Gorbaciov: „Viața îi pedepsește pe cei care reacționează prea târziu”.

Erich Honecker s-a născut comunist. I-a învăţat şi respectat principiile ideologiei roşii toată viaţa. Nu
avea niciun motiv să renunţe la acest drept din naştere. Nici chiar atunci când toţi în jurul său capitulau,
dispăreau, se resemnau. Herr Honecker era (încă) un neamţ cu principii care voia ca Germania să fie cea
mai bună. La începutul anilor ’80 vântul reformei bătea dinspre Soviete, însă pe Honecker nici măcar un
război nu îl putea face să îşi schimbe simţirile.
Diplomaţia de peste Zid
Atitudinea rigidă în privinţa relaţiilor externe a dat mult timp roade, lucru care îi oferea lui Honecker o
încredere în sine teribilă. Pentru el, triumful suprem a fost momentul semnării Tratatului de bază din
1972, când statului său comunist i-a fost recunoscută oficial suveranitatea şi legalitatea de către liderii
de la Bonn. Era unul din obiectivele sale principale, impuse după terminarea celui de-al Doilea Război
Mondial.
„Ostpolitik” – două state, o singură naţiune germană – începea să fie o realitate, cel puţin pe hârtie.
Prima vizită oficială a lui Honecker în RFG a fost în septembrie 1987, la vârsta de 75 de ani. După ce
fiecare şi-a ţinut discursul diplomatic privind statutul cetăţenilor de-o parte si de alta a Zidului, Honecker
şi-a vizitat oraşul natal.
Nicio reformă pe frontul de est
Comunismul începea să scârţâie în anumite state ale Blocului estic, iar noul lider de la Kremlin, Mihail
Gorbaciov era convins că singura salvare a ideologiei erau reformele. Glasnost şi perestroika le-a numit
el la începutul anilor ’80. Erich Honecker, încă o dată, se încăpăţâna să creadă că vreo schimbare care nu
vine de la el este bună pentru RDG. În final, poate, ambii conducători au avut dreptate: pentru
comunism, Gorbaciov venise prea târziu cu o soluţie, iar în Germania de Est, reformele nu au fost
acceptate de popor nici după demisia lui Honecker. Era prea puţin, prea târziu pentru salvare.
Honecker a considerat că noua politică a URSS-ului nu poate fi aplicată în RDG, lucru pe care l-a susţinut
până la moarte. După ultima întâlnire dintre cei doi, sovieticul a plecat înfuriat. Despre statutul pe care îl
avea acum Honecker în ochii lui Gorbaciov scrie în jurnalul său Anatoli Cherniaev: „Am citit consemnarea
discuţiei dintre Gorbaciov şi Honecker în Berlin. Am discutat apoi cu Gorbaciov despre asta.
Shakhnazarov era prezent. Gorbaciov l-a făcut nesimţit pe Honecker. El, a adăugat Gorbaciov, le-ar fi
putut spune locotenenţilor săi: am suferit patru operaţii, am 78 de ani, vremurile agitate necesită multă
putere, lăsaţi-mă să plec, mi-am făcut datoria. Atunci şi-ar fi putut păstra locul în istorie”.
Relaţia dintre cei doi a rămas ca în ultima aniversare a RDG-ului: distantă, dar diplomată. Ţară cu ţară,
până la Zid. În 1990, Gorbaciov nu mai avea unde să îşi implementeze reformele, iar Honecker, bătrân şi
bolnav era fugar. De la Berlin la Moscova, via ambasada Chile, fostul lider comunist nu mai avea aliaţi,
dar încă îşi avea principiile. A fost judecat în decembrie 1992 pentru ordinul împuşcării a peste 1000 de
oameni la trecerea Zidului. Răspunsul său: „nu am nicio vină legală sau morală”. Honecker a fost
exonerat pe motiv de boală, el având o formă avansată de cancer la ficat. Până la moarte, în 1994, a trăit
alături de familia sa în Santiago de Chile. În 1993 a acordat un ultim interviu şi, la fel de încăpăţânat,
spunea: „Socialismul este opusul la ceea ce are acum Germania. Din acest motiv spun că frumoasele
amintiri despre Republica Democrată Germană sunt o mărturie a unei noi şi drepte societăţi. Noi vrem
să rămânem loiali acestor lucruri”.