Ion

(de Liviu Rebreanu)

Liviu Rebreanu, scriitor de referinţă în literatura naţională, este unul dintre cei mai
de seamă reprezentanţi ai prozei interbelice şi creator al romanului modern de factură
psihologică. Liviu Rebreanu încheie epoca literaturii semănătoriste şi poporaniste
dominată de idilism şi compasiune, şi deschide un drum nou, în care scriitorul s-a integrat
viziunii europene ale vremii.
Opera lui Liviu Rebreanu acoperă un larg orizont tematic. Astfel, nuvele sale au ca
teme principale satul (Glasul inimii, Dintele, Răfuiala), periferia bucureşteană (Culcuşul,
Golanii), războiul (Hora morţii, Coasa, Iţic Ştrul, dezertor, Calvarul). Romanele sale
surprind un realism dur: Ion, şi fac o sondare a stărilor interioare adânci: Adam şi Eva,
Ciuleandra, Jar.
Apărut în 1920, romanul Ion este rezultatul unei stăruitoare experienţe nuvelistice
cu o deosebită preocupare pentru viaţa satului. Opera îşi are originea într-o scenă pe care
a văzut-o autorul într-o zi de primăvară pe hotarul satului Prislop. El a văzut atunci un
ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare care s-a aplecat şi şi-a sărutat pământul.
Tema operei se constituie din imaginea satului transilvănean de la începutul
secolului XX şi patima ţăranului pentru pământ, evidenţiind eforturile disperate ale
ţăranului pentru a-l dobândi, într-o societate stăpânită de mentalitatea că numai avuţia îţi
poate asigura demnitatea. Având în vedere relaţia ţăran-pământ, marii noştri scriitori
creează diferite tipuri de ţărani. Sadoveanu, în povestiri, prezintă ţăranul care duce o viaţă
anormală fiind chinuit şi maltratat, pe când Liviu Rebreanu creează tipul ţăranului tenace.
Compoziţia operei este sferică, romanul începând cu capitolul intitulat “Începutul”
care descrie drumul de la Armadia spre Pripas şi se încheie cu descrierea aceluiaşi drum
în sens invers în al 13-lea capitol intitulat “Sfârşitul”. Romanul are două părţi intitulate
sugestiv “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii” de care personajul principal Ion ascultă pe
rând.
Subiectul are o intrigă simplă. Ion Pop al Glenetaşului, doreşte pământul cu o
patimă mistuitoare, căci tatăl său, “sărat iască şi lenevior de n-avea pereche”, a mâncat
repede zestrea Zenobiei, fiindcă “toate crâşmele le bătea” cât e Armadia de mare. Ion
iubea pământul de mic copil când a crescut râvnind şi pizmuind pe cei bogaţi, dorind cu
orice preţ să aibă pământ mult, cât mai mult. În acest scop o seduce pe Ana, fiica lui
Vasile Baciu, bogatul satului, deşi era urâtă şi n-o iubea. Urmărindu-şi cu viclenie şi
tenacitate scopul, Ion intră în posesia pământurilor la care râvnise cu atâta lăcomie. Însă
iubirea ascunsă pentru Florica cea frumoasă şi săracă, măritată apoi cu George Bulbuc,
nu-I dă pace.
Tratată inuman şi de către Ion şi de către tatăl ei, Ana îşi curmă viaţa, considerând
că aceasta nu mai are nici un sens în aceste condiţii. Romanul este, din acest punct de
vedere, o dramă a căsniciei ţărăneşti în lupta pentru pământ. Copilul rămas se
îmbolnăveşte şi moare, spre disperarea lui Ion, care vedea în el garanţia păstrării
pământurilor lui Vasile Baciu. Ca un destin implacabil, Ion este ucis de către George
Bulbuc, bărbatul Floricăi, fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.
Apreciat constant drept o mare construcţie epică, o epopee a ţăranului român, Ion
este romanul unui destin individual, aşa cum însuşi autorul apreciază.
1
 În centrul romanului stă figura lui Ion, monumental şi simbolic prin tragismul său,
consumându-se între iubire şi patima pentru pământ. Conturat obiectiv şi realist, într-o
manieră modernă, sugestiile naturaliste se atenuează. Ion este un ţăran harnic şi dornic
să-şi arate iscusinţa: “Era iute şi harnic ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi D-zeu
mila. Iar pământul ăi era drag ca ochii din cap”. Prozatorul evidenţiază lupta care se dă în
sufletul lui între “glasul pământului” şi “glasul iubirii”.
Dragostea pentru pământ este atât de puternică încât Ion este pregătit pentru orice
compromis, ajungând un om necinstit, renunţând la propria demnitate: “Trecea deseori
parcă dinadins pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă
sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie…”
Când Ion de duce să vadă pământurile pe care le-a obţinut, el se îmbracă în haine
de sărbătoare, îngenunchează şi sărută glia care-I apare ca o fată frumoasă: “Cum s-a
dezbrăcat locul ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa, arătându-şi corpul gol,
ispititor”.
Pentru el pământul înseamnă fericirea şi bucuria de a trăi. Pământul îl face mai
puternic şi după ce îl dobândeşte şi simte “ca un uriaş din basme care a biruit în lupte
grele o ceată de balauri îngrozitori”.
Observator de o obiectivitate rece, Rebreanu îşi construieşte discursul narativ dintr-
o perspectivă simplă. Astfel aflăm că la şcoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al
învăţătorului Herdelea, care mereu “i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala
cea mare din Armadia, să-l facă domn”. Era silitor şi cuminte, dar “îi era mai drag să
păzească vacile pe câmpul pleşuv, şă ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic
însoţit cu pământul”.
Era chipeş, isteţ, iute şi harnic, dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pământ îl
obsedează: “Trecea deseori parcă înadins pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le
cântarea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate şi se supără când vedea că nu sunt toate
cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planurile cum va ara fâneaţa cutare, iar
cutare porumbişte cum voi semăna-o cu trifoi…”
Faptele pun în lumină caracterul personajului. Scena înfruntării dintre Ion şi Vasile
Baciu la hora duminicală dezvăluie starea lui Ion, notată cu minuţiozitate. Jignit de Vasile
Baciu în faţa satului, care-l numeşte sărăntoc şi tâlhar, Ion reacţionează potrivit firii sale
impulsive, violent.
Astfel destinul fiecărui personaj devine şi o problemă de psihologie umană,
determinată nu numai de elementul social, ci şi de impulsurile interioare, mai adânci ale
fiinţei, care răbufnesc în situaţii limită.
Monologul interior dezvăluie structura intimă a personajului. Dojenit de preot în faţa
lumii din biserică pentru că-l bătuse pe George Bulbuc, Ion puse ochii în jos, tremurând de
ruşine, simţind privirile celorlalţi cum îl sfredeleau, ne îndrăznind nici măcar să se mişte
din loc:
“Dojeana preotului îl şchifuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel răniţi în
faţa lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că
vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz.”
Scriitorul îşi urmăreşte personajul în două ipostaze care îl definesc substanţial:
frământat de dorinţa de a avea pământ, cât mai mult, şi după de capătă pământul mult
râvnit. Personajul este surprins în situaţii care-i pun în lumină trăsăturile. Isteţ şi viclean,
îşi alcătuieşte cu grijă planul dobândirii pământului încă de la hora duminicală, când
începe s-o ademenească pe Ana. Comportamentul bine calculat faţă de Ana şi Vasile
Baciu în urmărirea scopului său e calificat de George Călinescu astfel: “În planul creaţiei,
Ion e o brută. A batjocorit o fată, I-a luat averea, a împins-o la spâzurătoare şi a rămas în
cele din urmă cu pământ”.

2
 Ion este un roman realist în care acţiunea se desfăşoară pe două planuri, ambele
pornind şi sfârşindu-se în acelaşi loc: curtea unde satul se află duminica la horă. Cele
două planuri uneori interferează, iar alteori sunt prezentate separat în funcţie de ecoul
evenimentelor din viaţa satului. Personajele romanului sunt înfăţişate cu o sumară
biografie, iar modul lor de comportare sugerând ambiţia socială, prozatorul ne făcând
altceva decât să ordoneze evenimentele în două acţiuni: una legată de Ion, iar alta de
familia învăţătorului Herdelea. Stilul este sobru cu puţine procedee artistice, dar există
câteva descrieri remarcabile.
Ion este romanul unui destin individual, raportat însă permanent la viaţa
colectivităţii satului. Mulţimea scenelor de masă: hora, cârciuma, slujba duminicală; sau
momentele esenţiale din viaţa satului cum ar fi naşterea, botezul, nunta sau moartea
evidenţiază forţa demiurgică a scriitorului, care construieşte un edificiu epic de o
impresionantă solidaritate. George Călinescu remarca: “Ion e un adevărat poem epic
compus din cânturi vădit cadenţate, în stilul marilor epopei”.