SÂNGELE

Este un tip particular de ţesut conjunctiv, cu matrice extracelulară fluidă (plasma sanguină). La
adult are un volum total de 5-6 l la bărbat și 4-5 l la femeie.

FUNCȚII
- Transportă substanțele dizolvate sau legate chimic (O2, CO2, substanțe nutritive, hormoni,
produși finali de metabolism, ioni)
- Reglează temperatura corpului
- Contribuie la menținerea balanței osmotice și a echilibrului acido-bazic
- Asigură apărarea organismului împotriva agenților străini
- Intervine în hemostază
COMPONENTE
Sângele este format dintr-o componentă fluidă, plasma sanguină (55%) și elemente figurate
(45%).
PLASMA SANGUINĂ
Este o soluție apoasă, alcătuită în proporție de 90% din apă și 10% din substanţe organice şi
anorganice.

Substanțele organice
Sunt de toate tipurile: proteine, glucide, lipide.
Proteinele
- Sunt cele mai abundente (7%) și au cele mai importante roluri, fiind reprezentate de:
▪ albumine - proteine cu greutate moleculară mică, cu rol de a menține presiunea
osmotică în sistemul vascular
▪ globuline:
γ-globuline, care sunt anticorpi cu rol în apărarea antiinfecțioasă
α și β-globuline implicate în transportul ionilor metalici (fier, cupru) și al
lipidelor (sub formă de lipoproteine)
▪ fibrinogen - cea mai mare proteină plasmatică, cu rol important în coagulare
Restul substanțelor organice
- Reprezintă 2% și includ:
 substanțe nutritive: glucoză, lipide, aminoacizi, vitamine
 metaboliţi: uree, acid uric, creatinină, creatină
 enzime, hormoni

Substanțele anorganice
- Se găsesc în proporție de 1% și includ ioni de Na, K, Ca, Mg, I, Fe, Cu etc.

1
 ELEMENTELE FIGURATE
Sunt repezentate de:
- hematii (eritrocite, globule roşii) - predomină, constituind 99% din totalul celulelor
sanguine; au rol de transport a gazelor
- leucocite (globule albe) - rol în apărare
- trombocite (plachete sanguine) - rol în coagulare
Hematiile și trombocitele își desfășoară funcțiile numai în circulație, spre deosebire de leucocite,
care părăsesc sângele circulant prin diapedeză și pătrund în țesuturi.
La adult, toate elementele figurate își au originea în măduva osoasă hematogenă (roșie), care se
găsește în oasele late și scurte și în epifizele oaselor lungi.

HEMATIILE

Sunt celule puternic specializate, lipsite de nucleu și de organite, cu rol de a transporta gazele
respiratorii O2 și CO2 între plămâni și țesuturi.

Numărul fiziologic în sânge:

 4-6 milioane/mm3 la bărbat
 4-5,5 milioane/mm3 la femeie.

Structură și morfologie
- Hematiile sunt celule mici (diametru mediu 7,5 μm), cu formă de disc biconcav. Forma
particulară a hematiei facilitează schimbul de gaze prin membrană, deoarece conferă celulei o
suprafaţă maximă de schimb raportată la un volum minim, mult mai mare decât a unei sfere cu
același volum. De asemenea, face hematia flexibilă, ușor defomabilă pentru a putea străbate
vase capilare cu dimensiuni mici. Absența nucleului și a organitelor la hematiile mature permite
hemoglobinei să ocupe cea mai mare parte din celulă (aproximativ 1/3).
Citoplasma
- La microscopul optic este acidofilă: se colorează în roşu-portocaliu pe frotiul colorat cu
metoda May Grünwald-Giemsa. Acidofilia este datorată hemoglobinei, care se comportă ca
o proteină bazică, cu afinitate pentru coloranţii acizi (eozina). Datorită formei de disc
biconcav a celulei, culoarea este mai intensă la periferie şi mai palidă în centru.
- La microscopul electronic, citoplasma apare electronodensă, cu aspect omogen, datorită
absenței organitelor. Conține însă un citoschelet bine reprezentat, format din
microfilamente de actină și microtubuli, care mențin forma celulei și-i asigură flexibilitatea.
- Cea mai mare parte din citoplasma hematiei este ocupată de hemoglobină, care constituie
componenta ei principală.
Hemoglobina
- este o proteină tetramerică cu rol de a transporta gazele (O2 și CO2) prin sânge. În sângele
normal se găseşte în proporţie de 16 g/l la bărbaţi şi 14 g /l la femei.
- Fiecare moleculă de hemoglobină este formată din 4 lanțuri de globină, fiecare lanț având
atașată câte o gupare hem.

2
Hemul
- este componenta neproteică a hemoglobinei, care conţine fier; se combină reversibil cu O2,
reprezentând partea activă fiziologic a hemoglobinei.
Globina
- Este o proteină structurală din grupul histonelor bazice, alcătuită din 4 lanţuri polipeptidice,
identice câte 2, ataşate hemului (fiecare lanţ polipeptidic fixează o grupare hem).
- Structura lanțurilor este variabilă, numărul şi secvenţa aminoacizilor în lanţuri fiind
determinate genetic. Există 4 tipuri de lanțuri polipeptidice: α, β, δ, γ.
- După tipul de lanţuri polipeptidice, hemoglobina fiziologică din eritrocitul normal poate fi
de trei tipuri: A1, A2 și F (v. tabelul 1)

Tabel 1. Tipuri de hemoglobină fiziologică

TIPUL DE
HEMOGLOBINĂ CARACTERISTICI
- Globina este formată din 2 lanţuri alfa şi 2 lanţuri beta (2 2)
A1 - Este tipul de hemoglobină care predomină la adult (97% din totalul
hemoglobinei)
- Globina are 2 lanţuri alfa şi 2 lanţuri delta (22)
A2
- Se găseşte în cantitate mică la adult: 2%

- Globina are 2 lanţuri alfa şi 2 lanţuri gamma (22).

- Predomină în viața fetală (80%); are afinitate foarte mare pentru O2
F (fetală)
- Pe măsură ce copilul crește, lanțurile γ sunt înlocuite cu lanțuri β și Hb F se
reduce treptat, ajungând la 1% la adult.

În anumite boli genetice se produc mutații ale genelor care codifică sinteza globinei, determinând
formarea unei hemoglobine anormale. Cea mai cunoscută dintre acestea este siclemia, determinată
de o mutație punctiformă a genei care codifică sinteza lanțului β al globinei din hemoglobina A.
Datorită acestei mutații, aminoacidul valină din poziţia 6 a lanţului β al globinei este înlocuit cu acid
glutamic, rezultând o hemoglobină anormal conformată, denumită hemoglobină S. Când presiunea
parțială a O2 scade, hemoglobina S polimerizează, antrenând schimbarea formei hematiei, care ia
aspect de seceră (drepanocit). Hematiile cu această formă devin rigide, fragile; sunt reținute ușor în
splină și distruse după aproximativ 20 de zile de viață. De aceea, principalul simptom al bolii este
anemia hemolitică (anemie prin distrucție excesivă a hematiilor). Drepanocitele, lipsite de fexibilitate
și capacitatea de se deforma, au tendința de a obstrucționa fluxul sanguin în vasele capilare, mai ales
în splină și în oase.

Membrana hematiei
- Este formată în proporție de 50 % din proteine, 40 % lipide și 10% glucide.
Proteinele integrale
- Sunt cele mai abundente proteine membranare și au o importanță deosebită, deoarece
porțiunile lor extracelulare sunt glicozilate, exprimând antigenele specifice de grup sanguin.
Cea mai studiată proteină integrală din membrana hematiei este glicoforina.
Proteinele periferice
- Se găsesc pe fața internă a membranei, unde formează o rețea bidimensională, citoscheletul
membranar. Acesta este alcătuit în principal din molecule fibrilare de spectrină.
Citoscheletul membranar este ancorat de membrană cu ajutorul unor proteine (de exemplu
ankirina), care se leagă de spectrină și de proteinele transmembranare.
3
 - Citoscheletul membranar contribuie la menținerea formei hematiei; conferă membranei
stabilitate şi flexibilitate, permițând celulei să se deformeze când străbate vasele capilare.

Unele boli genetice sunt caracterizate prin mutații ale genelor care codifică sinteza proteinelor din
citoscheletul membranar, de exemplu a spectrinei (sferocitoza ereditară). Deficitul de spectrină
antrenează schimbarea formei hematiilor, care devin sferice. Aceste hematii sferice își pierd
capacitatea de a se deforma, sunt fragile și când ajung în splină sunt reținute cu ușurință și
distruse prematur (anemie hemolitică).

Durata de viaţă a hematiilor în sângele circulant

- Este de aproximativ 120 de zile. Hematiile îmbătrânite sunt reținute în splină şi ficat, unde sunt
digerate de macrofage (hemoliză)
- Datorită absenței nucleului, hematia nu se mai poate divide, astfel încât noile hematii care le
înlocuiesc pe cele distruse se formează în măduva hematogenă, din celulele stem.
Funcţia hematiei
- Transportă O2 de la plămâni la ţesuturi şi CO2 de la ţesuturi la plămâni. Această funcție este
posibilă datorită proprietăţii hemoglobinei de a forma combinaţii labile cu O2 (oxihemoglobină)
şi cu CO2 (carbaminohemoglobină). Procesul necesită consum de energie ce rezultă din
metabolizarea glucozei prin glicoliză anaerobă.

LEUCOCITELE
Sunt celule cu rol important în apărare și imunitate. Se găsesc în număr de 4000-10.000/mm3 de
sânge.
Leucocitele se activează și își exercită funcțiile după ce părăsesc vasele sanguine prin diapedeză și
ajung în țesuturi. Diapedeza are loc la nivelul vaselor mici (capilare și venule postcapilare) și constă
în trecerea leucocitelor printre celulele endoteliale.
Clasificarea leucocitelor
Leucocitele se clasifică în 2 categorii în funcție de prezența granulațiilor specifice în citoplasmă și
după aspectul nucleilor: granulocite și agranulocite.
Granulocitele (polimorfonuclearele)
- Au granulaţii specifice în citoplasmă și prezintă nucleu segmentat în mai mulți lobi.
- După afinitatea tinctorială a granulațiilor se subclasifică în 3 tipuri:
▪ neutrofile
▪ eozinofile
▪ bazofile
Agranulocitele
- Nu au granulaţii specifice în citoplasmă, iar nucleul este nesegmentat.
- Includ 2 tipuri:
▪ limfocite
▪ monocite

4
 Formula leucocitară

Exprimă proporţia fiecărui tip de leucocit din sânge, raportată la 100 de leucocite. Valorile normale
sunt:

Neutrofile: 50-70%
Eozinofile: 2-5%
Bazofile: 0,5%
Limfocite: 25-35%
Monocite: 4-8%
NEUTROFILELE

Sunt cele mai numeroase leucocite, se găsesc în număr de 3000-6.000/mm3 de sânge și constituie
50-70% din leucocitele circulante.
Structură și morfologie
- Sunt celule cu formă rotunjită, cu diametru de 10-12 μm.

Nucleul
- Este segmentat în 2-5 lobi uniţi prin punţi fine de cromatină. Numărul de lobi este cu atât mai
mare cu cât celula este mai îmbătrânită. Aranjamentul lobilor variază de la o celulă la alta,
determinând forme diferite ale nucleilor, de unde și denumirea de polimorfonucleare dată
acestor celule.
- Pe lângă neutrofilele cu nucleu polilobat, în sângele periferic pot apărea și neutrofile imature,
cu nucleu nesegmentat, în formă de potcoavă (3% din neutrofilele circulante).
- La sexul feminin, neutrofilele prezintă corpuscul Barr ataşat la unul din lobii nucleari printr-un
pedicul scurt. Acesta este unul din cei doi cromozomi X, care este inactiv și rămâne puternic
condensat în interfază.
Citoplasma
- Este relativ abundentă, acidofilă la microscopul optic; conţine multe granulații răspândite în
toată citoplasma, exceptând periferia celulei, unde se concentrează elementele de citoschelet
(filamente de actină și microtubuli). Organitele sunt reduse numeric.
Granulațiile sunt de 2 tipuri: nespecifice (primare, azurofile) - 20% și specifice (secundare) - 80%
Granulațiile nespecifice (primare):
- Sunt mai mari, mai rare decât cele specifice. La microscopul optic, pe frotiul colorat cu metoda
May Grünwald-Giemsa se evidențiază în roșu-purpuriu cu azur de metilen (granulații
azurofile).
- Se numesc primare deoarece sunt primele granulații care se formează în celulele precursoare
din măduva hematogenă în cursul granulocitopoiezei și nespecifice pentru că se găsesc în toate
tipurile de leucocite.
- Aceste granulații sunt lizozomi și conţin substanțe cu acțiune antibacterienă puternică, cu rol în
omorârea și degradarea microorganismelor înglobate de celulă:
5
 mieloperoxidază, enzimă care generează hipoclorit și alți agenți toxici pentru bacterii
hidrolaze acide
defensine - proteine cationice cu efect bactericid: se leagă de pereții bacteriilor și crează
discontinuități asemănătoarele porilor, care permit ieșirea ionilor și a substanțelor
nutritive din celule.
Granulațiile specifice (secundare)
- Sunt mici, mai numeroase decât cele nespecifice, răspândite uniform în citoplasmă; la
microscopul apar colorate în roz-violet.
- Aceste granulații nu sunt lizozomi; conţin substanţe cu acţiune antibacteriană:
lizozim - enzimă care distruge peretele bacteriilor (efect bactericid)
lactoferină - enzimă ce sustrage fierul din vecinătatea bacteriilor, oprindu-le proliferarea
(efect bacteriostatic)
fosfatază alcalină
proteine bazice (fagocitine)
Membrana celulară
- emite frecvent pseudopode cu ajutorul cărora neutrofilele străbat peretele vascular prin
diapedeză şi se deplasează rapid în țesuturi. Pseudopodele conțin numeroase microfilamente de
actină și microtubuli, importante pentru mișcarea celulei și menținerea formei ei.

Durata de viaţă
- este scurtă: în sângele circulant neutrofilele trăiesc aproximativ 6 ore, apoi părăsesc vasele prin
diapedeză și ajung în țesuturi, unde mai trăiesc în medie 4 zile.
- În sângele circulant neutrofilele se distribuie în 2 moduri:
- majoritatea sunt neutrofile circulante (2/3)
- 1/3 sunt neutrofile marginale care aderă la faţa internă a peretelui capilar, lângă
endoteliu. Sunt primele ce părăsesc vasul prin diapedeză; numărul lor creşte mult în
inflamaţii acute.
Funcţiile neutrofilului:
- Asigură apărarea antibacteriană nespecifică prin fagocitoza bacteriilor. Sunt primele celule
care părăsesc sângele şi ajung la locul invaziei bacteriene. Sunt celule mobile, care au
capacitatea de a se deplasa și de a străbate peretele capilarelor și venulelor poscapilare prin
diapedeză pentru a ajunge în țesuturile inflamate. Sunt atrase în focarul inflamator de diferite
substanțe produse de țesutul inflamat sau de bacterii (chimiotactism). Odată ajunse în focarul
inflamator, neutrofilele înglobează bacteriile cu ajutorul pseudopodelor și le digeră în
citoplasmă.
Mecanismul deplasării neutrofilelor în focarul inflamator:
1. În cursul procesului inflamator citokinele eliberate din țesutul inflamat activează celulele
endoteliale.
2. Celulele endoteliale activate exprimă pe suprafață molecule de adeziune celulară (selectine).
Acestea se leagă reversibil de receptorii corespunzători de pe suprafața neutrofilelor. Ca urmare
a acestei interacțiuni dintre celulele endoteliale și neutrofile, circulația neutrofilelor în vas este
încetinită. Ele aderă de celulele endoteliale și încep să se deplaseze prin “rostogolire” pe
suprafața acestora.
6
3. În continuare, neutrofilele activate prin contactul cu celulele endoteliale exprimă pe suprafață
integrine (molecule de adeziune celulară), care se leagă de receptorii de pe suprafața celulelor
endoteliale. Datorită acestei interacțiuni strânse cu celulele endoteliale, neutrofilele sunt oprite
din deplasarea lor prin vas.
4. Neutrofilele extind pseudopode care pătrund printre celulele endoteliale și traversează endoteliul
vascular (diapedeză). Joncțiunile dintre celulele endoteliale se desfac datorită acțiunii histaminei
și heparinei eliberate de mastocitele perivasculare, permițând neutrofilului să străbată peretele
vascular.
5. După ce părăsesc vasul, neutrofilele sunt atrase în focarul inflamator de substanțele
chemotactice eliberate de țesuturile inflamate.

Mecanismul distrugerii bacteriilor prin fagocitoză:

1. Neutrofilul recunoaște cu ajutorul receptorilor de suprafață (receptori Fc) antigenele bacteriene
care au fost opsonizate în prealabil.
2. Emite pseudopode care înconjoară bacteria și o izolează într-o veziculă (fagozom), care este
internalizată în citoplasmă.
3. În citoplasmă, fagozomul fuzionează cu granulațiile primare şi secundare, formând vezicule
mari (fagolizozomi), în care bacteria este degradată de enzimele conţinute în granule.
4. Materialul digerat este eliminat din celulă prin exocitoză sau depozitat în neutrofil sub formă de
corpi reziduali.
5. După ce fagocitează bacteriile, neutrofilul intră în apoptoză, după aproximativ o oră, datorită
epuizării rezervelor energetice.
6. Prin acumularea în focarul inflamator a neutrofilelor moarte, a bacteriilor semidigerate și a
resturilor celulare se formează puroiul, un exsudat vâscos, de culoare gălbuie.
Creşterea numărului absolut de neutrofile în sângele circulant se numește neutrofilie și se întâlnește
cel mai frecvent în infecțiile bacteriene acute.

EOZINOFILELE
Sunt mult mai rare decât neutrofilele, reprezentând 2-5% din totalul leucocitelor circulante.
Structură și morfologie
Eozinofilele au diametre de 10-12 μm, nucleul frecvent bilobat, citoplasma acidofilă, conținând
numeroase granule specifice și puține granule nespecifice.
Granulațiile specifice
- Sunt mari, eozinofile (se colorează în roşu-portocaliu cu tehnica MGG), distribuite uniform în
toată citoplasma.
- La microscopul electronic, apar delimitate de membrane; prezintă o matrice amorfă în care este
inclus un miez central cristalin, electronodens, numit cristaloid.
- Conțin substanțe cu rol important în distrugerea paraziţilor:
proteina bazică majoră – este cea mai abundentă proteină din granule (peste 50%),
localizată în cristaloid. Are efect citotoxic puternic asupra paraziților helmintici. Ea
determină eozinofilia granulelor la microscopul optic.
peroxidaza eozinofilului (este diferită de peroxidaza neutrofilelor; are capacitatea de a
distruge numeroase microorganisme, mai ales paraziți, dar și celule tumorale).

7
 Pe lângă acestea, granulațiile eozinofilului conțin și substanțe care modulează răspunsul
inflamator:
proteina cationică a eozinofilului – neutralizează heparina
histaminaza – neutralizează histamina
arilsulfataza – neutralizează leucotrienele produse de bazofile

Granulațiile nespecifice (azurofile )

- se găsesc în număr mic
- sunt lizozomi și conțin în principal hidrolaze acide cu rol în distrugerea paraziților și hidroliza
complexelor antigen-anticorp înglobate de eozinofile.

Durata de viaţă a eozinofilelor:

- Este mai mare decât a neutrofilelor: în sânge trăiesc câteva zile, apoi părăsesc vasele şi ajung în
țesuturi unde mai trăiesc câteva săptămâni.
Funcţii
1. Distrug paraziţii helmintici prin descărcarea conţinutului granulelor şi eliberarea proteinei
bazice majore și a celorlalte substanțe cu efect citotoxic asupra celulelor parazitare.
2. Au capacitate de fagocitoză mai slabă decît a neutrofilelor, dar selectivă: fagocitează complexe
antigen-anticorp. Eozinofilele se acumulează în ţesuturile în care au loc reacţii alergice şi
limitează intensitatea acestor reacţii prin fagocitarea complexelor antigen-anticorp și
inactivarea histaminei cu ajutorul histaminazei.

Creşterea numărului absolut de eozinofile în sânge, numită eozinofilie, se constată cel mai frecvent
în infestările parazitare și în cursul reacţiilor alergice.

BAZOFILELE

Sunt cele mai rare granulocite, reprezentînd 0,5% din totalul leucocitelor. Prezintă multe asemănări
morfologice și funcţionale cu mastocitele.
Structură și morfologie
- Sunt celule cu diametru de 9-10 μm. Nucleul este heterocromatic, incomplet incizat, cu formă
neregulată. Citoplasma conţine granulații specifice, granulații nespecifice și puține organite.
Granulațiile specifice
- Sunt mari, intens bazofile la microscopul optic, colorate în albastru-închis, distribuite
neuniform; frecvent acoperă și maschează nucleul.
- Conţin aceleaşi substanţe ca şi granulele mastocitului:
heparină (GAG sulfatat cu rol anticoagulant)
histamină (produce vasodilatație la nivelul vaselor mici)
leucotriene
factor chemotactic pentru eozinofile
Granulele nespecifice (azurofile )
- sunt lizozomi ; conțin hidrolaze acide lizozomale similare celor prezente în alte leucocite.
Membrana celulară
- prezintă receptori pentru Ig E

8
Durata de viaţă
- în sânge este scurtă (câteva ore), iar în țesuturi mult mai lungă (câteva luni)
Funcţii
1. Fagocitează bacterii ca şi neutrofilele, dar au o putere de fagocitoză mult mai slabă.
2. Intervin în reacţiile alergice, de hipersensibilitate imediată, printr-un mecanism similar cu cel
al mastocitului:
- La primul contact al organismului cu alergenul, plasmocitele produc Ig E care se leagă de
receptorii pt Ig E de la suprafața bazofilelor.
- La un nou contact cu același alergen, pe suprafața bazofilelor se formează complexe antigen-
anticorp, care determină degranularea bazofilului şi eliberarea substanţelor vasoactive
conţinute în granule (histamină, leucotriene).

Histamina
- produce vasodilatație în arteriole (relaxarea mușchiului neted)
- determină desfacerea joncțiunilor dintre celulele endoteliale ale capilarelor,
crescând permeabilitatea vasculară, urmată de trecerea fluidului în spațiul
interstițial și apariția edemului
- contracția bronhiolelor
Leucotrienele
- sunt mediatori secundari ai inflamației
- au efecte identice cu histamina, dar mai lente și mai persistente în timp.

Creșterea numărului de bazofile în sânge se numește bazofilie și se observă cel mai frecvent în
reacțiile alergice acute de hipersensibilitate.

LIMFOCITELE

Sunt cele mai abundente agranulocite, reprezentând 25-35% din totalul leucocitelor circulante.
Structură și morfologie
Dimensiuni
- Diametrele limfocitelor variază între 7-18 μm. Din populația de limfocite circulante, majoritatea
(97%) sunt limfocite mici, cu diametre comparabile cu ale hematiilor și doar o mică proporție
(3%) sunt limfocite medii și mari.
Nucleul
- este sferic, ușor indentat, intens bazofil, cu cromatina puternic condensată.
- ocupă cea mai mare parte din celulă (raportul nucleo-citoplasmatic este net în favoarea
nucleului).
Citoplasma
- este redusă, distribuită la periferia celulei sub forma unui inel subțire, bazofil (albastru-deschis
pe frotiul colorat cu metoda MGG)
- conţine rare granulaţii nespecifice (azurofile), metacromatice, roşii strălucitoare, concentrate în
incizura nucleului. Aceste granulații sunt lizozomi. Nu există granulații specifice, iar organitele
sunt reduse.

9
Clasificarea limfocitelor
Limfocitele se clasifică din punct de vedere funcțional în 3 categorii:
1. Limfocite B (15%)
2. Limfocite T (80% )
3. Limfocite natural killer (NK) (5%)

Limfocitele B și T nu pot fi diferențiate morfologic la microscopul optic, dar pot fi identificate după
prezența antigenelor specifice de pe suprafața lor, prin tehnici imunohistochimice.

1. Limfocitele B
- Au rol în reacțiile imune mediate umoral. Acestea sunt mediate de anticorpi
(imunoglobuline) și sunt direcționate împotriva antigenelor circulante (bacteriene, virale).
Limfocitele B au pe suprafață receptori pentru antigene, care sunt Ig M sau Ig D.
- Limfocitele B își au originea în măduva hematogenă și tot aici se maturează din punct de
vedere imunologic. Din măduvă, limfocitele B ajung pe cale sanguină în organele limfoide
periferice (ganglioni limfatici, splină, amigdale etc), unde populează anumite zone (zone
timoindependente). În aceste organe, limfocitele iau contact cu antigenele și își exercită
funcțiile imunitare specifice.
- La contactul cu antigenele, limfocitele B proliferează și se diferenţiază asimetric: cea mai
mare parte se transformă în plasmocite care vor produce anticorpi; o mică parte devin
limfocite cu memorie imunologică, care la un nou contact cu același antigen vor prolifera și
acţiona mult mai rapid.

2. Limfocitele T
- Sunt cele mai numeroase limfocite (80% )
- Intervin în reacțiile imune mediate celular - reacții care sunt direcționate împotriva
antigenelor exprimate de celulele infectate cu virusuri, celule maligne sau celule
transplantate.
- Limfocitele T reacționează specific la aceste antigene. Ele au receptori de suprafață,
denumiți receptorii celulelor T sau TCR (“T cell receptor”), cu ajutorul cărora recunosc
antigenele prezente pe suprafața celulelor infectate cu virusuri sau transformate malign.
Receptorii TCR sunt glicoproteine. Ei recunosc doar antigenele care sunt prezentate pe
suprafața celulelor în asociere cu moleculele sistemului major de histocompatibilitate (MHC
- major histocompatibility complex).
- Limfocitele T își au originea în măduva hematogenă, dar se diferențiază și maturează în
timus. De aici migrează pe cale sanguină în organele organele limfoide periferice și se
localizează în zonele timodependente ale acestor organe, unde iau contact cu antigenele și se
activează.
- La contactul cu antigenele, limfocitele T proliferează şi majoritatea se transformă în
limfocite T efectoare, care își exercită funcțiile imunitare specifice. O altă parte se reîntorc
în circulație ca limfocite T cu memorie.
Limfocitele T se subclasifică după rolul lor în răpunsul imun mediat celular în 3
tipuri:
a. Limfocite T citotoxice (Tc) sau limfocite T killer
b. Limfocite T helper (Th)
c. Limfocite T supresoare (Ts)

10
 a. Limfocitele T citotoxice (Tc)
- distrug celulele infectate cu virusuri, celulele neoplazice, celulele transplantate prin
inducerea apoptozei (moartea celulară programată). După ce recunosc antigenele
specifice de pe suprafața celulelor infectate, limfocitele T citotoxice se leagă de aceste
celule și eliberează perforine, substanțe care creează „pori” în membrana lor. Prin pori
pătrund în citoplasmă granzime (proteaze stocate în granulele limfocitului), care
activează caspaza și declanșează apoptoza celulelor-țintă.
b. Limfocite T helper (Th)
- au rol important în inducerea răspunsului imun față de antigenele pătrunse în organism.
Macrofagele și alte celule prezentatoare de antigen prezintă limfocitelor T h antigenele
etalate pe suprafață, legate de moleculele MHC II. Limfocitele Th recunosc și leagă cu
ajutorul receptorilor antigenele. În urma legării antigenelor, limfocitele Th se activează și
produc interleukine, substanțe care stimulează activitatea altor leucocite, de exemplu:
interleukina 2 (IL-2), care activează limfocitele T citotoxice
interleukina 4 (IL-4), care stimulează limfocitele B
c. Limfocite T supresoare (Ts)
- inhibă activitatea limfocitelor B și T după ce agenții patogeni au fost neutralizați;
limitează reacțiile imune, mai ales când acestea sunt îndreptate împotriva antigenelor
proprii organismului (asigură toleranța imună față de antigenele self)

3. Limfocitele natural killer (NK)

- Reprezintă aproximativ 5% din totalul limfocitelor
- Își au originea în măduva hematogenă, ca și limfocitele B și T, dar sunt diferite de acestea
(exprimă alți markeri de suprafață). Sunt mai mari decît limfocitele B și T și conțin
granulații citoplasmatice mari, vizibile la microscopul optic. De aceea se numesc și
“limfocite granulare mari”.
- Spre deosebire de celelalte limfocite, au capacitatea de a distruge direct, fără stimulare
prealabilă, anumite tipuri de celule tumorale și celule infectate cu virusuri; reacția lor este
mult mai rapidă.
- Distrugerea celulelor infectate se realizează printr-un mecanism asemănător celui folosit de
limfocitele T citotoxice: secretă perforine care produc pori în membrana celulei-țintă și
declanșează apoptoza.
Durata de viaţă a limfocitelor
- Este variabilă, de la câteva ore la câțiva ani.
- Limfocitele T au durată de viață mai lungă comparativ cu limfocitele B, datorită fenomenelor de
circulare şi recirculare: ele trec din sânge în organele limfoide, unde îşi desfăşoară activitatea.
Aici o parte mor şi altă parte se reîntorc prin vasele limfatice în circulaţia sanguină.

Creșterea numărului de limfocite circulante (limfocitoză), se întâlnește cel mai frecvent în cursul
infecțiilor virale acute şi cronice și al inflamațiilor cronice specifice (TBC, lues).

11
 MONOCITELE
Reprezintă 4-8% din leucocitele circulante.
Structură și morfologie
- Sunt cele mai mari celule sanguine, având diametre de 16-20μm.
Nucleul
- este frecvent indentat, cu aspect reniform, cu cromatina dispusă în “tablă de şah” datorită
alternanței ordonate a blocurilor de heterocromatină cu eucromatina.

Citoplasma
- este abundentă, bazofilă (nuanță albastru-cenuşiu).
- conţine granulații primare azurofile. Acestea sunt lizozomi ce conțin enzime lizozomale tipice,
similare celor din neutrofile.

Membrana
- emite pseudopode care permit celulei să se deplaseze cu viteză mare în ţesuturi.
- are receptori pentru IgG, pentru fracţiunile C3 şi C5 ale complementului
Funcţii
1. Fagocitoza.
În cursul inflamațiilor acute, monocitele, ca și neutrofilele, migrează rapid la locul inflamației,
unde se transformă în macrofage. Fagocitează bacterii, particule mari, celule moarte, resturi
celulare - pe care le digeră cu ajutorul enzimelor lizozomale. Sunt principalele celule care ajung
în focarul inflamator după ce neutrofilele se epuizează.
2. Sunt celule prezentatoare de antigene.
Macrofagele preiau antigenele, le internalizează și le prelucrează prin fragmentare, apoi le
încorporează în moleculele MHC de tip II localizate pe suprafață pentru a le prezenta
limfocitelor T helper. În urma contactului cu antigenele, limfocitele T helper se activează și
declanșează răspunsul imun.
3. Secretă citokine (molecule care mediază inflamația și stimulează alte celule), de exemplu:
interleukina 1 (IL-1) și interleukina 12 (IL-12)
factorul de necroză tumorală (TNF – tumor necrosis factor)

Durata de viață
- Monocitele circulă în sânge doar 2-3 zile, apoi părăsesc vasele și ajung în țesuturi, unde se
transformă în macrofage. Pot rămâne luni de zile în țesuturile conjunctive.
- Macrofagele din țesuturi sunt heterogene, au morfologie diferită în funcție de țesutul în care se
găsesc. Totalitatea macrofagelor din organism formează sistemul fagocitelor mononucleare.

12
 Tabel 2. Caracteristici morfologice și funcționale ale leucocitelor

PROPORȚIE
TIPUL DE % DIN DIAMETRU GRANULAȚII
NUCLEUL FUNCȚII PRINCIPALE
LEUCOCIT TOTAL (μm) SPECIFICE
LEUCOCITE
10-12 segmentat mici, neutrofile,
Neutrofil 50-70 Fagocitează bacterii
în 2-5 lobi colorate în roz-violet
mari, eozinofile,
10-12 colorate în roşu- Distrug paraziţii helmintici;
Eozinofil 2-5 portocaliu, distribuite limitează intensitatea reacţiilor
bilobat alergice prin fagocitarea
uniform în
complexelor antigen-anticorp și
citoplasmă. inactivarea histaminei

mari, intens bazofile,

neregulat, colorate în albastru- Eliberează histamină și alți
9-10 mediatori chimici ai inflamației
Bazofil 0,5 incomplet închis, distribuite
incizat
neuniform; frecvent
acoperă nucleul
Limfocitele B generează
rotund, plasmocite care secretă
Limfocit 25-35 7-15 voluminos, Nu are anticorpi
heterocromatic Limfocitele T distrug celulele
infectate cu virusuri

indentat, cu Se transformă în macrofage în

Monocit 4-8 16-20 aspect țesuturile conjunctive;
Nu are
reniform fagocitează bacterii, celule
îmbătrânite, resturi celulare.

TROMBOCITELE
Sunt fragmente celulare anucleate derivate din megacariocite, celulele precursoare din măduva
hematogenă.
Numărul trombocitelor în sângele circulant
-
În condiții fiziologice, este de 150.000- 400.000/mm3 de sânge.
-
Dacă numărul trombocitelor scade sub 50.000/mm3, apare riscul producerii de hemoragii,
deoarece ele joacă un rol esențial în coagularea sângelui.
Structură și morfologie
Sunt cele mai mici elemente figurate sanguine (diametru 2-4 μm), cu formă neregulată.
Citoplasma
Prezintă 2 zone: o zonă periferică, palid colorată, cu aspect omogen (hialomer) și o zonă internă
densă, intens colorată, cu aspect fin granular (granulomer)
Hialomerul
Este o zonă săracă în organite. Conține:
- un fascicul periferic de microtubuli, cu rol în menținerea formei trombocitului
- microfilamente de actină şi miozină situate sub membrană, care permit trombocitelor să-și
modifice forma în timpul retracţiei cheagului sanguin
- proteine contractile cu rol în retracţia cheagului (trombostenina)
Granulomerul conţine:
- granule cu mărimi diferite
- organite (mitocondrii, aparat Golgi, lizozomi)
- particule de glicogen

13
Granulele sunt de 3 tipuri:
1. Granule α:
- sunt cele mai mari și mai numeroase
- depozitează substanţe implicate în coagulare: fibrinogen, factorul IV plachetar (specific
trombocitelor), factorul VIII
2. Granule δ (corpi denşi)
- sunt granule mai mici, dense, care depozitează:
ATP și ADP (ADP = pricipalul factor agregant)
substanțe vasoconstrictoare: serotonină şi epinefrină
ioni de Ca2+.
3. Granule γ
- sunt lizozomi; conțin enzime hidrolitice care intervin în procesul de disoluție a cheagului
Membrana
- Prezintă un glicocalix bine dezvoltat, care absoarbe proteine din plasmă, având rol important în
aderarea trombocitelor la endoteliul vascular lezat și activarea lor în timpul coagulării.
Durata de viață
După ce sunt eliberate de măduva hematogenă în circulație, trombocitele trăiesc în medie 10 zile,
după care sunt reţinute în splină şi distruse de macrofage.
Funcţiile trombocitelor
- Au rol esențial în hemostază, intervenind în diferite etape ale coagulării (formării cheagului
sanguin la nivelul breșei vasculare) prin eliberarea substanțelor conținute în granule.

Etapele hemostazei
1. Hemostaza primară:
a. Aderarea trombocitelor la peretele vascular lezat. La nivelul breșei vasculare,
trombocitele vin în contact direct cu colagenul subendotelial expus și aderă la peretele
vascular. Aderarea este mediată de factorul von Willebrand, glicoproteină sintetizată de
celulele endoteliale, care acționează ca o “punte” între receptorii pentru colagen de pe
suprafața trombocitelor și colagenul subendotelial.
b. Trombocitele activate prin contactul cu colagenul eliberează rapid substanțele conținute
în granule: serotonina, care produce vasoconstricție; ADP și tromboxan A2, care
recrutează noi trombocite circulante și inițiază agregarea lor.
c. Agregarea trombocitelor la locul rupturii vasculare, formând o masă plachetară care
acoperă breşa vasculară (trombusul alb plachetar).
2. Hemostaza secundară:
a. Coagularea sângelui sub acțiunea factorilor de coagulare eliberați din trombocit, din
țesutul vascular lezat și din plasmă.
Factorii coagulării se activează secvențial, în cascadă. În etapele finale ale acestui lanț de
reacții, ţesuturile lezate eliberează tromboplastina, o proteină care transformă protrombina
din plasmă în trombină. Trombina transformă fibrinogenul plasmatic în fibrină polimerizată,
insolubilă. Aceasta formează o rețea ce înglobează în ochiurile ei trombocite și hematii
(cheag sanguin sau trombus roşu).
b. Retracţia cheagului pentru a preveni obstrucția lumenului vascular și a restabili fluxul
sanguin normal. Se realizează prin interacțiunea actinei și a miozinei din plachete și prin
intervenția trombosteninei și a ionilor de Ca2+, care determină contractarea filamentelor de
14
 fibrină.
c. Disoluția cheagului prin proteoliză. După refacerea peretelui vascular, endoteliul
eliberează substanțe activatoare ale plasminogenului. Acestea acționează local,
transformând plasminogenul (proteină plasmatică) în plasmină, enzimă proteolitică ce
acționează asupra filamentelor de fibrină din cheag.

HEMATOPOIEZA
Hematopoieza este procesul de formare a elementelor figurate sanguine.

HEMATOPOIEZA PRENATALĂ
Se desfășoară în 3 etape:

Etapa mezoblastică (mezenchimală, prehepatică)

 Primele celule sanguine apar la embrionul de 2 săptămâni în peretele sacului vitelin, unde
masele de celule mezenchimale se grupează, formând insule sanguine.
 În această etapă se produc numai celule ale seriei eritrocitare (eritroblaști nucleați)

Etapa hepatosplenică
 Din săptămâna a 6-a producția de eritrocite a sacului vitelin se reduce. Începe a doua etapă a
hematopoiezei, la nivelul ficatului, unde se vor acumula eritroblaști ce vor da naștere
eritrocitelor anucleate.
 În luna a 2-a apar în sinusoidele ficatului, granulocitele și megacariocitele. Din luna a 5-a apar
limfocitele.
 Din luna a 3-a splina fetală devine alături de ficat, sediu al hematopoiezei.

Etapa medulară
 Începe în luna a 4-a, când apare măduva osoasă la nivelul claviculelor
 Pe măsură ce măduva osoasă se formează, ea preia funcția de formare a celulelor sanguine,
devenind organul hematopoietic principal în a 2-a jumătate a sarcinii. Hematopoieza din ficat
și splină se reduce treptat și încetează înainte de naștere. La naştere măduva osoasă este singurul
sediu al hematopoiezei.
HEMATOPOIEZA POSTNATALĂ
 Se desfășoară numai în măduva osoasă hematogenă

 Se realizează prin proliferarea celulelor stem, urmată de o etapă de diferențiere. După

producere, celulele sanguine mature sunt supuse unor mecanisme de control a calității, apoi sunt
eliberate din măduvă în sânge, proces numit citodiabază.
 Deşi ficatul şi splina îşi încetează activitatea hematopoietică înainte de naștere, la nivelul lor
rămâne un număr mic de celule stem care se pot reactiva în anumite condiții patologice: după
hemoragii mari, în leucemii. În aceste cazuri pot apărea zone hematopoietice și în alte organe:
ganglioni limfatici, timus, rinichi etc

15
 Măduva osoasă hematogenă
 La adult este localizată în oasele late şi scurte (stern, coxal, corpuri vertebrale, craniu, claviculă,
coaste) şi în epifizele oaselor lungi
 Este alcătuită din 2 compartimente:
Compartimentul vascular
 cuprinde sinusoide venoase largi care comunică între ele și drenează sângele în vena centrală
care însoțește artera medulară.
Compartimentul extravascular (hematopoietic)
 Include spațiile dintre sinusoide, populate de celule hematopoietice active, aflate în diferite
stadii evolutive și de celule adipoase.
 Celulele hematopoietice se găsesc în ochiurile unei rețele formate din fibre de reticulină și
celule reticulare.
 În măduva hematogenă se maturează hematiile (eritropoieza), granulocitele
(granulocitopoieza), limfocitele (limfocitopoieza), monocitele (monocitopoieza) şi trombocitele
(trombocitopoieza). Pe măsura ce se maturează, elementele figurate sunt eliberate din măduvă
în sinusoidele venoase, traversând spaţiile dintre celulele endoteliale (citodiabază).
Măduva osoasă hematogenă poate fi examinată pe fragmente de țesut medular obținute prin puncții
osoase în locuri de elecţie. Produsul recoltat este examinat morfologic pe frotiul colorat cu metoda
May-Grünwald Giemsa.
Celulele aflate în stadiile iniţiale ale hematopiezei nu pot fi recunoscute morfologic. Este posibilă
doar identificarea celulelor slab diferenţiate de cele în maturare, pe seama unor caracteristici
morfologice de maturaţie.
Celulele tinere, slab diferenţiate, se caracterizează prin:
 dimensiuni mai mari
 raport nucleo-citoplasmatic foarte mare
 cromatină nucleară fină, nucleoli bine vizibili
 citoplasma redusă, bazofilă, lipsită de granulaţii
Celulele în maturare se caracterizează prin:
 reducerea dimensiunii celulare
 reducerea de volum a nucleului cu micşorarea raportului nucleo-citoplasmatic
 cromatină nucleară condensată, intens colorată
 scăderea bazofiliei citoplasmei şi apariţia granulaţiilor specifice seriei.

Celulele stem, celulele progenitoare, celulele precursoare

Celulele stem
Se caracterizează prin capacitatea de a-și menține constant numărul prin autoreînnoire (“ciclul de
multiplicare”) și de a se diferenția în multiple tipuri celulare (“ciclul de maturare”)
Prin diferențiere celulele stem dau naștere unor celule diferite, care se vor angaja pe diverse linii
celulare hematopoietice, dezvoltând progresiv caracteristici structurale și funcționale specifice
acelor linii.
Celulele stem nu pot fi recunoscute morfologic pe frotiurile de măduvă, dar pot fi studiate prin teste
funcționale.

16
Celulele progenitoare
Sunt celule angajate spre o singură linie celulară. Ele proliferează și se diferențiază în celule
precursoare în prezența factorilor de creștere. Nu pot fi diferențiate morfologic de celulele stem,
ambele tipuri celulare fiind asemănătoare din punct de vedere morfologic cu limfocitele. Spre
deosebire de celulele stem, celule progenitoare au o capacitate limitată de autreînnoire.

Celulele precursoare
Sunt acele celule din fiecare linie celulară hematopoietică ce pot fi recunoscute pe baza unor
trăsături morfologice distincte. Ele iau naștere succesiv în fiecare linie celulară.

Etapele formării elementelor figurate

Celula hematopoietică primitivă, denumită și celulă stem pluripotentă, dă naștere în măduva
hematogenă la 2 tipuri de celule:

1. celula stem mieloidă multipotentă

2. celula stem limfoidă

Celulele stem multipotente sunt denumite celule formatoare de colonii (CFU-colony forming
units) deoarece în mediile de cultură au capacitatea de a forma colonii mici în prezența factorilor de
creștere hematopoietici specifici seriei (de exemplu, eritropoietina).

Celulele stem mieloide multipotente se diferențiază în diferite tipuri de celule progenitoare

mieloide, care vor urma liniile de maturare în eritrocite, neutrofile, eozinofile, bazofile și mastocite,
monocite și trombocite.

Celulele stem limfoide generează celule progenitoare limfoide, care se vor diferenția în diferite
tipuri de limfocite: limfocite B, limfocite T, limfocite nule.

Celulele progenitoare unipotente, angajate în producerea unui singur tip de celulă, se vor matura în
celule cap de serie: proeritroblaști, mieloblaști, monoblaști și megacarioblaști – care pot fi
recunoscute morfologic pe frotiuri.

ERITROPOIEZA
Procesul de formare a hematiilor parcurge următoarele stadii:
 proeritroblast
 eritroblast bazofil
 eritroblast policromatofil
 eritroblast ortocromatofil
 reticulocit
 eritrocit

Proeritroblastul
 prima celulă a seriei eritrocitare care poate fi identificată morfologic pe frotiul de măduvă
hematogenă
 este celula cea mai mare din serie: ø 20-25 µm

17
 nucleu voluminos, ocupă cea mai mare parte (80%) din celulă; este eucromatic, cu mai mulți
nucleoli vizibili
 citoplasma redusă, dar intens bazofilă, datorită abundenței ribozomilor liberi şi atașați RER,
implicați în sinteza globinei.

Eritroblastul bazofil
 dimensiunea se reduce (diametru 16-18 µm)
 nucleul are cromatina mai condensată: apar zone heterocromatice care alternează cu zonele
eucromatice, conferind nucleului aspectul de “spiţă de roată”
 citoplasma este intens bazofilă datorită numărului mare de ribozomi (eritroblastul = celula cea
mai “albastră” din măduva hematogenă)

Eritroblast policromatofil
 dimensiunile celulei se reduc la aproximativ 15 µm
 nucleul se micșorează, prezintă cromatina mai condensată, nu se mai observă nucleoli
 în citoplasmă apar, pe lângă zonele bazofile, şi zone acidofile datorită acumulării hemoglobinei,
care are afinitate pentru coloranţi acizi
 este ultima celulă a seriei care se mai divide

Eritroblast ortocromatofil (acidofil)

 volumul celulei se reduce mult (10-12 µm)
 citoplasma este în întregime acidofilă datorită cantităţii mari de hemoglobină acumulate în
celulă.
 nucleul este heterocromatic, devine tot mai compact şi în etapa finală este expulzat din celulă
pentru a face loc hemoglobinei.

Reticulocitul
 celulă rotundă, anucleată, asemănătoare eritrocitului, cu diametru 9 µm
 datorită absenței nucleului celula nu mai poate forma ribozomi și sinteza hemoglobinei se
oprește
 în citoplasmă mai persistă totuși resturi de organite (ribozomi)
 reticulocitele formate în măduvă intră în circulație, rămân 1-2 zile în acest stadiu, apoi își
expulzează resturile de organite, devenind eritrocite mature
 reticulocitele din sângle circulant reprezintă 1% din totalul eritrocitelor.

GRANULOCITOPOIEZA
Stadii:
 mieloblast
 promielocit
 mielocit neutrofil, eozinofil, bazofil
 metamielocit
 granulocit nesegmentat
 granulocit segmentat

18
Mieloblastul
 celulă cap de serie, mare (diametru10-20 µm), raport nucleo-citoplasmatic 4/1
 nucleul voluminos, rotund, eucromatic, cu 2-3 nucleoli
 citoplasma este redusă, bazofilă, bogată în ribozomi liberi

Promielocitul
 celulă mai mare decât mieloblastul, cea mai mare din serie: diametru 16-24 µm
 nucleul mare, are cromatina mai condensată și 1-2 nucleoli
 citoplasma e bazofilă şi abundentă; apar granulaţiile azurofile (primare, nespecifice).

Mielocitul neutrofil, eozinofil, bazofil

 diametru10-12 µm
 nucleul ovoid, se reduce în volum și începe să se aplatizeze; devine heterocromatic și nucleolii
nu mai sunt vizibili
 citoplasma este abundentă, bazofilă
 apar granulaţiile specifice (secundare): neutrofile, eozinofile sau bazofile
 este ultima celulă din serie care se mai divide

Metamielocit
 diametrul celular se reduce
 nucleul este heterocromatic; prezintă o incizură adâncă și ia aspect reniform
 citoplasma este ușor bazofilă; conține cele 2 tipuri de granulații (nespecifice și specifice) bine
vizibile
 În acest stadiu încetează producerea granulațiilor nespecifice. Numărul granulațiilor specifice
crește, raportul dintre ele ajungând la ¼ în celula matură.

Granulocitul nesegmentat
 nucleul este heterocromatic, ia formă de potcoavă
 celula trece în sângele circulant în proporție redusă (3% din granulocite). Numărul lor poate
crește însă în infecțiile bacteriene

Granulocit segmentat

LIMFOCITOPOIEZA
Celula stem limfoidă din măduva osoasă generează 2 celule progenitoare unipotente, una pentru
limfocitul B (CFU-LyB) și cealaltă pentru limfocitul T (CFU-LyT).

Maturarea limfocitelor B

Celulele progenitoare ale limfocitelor B vor suferi un proces de maturație sub influența
micromediului din măduvă. Vor rezulta limfocitele B, care vor trece în torentul circulator și vor
ajumge în organele limfoide periferice, unde vor popula ariile B (arii timoindependente).

Maturarea limfocitelor T

Celulele progenitoare ale limfocitelor T, derivate tot din celula stem limfoidă, migrează din
măduva osoasă în timus. Aici are loc maturarea precursorilor în limfocite T competente imunologic.

19
De asemenea, în timus se face “inventarul” imunologic și limfocitele T care reacționează împotriva
self-ului (antigenele proprii) sunt înlăturate. În final, limfocitele T părăsesc timusul pe cale sanguină
și ajung în organele limfoide periferice, unde vor popula ariile T (arii timodependente).

MONOCITOPOIEZA
Stadii:
 Monoblast
 Promonocit
 Monocit

Monoblastul
 Dimensiuni 10-12 µm
 raport nucleo-citoplasmatic 4-1, scăzând treptat la maturitate la 2-1 sau 1-1
 Nucleu uşor plicaturat, eucromatic, cu 1-2 nucleoli, citoplasmă bazofilă

Promonocitul
 Prima celulă din serie care poate fi identificată morfologic în măduvă
 Celulă mare, diametru 16-18 µm
 Nucleu mare, palid, reniform
 Citoplasma bazofilă, cu RER bine dezvoltat şi numeroase granulații azurofile (lizozomi)
 prin diviziune dă naștere monocitului

Monocitul
 are activitate fagocitară intensă, conţine numeroşi lizozomi
 nu se mai divide
 este eliberat de măduvă în circulație
 are o durată de viaţă în sânge de 8 ore, după care intră în țesutul conjunctiv unde se transformă
în macrofag.

TROMBOCITOPOIEZA
Stadii:
 megacarioblast
 megacariocit bazofil
 megacariocit acidofil (granular)
 megacariocit trombocitogen
 trombocite
Spre deosebire de celelalte serii, celulele liniei trombocitogene cresc în dimensiuni pe măsură ce se
maturează. Ele suferă procese repetate de replicare a ADN-ului care nu sunt urmate de diviziune
celulară (endomitoză). După fiecare etapă de replicare cantitatea de ADN se dublează, nucleul
crește în volum, luând aspect multilobat, “înmugurit”.
Citoplasma crește și ea în volum, astfel încât celulele finale ale seriei, megacariocitele
trombocitogene, ating dimensiuni foarte mari (160 µm)

20
Megacarioblastul
 celulă mare, cu diametru de 50 µm
 nucleu voluminos, cu mai mulţi lobi nucleari, conține 1-5 nucleoli
 citoplasma redusă, bazofilă.

Megacariocit bazofil
 nucleu mare, polilobat
 citoplasma abundentă, relativ omogenă, conține numeroși ribozomi și RER bine dezvoltat

Megacariocit acidofil (granular)

 celulă gigantă
 nucleu mare, polilobat, cu aspect înmugurit
 citoplasma abundentă, acidofilă, conține multe granule

Megacariocit trombocitogen
 Cea mai mare celulă din măduva hematogenă (diametru 160 µm)
 Nucleu voluminos, înmugurit, heterocromatic, fără nucleoli
 Citoplasma abundentă, cu tentă acidofilă, conține un număr mare de granule ce vor forma
viitorul granulomer trombocitar
Megacariocitele trombocitogene se găsesc în vecinătatea sinusurilor medulare. Ele se atașează de
peretele vascular, emit prelungiri care trec prin peretele sinusurilor, iar fluxul sanguin detașează din
citoplasma lor trombocitele.
Dintr-un singur megacariocit pot lua naștere 3000-4000 de trombocite. După ce eliberează
trombocitele, megacariocitul se autolizează, iar resturile sale sunt fagocitate de macrofage.

21