Cititorul de Dincolo

07/01/2020 CITITORUL DE DINCOLO – Viața Românească
Viața Românească
ww.viataromaneasca.eu
introspecții
DAN STANCA
CITITORUL DE DINCOLO
Articol publicat în ediția 9/2019
Ca orice naiv, am crezut că, dacă suferinţele sunt cumplite, ca într-o

echilibrare hotărâtă poate la nivelul cel mai înalt al destinului, trebu-
ie să intervină răscumpărarea prin care tot ceea ce am pierdut se con-
verteşte într-un câştig uluitor. Evident, tot ca un naiv sau mai degra-
bă ca un ignorant, nu mi-am pus niciodată problema că nu e deloc
obligatoriu ca un asemenea câştig să vină în viaţa aceasta. Dacă e să-
l primeşti dincolo, îl aştepţi aici mult şi bine şi până la urmă îţi dai
duhul cu ochii larg deschişi şi deznădăjduiţi. Ironia face că tot dinco-
lo recompensele sunt de o cu totul altă natură decât ce avem pe
pământ. Şi atunci îţi pui cea mai crudă întrebare: Dar cum voi şti
dacă sunt sau nu răsplătit pentru ce am îndurat aici? Mai rămâne
ceva din mintea mea, o firimitură măcar, prin care să capăt dovada
recompensării? Şi dacă nu rămâne, atunci ce mă fac? De acord, voi
ajunge în rai, dar de unde ştiu că acolo unde ajung e chiar raiul? Nu-
mim aici „raiul” rai, dincolo poate să nici nu fie numit şi să nu aibă
nici o caracteristică din toate acelea pe care i le atribuim. Aşa că bo-
sumflându-mă şi renunţând s-o mai fac pe înţeleptul, am ajuns la
concluzia că, dacă aştept ceva, „ceva”-ul ăsta va veni aici, pe durata
www.viataromaneasca.eu/revista/2019/09/cititorul-de-dincolo/ 1/15
vieţii, şi nu într-o altă existenţă aproximativă. Dacă nu vine, aceasta

înseamnă că am pierdut pariul iar miza pusă de la început a fost prea
mare pentru un jucător ca mine. Cu alte cuvinte, totul se joacă aici,
între mantinele de beton, cu crose şi patine de oţel, cu puc de cauciuc
şi mai ales cu o cască metalică pe cap, lucind inuman în lumina sute-
lor de becuri care incendiază patinoarul. Brusc, am înţeles că, dacă
suferinţele îndurate sunt mult prea mari, nici nu mai poţi să le scoţi
din tine ca să le dai o rezonanţă universală. De aceea, paradoxal, e
chiar contraindicat ca nivelul de supărare sau de suferinţă să crească.
În asemenea condiţii, pur şi simplu eşti distrus şi tot ceea ce ar fi pu-
tut fi convertit într-o experienţă tragică pe care lumea întreagă s-o
cunoască, rămâne ceva strict personal, prilej de necontenite văicăreli
de care până şi cei mai buni prieteni, dispuşi mereu să te asculte, se
satură. Nu poate fi ceva mai revoltător. Adică după ce viaţa, din cau-
za neglijenţei, a incapacităţii de-a mă apăra, de-a mă feri şi deci de-a
preveni suita de nenorociri, şi-a bătut joc de mine, nici măcar nu pot
să scriu cum s-ar cuveni despre aceste lucruri? Altul în schimb, care
trece prin viaţă ca gâsca prin apă, graţie talentului care, precum ba-
nii, nu are miros, pune pe hârtie ceea ce n-a trăit şi, culmea, mai e şi
luat în braţe. Nu e drept, îţi vine să urli. Dar dacă într-adevăr nu crezi
că există un răspuns pe lumea cealaltă şi joci totul pe lumea asta,
atunci, logic, să-ţi ţină urletele de cald! Din păcate, tipul de scriitor
amărât pe care-l am în vedere se poartă exact cum îl descriu. E ca la
beţie. Deşi ai minţile înceţoşate continui să bei crezând că te vei lim-
pezi. Te adânceşti însă şi mai mult în beznă. Crezând că duritatea
unor experienţe va fi redată magistral, le faci şi mai dure, dar rezul-
tatul este pe dos. De aceea, spun şi eu ca alţii: ce e mult strică! Al-
chimia expresiei este o chestiune de dozaj. Nu ai dozat bine, toată

instalaţia sare în aer. În locul retortelor complicate, ai un făraş de
cioburi. Cred că acesta este Eşecul cu majusculă. Ca să-l combaţi
trebuie să fii credincios. Aşa cum am spus deja, doar acela care cre-
de poate să arunce ancora nădejdii în cealaltă lume, cel care nu crede
rămâne să se bată aici, cu rezultate discutabile. Îl poate salva, tot
cum am spus, inteligenţa, dar nu aceea atrasă de absolut, ci aceea
aplecată spre viclenie fiindcă trebuie să fii viclean sau dibaci, ca să
dozezi bine. O inteligenţă fascinată de absolut, dar nesprijinită de
credinţă, duce spre efecte dramatice. E o beţie continuă care sfârşeş-
te în autodistrugere, e o patimă în care perseverezi diabolic. Absolu-
tul visat este magnet, nicidecum lumină, forţă hulpavă, nu influenţă
benedictină. Din păcate, aşa păţesc cei mai mulţi dintre scriitorii care
ridică sus miza, dar nu sunt conştienţi de faptul că terenul pe care se
află e şubred. Ei mor cu ochii larg deschişi, sperând până în ultima
clipă că vor primi ceva cât de mic din ce au dorit. Dar nu pricep că
deja au primit şi că viaţa lor mizerabilă a fost răspunsul constant toc-
mai la felul în care au judecat şi au simţit.
Jurnalul aşteptării
De ce-oi scrie eu toate astea? De la sine înţeles, fac parte din catego-
ria autorilor incriminaţi aici, deznădăjduiţi, care au pus miza sus şi
văd că nu-i ţin puterile. Viaţa lor dezastruoasă este consecinţa acestui
mare dezechilibru între miză şi resursele propriu zise. Necredincioşi,
au sperat până-n ultima clipă că vor recupera credinţa care le-a încăl-
zit în tinereţe sufletul. Dar asta nu se face printr-un hocus pocus. Nu
pocneşti din degete şi clădeşti în inima ta cetăţile de nezdruncinat ale
credinţei. Au loc, fireşte, spectaculoase convertiri, răsturnări magis-

trale de situaţie, metanoia inspirată chiar de Domnul, dar nu în cazul
de faţă… Adică te mănâncă murdăria din jur şi speri că printr-un salt
vei ajunge în Paradis? Nu eşti în stare să dai cu mătura şi speri ca
furca cerului să se înfigă în trupul tău pătat? Să fim serioşi… Şi
dacă, în fine, laşi baltă credinţa, cu ce te alegi? Cu iluzia cărţilor?
Bolșaia Kniga este premiul uriaş pe care-l primesc confraţii ruşi. La
noi nu există „marea carte”. Există doar cărţi care mor necitite de ni-
meni. Din această cauză, cum am spus de mii de ori, moartea unei
cărţi este mult mai nefericită decât a unui om. Omul neînsufleţit, în
mod bizar a devenit personalitate. Până atunci fusese un netrebnic,
cu o identitate precară, un prăpădit care făcea în zadar umbră pămân-
tului. Dar mort, dacă mai vin la catafalc niscai rubedenii şi prieteni,
dacă preotul se apleacă asupra lui şi sibilinic înşiră cuvintele care
sunt şi linţoliu şi ambarcaţiune, el nu mai e cel dinainte, ci sine pur,
dezvelit, migdala de diamant, care doar la moarte se dezghioacă. Pe
când o carte colbuită, uitată într-un raft iar de acolo coborând raft
după raft, cum moare? Cartea este însă a mea, scrisă de mine şi asta
mă doare. Mă duc la felurite cunoştinţe şi le implor s-o citească. Oa-
menii îmi promit, dar nu se ţin de cuvânt şi mă duc cu vorba. Între
timp, cartea îşi dă duhul furând însă şi o fărâmă din suflul meu dimi-
nuat. Aşa că mor puţin câte puţin împreună cu cărţile mele necitite.
Dar în acelaşi timp creşte posibilitatea de-a mă gândi tot mai înve-
rşunat la moartea cea mare. Nu cartea mare, ci moartea care ne face
din netrebnici oameni cu şansă de-a urca în împărăţia cerurilor. Cum
vom sta oare la poartă, fiecare cu bileţelul a ce a trăit, aşteptând să
fim primiţi înăuntru, examinaţi, judecaţi! Dar dacă vom fi respinşi?
Doamne, habar nu am ce va fi „după” şi cu toate acestea mi-e atât de

teamă, mi-e groază, tremur încă de pe acum de confruntarea cu per-
soana care va citi minuscula carte a vieţii mele… Apele spumegă,
textul se umflă, dar e de ajuns ca acelui cititor să nu-i placă forma
sau mărimea unei litere pentru ca toată revărsarea aceasta să dispară
instantaneu şi să mă trezesc zvârlit în tenebrele cele mai îndepărtate
de starea de om, acolo unde voi vedea de toate, gândaci, şerpi, celen-
terate, mai puţin oameni, dacă, odată aruncat, nu am fost şi eu meta-
morfozat în cea mai hidoasă lighioană… Pur şi simplu nu ştiu de ce
scriu aşa… Am mai scris eu despre moarte, dar cu fandoseală, cu co-
chetărie, păstrând siguranţa aceluia care nu se îndoieşte de faptul că
până atunci, ehe, mai e cale lungă.. Acum însă am întors foaia. Nu
degeaba spun zilnic că viaţa mea a luat sfârşit. Şi nu fac asta dintr-un
teribilism ieftin, care nici nu mai are cum să mă prindă… Cel mai
bine ar fi să renunţ la cuvinte. Mai bine aş rage, aş behăi, aş guiţa, aş
fi un aparat interjecţional care vrea să se facă neapărat înţeles consi-
derând că doar prin asemenea sunete poate ajunge mai repede la
înţelegerea tovarăşilor săi şi poate fi crezut. Un behăit, deci, e mult
mai convingător decât o sută de cuvinte… De ce? E simplu de expli-
cat. Vorbind, scriind, omul minte. O fi vrut să fie sincer, dar dracul
îşi vâră coada şi-l deturnează. Amintirile sale, în loc să fie redate în-
tocmai, ajung să se amestece într-atât încât nici măcar autorul nu şi
le mai recunoaşte. Întrebat cine este, dă din colţ în colţ. Nu ştie ce
răspuns să dea şi, ca să iasă din încurcătură, inventează. Pe măsură
ce produce minciuni îmbătrâneşte. Viaţa din el scade centimetru cu
centimetru, precum serul dintr-o fiolă, extras de acul seringii. E în-
grozit de neadevărul care a pus stăpânire pe pagină, dar tot dracul îşi
vâră coada: De ce, stimabile, ţii musai la adevăr, nu e mai bine să

minţi estetic? Nu asta vor cititorii de la tine? Crezi că cineva pe lu-
mea asta are nevoie de adevărul insuportabil al persoanei tale? Să
fim serioşi! O asemenea lecţie te zguduie rău, dar numai aşa te ambi-
ţionezi să duci mărturisirea până la capăt. Găseşte cuvintele cele mai
banale, doar ele, aşa cum sunt, pot reda spasmul intim al celui care
eşti! Alţi autori scotocesc prin dicţionare după termeni originali, ne-
maifolosiţi… Au pe masa de lucru stive, dicţionar de anatomie, de
geologie, de biochimie, de neurologie. Cu degete versate forfotesc
acolo şi scot din maldărul de termeni giuvaerul care în cartea lor va
luci năpraznic. Dar unde ţi-e sufletul, iubite confrate? îmi vine să-l
urechesc pe autorul de o asemenea factură. Unde l-ai lăsat? N-are
gură să te cheme? Să strige la tine? Copilul meu, de ce m-ai trădat?
Chiar ai uitat tot ce am făcut eu în tinereţe pentru tine? Păi dacă nu
eram eu, tu ce mai erai? Fiindcă eu am plâns când te-a părăsit prima
iubită, tu ai ajuns poet. Dacă eu nu plângeam, ajungeai un inginer de
doi bani şi săpai fundaţii la blocuri. Iar acum mă ignori? Ai învăţat
meşteşugul scrisului şi nu mai ai nevoie de mine? Nu mai ai nevoie
de scâncetele mele, de lacrimile mele, de urletele mele? Ai ajuns ci-
vilizat? Nu-ţi mai pasă de Dostoievski şi te închini în faţa lui Tur-
gheniev europeanul? Doamne, iartă-mă! Cu ce drept execut un ase-
menea rechizitoriu? Cu ce drept scutur un imaginar confrate care pe
unde s-o plimba chiar că nu-mi acordă nici o atenţie şi oi fi pentru el
doar o informaţie care vine din ţara celor mai triste înşelătorii? Nu
am nici un drept. Cred însă că fac parte dintre puţinii care au crezut
fanatic în importanţa unei cărţi şi în egală măsură şi-au pierdut cu-
noştinţa dându-şi seama de inutilitatea ei. Pendularea aceasta între
contrarii mi-a fost fatală. Iar răspunsul care a fost? Precum un neghi-
ob, am tot aşteptat – nu degeaba am scris „Jurnalul aşteptării” – şi ce
am primit? Ironia amară e aceea că am primit. În prima clipă nu mi-a
venit să cred. Dar când viaţa se întoarce cu 180 de grade, trebuie să
fii prost sadea ca să te faci că nu vezi nimic. Cum am spus, raiul nu
vine dacă pocneşti din degete. Nici sfinţii părinţi, în ciuda fenomena-
lelor lor nevoinţe, nu au ajuns în rai. Atunci cum să mi se dea mie
ceea ce altora care au suferit de un milion de ori mai mult, nu li s-a
dat? Cine-oi fi eu? Dar am primit pumni în bot să mă satur. Cum se
cheamă aceştia? O consoartă schizofrenică, un copil monitorizat de
vigilenţii din DPC, cel mai bun prieten mi-a întors spatele conside-
rând pesemne că sunt descalificat ca fiinţă umană şi atunci nu mai
are rost să stea de vorbă cu mine, asta am primit, e puţin? Voiam mai
mult? Nu-i da omului cât poate duce, sună o înţelepciune străveche.
Da, am primit. Ce aşteptam la urma urmei? Bine că nu m-a lovit
damblaua şi încă mă ţin pe picioare, bine că sunt sănătos, deşi, dacă
mi-aş face analizele, m-aş găsi ciuruit de boli… Dar ce e boala? E o
fotografie a adâncului din tine care încă refuză să urce la suprafaţă…
Păi să nu urce… Destul explorez „cancerul sufletului”, destul mă
holbez în muşuroiul de cuvinte, destul mai am răbdare să mă dau jos
dimineaţa din pat şi cu ultimele puteri să trag pe mine o pereche de
nădragi murdari ca să mă duc la o cafenea apropiată unde beau „a
cup of coffee and a touch of brandy”, destul… Normal ar fi să nu
mai fac nimic şi nimicul acesta să-l majusculez…
Ghetsimani
Am oroare de toţi roboţii care în fiecare zi se duc la muncă. Dacă în-

cerci să intri în vorbă, să-i faci să iasă din carcasa în care s-au îmbră-
cat, să obţii de la ei măcar un zâmbet, te privesc ca pe un huligan, ca
pe un derbedeu, ca pe o jivină periculoasă… Ăştia mai sunt oare oa-
meni? Dar ce mai e omul? Mi-e ruşine de faptul că aceste creaturi ar
putea să afle că sunt scriitor. Cum adică? Ce e aia? Ei nu ştiu mai
mult de Sadoveanu, Preda, eventual ajung la Eugen Barbu şi Adrian
Păunescu. Pe odraslele lor le aşteaptă o soartă şi mai sumbră. Nu vor
şti chiar nimic. Vecinul meu de palier, o faţă de hultan incredibilă,
dacă ar fi pus în faţa unei cărţi, ar necheza precum un armăsar sălba-
tic, ar da din copite, cu alte cuvinte nu ar înţelege de ce există pe
lume oameni care, neavând altceva mai bun de făcut, stau şi scriu…
Şi când şi-ar da seama, după câteva minute bune, că eu sunt scriito-
rul, ar urla ca o gorilă… Nu, nu se poate… Refuzul lui e însă dovada
că eu trebuie să exist. Odată am mers împreună în lift şi într-un mod
pervers i-am căutat privirea. Ciudat, evita o asemenea întâlnire.
Ochii mei de miel aveau însă nevoie de cruzimea lui. Îl simt ca pe un
torţionar exemplar. Dacă am trăi în alte vremuri şi aş fi arestat pentru
vederile mele, pe el l-aş solicita drept anchetator. Ar putea fi cel mai
profesionist călău. Bătut de el, aş trăi o voluptate fără pereche. Nu
aceea a durerii, ci a unei confidenţe şocante: Dragul meu, secolul
XX a fost de un milion de ori mai bun decât veacul acesta. Dar ştii
de ce? Fiindcă le-a dat oamenilor o şansă: demnitatea martirică.
Acum suntem toţi fie stafii, fie roboţi. Tu mă baţi, dar nici bătaia asta
nu mă impresionează. Nu mai ştii să baţi ca părinţii sau ca bunicii
tăi. Ce să-ţi fac? Îmi pare rău că-ţi întrebuinţezi muşchii de pomană,
ha, ha… Şi el m-ar pocni mai tare. Să curgă valuri de sânge, zadar-
nic… eu tot la fel i-aş vorbi, iar el ar înnebuni de furie. Cine te crezi,
idiotule? Ejov, Heydrich, Nikolski? Nu eşti nimic… Şi nici eu nu
sunt Maniu sau Sandu Tudor. Căpăţâna mea trântită de ciment nu va
avea rezonanţa simfonică a acelora care au fost târâţi într-un sac pen-
tru a fi aruncaţi în groapa comună. Aşa că eliberează-mă! Du-te aca-
să şi, dacă mâine ne vom întâlni din nou în lift, fii sigur că te voi sa-
luta cu acelaşi respect… Şi chiar dacă pe limbă îmi va sta să te in-
sult, fii convins că nu voi face asta. Eşti dobitoc, dar rămâne între
noi. Şefii tăi nu vor şti. Oricum, îmi place enorm partenera ta. Nu se
compară cu a mea. A mea e bolnavă, a ta plesneşte de sănătate şi
când o altoieşti tu cu p… e şi mai frumoasă. Culmea e că odată te-
am văzut la biserică… Nu mi-aş fi închipuit aşa ceva. Te-ai închinat,
ai aprins o lumânare şi, asta chiar că m-a făcut să înlemnesc, te-ai
dus la uşa din dreapta a altarului sau din stânga cum o vedem noi, ca
să dai, tot culmea, un acatist… Să mai zică cineva că biserica nu co-
laborează cu toate clasele sociale… Linişte şi pace, preoţii moţăie în
rând cu somnolenţii veacului iar sfintele taine explodează rar şi nu-
mai în inima răzvrătitului… Biserica e, totuşi, a celor puţini…
Doamne, numele tău e nenume, ştiu asta. Cartea mea nu e carte, ci

doar un bileţel cu care mă prezint în faţa porţilor cereşti. Şi sigur n-o
să intru. Înfruntând o asemenea certitudine mă fac moale şi, fără să
vreau, mă întreb de ce am mai trăit. Şi când mai spun că viaţa mea a
luat sfârşit, mă simt ca soldaţii din Wehrmacht, la doi paşi de Mosco-
va, dar şi la minus treizeci de grade. În clipe din acestea mă întorc
spre bibliotecă şi cu ochii aproape plânşi mă uit la cărţi. Care dintre
autori a scris cu gândul la lumea de dincolo? Care dintre aceştia s-a
gândit serios la salvare? Cine a avut viziunea eului său perisabil, dar
care, odată înfrânt, eliberează sinele nepieritor? Cei mai mulţi au fost
preocupaţi de expresivitate, s-au gândit la premii, au intrat în rivali-
tăţi nocive, au făcut tot ce au putut ca să nu-i uite lumea, fără să le
dea prin cap că lumea oricum te uită, dar acela care nu te uită n-are
nume şi lui i te adresezi numai prin rugăciuni. Dar ce e rugăciunea
pe lângă un „mare” poem? Şi atunci cum să dai vrabia din mână pen-
tru cioara de pe gard? Aş răspunde: în primul rând cioara nu e cioa-
ră, şi poate fi în cer, nu neapărat pe gard, în al doilea rând vrabia,
dacă o strângi puţin în pumn, îşi dă duhul. Poemul nemaipomenit are
aceeaşi soartă. Du-te cu el la toate uşile, mergi din bloc în bloc şi im-
ploră-i pe locatari să ţi-l citească! Hai să zicem că doi-trei ar fi de
acord şi cu ochii cârpiţi, cu totul şi cu totul dezobişnuiţi de exerciţiul
lecturii, ar desluşi literele de acolo… Dacă sunt bine crescuţi, te-ar
bate pe spinare şi te-ar încuraja să scrii mai departe, dacă-s neamuri
proaste, îţi vor trânti uşa în nas… Insatisfacţia ta va creşte. Şi presu-
punând că toţi, da, TOŢI te vor admira, tot nemulţumit vei fi… Nu-ţi
va fi nimic de ajuns. Un scriitor care e numai scriitor nu va fi sătul
niciodată. Asta-i legea! Un scriitor, pentru a gusta şi el olecuţă din
licoarea mulţumirii, va trebui să nu se mai raporteze la munca sa.
Poemul e pe masă, dar parcă nu e, poemul e o minciună frumoasă,
dar unde-i adevărul? Da, adevărul… De ce nu înţelegem că suntem
însetaţi de adevăr şi că fără adevăr ne topim din picioare? Eu sunt
din ce în ce mai obosit şi mă uit tot mai des pe geam. Nu văd nimic,
dar intenţia aceasta a privirii către ceva inexprimabil mă face să tră-
iesc. Altfel mi-aş pierde minţile. Ştiu ce înseamnă să nu mai fii în-
treg la minte. Am văzut în casă la mine un spectacol sinistru. Am vă-

zut un om care expanda în nebunie şi în răutate. Ce putea fi culpă de
ordin moral şi ce era rezultat al bolii nu puteam discerne. De fapt,
formau un tot, cum tot şi suntem, un amestec inseparabil, în care
mâinile aceluia care se încumetă să separe se împotmolesc şi ies de
acolo ca nişte cleşti oribili. Şi atunci mai am tupeu să declar că nu
am primit nimic? Dacă nu am fost în stare să-l las pe Hristos să locu-
iască în mine, – adică el mi-a bătut la uşă iar eu nu i-am răspuns – ,
atunci nu e normal să dea buzna peste mine tot ceea ce de la un
punct încolo mi-a schimbat viaţa? Da, sunt sigur de faptul că Dom-
nul a venit la uşa mea şi a sunat. Odată ce degetul lui a apăsat buto-
nul soneriei tot ce sunt a fost investit cu o răspundere cumplită. Eu
nu am mai putut fi cel de până atunci iar prin neglijenţa comisă am
atras asupra mea acel „choc en retour” de care vorbesc guenoniştii
pe care, tot nepermis, i-am luat în derâdere. Şocul a fost exemplar.
De aici pleacă tot. Chiar şi faptul că m-am îngrăşat, că detest cum
arăt şi din această cauză refuz să mă mai uit în oglindă. Timp de
două decenii, de la 40 la 60 de ani, am avut aceleaşi măsuri pentru ca
deodată să mă pomenesc cu un dulap întreg de haine care nu-mi mai
vin. Odată cu îngrăşarea subită a venit şi îmbătrânirea. În doi ani am
îmbătrânit cât alţii în zece. Până acum nu m-am simţit nici pentru o
clipă bătrân. De fapt, acesta şi este misterul vieţii. Oamenii care se
cred nemuritori nu sunt deloc neghiobi, ci au sentimentul vieţii des-
chise. Când viaţa s-a închis, cazi în cealaltă extremă iar locul nemu-
ririi este luat de o… murire galopantă. Atunci ce pot face pentru a
simţi că am mereu viaţa deschisă, chiar şi cu o clipă înaintea morţii?
Cei care simt aşa sunt credincioşi. Numai cel cu adevărat credincios
se bucură de fiecare dimineaţă şi face o sărbătoare din răsăritul soa-
relui. Pentru el viaţa începe din nou şi în fond acesta-i secretul vieţii
deschise, să te simţi mereu la început… Roboţii de fiecare zi nu-şi
pun nici o problemă, nici pe a deschiderii, nici pe a închiderii. Fun-
cţionează angrenaţi în mecanismele lor, înnodaţi în circuite şi robi ai
raportului dintre cerere şi ofertă. Dar mai sunt şi aceia care ştiu ce e
închiderea iar aceştia sunt credincioşii rataţi. Li s-a arătat o picătură
de lumină, au pierdut-o şi au rămas cu privirea însetată. Încă de aici
ei cunosc iadul. În simetrie inversă faţă de fericiţii care pregustă rai-
ul, ei capătă experienţa „pe dos”. Doar că trebuie ţinut cont de un as-
pect. Să nu facem greşeala de-a crede că iadul este ceva sută la sută
opac. S-o spune că în acest loc trebuie să abandonezi orice speranţă,
dar ADEVĂRATUL iad e tocmai acela de unde speranţa nu a dispă-
rut cu totul şi când simţi că nu mai ai aer, îţi aminteşti tocmai de pi-
cătura de lumină pe care odată ca niciodată ai cunoscut-o şi care ţi-a
lăsat o amintire ucigător de frumoasă. De aceea e iadul chinuitor fi-
indcă din când în când mai lasă să pătrundă prin obloanele sale o
fâşie îngustă a celeilalte lumi. Eu mi-aş pierde minţile, poate dacă le-
aş pierde m-aş chinui mai puţin, dacă tot din când în când nu aş simţi
această adiere care vine din altă parte. Nostalgia mea neputincioasă
se poate îmbiba de mirul ceresc al melancoliei. Mă înveleşte în pân-
zeturile ei, dar în egală măsură face din aceste acoperăminte şi aripi
ale căror vibraţii mă deşteaptă din somnul letargic. Astfel, din nos-
talgic devin melancolic iar lacrimile se zvântă lăsându-mă trist, dar
cu nădejde. Cred că doar aşa poate fi învins iadul. Te agăţi de raza de
lumină din suflet şi tragi de ea cât poţi ca s-o plantezi în creier. Are
loc astfel o însămânţare providenţială. Planta care creşte poate spar-
ge obloanele. Este răzvrătirea prin care abolim diferenţele de nivel.
Oh, Doamne, teorie, asta e, asta fac… Dar, nu-i aşa?, are şi teoria
meritele ei. Teoretizaţi, teoretizaţi, până la urmă tot se va concretiza
ceva! Plăntuţa va încolţi în creier, picătura de apă se va face lumi-
nă… Continui să sper. Au fost oameni încarceraţi, epuizaţi fizic, în
ultimul hal de slăbiciune, cu toate acestea au supravieţuit. Alţii, pe
front, după ani de zile au ajuns acasă. Nu voi ajunge oare şi eu aca-
să? Să ia sfârşit acest capitol mizerabil al vieţii, să întorc pagina, să
dau colţul străzii şi să simt că am luat-o de la început, cu toate pute-
rile neştirbite… Dar pe de altă parte ştiu că viaţa mea s-a închis.
Dacă dau pagina nu voi avea ce vedea, dacă dau colţul, îl dau respec-
tând sensul expresiei. Nici o alee scăldată în lumină nu mă va aştep-
ta, ci bezna care mă va face să uit tot ce a rămas în urmă. Să aud că
cineva mă întreabă cine sunt şi tot ar fi ceva… Dar eu nu voi şti nici
dacă mai SUNT. Am ajuns în rai, în iad? Dar, cum am spus, acestea-
s cuvintele din timpul vieţii, care au avut sens atât cât a durat viaţa.
Dacă viaţă nu mai e, tot vocabularul este dat peste cap. Aş folosi un
limbaj care n-are nici un înţeles deoarece folosirea îl presupune tot
pe utilizatorul dinainte care, dacă nu mai e cum era, atunci cine ce să
folosească? Cu toate acestea, tânjesc după un asemenea univers in-
descriptibil. Repet: nu se poate să nu mai fie chiar nimic din tot ce a
fost. Metafizica mea primitivă de care probabil că râde lumea, şi ace-
ia învăţaţi, şi aceia fără carte, are forţă pentru a mă ţine pe picioare şi
a muri cu sufletul plin de speranţă. Dar mi-e frică. Şi iarăşi mă întorc
la Ghetsimani, la grădina simbolică în care fiecare dintre noi s-a aflat

în momente cruciale ale vieţii. Duhul se roagă, sufletul e trist, iar tru-
pul are limitele sale. Trinitatea nu poate fi înşelată. Dacă duhul se
roagă nu înseamnă că trupul va aparţine unui superman. Dar rugăciu-
nea dă sens sângelui care curge. Aici poate fi găsită explicaţia unor
rezistenţe incredibile. Oamenii s-au rugat, ceea ce nu le-a asigurat un
plus de calorii, dar viaţa lor, atât cât mai era, a căpătat orientare. Prin
aceasta au putut să combată sentimentul de lehamite care e de o mie
de ori mai rău decât demonul foamei. Da, mor de foame, dar am cre-
dinţă, aşa că nu mor. Aşa aş vrea să vorbesc şi eu acum. Nu mi-e
foame, dar mi-e lehamite şi atunci ce face credinţa mea? Face sau nu
face? Foamea, lehamitea, moartea… Sfidezi foamea, învingi lehami-
tea, dar fii sincer, nu ţi-e frică de moarte? Mi-e, cum să nu-mi fie?
Ce fel de om aş fi dacă nu mi-ar fi? De aici izvorăsc cele mai mari
răspunderi. Răspunderea de-a fi om se defineşte numai şi numai prin
evaluarea fricii pe care o simţim faţă de moarte. Şi atunci cartea, să-
răcuţa, ce mai zice? Cartea premiată, lăudată, cartea răsfăţată… Nu
cad de pe ea toate podoabele şi nu rămâne în fundul gol, arătând un
nud descărnat de care fug şi cei mai îngăduitori critici? Dar starea ei
jalnică exprimă o demnitate, cum am spus, martirică. I-au fost smul-
se toate hainele luxoase şi a rămas doar puţinul esenţial aşa cum vân-
tul, dacă scutură frunzişul copacilor, îi lasă pe aceştia goi, dar nepie-
ritori. Autorii baroci, luxurianţi, spre deosebire de cei austeri, trec cu
greu şocul. Când se văd dezbrăcaţi nu ştiu ce să mai facă pentru a-şi
acoperi părţile intime. Mi-e milă de ei. Eu sunt gol de când mă ştiu,
aşa că nu e nici o problemă dacă lumea se holbează la mine şi se
amuză. Ei însă, îmbrăcaţi în cele mai scumpe vestminte, nu pot face

faţă neprevăzutei situaţii. Şi poate din cauza aceasta, odată ce vântul
a bătut prea tare, nu doar frunzele au fost scuturate, dar şi oasele în-
cep să pârâie. Se prăbuşeşte atunci ditamai monumentul peste care
vin ploile reci ale toamnei, lapoviţa, ninsoarea. Unde mai este car-
tea? Unde mai este omul după ce a căzut ţărâna peste el? De aceea,
nu doresc să fiu falnic, ci bicisnic, şi doar mort cei veniţi la căpătâi
vor citi pe faţa mea o enigmă de nepătruns. Va mai veni o ploaie, şi
încă una, ace de gheaţă vor biciui faţa mea indescifrabilă. Dedesubt e
o lumină caldă, stele albe se odihnesc pe marea care separă lumile şi
din adânc, de neoprit, urcă singurul cititor, mama…
PARTAJEAZĂ ASTA:
 Facebook  LinkedIn  Twitter  Tumblr  Skype  WhatsApp  Email
SIMILARE
ELOGIU VIRGULEI Poemele singurătăţii Scriitorul de ocazie

27 noiembrie 2016 27 iunie 2017 12 mai 2019
În „editorial” În „cronica literară” În „editorial”
 28 septembrie 2019  Viața Românească  introspecții
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2016. Toate drepturile rezervate.

Webdesign: Vizual Graficante. Webmaster: Nicu Ilie Propulsat de WordPress

Cititorul de Dincolo

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cititorul de Dincolo

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

07/01/2020 CITITORUL DE DINCOLO – Viața Românească

Ca orice naiv, am crezut că, dacă suferinţele sunt cumplite, ca într-o

vieţii, şi nu într-o altă existenţă aproximativă. Dacă nu vine, aceasta

chimia expresiei este o chestiune de dozaj. Nu ai dozat bine, toată

credinţei. Au loc, fireşte, spectaculoase convertiri, răsturnări magis-

Doamne, habar nu am ce va fi „după” şi cu toate acestea mi-e atât de

vâră coada: De ce, stimabile, ţii musai la adevăr, nu e mai bine să

Am oroare de toţi roboţii care în fiecare zi se duc la muncă. Dacă în-

Doamne, numele tău e nenume, ştiu asta. Cartea mea nu e carte, ci

treg la minte. Am văzut în casă la mine un spectacol sinistru. Am vă-

la Ghetsimani, la grădina simbolică în care fiecare dintre noi s-a aflat

amuză. Ei însă, îmbrăcaţi în cele mai scumpe vestminte, nu pot face

 Facebook  LinkedIn  Twitter  Tumblr  Skype  WhatsApp  Email

ELOGIU VIRGULEI Poemele singurătăţii Scriitorul de ocazie

 28 septembrie 2019  Viața Românească  introspecții

Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2016. Toate drepturile rezervate.

S-ar putea să vă placă și