ANUL XXXII - Nr.

3 — IULIE - SEPTEMBRIE 1980

BUCUREŞTI
 Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Colaboratorii sint rugaţi să^şi păstreze
copie de pe manuscrisele pe care Ie trimit redacţiei revistei « O rtodoxia».
■*

Manuscrisele, cărţile, comunicările oliciale ale eparhiilor, reviste periodice,,

abonamentele şi orice fel de corespondenţă privitoare la revistă se trimit pe adresa :
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Intrarea Patriarhiei nr. 9, sectorul 4,
cod 70526 Bucureşti, cont 49.08.01.000 — Banca Naţională a R. S. România, Filiala sec­
torului 4, cu menţiunea: pentru «Ortodoxia», revista Patriarhiei Române.
I

Redacţia : Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Intrarea Patriarhiei 9. cod 70526 — Bucureşti IV, T e l.: 41.02.23.
Administraţia : Tipografia Institutului Biblic, Intrarea Patriarhiei 6,
cod 70526 — Bucureşti IV, T e l.: 41.35.75.
 «FIE!»

Există in viaţa M a icii Domnului un moment de mare răscruce, atit

pentru propria ei rinduială, cit şi pentru istoria m intuirii noastre. Acest
moment se întrupează într-un singur cuvînt. Fără el, ceea ce Dumnezeu
intenţiona în Bunavestire ar fi fost un eşec divin ; prin el, conlucrarea
dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răz­
bat pînă la sfîrşitul veacurilor.
Aşadar, tînăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului
i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va
naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire ; ea este numai logodită, nu ştie
de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s-ar
putea întîmpla aceasta. îngerul face un pas mai departe : zămislirea va
fi de la Duhul Sfînt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dum­
nezeu. Uluirea Măriei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de
mister. Mai mult, asemenea momente sînt pîndite, în mod obişnuit, de
îndoială şi de necredinţă. în faţa veştilor năpraznice, colosale, spiritul
reacţionează mai întîi negativ. Ei s-a obişnuii cu întîmpîările comune şi
acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă,
că ţi-a murit cineva drag e întîmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia :
nu se poate, aşa ceva nu pot să cre d ! Aşa va exclama o mamă care află
că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s-a obişnuit cu războiul şi cu po­
sibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste cîţiva-
ani, aflînd că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost
doar prizonier şi că s-a întors acum acasă. Im posibil!... E îndoiala, ve ­
cină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întîmpinat vestea în v i­
erii L u i; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie
mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat! .
îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie în tr-o
parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit
care te poate selva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se
află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cît va fi ştiut ea din Sfintele Scrip­
turi ? Cît va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei ? în ce măsură aştepta
şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia ? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui
Dumnezeu, urma să se nască dintr-o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să

(
438 ORTODOXIA

fie aceea ? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai pre­
sus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfînt, in ce chip
poate Dumnezeu să umbrească o femeie păminteană spre a-i naşte Lui
un Fiu ? înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. M aria stă în cum­
pănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de. putere a lui
Dumnezeu > bătrîna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află
în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvîntate. Asemenea întîmplări,
aşadar, nu trebuiesc judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dum­
nezeu, nemăsurată.
Exemplul Elisabetei poate convingător, dar, pe de altă parte, e
de o concreteţe brutală, b femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate
semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale
şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o
viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năpraznică şi
nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie
căsătorită, cu legămînt legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar
faptul că va naşte la bătrîneţe e de natură să stîrnească, cel mult,
uimire. Dar ea, Maria ?... Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine
o va scuti de bănuiala logodnicului, de osînda rudelor, de batjocura
satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public ? Cine o va apăra
de condamnarea legii, care o poate Urî la poarta cetăţii şi ucide cu
pietre ? pacâ e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţe­
legerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, cînd el vine din gura
unei tinere care nu vădeşte într-însa nimic extraordinar ? Iar dacă ea va
avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-1
va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard
căruia societatea îi refuză un statut normal ?...
Cuvîntul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa
cum le va primi, ceva mai tîrziu, logodnicul Iosif. Cuvîntul îngerului nu
este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia
lîngă altarul tămîierii. Bunavestire, anunţă, deocamdată, doar faptul că
Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul
poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de
a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu.
Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele
două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dum­
nezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre
a-i înlesni hotărîrea, îngerul ar fi putut s-o asigure că Iosif, prin reve­
laţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece
 ORTODOXIA 439

drept tatăl Celui ce se va naşte dintr-însa. Dar M ăriei nu i se face o

astfel de făgăduinţă, e lăsată să cumpănească singură, in depiiAă lib er­
tate a cugetului. Un nu ar însemna o amînare a planului dumnezeiesc,
un da, împlinirea lui-imediată. îngerul aşteaptă din gura M ăriei.un singur
cuvînt. 11 aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată su­
flarea, căci, întrebînd-o pe.ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin
răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la
uşă şi bat I E clipa cînd Fecioara însumează într-însa setea universală
de mîntuire.
— Fie ! Să-mi fie mie după cuvîntul tău l •
în acea clipă s-a petrecut întruparea. .-
Din acest moment îngerul nu mai are 'nim ic de spus şi se face
nevăzut.
Bunavestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei
biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omu­
lui şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se. pronunţase
împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria ei se reaşează la unison cu
Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redîndu-i, în acelaşi timp,
direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr-un singur
cuvînt, Maria e purtătoarea de cuvînt a tuturor risipiţilor ce aspiră la
un destin comun, obştea m întuiţilor Domnului.
Prin acelaşi cuvînt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi
deliberat, o rînduiaiă personqlă cu totul aparte, care va face din ea un
unicat ai neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate
fecioarele lumiii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta
nu se petrece undeva, într-un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe
pămînt, într-un anume context social şi într-un anume timp istoric, ceea
ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată,
o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul
aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul
zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte
■de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E
de crezut că el va fi fost cel dintîi căruia ea i-a mărturisit despre dum­
nezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire
din pînecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era
însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea
înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese, după cele dintîi
cuvinte ale îngerului. Cine va întîmpina un asemenea adevăr fără să
 440 ORTODOXIA

încerce mai întîi să se scuture de e l? Dreptul bărbat se crede victima

unei mistificări, iar întîia sa reacţie este aceea de a repudia impostura1
şj, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Măriei încearcă, desigurr
să învăluiască o greşeală,,dar în cazul acesta vina ei este în d oită : mai
întîi, greşeala în sine, în al doilea rînd, refuzul de a o mărturisir ten­
dinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logod n icei o
încredere totală. Este aici un «vi/or de gînduri necredincioase», care .
face din sufletul lui lpsif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte,
că acest vifor se va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi
dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, pînă la urmă, ei
să ii acceptat adevărul Măriei,, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă
nimic, şi să ii făcut din el şi adevărul luj. Dar acest adevăr, al lui, putea
oare să devină şi adevărul societăţii ? Cine va fi dispus să creadă măcar
o fărîmă din povestea cu îngerul ? Două alternative îi stau în faţă : să
se creadă că el este făptaşul şi să fie• osîndit ca unul care a încălcat
puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un ne- .
cunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în rîs de
semeni şi pus în rîndul netrebnicilor. Şi într-un caz, şi în altul, integri
tatea lui fhoraîă e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în
faţa opiniei publice, atîta vreme cît el va continua să rămînă logodnicul
Măriei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s-o părăsească
pe Maria în ascuns, fără nici o explicaţie, să-şi piardă urma, să rămînă
fiecare cu destinul său. E un'act de laşitate, într-adevăr, dar singurul
care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se
va întîmpla ? Ea va rămîne complet descoperită în faţa societăţii, căcf
nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente.
Fecioara e pîndită de o singurătate fără margini.
E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevăruluit
se hotărăşte să devină soţul legal al Măriei şi să ia asupră-şi, în faţa
oamenilor şi a legii, Pruncul ce se va naşte, ceea ce va face ca Acesta
să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Măriei. La nivelul comun*
faptul extraordinar nu poate gesta decît îmbrăcînd veşmîntul vieţii co­
mune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a
se naşte din Fecioară. Dar, pînă la acest final, cîtă dramă! O dramă ce
se născuse dintr-un singur cu v în t: Fie !
Nu avea să fie singura. Rînduiala Fecioarei Maria este aceea a unei
maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia
în Egipt, singurătatea, de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul
Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, jalea îngropării, toate
 ORTODOXIA 441

acestea sint tot-atîtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate,
dintr-un singur C uvînt: Fie /
Maica Domnului pare tot atit de singulară şi in ipostaza ei ce­
rească. N u e greu de înţeles de ce ea este «m ai cinstită decît heruvim ii
şi mai mărită fără de asemănare decît serafimii» : aceştia, neavînd tru­
puri, nu sînt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfînta Fecioară,.
purătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi1l-a păstrat ca pe un p o tir
de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva
’mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în-
cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sînt în cete, îngerii sînt îm
soboare, pînă şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria est&
singură, ca un luceafăr de dimineaţă, plutind între soare şi stele, aşa
cum luminează şi părticica ei de pline de pe discul proscom idierii..
Totul, dintr-un singur c u v în t: F ie !
Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică ? în ordinea omenescului,,
da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face*
cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cît timp trăieşte pe pă-
mînt, misterul M ăriei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea
«11 poartă in inima ei», ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul
dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de. Evanghelistul Matei, ca şi teama
de o nelămurită curiozitate publică, să fi determinat vizita ei, de trei
luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul
Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de
abia acum dobîndită deplin. Emoţionanta Intllnire dintre cele două femei:
are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte
deodată năvălită de Duhul Sfînt şi are revelaţia Celui pe care Maria î l
poartă in pîntece. Salutarea' ei este, in acelaşi timp, şi mărturisirea-
acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Măriei să capete o rezonanţă
de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic,
ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi
fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salu­
tarea în geru lu i: «bu cu ră -te!», de neînţeles în suita suferinţelor Măriei,
îşi dobîndeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din
belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sînt răscumpărate de bucuria
lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. U r­
mare a unui sir.gur c u v în t: Fie !
Oare este Maica Domnului chiar atît de singură ?... Iată, ea tă~
mîiază mormîntuî împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună
cu ucenicii de învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte înăN

)
 442 ORTODOXIA

tarea la cer şi, mai tîrziu, va trăi extazul Cincizecimij. Adormirea i-o
clntă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate
acestea însă sînt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume
că Fecioara Maria> deşi mai presus de. îngeri, rămîne solidară cu noi,
j Y oamenii, şi cu a noastră mîntuîre. Potrivit uneia din cîntările Crăciu­
nului, Naşterea Domnului a fost întîmpinată de fiecare cu cîte ceva, ca
o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trîmbiţdt
cîntări, cerul a pogorît steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit
•cu închinarea, pămîntul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe
Fecioara Maria. Omenirea devine astfel născătoarea Născătoarei de
Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adîncime, ele mărturisind, pe de
o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Măriei, iar, pe de
•alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica
Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în
.acelaşi timp ea este şi rămîne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit
opţiunea pentru mîntuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim
întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este
atît de dragă. In vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu senti­
ment, de iubire pentru Mîntuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pen-
.tru ea nu avem decît unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu
ne va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. In numele nostru, Fecioara
Maria s-a rostit cîndva în faţa lui Dumnezeu: Fie 1 In numele ei, la
rîndu-ne, vom aştepta, prirţ, rugăciune, o supremă rostire a lui Dum­
nezeu : F ie !
Arhim. BARTOLOMEU V. ANANIA

/
 PROBLEME INTERCONFESIONALE

MAICA DOMNULUI
ÎN PROLOGUL EVANGHELIEI
DE LA LUCA '•

' ' Pr. iprof. D. STĂNILOAE

x 1. BUNAVESTIRE
â) Sînt două veşti bune trimise făpturilor umane de Dumnezeu:
vestea cea bună *a naşterii Fiului lui Dumnezeu ca om şi vestea cea
bună a învierii Lui. Pentru a le distinge, limba greacă foloseşte pen­
tru cea dintîi cuvîntul evangelismos, iar pentru cea de a doua, evan-
qelion. Limbă română le distinge traducînd pe cel dintîi cu «Bunaves­
tire», iar pe cel de al doilea lăsîndu-1 netradus. Cei doi termeni greceşti
arată atît înrudirea cît şi deosebirea între cele două veşti bune. Cea
dintîi înseamnă vestea bună a întrupării 'Fiului lui Dumnezeu ca om,
deosebită de înviere, dar constituind baza învierii; a doua înseamnă
învierea lui Hristos ca om, adică împlinirea scopului pentru care s-a
săvîrşit întruparea Lui. Dacă n-ar fi fost întruparea, n-ar fi fost nici
învierea; dacă n-ar fi fost învierea, întruparea Fiului lui Dumnezeu
ca om ar fi fost de scurtă durată şi n-ar fi schimbat nimic în existenţa
noastră. Prin amîndouă se împlineşte* un singur plan al lui Dumnezeu:
înveşnicirea omului într-o existenţă fericită,.de strînsă unire cu Dum­
nezeu. Amîndouă pun în lumină valoarea veşnică a »persoanei umane
şi înfăptuiesc cea mai fundamentală aspiraţie a omului: aceea de a du­
ra în veci într-o existenţă fericită. Dar cu toată legătura între cele
două veşti bune, este şi o deosebire între vestirea întrupării Fiului lui
Dumnezeu şi a învierii Lui ca om. Ultima nu se dosebeşte de cea de-a
doua numai prin calitatea de bază a celei de-a doua, ci şi prin faptul
-că a fost vestită numai Fecioarei Maria de un înger, pînă cînd a fost
vestită cea de a doua tuturor de către Apostoli, care s-au convins des­
pre ea împreună prin vederea lui Iisus Cel înviat. Iar prin aceasta s-a
confirmat, pentru cei ce au crezut şi prima veste bună, comunicată nu­
mai Sfintei Fecioare şi făcută cunoscută doar Dreptului Iosif şi încă
cîtorva persoane.
Dar planul înveşnicirii omului, realizat prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu şi prin învierea Lui ca om, a avut ca premiză crearea lui
de către Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost creat omul, nu s-ar fi făcut nici*
Fiul lui Dumnezeu Om. Prin înţruparea Fiului lui Dumnezeu ca Om
se arată pentru ce a fost creat omul. Părinţii bisericeşti spuneau: «Fiul
lui Dumnezeu s-a făcut Om ca să facă pe om Dumnezeu după har». în
aceasta se implică însă adagiul:. «Dumnezeu a făcut pe om, ca să facă
v şi pe Fiul Său Om, în vederea îndumnezeirii lui». Desigur, teologii dis­
cută problema dacă Dumnezeu s-ar fi întrupat, în cazul că omul n-ar