Karl
Marx. Supraomul lui Nietzhse a condus la individualismul acut materializat în
secolul XX. În sine, căutarea nietzsheană nu a fost antiumană, însă soluţia
propusă, de depăşire şi transformare a umanismului a avut o finalitate ce s-a
dovedit antiumană, prin declararea necesităţii jertfei umanului în vederea
apariţiei supraomului, înţeles în sens total anticreştin, prin nerecunoaşterea
valorii sufletului omenesc.33 [33]
Totuşi, ancorat la modul pătimaş în afirmarea
individualităţii creatoare a omului, Nietzshe creionează un chip al supraomului
în care există în acelaşi timp posibilitatea religiei antihristice, atee, satanice dar
şi o autentică nădejde religioasă a unei stări superioare.34 [34]
Nietzshe a negat
omul în vederea realizării unui supraom posibil religios. De aceea
individualismului acestuia i se pot acorda „circumstanţe atenuante”, pentru că
liberalismul ce i-a urmat ca manifestare ideologico-politică putea să fie centrat
pe o coordonată religios-morală. Faptul că în final nu a fost, nu poate fi imputat
lui Nietzshe, aşa cum socialismul ca doctrină colectivistă trebuie imputat în mod
evident şi necesar artizanului colectivismului dezumanizat şi anticreştin – Karl
Marx. Deşi gânditor de excepţie, Marx neagă nu numai umanitatea omului
33[33]
Nikolai Berdiaev, op.cit., p. 153
34[34]
Ibidem, p. 155-156
cultivată în întreaga Renaştere, dar şi ideea unui supraom posibil religios.
Mândria umană îndreptată împotriva lui Dumnezeu a găsit în Marx un exponent
capabil să o exprime în forma cea mai de jos a negării oricărei religii. Pentru
acesta, omul este dumnezeu şi destinat să folosească natura după bunul său plac.
De aceea chipul omului (fără a mai vorbi de chipul lui Dumnezeu din om) se
pierde, ceea ce duce la înţelegerea acestuia doar ca unealtă subordonată
colectivului. Colectivul va nega orice valoare în sine a umanului pur, şi ca atare
preceptele morale umaniste îşi pierd orice sens la Marx. În viziune marxistă, arta
şi ştiinţa se vor dezvolta pe morala colectivistă total opusă celei comunitare. În
comunitatea creştină persoanele îşi au propria valoare pe care o pun în slujba
acestei comunităţi. În doctrina colectivistă individul nu are nici o valoare în sine,
singur colectivul este destinat să conducă existenţa omenirii. Astfel, ideologiile
secolului XIX duc la dezagregarea chipului omului: prin Nietzshe la
individualismul liberalist nostalgic al izvoarelor umaniste ale Renaşterii dar
incapabil să le reafirme, iar prin Marx la colectivismul socialist al maselor care
neagă întreaga creaţie a Renaşterii, numind-o „o suprastructură ideologică
deasupra unei baze economice în care domină exploatarea omului de către
om.”35 [35]
Aceste două ideologii se vor materializa în lumea secolului XX.
Lăsând la o parte S.U.A., ca şi model al integralismului ateu sau cel mult fals
creştin după care se vrea şi globalizarea lumii, vom spune că liberalismul ca şi
expresie denaturată a libertăţii în toate sensurile, adică a afirmării unicei credinţe
în libertatea omului de a face tot ce vrea, a constituit baza societăţilor
occidentale. Regimurile liberale care afirmă în permanenţă drepturile omului
(cerute după bunul lui plac) şi uitând de orice îndatoriri, stau la baza
occidentului secolului XX. Astfel, o bună parte a lumii capitaliste s-a dezvoltat
pe morala liberală (individualistă) a dreptului la liberă manifestare, ceea ce a
condus la apariţia (în ultimele decenii) a atitudinii de corectitudine politică, în
care absolut orice manifestare a omului, indiferent de moralitatea sau
35[35]
Ibidem, p. 164-165
imoralitatea acesteia trebuie respectată. Astfel, absenţa cu desăvărşire a moralei
creştine (în sens ortodox) va fi caracteristica liberalismului atât în politică (ca
stat liberal) cât şi în viaţa de zi cu zi a umanităţii. Urmarea este inversarea
valorilor fundamentale ale umanismului, creştinismul este adaptat nevoilor
individuale şi sociale şi adus în forma în care să justifice orice atitudine umană.
Feminismul, ca o degenerare a egalitarismului paşoptist, primatul psihologiei
justificative freudiene în faţa moralei tradiţionale creştine, ca urmare „firească” a
promiscuităţii sexuale şi a minimalizării rolului familiei tradiţionale în societate,
vor constitui coordonatele morale ale secolului XX din care se vor dezvolta
argumentele globaliste în plan relaţional intersexe. În plan politic, economismul
şi eficienţa cu orice preţ vor fi noţiunile care vor pune bazele viitoarelor curente
internaţionaliste ale liberalizării pieţelor de muncă, de capital, comerciale, ceea
ce va conduce la ideea pieţei globale, ca argument al globalizării.
De cealaltă parte, ideologia socialistă reprezintă tot un fenomen integralist,
dar centrat pe doctrina colectivistă. Dacă liberalismul s-a dezvoltat pe ideea
progresului lumii în sensul progresului material şi satisfacerii sub toate formele
a individului, anticipând astfel utopia raiului terestru alcătuit din indivizi ajunşi
la autosuficienţa de sine prin exercitarea fără constrângere a propriei libertăţi,
socialismul se dezvoltă pe temeiul progresului material al colectivităţii, în care
indivizii sunt anulaţi sub aspectul oricărei libertăţi prin subordonarea lor unui
centru coercitiv prin organizare şi regulamente de tot felul. Socialismul apare
astfel ca o nouă sobornicitate, inversare a acesteia, falsificare a spiritului
comunitar creştin, practic o încercare de înlocuire a acestuia în conştiinţa umană,
pentru că omul a fost creat spre comuniune de la început. Socialismul, ca
autonegare a individualităţii umane, reprezintă, paradoxal, o profundă separare a
societăţii omeneşti, tocmai prin încercarea de organizare coercitivă a
colectivităţii. Deşi în sarcinile propuse de mişcarea socialistă exista şi o morală
valorică în plan pur uman, ea nu a putut fi atinsă tocmai datorită caracterului
brutal al impunerii acesteia. În fond, orice morală din care Dumnezeu este
eliminat e sortită eşecului. La nivelul secolului XX socialismul ideologic a
condus la monstruoasa lume comunistă, mai întâi în Rusia, apoi în ţările satelit
ale acesteia (printre care şi România) şi apoi şi în alte părţi ale lumii. Aspectul
globalist al comunismului a fost evident, toate internaţionalele socialiste (ca
organizaţii) au premers organizaţiilor mondialiste de azi.Deviza „proletari din
toate ţările uniţi-vă”, (prezentă şi la noi pe absolut toate publicaţiile
propagandei comuniste) este dovada clară a intenţiei de internaţionalitate a
mişcării, de anulare a graniţelor fireşti ale naţiunilor prin transformarea
sentimentului naţional (fie el şi denaturat în naţionalism de tip comunist) într-un
surogat de sentiment globalist bazat pe o unitate de gândire, muncă şi bine
colectiv, într-un colectivism sans-frontieres. Într-un anume sens, acest
internaţionalism s-a realizat în fostul „lagăr comunist” şi la nivel politic şi
militar ( Tratatul de la Varşovia), şi la nivel cultural (pentru că nu mai era vorba
de cultură ci doar de civilizaţia socialistă care trebuia să se manifeste şi în plan
cultural), şi la nivel economic (piaţa închisă CAER, care asigura desfacerea
producţiei din întreg „lagărul”), şi mai ales la nivel religios oficial. Folosesc
termenul oficial, pentru că religia, devenită opţională exact ca în protestantismul
occidental, s-a oficializat, existând culte permise şi nepermise, iar la nivelul
Bisericilor Ortodoxe locale a fost impus şi exercitat un control excesiv, politic,
menit să menţină religia la nivel formal, exterior, privând-o de orice urmă de
mistică. O caracteristică esenţială a internaţionalismului comunist a fost lupta
constantă împotriva religiei (în special a ortodoxiei), care a luat forme de la cele
mai violente în Rusia şi în România imediat postbelică (un număr impresionant
de execuţii de episcopi, preoţi şi credincioşi, distrugeri de biserici), până la cele
mai perfide, ca izolarea şi marginalizarea credincioşilor practicanţi, infiltrarea de
agenţi şi activişti în rândurile clerului (situaţie menţinută şi astăzi în toată
România) şi educarea ateistă, chiar violent anticreştină a tinerelor generaţii, de la
primii ani ai grădiniţei şi până la studiile universitare (a se citi organizaţiile de
tip Şoimii Patriei, Pionierii, Uniunea Tineretului Comunist, şi perfida
obligativitate a tuturor minţilor elitiste de a colabora cu regimul comunist în
schimbul acordării dreptului la studii universitare şi doctorale externe).
Astfel, curentele internaţionaliste, atât cele derivate din liberalismul
individualist cât şi cele derivate din socialismul colectivist, au avut ca scop
ascuns anularea tradiţiilor creştine. Omul de tip nou propus de acestea urma să
conlucreze (să muncească, în varianta comunistă) pentru obţinerea fericirii
definite ca bunăstare materială supremă. Fie că era vorba de o colectivitate
(alăturare) de bunăstări individuale, private, în capitalismul occidental liberal,
fie că era vorba de o bunăstare a colectivităţii maselor de indivizi
depersonalizaţi, o bunăstare „de stat” în societatea comunistă din stânga Cortinei
de Fier, ideologiile secolului XIX materializate în societăţile statelor secolului
XX propuneau utopia raiului pământesc fără Dumnezeu. Această idee a
realizării unui paradis terestru înţeles ca viaţă dusă în sensul satisfacerii tuturor
nevoilor naturii umane căzute reprezintă o denaturare şi o falsificare perfidă dar
şi grosolană a ideii creştine de realizare a Împărăţiei lui Dumnezeu36 [36] , adusă
ca dar şi scop omenirii (nostalgie după adevăratul Paradis) de Însuşi Fiul lui
Dumnezeu, Iisus Hristos.
36[36]
Ibidem, p. 183-184
Recapitulând evenimentele vedem că nostalgia atoateunităţii paradisiace a fost
pe cale a se împlini în mod răsturnat la Turnul Babilonului. De atunci istoria
civilizaţiilor şi a imperiilor s-a derulat în sensul refacerii unităţii antebabilonice,
în afara lui Dumnezeu. Acest lucru a părut pentru o clipă realizat în Imperiul
Roman, când prima dată orientul s-a întâlnit cu occidentul asimilându-se
reciproc într-o civilizaţie a omului integral. Însă tocmai acest moment a fost ales
de Dumnezeu pentru a-Şi „ţine” promisiunea făcută protopărinţilor de a trimite
lumii un Mântuitor. Intenţia omului de a-şi construi o lume închisă în sine,
autonomă dar globală, a fost folosită de Dumnezeu pentru a-l mântui pe acesta.
Există o similitudine cu Babilonul. În fiecare moment cheie al istoriei, când
părea că Lucifer e pe cale să-şi vadă visul cu ochii despărţind definitiv pe om de
Dumnezeu, Acesta intervine: la Babilon amestecă limbile făcând să apară
neamurile, iar în imperiul roman imprimând neamurilor sensul unirii în Hristos.
Primul mileniu creştin a fost o luptă îndârjită a diavolului pentru a-l face pe
omul rezidit în Hristos să cadă din nou. Odată ce a înţeles la Înviere că Hristos e
Dumnezeu şi că „munca lui” de la Babilon încoace a fost zadarnică, diavolul şi-
a început cu migală construirea plasei în care să prindă din nou omenirea,
deturnând-o de la sensul ei înnoit în Hristos. După o mie de ani se vede prima
realizare „grandioasă”, cămaşa Mântuitorului e ruptă în două, unitatea credinţei
zdruncinată considerabil. De acum începe în Apus „opera” de înlocuire a lui
Hristos cu omul. Tradiţia divino-umană trebuia schimbată cu o tradiţie a omului,
astfel că renaşterea, umanismul şi iluminismul pregătesc terenul, formând o
cultură umanistă, înfloritoare economic, în care omul se aşează confortabil în
centrul preocupărilor sale. Concomitent, Răsăritul ortodox e menţinut într-o
viaţă exterioară plină de lipsuri şi nevoi, astfel ca revoluţiile secolului XIX să-l
găsească dornic de a îmbrăţişa modelul occidental din toate punctele de vedere.
Ar mai fi de amintit că în secolul XVIII, la nici trei sute de ani de la
descoperirea Americii aici se pun bazele statului ce urma să joace rolul principal
în globalizarea lumii. Formată dintr-un conglomerat de etnici diversificaţi şi
animaţi de gândul singular al reuşitei totale în plan material, America va
constitui modelul de ţară ruptă de orice tradiţie creştină şi chiar umanistă care îşi
va construi propriile tradiţii în toate domeniile (chiar şi în religie), tradiţii care
după modificări şi ajustări timp de aproape două sute de ani, constituie azi
modelele impuse lumii în procesul globalizării.
Revenind la Europa urmaşilor Romei, aici se încheie perioada umanistă şi
omul se îndreaptă spre progresul material ca unic scop. Momentul 1848 a creat
naţiunile sub forma statelor naţionale, dar istoria contemporană ne lasă să
întrevedem faptul că acestea au fost create doar pentru a le demonstra
incapacitatea de a oferi omului progresul plenar, pentru a denatura sensul
neamului în cel de popor, şi pentru a experimenta în două moduri posibile
evoluţia spre anularea conştiinţei de Dumnezeu în omul modern. Aceste două
modele s-au bazat pe cele două laturi ale ipostasului uman, cea personală şi cea
comunitară. Cea perso-nală, degenerată în individualism şi folosind ca etică
proprie protestantismul liberal, a evo-luat spre societatea capitalistă de azi,
„occidentul”, în care Dumnezeu nu a fost anulat cu forţa din conştiinţa umană, ci
doar schimbat, îndepărtat, ciuntit şi adaptat nevoilor omului material.
Deturnându-i mintea de la spirit la confortul material şi la căutarea în
permanenţă a modurilor cât mai diversificate şi mai plăcute de realizare a
acestuia, capitalismul a condus până la urmă la minimalizarea până la anulare a
lui Hristos din conştiinţa individului, în mod liber, de fiecare în parte. În ce
priveşte modelul comunitar, pus în teorie de Marx şi aplicat cu brio (într-o primă
fază) de Lenin şi urmaşii lui, acesta a încercat scoaterea cu forţa din conştiinţa
umană a Dumnezeului Hristos. Violenţa comunistă a ucis oameni, preoţi,
monahi, credincioşi, a distrus biserici, a interzis cultul extern, însă nu a reuşit să-
l scoată pe Hristos din sufletul omului. În ciuda tuturor conformărilor exterioare,
oamenii ţărilor ortodoxe (în majoritatea lor) au rămas credincioşi în natura lor.
Acest lucru este demonstrat de faptul că astăzi bisericile sunt arhipline la sat ca
şi la oraş, dar mai ales de faptul că modelul comunist a fost scos de pe scena
istoriei. Atunci când şi-au dat seama că dintre cele două modele puse în practică
în încercarea de a-l scoate pe Dumnezeu din structura umană cel care a eşuat a
fost cel impus cu forţa prin totalitarismul comunist, după comedia „războiului
rece” jucată admirabil de mai marii lumii, lumea occidentală a întins „mâna
salvatoare” sub forma perestroikăi, a revoluţiilor de catifea sau, în cazul
României, a falsei libertăţi câştigate prin sacrificarea câtorva mii de oameni în
parodia revoluţiei din 1989 care şi-a demonstrat structura anticreştină prin
asasinarea familiei Ceauşescu în timpul sărbătorilor Naşterii Domnului. După un
secol de experimente politice, sociale şi militare (incluzând atrocităţile celor
două războaie mondiale), puterile lumii au înţeles că refuzul lui Hristos trebuie
să vină de la sine, în mod liber, aşa cum vine şi acceptarea Lui, pentru a fi
autentic şi deplin. Iar refuzul liber al lui Hristos se obţine numai prin înlocuirea
Lui cu surogatul omului eficient, înstărit şi autosuficient, generat de
individualismul liberalist, pentru că oprimarea şi obligarea la refuzarea Acestuia
(aşa cum s-a întâmplat în ţările comuniste) nu a dus decât la întărirea (uneori
involuntară şi paradoxal inconştientă) conştiinţei apartenenţei la Hristos. Totuşi,
comunismul a avut „meritul” de a distruge iremediabil economia statelor peste
care a domnit, şi de aici generarea uriaşelor probleme sociale şi economice cu
care se confruntă azi fostele enclave comuniste (inclusiv România). Însă exact
acest lucru s-a şi urmărit, ca în momentul căderii (calculate cu minuţiozitate)
cortinei de fier, să dorim cu înverşunare modelul occidental şi confortul material
al acestuia. Altfel spus, colectivismul impus în mod forţat să genereze nevoia
acută de individualism şi proprietate, pentru că aceasta e singura modalitate
capabilă să întoarcă minţile de la Dumnezeu şi îndumnezeirea omului la
necesităţile biologice ale acestuia şi la goana nebună pentru împlinirea lor.
Astfel, rupt de tradiţiile creştine, cu o conştiinţă orientată tot mai mult spre
propriul stomac, omul să accepte societatea globală şi „darurile acesteia” cu
„sufletul pe tavă”, oferindu-se pe sine şi existenţa sa oricui i-ar satisface la
modul deplin şi continuu necesităţile înţelese ca scop în sine. Comunismul a fost
un rău de proporţii, însă ceea ce a lăsat în urmă îl depăşeşte.
S-au scris rafturi întregi despre societăţile şi modelele istorice, însă nici un
autor laic nu se ocupă la modul serios de analiza acestora raportată la
perspectiva hristocentrică. Dacă este amintit uneori Dumnezeu, El e mereu
înţeles în perspectiva scolastică, neoaristoteliană în care Acesta s-a retras din
lume după ce i-a dat acesteia legi după care să se conducă, sau în perspectiva
protestantă după care destinul conduce în mod implacabil pe fiecare om şi neam
spre finalitatea pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru el. Dar, dacă privim
lucrurile în perspectiva ortodoxă, în care am fost aduşi la existenţă fiecare în
parte pentru ca „ unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi
înşine, şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm”,
vom observa că întreaga istorie a mileniilor creştine (şi nu numai) a fost condusă
în mod subtil spre neacordarea din toată inima, cu tot sufletul şi într-un singur
glas, a singurului răspuns viabil: „Ţie, Doamne!”. Comunismul a venit ca o
încercare ( însă doar parţial reuşită) de a goli sufletul omului de nevoia sa
fiinţială de Hristos, primită în Sfântul Botez, şi apoi să dispară (tot fără voia
omului, după cum a şi venit) pentru ca „economia de piaţă” să umple acest loc
gol cu nevoia de împlinire biologică, materială sau fals spirituală (idolatră), care
este numitorul comun al lumii începutului de mileniu III. Aşa cum o ecuaţie are
nevoie ca termenii săi să fie aduşi la numitor comun pentru a putea fi rezolvată,
ecuaţia lumii a fost adusă la numitorul comun al ideologiilor globaliste în toate
domeniile vieţii. Ca urmare, soluţia ecuaţiei se va obţine prin globalizare,
acţiune pregătită cu perseverenţă atâtea mii de ani, care nu mai este doar
inevitabilă ci şi iminentă. Va fi această soluţie Hristos? În perspectivă ortodoxă,
ştim că Hristos este singura soluţie autentică, reală, dar rămâne de văzut în ce
mod vom arăta acest lucru lumii întregi.