UCS1 – Pregătirea lucrărilor de instalare a sistemelor tehnice de securitate

Tema 10

ORGANIZAREA ŞI PREGĂTIREA LOCULUI DE MUNCĂ ÎN VEDEREA INSTALĂRII SISTEMELOR

TEHNICE DE SECURITATE

1. Principii fundamentale

1.1. Securitatea în exploatare

Exploatarea instalaţiilor electrice sau orice lucrare la o instalaţie electrică trebuie să aibă la bază
documentaţia de evaluare a riscurilor conform Legii nr. 319/2006. Documentaţia de evaluare a riscurilor
electrice trebuie să specifice cum trebuie realizată exploatarea, indicându-se măsurile de securitate şi de
prevenire pentru asigurarea securităţii. La exploatarea instalaţiilor electrice, suplimentar faţă de Legea nr.
319/2006, se va ţine seama şi de: HG nr. 1146/2006, HG nr. 1091/2006, HG nr. 300/2006, HG nr. 457/2003 şi
de recomandările din SR EN 50110-1:2005.

1.2. Personalul
Pentru lucrările de exploatare sunt nominalizate persoane responsabile de securitatea persoanelor
care execută lucrări în instalaţii electrice. Persoana responsabilă de lucrări trebuie să instruiască toate
persoanele participante la lucrări asupra tuturor pericolelor în mod normal previzibile care nu le sunt în mod
normal sesizabile. Persoana responsabilă de lucrări, înainte şi în timpul executării oricărei lucrări, trebuie să se
asigure că sunt respectate toate prescripţiile, regulile şi instrucţiunile corespunzătoare din legislaţia in vigoare
privind:
• cunoştinţele despre energia eletrică;
• experienţa în executarea lucrărilor;
• cunoaşterea instalaţiei asupra căreia se efectuează lucrarea;
• capacitatea de apreciere a riscurilor care pot surveni in timpul lucrării şi a măsurilor de
prevedere care trebuie luate;
• aptitudinea de a recunoaşte in orice moment dacă lucrarea poate fi continuată în securitate.
Orice persoană implicată în lucrări la o instalaţie electrică sau în vecinătatea ei trebuie instruită asupra
prescripţiilor de securitate a regulilor de seciuitate şi a instrucţiunilor proprii. Complexitatea lucrărilor de
instalaţii electrice trebuie evaluată înainte de începerea lor, în scopul alegerii nivelului de competenţă
corespunzător – persoană calificată, instruită, sau obişnuită pentru realizarea lucrărilor.

1.3. Organizarea
Pentru fiecare instalaţie electrică trebuie numită o persoană responsabilă cu exploatarea. Modul de
reglementare şi de control acces în locurile unde există risc electric pentru persoane obişnuite intră în sarcina
persoanei responsabile cu exploatarea. Orice lucrare trebuie realizată sub răspunderea persoanei
responsabile de lucrări. Responsabilitatea lucrărilor şi responsabilitatea exploatării pot fi deţinute de aceeaşi
persoană.

1.4. Comunicarea
Comunicarea reprezintă orice mijloc prin care este transmisă sau schimbată informaţia între persoane.
De exemplu verbal (inclusiv telefon, staţie emisie-recepţie personală şi direct de la persoană la persoană) prin
scris (inclusiv fax) şi vizual (inclusiv ecran de vizualizare, panouri de afişare, lumini etc). Responsabilul cu
exploatarea trebuie să fie informat asupra lucrării care trebuie efectuată, înainte de începerea oricărei lucrări.
Informaţiile necesare pentru securitatea în exploatarea instalaţiei electrice, precum configuraţia reţelei, starea
aparatajului (închis, deschis, legat la pământ, etc), poziţia dispozitivelor de securitate trebuie transmise printr-o
notificare.

1.5. Zonă de lucru

1
 Zona de lucru trebuie definită şi marcată clar. Trebuie prevăzut un spaţiu de lucru adecvat, mijloace
de acces şi iluminatul pentru orice parte a instalaţiei unde sau în jurul căreia urmează să se realizeze lucrări.
In apropierea aparatajului electric, pe căile de acces, pe traseele de evacuare de securitate nu se vor amplasa
obiecte care pot împiedica accesul şi sau materiale inflamabile. Materialele inflamabile trebuie amplasate la
distanţă de toate sursele ce produc arc electric sau degajă căldură.

1.6. Unelte, echipamente şi dispozitive

Uneltele, dispozitivele şi echipamentele trebuie să fie conform standardelor europene, naţionale sau
internaţionale corespunzătoare, atunci când acestea există. Uneltele, echipamentele şi dispozitivele trebuie
utilizate conform instrucţiunilor şi/sau îndrumărilor furnizate de fabricant sau furnizor. Aceste instrucţiuni şi sau
îndrumări trebuie să fie în limba română.

1.7. Planuri şi înregistrări

Planurile şi înregistrările trebuie să fie disponibile şi să conţină reviziile actualizate.

1.8. Semnalizări
In timpul lucrării sau procedurii de exploatare, atunci când este necesar, trebuie instalată o
semnalizare adecvată pentru a atrage atenţia asupra riscului electric. Această semnalizare trebuie să fie
conform Hotărârii Guvernului nr. 971/2006.

2. Proceduri de exploatare curentă

2.1. Generalităţi
Pentru activităţile specifice de manevrări şi verificări de funcţionare trebuie utilizate unelte şi
echipamente corespunzătoare astfel încât să fie evitată expunerea persoanelor la pericolul electric. Aceste
activităţi trebuie supuse acordului responsabilului cu exploatarea. Responsabilul cu exploatarea trebuie
informat când sunt terminate procedurile de exploatare curentă.

2.2. Manevrări
Manevrările sunt:
a) manevrări care privesc modificarea stării electrice a unei instalaţii pentru utilizarea unui
echipament, închiderea, deschiderea unui circuit, pornirea sau oprirea echipamentelor concepute pentru a fi
utilizate fără risc;
b) separarea instalaţiilor în vederea lucrărilor şi reconectarea acestora.
Manevrările pot fi efectuate local sau telecomandate. Separările înainte sau reconectările după lucru
trebuie efectuate de persoane calificate. Trebuie prevăzute mijloacele de întrerupere de urgenţă a alimentării
electrice a unui echipament, din motive de securitate.

2.3. Verificări de funcţionare

Măsurare
Măsurarea trebuie realizată numai de persoane calificate sau de persoane aflate sub controlul şi
supravegherea unei persoane calificate. Instrumentele de măsurare pentru efectuarea măsurărilor la o
instalaţie electrică trebuie să fie atestate metrologic. Persoanele care efectuează măsurările, atunci când
există un risc de atingere cu piese neizolate aflate sub tensiune trebuie să utilizeze echipamentul de protecţie
individuală şi să ia toate măsurile de prevedere împotriva şocurilor electrice, a efectelor curenţilor de
scurtcircuit şi a arcului electric. În funcţie de tipul măsurării, trebuie aplicate regulile lucrului fără tensiune, ale
lucrului sub tensiune, sau ale lucrului în vecinătatea pieselor aflate sub tensiune.
Încercări
Încercările cuprind toate activităţile concepute pentru verificarea funcţionării sau a stării electrice,
mecanice sau termice ale unei instalaţii electrice. Încercările cuprind, de exemplu, activităţile destinate
încercării eficienţei protecţiilor electrice şi ale circuitelor de securitate. Încercările trebuie realizate numai de
persoane calificate sau de persoane obişnuite care sunt sub controlul sau supravegherea unei persoane
calificate. Încercările la o instalaţie iară tensiune, trebuie realizate conform regulilor de lucru fără tensiune.
2
Atunci când este necesară deschiderea sau înlăturarea dispozitivelor de legare la pământ şi de scurtcircuit
trebuie luate măsuri de prevedere pentru a împiedica realimentarea instalaţiei de la orice sursă posibilă şi
pentru a preveni riscul de şoc electric pentru personal. Când încercările sunt efectuate utilizând alimentarea
normală se aplică prescripţiile corespunzătoare.
Când încercările sunt efectuate utilizând o sursă de alimentare exterioară, trebuie luate următoarele
măsuri:
a) instalaţia să fie separată de orice sursă de alimentare normală;
b) instalaţia să nu poată fî realimentată de la orice sursă de alimentare decât sursa externă de
alimentare;
c) măsuri de securitate împotriva riscurilor pe durata încercărilor pentru întreg personalul prezent;
d) dispozitivele de separare să prezinte o izolaţie rezistentă la aplicarea simultană a tensiunii de
încercare pe de o parte, şi a tensiunii de lucru pe de altă parte.
Verificări
Obiectul verificărilor este asigurarea că o instalaţie electrică este conform regulilor de securitate şi
prescripţiilor tehnice specificate în normele care se aplică. Verificarea se face asupra stării normale a
instalaţiei. Instalaţiile electrice noi ca şi modificările şi extensiile instalaţiilor trebuie verificate înainte de
punerea lor în funcţiune. Instalaţiile electrice trebuie verificate la intervale de timp. Scopul verificărilor periodice
este de a detecta defectele care pot surveni după punerea in funcţiune şi pot împiedica funcţionarea sau pot
produce riscuri. Defectele care prezintă un pericol imediat trebuie corectate sau părţile cu defect trebuie
deconectate şi protejate împotriva realimentării până la înlocuirea acestora. Verificările trebuie efectuate de
persoane calificate care au o experienţă in verificarea instalaţiilor similare. Verificările trebuie efectuate cu un
echipament omologat pentru tipul de verificare. Rezultatele verificărilor trebuie înregistrate.

3. Proceduri de lucru

Înainte de începerea lucrului, responsabilul de lucrări trebuie să informeze prin notificări responsabilul
de exploatare despre natura, locul şi consecinţele lucrării pentru instalaţia electrică. Notificarea este de
preferat să fie transmisă în scris în special pentru lucrările complexe. Responsabilul de exploatare în persoană
trebuie să dea autorizaţia de începere a lucrării. Responsabilul de exploatare şi responsabilul de lucrări trebuie
să transmită instrucţiunile specifice şi detaliate personalului care efectuează lucrarea înainte de începerea
lucrului cât şi la sfârşitul lucrului. Procedura trebuie îndeplinită la fel atât în caz de întrerupere a lucrării cât şi la
sfârşitul lucrării. Procedurile de lucru cuprind trei proceduri diferite:
a) lucru fără tensiune;
b) lucru sub tensiune;
c) lucru în vecinătatea pieselor sub tensiune.
Toate aceste proceduri se bazează pe utilizarea măsurilor de protecţie împotriva şocurilor electrice şi
sau a efectelor curenţilor de scurtcircuit şi a arcului electric. Dacă procedura de lucru fără tensiune sau
procedura de lucru în vecinătatea pieselor sub tensiune nu poate fi respectată în întregime atunci trebuie luată
în considerare procedura de lucru sub tensiune. Conductoarele sau părţile aflate în vecinătatea
conductoarelor aflate sub tensiune pot fi
influenţate electric. În acest caz trebuie luate măsuri suplimentare prin legarea la pământ sau prin legătură de
echipotenţializare în zona de lucru. Trebuie aplicate restricţii la începerea sau continuarea lucrului in cazul
condiţiilor de mediu
necorespunzătoare, de exemplu furtună, ploaie puternică, ceaţă, vânt puternic, etc. În cazul furtunilor cu
fulgere sau trăsnete sau în cazul când în zona de lucru vizibilitatea este redusă nu trebuie efectuată nici o
lucrare sau trebuie întreruptă orice activitate în desfăşurare, lăsând zona în siguranţă.

3.1. Lucru fără tensiune

În zona de lucru o instalaţie electrică fără tensiune este într-o zonă precis delimitată. Zona se află în
securitate dacă avem îndeplinite următoarele condiţii:
a) separarea electrică;
b) asigurarea împotriva realimentării;
c) verificarea dacă instalaţia este rară tensiune;
3
 d) legarea la pământ şi in scurtcircuit;
e) protecţia împotriva pieselor sub tensiune din vecinătate.
Autorizaţia de începere a lucrului trebuie dată de responsabilul de exploatare sau de responsabilul de
lucrări. Orice persoană care participă la aceste lucrări trebuie să fie calificată sau trebuie supravegheată de o
persoană calificată.
Separarea electrică (deconectare completă)
Partea instalaţiei la care trebuie efectuată lucrarea trebuie separată de toate sursele de alimentare.
Separarea trebuie realizată vizibil, prin distanţă în aer sau prin izolaţie echivalentă sigură.
Securizarea împotriva realimentării
Toate dispozitivele de întrerupere care au fost utilizate pentru separarea instalaţiei electrice pe zona
de lucru trebuie securizate împotriva oricărei posibilităţi de realimentare, de preferinţă prin blocarea
mecanismului de manevrare. În absenţa posibilităţilor de blocare mecanică trebuie luate măsuri echivalente de
interdicţie, conform practicii obişnuite pentru prevenirea realimentării. Trebuie afişate avertismente pentru
interzicerea oricărei intervenţii. Atunci când se utilizează dispozitive de telecomandă pentru securizarea
împotriva realimentării, trebuie făcută imposibilă acţionarea locală a acestor dispozitive.
Verificarea că instalaţia electrică nu este sub tensiune
Absenţa tensiunii trebuie verificată pe toate fazele instalaţiei electrice pe zona de lucru. Lipsa tensiunii
la părţile instalaţiei care nu au fost separate trebuie verificată conform procedurilor.
Legarea la pământ şi în scurtcircuit
Pe zona de lucru toate părţile pe care trebuie realizată lucrarea trebuie legate la pământ şi în
scurtcircuit. Echipamentele sau dispozitivele de legare la pământ şi în scurtcircuit trebuie legate în primul rând
la punctul de legare la pământ şi apoi în scurtcircuit. Echipamentele sau dispozitivele de legare la pământ şi în
scurtcircuit trebuie să fie vizibile şi de câte ori este posibil să se afle la începutul zonei de lucru. În caz contrar
legările la pământ trebuie amplasate pe cât posibil în zona de lucru. Dacă există risc de diferenţe de potenţial
în instalaţie trebuie luate măsuri corespunzătoare în zona de lucru cum sunt echipotenţializarea şi/sau legarea
la pământ. În toate cazurile cablurile şi conductoarele de legare la pământ şi în scurtcircuit şi de
echipotenţializare trebuie să fie omologate şi să aibă o dimensiune adecvată pentru curentul de scurtcircuit al
instalaţiei în care sunt instalate. Pentru instalaţiile de tensiune joasă şi foarte joasă, legarea la pământ şi in
scurtcircuit poate să nu fie necesară, cu excepţia cazului când există riscul repunerii sub tensiune a
instalaţiilor.
Protecţia împotriva pieselor sub tensiune din vecinătate
Atunci când părţile unei instalaţii electrice din vecinătatea unei zone de lucru nu pot fi scoase de sub
tensiune, sunt necesare măsuri de prevedere speciale, suplimentare care trebuie aplicate înainte de
începerea lucrului.
Autorizarea de începere a lucrului
Autorizarea din partea responsabilului de exploatare este o condiţie necesară. Autorizarea de
începere a lucrărilor trebuie dată lucrătorilor numai de responsabilul de lucrări şi numai când au fost luate
măsurile precizate anterior.
Repunerea sub tensiune după lucru
După terminarea lucrării şi realizarea verificărilor persoanele care nu mai sunt necesare trebuie
informate că lucrarea s-a sfârşit şi nici o activitate nu mai este permisă şi că trebuie să părăsească zona de
lucru. Uneltele, echipamentele şi dispozitivele utilizate in timpul lucrării trebuie îndepărtate. După aceste
acţiuni premergătoare trebuie aplicată procedura de repunere sub tensiune.
Toate echipamentele şi sau dispozitivele de legare la pământ şi de securitate pe zona de lucru trebuie
îndepărtate. Începând de la zona de lucru şi mergând spre exterior echipamentele şi sau dispozitivele de
legare la pământ care au fost utilizate în instalaţia electrică trebuie îndepărtate progresiv şi toate sistemele de
blocare sau alte dispozitive care au fost utilizate pentru a împiedica realimentarea trebuie de asemenea
îndepărtate. Semnalizarea utilizată pentru lucrări trebuie îndepărtată. Atunci când una din măsurile luate
pentru punerea instalaţiei în securitate în vederea lucrului a fost anulată, această parte a instalaţiei trebuie
considerată ca fiind sub tensiune. Când responsabilul lucrării constată că instalaţia electrică este pregătită
pentru a fi realimentată, el trebuie să adreseze responsabilului de exploatare o notificare precizând că lucrarea
este terminată şi că instalaţia este pregătită pentru a fi pusă sub tensiune.

3.2. Lucru sub tensiune

4
 Pe perioada executării procedurilor de lucru sub tensiune, lucrătorii intră în atingere cu piese
neizolate sub tensiune sau pătrund în zona de lucru sub tensiune, fie cu o parte a corpului lor fie cu
unelte, echipamente sau dispozitive pe care le manevrează. Procedurile de lucru sub tensiune trebuie aplicate
numai după ce au fost înlăturate riscurile de incendiu şi de explozie.
Trebuie luate măsuri de prevedere pentru a se asigura un amplasament stabil care îi permite
muncitorului să aibă ambele mâini libere.
Personalul trebuie să poarte echipamente individuale de protecţie omologate. El nu trebuie să poarte
nici un obiect metalic (exemplu o bijuterie personală).
Personalul care lucrează trebuie calificat şi in mod special pregătit suplimentar în funcţie de tipul de
lucru. Lucrul sub tensiune necesită utilizarea procedurilor specifice. Trebuie să respecte instrucţiunile pentru
întreţinerea uneltelor, echipamentelor.
Menţinerea aptitudinii personalului.
Aptitudinea de realizare a lucrărilor sub tensiune în securitate trebuie menţinute prin practică sau
printr-un nou curs de pregătire. Se recomandă revizuirea valabilităţii autorizaţiei de lucru sub tensiune de câte
ori este necesar, conform nivelului de aptitudine a personalului în cauză.
Metode de lucru
În prezent există două metode de lucru recunoscute care depind de poziţia lucrătorului in raport cu
piesele sub tensiune şi de mijloacele utilizate pentru protecţia împotriva şocurilor electrice şi a scurtcircuitelor:
- Lucru la distanţă - metoda de lucru sub tensiune în care lucrătorul rămâne la o distanţă specificată
faţă de piesele sub tensiune şi lucrează cu ajutorul prăjinilor electroizolate;
- Lucru sub tensiune – metodă de lucru sub tensiune în care lucrătorul ale cărui mâini sunt protejate
din punct de vedere electric cu mănuşi electroizolate şi eventual cu manşoane
electroizolante. Lucrează în atingere mecanică directă cu piesele sub tensiune.
Utilizarea mănuşilor electroizolante nu exclude utilizarea echipamentului de protecţie individuală şi a
uneltelor electroizolante.
Condiţii de lucru
În funcţie de condiţiile de lucru se definesc reguli care trebuie respectate. Ele stabilesc proceduri care
trebuie aplicate pentru lucru ţinând seama de pregătire cât şi de uneltele, dispozitivele şi echipamentele care
se utilizează. Pentru uneltele, dispozitivele şi echipamentele folosite trebuie specificate caracteristicile lor,
modul de utilizare, depozitare, întreţinere, transport şi verificare. Ele trebuie clar identificate. Specificaţiile
trebuie făcute într-o fişă tehnică.
Condiţii de mediu
Pentru lucru în exterior trebuie luate în considerare diverse condiţii atmosferice cum sunt: precipitaţiile,
ceaţă densă, furtună, vânt puternic, temperatură foarte scăzută, etc.
Lucru sub tensiune trebuie interzis sau întrerupt în caz de ploaie puternică, slabă vizibilitate sau când
lucrătorii nu pot manevra cu uşurinţă uneltele. Pentru lucrul în interiorul amplasamentelor nu este necesar să
fie luate în considerare condiţiile atmosferice dacă nu există riscul supratensiunilor care pot proveni de la
instalaţiile exterioare conectate şi dacă în zona de lucru vizibilitatea este corespunzătoare.
Organizarea lucrării
Pregătirea trebuie făcută în scris în avans, dacă lucrarea este complexă.
Persoana responsabilă de lucrări trebuie să informeze responsabilul de exploatare asupra felului
lucrării şi a locului in instalaţie in care urmează să se desfăşoare lucrarea.
înainte de începerea lucrării trebuie explicat lucrătorilor in ce constă lucrarea, care sunt aspectele de
securitate, care este rolul fiecăruia dintre ei şi care sunt uneltele şi echipamentele care trebuie utilizate. Gradul
de supraveghere trebuie să corespundă complexităţii lucrărilor şi să fie adecvat nivelului de tensiune.
Persoana responsabilă de lucrări trebuie să ţină seama de condiţiile de mediu din zona de lucru.
Autorizaţia de începere a lucrării trebuie dată lucrătorilor numai de către responsabilul de lucrare. La sfârşitul
lucrării persoana responsabilă de lucrare trebuie să informeze persoana responsabilă cu instalaţia electrică
asupra lucrărilor efectuate. Dacă lucrul a fost întrerupt, trebuie luate măsuri de securitate corespunzătoare şi
persoana cu responsabilitatea instalaţiei electrice trebuie informată.
Prescripţii specifice pentru instalaţii de tensiune foarte joasă
Pentru instalaţiile TFJS lucrul la părţile sub tensiune este autorizat tară măsuri de prevedere împotriva
atingerilor directe dar trebuie luate măsuri de prevenire împotriva scurtcircuitelor.
Prescripţii specifice instalaţiilor de joasă tensiune
5
 Pentru instalaţii de tensiune joasă (până la 1000 V tensiune alternativă şi 1500 V tensiune continuă)
protejate împotriva supracurenţilor şi a scurtcircuitelor, singurele prescripţii sunt de a se utiliza prelate
electroizolante împotriva părţilor active adiacente, unelte electroizolante sau electroizolate şi în echipament
individual de protecţie adecvat. În situaţia în care curentul de scurtcircuit poate atinge o valoare periculoasă se
aplică prescripţiile generale. Supravegherea nu este obligatorie. Atunci când lucrarea este realizată de o
singură persoană lucrătorul trebuie să fie capabil să ţină seama de toate riscurile care pot apărea şi să le
depăşească.

3.3. Lucrul în vecinătatea pieselor sub tensiune

Lucrul în vecinătatea pieselor sub tensiune trebuie executat conform procedurilor tehnice de lucru
stabilite de persoana responsabilă cu instalaţia electrică. Lucrările în vecinătatea pieselor sub tensiune cu
tensiuni nominale mai mari de 50 V în tensiune alternativă sau 120 V tensiune continuă nu trebuie realizate
decât atunci când măsurile de securitate garantează că piesele sub tensiune nu pot fi atinse sau că zona de
lucru sub tensiune nu poate fi atinsă. Pentru a controla pericolele electrice în apropierea pieselor sub tensiune
se poate asigura o protecţie prin ecrane, bariere, carcase sau prelate electroizolante. Dacă aceste metode nu
pot fi puse în aplicare, poate fi asigurată o protecţie prin menţinerea miei distanţe de securitate. Distanţa în aer
care defineşte limita exterioară a zonei de vecinătate pentru tensiunea nominală a reţelei mai mică de 1 kV
este de 300 mm. Trebuie să existe asigurarea că lucrătorul este într-o poziţie stabilă care îi permite să aibă
ambele mâini libere. Înainte de începerea lucrării persoana cu responsabilitatea lucrărilor trebuie să furnizeze
instrucţiuni personalului, asupra menţinerii distanţelor de securitate, asupra măsurilor de securitate care au
fost luate şi asupra necesităţii unui comportament responsabil faţă de măsurile de securitate. Limita zonei de
lucru trebuie precizată şi definită clar. Zona de lucru trebuie să fie marcată prin bariere, corzi, steguleţe, lămpi
şi semnalizări corespunzătoare. Tablourile sub tensiune din încăperea alăturată trebuie de asemenea indicate
prin mijloace suplimentare, foarte vizibile, de exemplu semne de avertizare clare, fixe în faţa uşilor. În zona de
lucru, lucrătorul trebuie să se asigure care sunt mişcările pe care poate să le facă cu o parte a corpului său, cu
uneltele pe care le manevrează astfel încât să nu atingă zona de lucru sub
tensiune. Trebuie acordată o atenţie specială la manevrarea unor unelte de lucru de lungimi mari (unelte,
extremităţi de cabluri, tuburi, scări, etc).
Protecţia prin ecrane, bariere, carcase sau prelate electroizolante
Aceste dispozitive de protecţie trebuie alese şi instalate pentru a asigura protecţia împotriva
solicitărilor electrice şi mecanice previzibile. Atunci când dispozitivele de protecţie sunt instalate în interiorul
zonei de lucru sub tensiune trebuie să se aplice procedurile de lucru în afara tensiunii sau procedurile de lucru
sub tensiune. Atunci când dispozitivele de protecţie sunt instalate în exteriorul zonei de lucru sub tensiune ele
trebuie montate fie aplicând procedurile de lucru sub tensiune, fie utilizând dispozitive care împiedică
personalul care le instalează să pătrundă in zona de lucru sub tensiune. Dacă este necesar trebuie utilizate
procedurile de lucru sub tensiune. În situaţia în care procedurile precedente de lucru sunt îndeplinite, lucrul în
zona din vecinătate poate fi realizat prin utilizarea procedurilor normale de către persoane calificate.
Protecţie prin distanţă de securitate şi supraveghere
Atunci când se utilizează protecţia prin distanţă de securitate şi supraveghere această metodă de
lucru trebuie să cuprindă cel puţin:
 menţinerea distanţei de securitate;
 desemnarea personalului responsabil pentru efectuarea lucrării;
 procedurile pentru evitarea pătrunderii în zona de lucru sub tensiune pe perioada lucrărilor.

6
 UCS5 – Instalarea sistemelor de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu

Tema 16

CADRUL LEGISLATIV NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL

Întreaga activitate în domeniul proiectării, realizării, instalării, punerii în funcţiune, exploatării şi

întreţinerii sistemelor de detecţie, semnalizare şi alarmare la incendiu se poate face numai de firme autorizate,
de instituţii desemnate, prin persoane avizate şi cu echipamente agrementate.
În ţara noastră, dintre actele normative care reglementează acest domeniu, se remarcă următoarele:

1. Legea nr. 307 din 12 iulie 2006 privind apărarea împotriva incendiilor

Este actul normativ de bază. Stabileşte cadrul organizatoric al activităţii de apărare împotriva incendiilor
în România.
Capitolul I – Dispoziţii generale – defineşte termenii uzuali folosiţi în acest domeniu şi stabileşte
principiile generale în ceea ce priveşte coordonarea, controlul, conducerea şi desfăşurarea activităţii de
apărare împotriva incendiilor.
Capitolul II – Obligaţii privind apărarea împotriva incendiilor – stabileşte principalele responsabilităţi
privind apărarea împotriva incendiilor, atât pentru persoanele fizice şi juridice, cât şi pentru autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale, administratorii operatorilor economici, cadrele tehnice şi personalul de
specialitate cu atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor, proiectanţii, executanţii şi utilizatorii
construcţiilor şi amenajărilor.
Capitolul III – Exercitarea autorităţii de stat în domeniul apărării împotriva incendiilor – enumeră şi
defineşte modalităţile de exercitare a autorităţii de stat în domeniul apărării împotriva incendiilor, şi
anume: reglementare, autorizare, avizare, atestare, recunoaştere, desemnare, supraveghere a pieţei, control,
organizarea stingerii incendiilor şi tragerea la răspundere juridică a persoanelor vinovate.
Capitolul IV – Serviciile de urgenţă voluntare şi private – se definesc serviciile profesioniste, voluntare,
publice şi private, şi se stabilesc reguli cu privire la constituirea şi atribuţiile acestora.
Răspunderea juridică privind încălcarea normelor de apărare împotriva incendiilor, este tratată în
capitolul V, care stabileşte răspunderea disciplinară, contravenţională, materială, civilă sau penală după caz.

2. Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările şi completările ulterioare

Prin această lege se instituie sistemul calităţii în construcţii, care să conducă la realizarea şi exploatarea
unor construcţii de calitate corespunzătoare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a bunurilor acestora, a
societăţii şi a mediului înconjurător, şi care constă în:
a) reglementările tehnice în construcţii;
b) calitatea produselor folosite la realizarea construcţiilor;
c) agrementele tehnice pentru noi produse şi procedee;
d) verificarea proiectelor, a execuţiei lucrărilor şi expertizarea proiectelor şi a construcţiilor;
e) conducerea şi asigurarea calităţii în construcţii;
f) autorizarea şi acreditarea laboratoarelor de analize şi încercări în activitatea de construcţii;
g) activitatea metrologică în construcţii;
h) recepţia construcţiilor;
i) comportarea în exploatare şi intervenţii în timp;
j) postutilizarea construcţiilor;
k) controlul de stat al calităţii în construcţii.
În acest cadru, sunt definite concepte precum:
- categoriile de importanţă ale construcţiilor;
- cerinţele esenţiale de calitate a construcţiilor:
a) rezistenţă mecanică şi stabilitate;
b) securitate la incendiu;
1
 c) igienă, sănătate şi mediu;
d) siguranţă în exploatare;
e) protecţie împotriva zgomotului;
f) economie de energie şi izolare termică;
g) utilizarea sustenabilă a resurselor naturale.

3. Hotărârea Guvernului României nr. 571 din 10 august 2016 pentru aprobarea categoriilor de
construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la
incendiu

Categoriile de construcţii si amenajări care se supun avizării şi autorizării privind securitatea la

incendiu:
I. Clădiri:
a) încadrate conform legii în categoriile de importanţă excepţională şi deosebită, indiferent de aria construită,
regimul de înălţime sau destinaţie;
b) definite conform reglementărilor tehnice specifice domeniului securităţii la incendiu ca "înalte" sau "foarte
înalte", indiferent de aria construită ori de destinaţie;
c) în care sunt amplasate încăperi sau grupuri de încăperi, definite conform reglementărilor tehnice specifice
domeniului securităţii la incendiu ca "săli aglomerate", indiferent de aria construită, regimul de înălţime ori
destinaţie;
d) de locuit colective, noi sau existente, cu mai mult de patru niveluri supraterane, la care se realizează sau
amenajează mansarde;
e) pentru sedii ale autorităţilor publice locale şi centrale, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 600 mp;
f) pentru lăcaşuri de cult şi spaţii de cazare aferente, accesibile publicului, cu aria desfăşurată mai mare de
200 mp, cu excepţia caselor parohiale, clădirilor destinate locuirii personalului monahal, clopotniţelor,
lumânărarelor şi capelelor;
g) agrozootehnice sau agroindustriale, închise, cu aria construită mai mare sau egală cu 600 mp, cu excepţia
silozurilor metalice, depozitelor de furaje fibroase, serelor, solarelor, răsadniţelor şi ciupercăriilor;
h) de depozitare a buteliilor transportabile pentru gaze comprimate, lichefiate sau dizolvate sub presiune, cu
excepţia GPL, de capacitate medie sau mare.
II. Clădiri sau spaţii amenajate în clădiri, avand destinaţia de:
a) comerţ, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 600 mp, sau dacă spaţiul este amenajat în clădiri de
locuit colective, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 200 mp;
b) alimentaţie publică, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 200 mp;
c) birouri, financiar-bancară, de asigurări şi burse, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 600 mp;
d) îngrijire a sănătăţii, cu spitalizare continuă, indiferent de suprafaţă, sau dispensare şi policlinici, cu aria
desfăşurată mai mare sau egală cu 600 mp;
e) învăţământ, supraveghere, îngrijire sau cazare/adăpostire a copiilor preşcolari, elevilor, studenţilor,
bătrânilor, persoanelor cu dizabilităţi sau lipsite de adăpost, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 150
mp;
f) gară, autogară şi aerogară, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 600 mp, precum şi staţii de metrou,
indiferent de aria desfăşurată;
g) cultură, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 600 mp;
h) parcaj, cu peste 10 autoturisme;
i) centru de agrement, cu piscine interioare, servicii de relaxare şi întreţinere corporală, cu masaj, hidromasaj,
împachetări, băi de plante, saună uscată, cabine cromo-aromo-terapii şi baie turcească, terenuri de squash,
săli de aerobic, fitness, biliard, tenis de masă şi fotbal mecanic, terenuri de tenis, minifotbal şi fotbal cu
vestiarele aferente şi altele similare, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 600 mp, sau dacă spaţiul este
amenajat în clădiri de locuit colective, cu suprafaţa mai mare sau egală cu 200 mp;
j) primire turistică, cu mai mult de 8 camere şi/sau 16 locuri, pentru cazare de tipul: hoteluri, hoteluri-
apartament, moteluri, hosteluri, minihoteluri, vile turistice, bungalouri, cabane turistice, de vânătoare, de
pescuit, sate de vacanţă, popasuri turistice, căsuţe tip camping, pensiuni turistice urbane şi rurale, inclusiv
unităţile de alimentaţie din incinta acestora;

2
k) producţie sau depozitare, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 600 mp, sau dacă spaţiul este
amenajat în clădiri de locuit colective, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 200 mp.
III. Clădiri civile subterane sau spaţii publice amenajate la subsolul, demisolul, în podul, ori pe
acoperişul tip terasă al clădirilor civile, cu aria desfăşurată mai mare sau egală cu 100 mp.
IV. Construcţii ori sisteme sau instalaţii pentru:
a) staţii publice de distribuţie a carburanţilor pentru autovehicule cu capacitatea de stocare de maximum 300
mc pentru lichide petroliere ori staţii mixte;
b) staţii de depozitare şi distribuţie a gazelor naturale comprimate utilizate drept combustibil pentru vehicule
(GNCV);
c) alimentarea cu apă pentru stingerea incendiilor la platforme şi parcuri industriale;
d) lucrări noi şi de modificare a instalaţiilor de stingere, detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu la clădiri
existente ce intră sub incidenţa prezentei hotărâri.
V. Construcţii sau amenajări sportive, cu capacitatea mai mare sau egală cu 200 de locuri pe scaune
în interior ori mai mare sau egală cu 1.000 de locuri pe scaune în aer liber.

Categoriile de construcţii si amenajari care se supun autorizarii privind securitatea la

incendiu:
I. Construcţii ori sisteme sau instalaţii pentru:
a) sisteme de distribuţie gaze petroliere lichefiate la autovehicule cu capacitatea de stocare de maximum 30
mc echivalent apă, care nu sunt amplasate în staţii mixte;
b) staţii transportabile de distribuţie a carburanţilor la autovehicule cu capacitatea de stocare/depozitare de
maximum 30 mc;
c) alimentarea consumatorilor cu gaze petroliere lichefiate stocate în rezervoare/recipiente fixe cu capacitatea
individuală de maximum 5.000 l sau grupuri de rezervoare/recipiente fixe cu capacitatea totală de maximum
30.000 l volum de apă aferente laboratoarelor-sanitare, şcolare şi alte asemenea, clădirilor cu activităţi de
producţie şi fluxuri tehnologice, instalaţiilor de încălzire centrală şi locală, pentru prepararea apei calde de
consum şi a hranei;
d) puncte de desfacere a buteliilor cu gaze petroliere lichefiate la consumatori cu capacitatea de
stocare/depozitare de minimum 250 kg GPL şi maximum 1.250 kg GPL;
e) alimentarea cu apă pentru stingerea incendiilor în localităţi.
II. Construcţii sau amenajări temporare în aer liber, pentru spectacole sau întruniri, cu capacitatea mai
mare sau egală cu 200 de locuri pe scaune, ori avand destinaţia comercială, cu aria desfăşurată/suprafaţa mai
mare sau egală cu 2.500 mp.

4. O.M.A.I. nr. 163 din 28 februarie 2007 al ministrului administraţiei şi internelor pentru
aprobarea Normelor generale de apărare împotriva incendiilor

Normele generale de apărare împotriva incendiilor stabilesc principiile, criteriile de performanţă şi

condiţiile tehnice generale privind asigurarea cerinţei esenţiale „securitate la incendiu” pentru construcţii,
instalaţii şi amenajări, precum şi regulile şi măsurile generale de prevenire şi stingere a incendiilor. Scopul
acestor norme este prevenirea şi reducerea riscurilor de incendii şi asigurarea condiţiilor pentru limitarea
propagării şi dezvoltării incendiilor, prin măsuri tehnice şi organizatorice, pentru protecţia utilizatorilor, a forţelor
care acţionează la intervenţie, a bunurilor şi mediului împotriva efectelor situaţiilor de urgenţă determinate de
incendii.
Capitolul referitor la organizarea şi desfăşurarea activităţii de apărare împotriva incendiilor stabileşte
ce presupune organizarea apărării împotriva incendiilor la operatori economici şi instituţii, precum şi structurile
cu atribuţii de apărare împotriva incendiilor care se înfiinţează, conform legii, în cadrul autorităţilor
administraţiei publice centrale şi al celorlalte organe centrale de specialitate, al Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, al consiliilor judeţene, municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti, orăşeneşti şi
comunale, al instituţiilor publice şi al operatorilor economici, în funcţie de nivelul riscului de incendiu şi de
specificul activităţii.

3
 În continuare, se enumeră actele de autoritate, documentele specifice şi evidenţele
privind apărarea împotriva incendiilor, necesar a fi întocmite de către operatorii economici şi instituţiile publice,
funcţie de numărul de salariaţi şi riscul de incendiu.
O altă problemă abordată în acest capitol este organizarea activităţii de apărare împotriva incendiilor
la locul de muncă, care are ca scop asigurarea condiţiilor care să permită salariaţilor/persoanelor fizice ca, pe
baza instruirii şi cu mijloacele tehnice pe care le au la dispoziţie, să acţioneze eficient pentru prevenirea şi
stingerea incendiilor, evacuarea şi salvarea utilizatorilor construcţiei, evacuarea bunurilor materiale, precum şi
pentru înlăturarea efectelor distructive provocate în caz de incendii, explozii sau accidente tehnice.
Capitolul III cuprinde norme generale de apărare împotriva incendiilor la proiectarea
şi executarea construcţiilor, instalaţiilor şi amenajărilor, respectiv măsuri constructive de apărare împotriva
incendiilor, grupate în următoarele categorii:
- îndeplinirea cerinţei esenţiale „securitate la incendiu”;
- stabilitatea la foc a construcţiei;
- limitarea izbucnirii, propagării şi dezvoltării incendiului şi a efluenţilor incendiului în interiorul şi în
afara incintei focarului de incendiu;
- instalaţiile aferente construcţiilor şi instalaţiile tehnologice;
- limitarea propagării incendiului la construcţiile învecinate;
- evacuarea utilizatorilor şi securitatea forţelor de intervenţie.
Capitolul IV cuprinde norme generale de apărare împotriva incendiilor la exploatarea construcţiilor,
instalaţiilor şi amenajărilor, deci în principal măsuri organizatorice de apărare împotriva incendiilor, care se
împart în măsuri de ordin general şi măsuri stabilite pentru unele situaţii, construcţii sau categorii de lucrări,
cum ar fi:
- măsuri generale de prevenire a incendiilor la executarea lucrărilor cu foc deschis;
- măsuri generale de prevenire a incendiilor la exploatarea căilor de evacuare;
- măsuri generale de prevenire a incendiilor în locuinţele unifamiliale/multifamiliale/gospodăriile
populaţiei.
Din punct de vedere al sistemelor de detecţie şi semnalizare a incendiilor, este important de reţinut
modelul registrului de control pentru instalaţiile de detectare, semnalizare, alarmare, alertare,
limitare şi stingere a incendiilor, prezentat în anexa 7 la normele generale.
Registrul de control pentru instalaţiile de detectare, semnalizare, alertare, alarmare, limitare şi stingere
a incendiilor se completează pentru fiecare instalaţie din dotare, de către un responsabil pentru completarea
registrului, numele responsabilului fiind trecut în registru. În acest document se consemnează toate datele
relevante privind:
- executarea controalelor stării de funcţionare, a operaţiunilor de verificare, întreţinere şi
reparaţii;
- executarea de modificări;
- acţionările în situaţii de incendiu;
- evenimente produse: alarme de incendiu, alarme false de incendiu, defecte, întreruperi,
declanşări intempestive, teste, dezactivări temporare - cu menţionarea cauzelor care le-au
determinat şi a acţiunilor corective efectuate.
Datele consemnate trebuie să indice clar şi precis data (anul, luna, ziua, ora, după caz, minutele şi
secundele) şi locul de producere a evenimentului.

5. Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor, indicativ P 118-99

Acesta este normativul de bază în ceea ce priveşte proiectarea şi execuţia construcţiilor noi din punct
de vedere al cerinţei esenţiale de calitate „securitate la incendiu”. Este structurat în trei părţi, dintre care prima
parte cuprinde prevederi comune tuturor construcţiilor, partea a doua tratează clădirile civile (publice), partea a
III-a tratează construcţiile de producţie şi/sau depozitare iar ultima parte se raferă la construcţiile cu funcţiuni
mixte. Fiecare dintre aceste părţi cuprinde un capitol dedicat performanţelor de securitate la incendiu ale
construcţiilor, structurat astfel:
- riscuri de incendiu şi grade de rezistenta la foc;
- amplasarea construcţiilor şl conformarea lor la foc;
- alcătuiri constructive;
4
 - limitarea propagării focului şl a fumului;
- evacuare fum (desfumare) şl gaze fierbinţi;
- căi de evacuare în caz de incendiu;
- instalaţii de semnalizare şi stingere a incendiilor;
- instalaţii utilitare aferente construcţiilor;
- căi de acces, intervenţie şi salvare;
- dotarea cu mijloace de intervenţie şi serviciul de pompieri.
Părţile a doua, a treia şi a patra cuprind şi capitole dedicate performanţelor specifice pe care trebuie
să le îndeplinească diferitele tipuri de clădiri (de exemplu clădirile înalte, clădirile pentru turism sau clădirile de
depozitare).

6. Normativ privind proiectarea, executarea, verificarea si exploatarea instalaţiilor electrice in

zone cu pericol de explozie - indicativ NP 099-04, aprobat de MTCT cu ordinul 176/15.02.2005

Prevederile normativului se aplică la proiectarea, executarea, verificarea şi exploatarea instalaţiilor

electrice situate în zone cu pericol de explozie aferente construcţiilor şi incintelor acestora. Pericolul de
explozie în aceste zone poate fi generat de existenţa gazelor sau vaporilor inflamabili, prafului sau fibrelor
combustibile, etc.
Domeniul cuprinde instalaţii electrice de iluminat, forţă, automatizare, control, semnalizare,
telecomunicaţii, etc, indiferent de tensiunea de lucru şi de faptul că sunt permanente, temporare, portabile,
transportabile sau purtate de mână.
Normativul nu cuprinde reglementări privind securitatea instalaţiilor la alte surse de aprindere decât
cele asociate instalaţiilor electrice şi se bazează pe ipoteza că acestea sunt executate, verificate şi întreţinute
în conformitate cu caracteristicile specificate.

7. Normativ pentru proiectarea, execuţia şi exploatarea instalaţiilor electrice aferente clădirilor,

indicativ I 7-2011

Normativul se aplică în proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor electrice aferente clădirilor,

indiferent forma de proprietate, spre exemplu:
- clădirilor civile;
- clădirilor industriale - de producţie si sau depozitare;
- clădirilor mixte (civile şi industriale - de producţie şi/sau depozitare, înglobate în acelaşi
volum construit);
- clădirilor cu funcţiuni agroindustriale şi agrozootehnice;
- clădirilor prefabricate;
- clădirilor aferente porturilor de ambarcaţiuni;
- instalaţii electrice pentru iluminatul exterior şi similare aferente clădirilor;
- localurilor medicale;
- instalaţiilor fotoelectrice aferente clădirilor;
- grupurilor generatoare de joasă tensiune;
- instalaţiilor consumatorului situate în exteriorul clădirii;
- lucrărilor de reconstruire, consolidare, modificare, extindere, reabilitare, schimbare de destinaţie sau
de reparare;
- echipamentelor electrice amplasate în medii cu risc de explozie, la care se aplică obligatoriu şi
prevederile din NP-099-04.
Prin „instalaţii electrice aferente construcţiilor” se înţeleg toate echipamentele electrice care asigură
utilităţile necesare funcţionării construcţiilor, situate in interiorul limitei de proprietate, de la branşament racord
(inclusiv) la utilizatori, indiferent dacă acestea sunt sau nu încorporate în construcţie.
Tensiunile alternative nominale sunt până la 1000 V inclusiv. Tensiunile continuu nominale sunt până
la 1000 V inclusiv.
Frecvenţele care au fost luate în considerare sunt: 50 Hz, 60 Hz şi 400 Hz. Nu este exclusă utilizarea
şi a altor frecvenţe pentru scopuri speciale.
Prevederile normativului nu se aplică:
5
 a. instalaţiilor tehnologice, ca instalaţii electrice pe utilaj;
b. instalaţiilor electrice din mine şi cariere;
c. echipamentelor electrice de pe mijloacele de transport (autovehicule, aeronave, tramvaie);
d. depozitelor de materiale pirotehnice şi/sau explozive;
e. sistemelor de producere şi transport a energiei electrice (de medie şi înaltă tensiune);
f. împrejmuirilor electrice;
g. echipamentelor de reducere a interferenţelor radio, cu excepţia celor ce afectează securitatea
instalaţiilor;
h. echipamentelor electrice de tracţiune (inclusiv echipamentul rulant şi de semnalizare);
i. instalaţiilor electrice de la bordul navelor şi al platformelor marine, fixe şi mobile.

8. Normativ privind securitatea la incendiu a construcțiilor, Partea a III-a — Instalații de

detectare, semnalizare și alarmare, indicativ P118/3-2015 (modificat prin Ordinul ministrului
dezvoltării regionale și administrației publice nr. 6025/25.10.2018)

Acest normativ este reglementarea naţională din domeniul instalaţiilor de semnalizare a incendiilor.
Prevederile normativului se aplică instalaţiilor de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu din
construcţiile noi, modernizările, schimbările de destinaţie ale construcţiilor existente, precum şi la refacerea
instalaţiilor existente în clădiri.
Cuprinsul normativului este:
CAPITOLUL 1 - Obiect şi domeniu de aplicare
CAPITOLUL 2 - Terminologie specifică
CAPITOLUL 3 - Prevederi privind proiectarea instalaţiilor de detectare, semnalizare şi alarmare a incendiilor
3.1 Conformitate
3.2 Generalităţi
3.3 Condiţii privind proiectarea instalaţiilor de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu
3.4 Stabilirea zonelor de detectare
3.5 Stabilirea zonelor de alarmare
3.6 Alegerea detectoarelor şi a declanşatoarelor manuale de alarmare
3.7 Condiţii privind amplasarea detectoarelor şi a declanşatoarelor manuale de alarmare
3.8 Alegerea dispozitivelor de alarmare
3.9 Alegerea şi condiţiile de amplasare ale echipamentului de control şi semnalizare (ECS)
3.10 Alarme false
CAPITOLUL 4 - Surse de alimentare cu energie electrică
4.1 Generalităţi
4.2 Sursa de bază
4.3 Sursa de rezervă
CAPITOLUL 5 - Prevederi generale privind executarea şi exploatarea instalaţiilor de detectare, semnalizare şi
alarmare a incendiilor
5.1 Generalităţi
5.2 Pozarea circuitelor electrice ale instalaţiei de detectare şi semnalizare incendiu (IDSAI)
5.3 Alegerea şi pozarea cablurilor
5.4 Configurarea şi verificarea sistemului
5.5 Utilizarea sistemului
5.6 Mentenanţa IDSAI
5.7 Informaţii ajutătoare referitoare la identificarea alarmei
5.8 Identificarea detectorului
CAPITOLUL 6 – Referinţe tehnice şi legislative
ANEXA – Exemple de calcul
Prevederile normativului vor fi detaliate în temele următoare.

9. Colecţia de standarde SR EN 54 necesare dimensionării instalaţiilor pentru detecţia şi

semnalizarea incendiilor

6
 EN 54 “Sisteme de detectare şi alarmare la incendiu” conţine următoarele părţi, care au fost supuse
procedurilor de emitere, aprobare şi revizuire ca standarde individuale:
Partea 1: Introducere
Partea 2: Echipament de control şi semnalizare
Partea 3: Dispozitive de alarmare la incendiu. Sonerii
Partea 4: Echipament de alimentare electrică
Partea 5: Detectoare de căldură. Detectoare punctuale
Partea 7: Detectoare de fum. Detectoare punctuale care utilizează dispersia luminii, transmisia luminii sau
ionizarea
Partea 10: Detectoare de flacără. Detectoare punctuale
Partea 11: Butoane de semnalizare manuală
Partea 12: Detectoare de fum. Detectoare liniare care utilizează principiul transmisiei unui fascicul de unde
optice
Partea 13: Evaluarea compatibilităţii componentelor sistemului
Partea 14: Ghid pentru planificare, proiectare, instalare, punere în funcţiune, utilizare şi întreţinere
Partea 15: Detectoare punctuale multisenzor
Partea 16: Echipament de control şi semnalizare cu alarmare vocală
Partea 17: Izolatori de scurtcircuit
Partea 18: Dispozitive de intrare/ieşire
Partea 20: Detectoare de fum prin aspiraţie
Partea 21: Dispozitive de transmisie a alarmei la incendiu şi a semnalului de defect a echipamentelor de
transmisie
Partea 22: Detectoare liniare de căldură
Partea 23: Dispozitive de alarmare la incendiu – Alarme vizuale
Partea 24: Componente ale sistemelor de alarmare vocală – Difuzoare
Partea 25: Componente utilizate în legături radioelectrice şi cerinţele sistemului
Fiecare dintre aceste standarde cuprinde prevederi referitoare la principiile de funcţionare, cerinţele
operaţionale, metodele de încercare şi performanţele necesare, cerinţe de montaj, etc, pentru echipamentele
pe care le reglementează. Echipamentele şi materialele folosite pentru realizarea sistemelor de detecţie şi
semnalizare a incendiilor în clădiri trebuie să fie certificate ca fiind conforme cu standardul corespunzător.

7
 UCS5 – Instalarea sistemelor de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu

Tema 17

CRITERII MINIME DE ECHIPARE A CONSTRUCŢIILOR CU SISTEME DE DETECTARE,

SEMNALIZARE ŞI ALARMARE LA INCENDIU

1. Generalităţi

O instalaţie de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu este alcătuită din următoarele elemente
componente:

A - detector (detectoare) de incendiu;

B - echipament de control şi semnalizare (ECS);
C - dispozitive de alarmare;
D - declanşator/declanşatoare manual(e) de alarmare;
E - dispozitiv de transmisie a alarmei;
F - staţie de recepţie a alarmei;
G - sisteme de comandă automată pentru stingerea
incendiului;
H - echipament de protecţie împotriva incendiului;
J - dispozitiv de transmisie semnal de defect;
K - staţie de recepţie semnal de defect;
L - echipament de alimentare cu energie electrică;
M - modul de control şi semnalizare a alarmei vocale;
N - modul de intrare sau ieşire auxiliară;
O - modul pentru funcţia de management
(monitorizare).

Fig. 1. Schema generală a unui sistem de semnalizare a incendiilor

Opţional, sistemul de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu poate fi prevăzut cu „seiful cu cheie
şi panoul pentru pompier".
1 - funcţii de detectare şi activare;
2 - funcţii de comandă a acţiunilor;
3 - funcţii pentru echipamente asociate locale;
4 - funcţii pentru echipamente asociate la distanţă.
Documentaţia tehnico-economică se elaborează pe baza scenariului de securitate la incendiu,
stabilindu-se măsurile, tehnicile, procedeele şi organizarea instalaţiilor de detectare, semnalizare şi alarmare
incendiu.
Dimensionarea instalaţiei de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu şi amenajarea spaţiilor
necesare instalării echipamentelor aferente se stabileşte de proiectant pe baza destinaţiei construcţiei,
caracteristicilor specifice ale produselor utilizate şi în funcţie de pericolul prognozat.
Instalaţia de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu trebuie proiectată astfel încât activarea
sistemelor de stingere a incendiilor să nu pună în pericol persoane aflate în zona protejată. Se vor lua măsuri
de protecţie a acestora atât în cazul alarmelor reale cât şi în cazul alarmelor false.
În completarea destinaţiei principale a IDSAI, acestea pot fi folosite pentru monitorizarea şi comanda
directă sau indirectă a unor sisteme sau dispozitive auxiliare, dar neexcluzînd orice alt sistem sau dispozitiv
auxiliar pe care proiectantul îl considera necesar a fi integrat în instalaţia de detectare, semnalizare şi
alarmare a incendiilor.
1
 Funcţionarea sau defectul unui element al dispozitivelor auxiliare trebuie să nu pericliteze funcţionarea
sistemului de detectare a incendiilor sau să împiedice transmiterea unui semnal către alte dispozitive auxiliare.
Toate echipamentele prevăzute în sistem trebuie să asigure compatibilitatea în conformitate cu
recomandările din SR EN 54-13.
Sistemul trebuie proiectat astfel încât să limiteze efectele unor defecte ale cablurilor sau ale
conexiunilor.
Proiectul sistemului trebuie realizat astfel încât să se prevină pe cât posibil alarmele false.
Documentaţia tehnică elaborată de proiectant trebuie să conţină:

a) planurile de instalare;
b) indexul zonelor de detectare;
c) lista componentelor sistemului;
d) schema-bloc;
e) identificarea echipamentului;
f) planul de verificare periodică (service).

Fig. 2. Componenţa sistemului de detectare şi alarmă la incendiu

2. Echiparea construcţiilor cu instalaţii de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu

Echiparea cu instalații de detectare, semnalizare și alarmare la incendiu se asigură în mod obligatoriu

la construcții și/sau spații (o încăpere sau mai multe încăperi, inclusiv circulațiile lor comune):
a) toate categoriile de construcții/compartimente/spații prevăzute, conform reglementărilor specifice, cu
sisteme de evacuare a fumului sau sisteme de evacuare a fumului și gazelor fierbinți, cu instalații automate de
stingere cu apă tip sprinklere, sprinklere deschise – drencere sau pulverizatoare, ceață de apă, ori cu
substanțe speciale, în condițiile în care acționarea acestora se face prin astfel de instalații;
b) construcții închise de importanță excepțională – A și deosebită – B, încadrate conform legislației
2
specifice;
c) clădiri înalte, cu excepția clădirilor cu destinația de locuințe, și foarte înalte, indiferent de destinație;
d) săli aglomerate și spațiile aferente acestora;depozite cu stive având înălţimea mai mare de 4 m;
e) clădiri închise ori spații civile având destinație:
• administrativă, cu aria desfășurată mai mare de 600 m2;
• de cultură, cu aria desfășurată mai mare de 600 m2;
• de comerț, cu aria desfășurată mai mare sau egală cu 600 m2;
• de sport, în care se pot afla simultan mai mult de 200 de persoane;
• de cult, cu peste 300 de persoane;
• de învățământ, care adăpostesc peste 200 de persoane;
• de turism, cu cel puțin 25 de camere sau 50 de locuri de cazare;
• de cazare a elevilor, studenților, sportivilor, având mai mult de 100 de locuri de cazare;
• de sănătate, cu paturi staționare/pentru supravegherea, îngrijirea ori cazarea/adăpostirea
bătrânilor, persoanelor cu dizabilități sau lipsite de adăpost, cu aria desfășurată mai mare de 150 m2;
• învățământ/educație antepreșcolar(ă) (0-3 ani/creșe, centre de zi) și/sau de învățământ
preșcolar (3-6 ani/grădinițe, centre de zi)/pentru supravegherea, îngrijirea ori cazarea/ adăpostirea copiilor
antepreșcolari și preșcolari, cu aria desfășurată mai mare de 150 m2;
f) clădiri ori spații civile subterane, cu excepția locuințelor, cu aria desfășurată mai mare de 300 m2;
g) parcaje subterane potrivit reglementărilor specifice;
h) parcaje supraterane închise, cu mai mult de 50 de autoturisme;
i) clădiri ori spații civile, cu excepția locuințelor, cu peste 300 de persoane sau cu aria desfășurată mai
mare de 1.000 m2;
j) clădiri închise ori spații de producție și/sau depozitare având risc mare sau foarte mare de incendiu și
aria desfășurată mai mare de 600 m2;
k) depozite închise cu stive având înălțimea mai mare de 4 m.
Fac excepție spațiile de depozitare pentru cereale în vrac.
Pentru clădirile enumerate mai sus, trebuie supravegheate suplimentar următoarele zone:
• puțurile lifturilor și spațiile destinate transportului și transmisiei;
• canalele și puțurile de cabluri;
• instalațiile de climatizare, de aerisire și de ventilație, precum și canalele de admisie și
evacuare a aerului;
• canalele și puțurile pentru materiale și deșeuri, precum și incintele de colectare ale acestora;
• spațiile de depozitare a materialelor combustibile, altele decât cele de la alin. (1) din normativ;
• spațiile delimitate de tavane/plafoane false ori suspendate și de pardoseli
tehnice/supraînălțate;
• compartimente ale încăperilor în care sunt amenajate spații pentru depozitare pe verticală la
care marginea superioară se află la o distanță mai mică de 0,5 m de tavan sau de alte elemente aflate la
partea superioară a încăperii.
La clădirile ori spațiile de turism, cu mai puțin de 25 de camere sau 50 de locuri de cazare, precum și
în fiecare locuință dispusă la mansardele amenajate sau realizate la clădiri de locuit colective cu mai mult
de patru niveluri supraterane, se prevăd detectoare de fum autonome, standard de referință SR EN
14604-2006/AC:2009. Detectoarele autonome de fum se prevăd și în fiecare locuință dispusă în subsolul sau
demisolul clădirilor de locuit colective.
Gradul de acoperire cu instalații de detectare, semnalizare și alarmare la incendiu pentru
construcțiile și spațiile prevăzute la pct. 3.3.1 din normativ trebuie să fie cel de acoperire totală cu
detectoare de incendiu și declanșatoare manuale, fiind supravegheate toate spațiile din clădire, cu excepția
celor menționate la pct. 3.3.3.
Pentru celelalte construcții și spații, gradul de acoperire cu instalații de detectare, semnalizare și
alarmare la incendiu poate fi și/sau:
- acoperire parțială: este supravegheat, la fel ca și în cazul acoperirii totale, numai spațiul vulnerabil
la incendiu;
- acoperire locală: este supravegheat un echipament sau o zonă locală care nu trebuie izolată de
restul clădirii, ea oferind un nivel mai ridicat de protecție decât cel al clădirii.
Gradul de acoperire parțială și locală cu instalații de detectare, semnalizare și alarmare la incendiu
se stabilește de către proiectant.
Zone exceptate de la supraveghere:

3
 a) spaţiile sociale (duşuri, toalete, spălătorii, etc.) dacă în aceste incinte nu se depozitează
materiale sau deşeuri care pot determina apariţia unui incendiu însă nu şi zonele comune
de acces ale acestor spaţii sociale;
b) adăposturi de protecţie civilă care, în timp de pace, nu sunt utilizate în alte scopuri sau nu
au altă destinaţie;
c) rampe de încărcare aflate în spaţii deschise.
Pot constitui zone exceptate de la supraveghere spaţiul gol dintre planşeu şi tavanul/plafonul
fals/suspendat şi spaţiul de sub pardoseala supraînălţată, dacă sunt îndeplinite simultan condiţiile:
a) spaţiile delimitate trebuie să aibă înalţimea maximă de 0,8 m, lăţimea maximă de 10 m,
lungimea maximă de 10 m şi sunt compartimentate cu elemente de construcţie din clasa de
reacţie la foc A1 sau A2s1d0;
b) nu sunt montate componente ale instalaţiei de detectare şi semnalizare a incendiilor sau
componente ale iluminatului de siguranţă, cu excepţia cazului când acestea asigură o
continuitate în alimentarea cu energie electrică şi/sau transmisia de semnal pe durata
incendiului, dar nu mai puţin de 30 minute;
c) sarcina termică este mai mica de 25 MJ/m2.
Proiectarea instalaţiei de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu trebuie
efectuată astfel încât să se adopte toate măsurile posibile pentru evitarea alarmelor false.
Se vor lua în consideraţie condiţiile de mediu, activitatea desfăşurată în spaţiile supravegheate,
pericolul izbucnirii şi propagării incendiului.

4
 UCS5 – Instalarea sistemelor de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu

Tema 18

ELEMENTE DE TEORIE A ARDERII ŞI PROPAGARE A INCENDIILOR

1. Fenomenul de ardere

Arderea, ca fenomen fizic asociat unui incendiu, este definită, drept reacţia exotermă a unei substanţe
combustibile cu un comburant, însoţită în general, de emisie de flăcări şi/sau incandescenţă şi/sau emisie de
fum.

Fig. 1: „Triunghiul focului”

Procesul de ardere este posibil numai în următoarele condiţii:

- existenţa substanţelor sau a materialelor combustibile;
- prezenţa substanţelor care întreţin arderea (oxigen, substanţe care cedează oxigen);
- realizarea temperaturii de aprindere.
Aprinderea este iniţierea arderii unui material combustibil ca urmare a proceselor de accelerare a
reacţiei de oxidare până la declanşarea arderii. Aprinderea poate fi: inductivă, în cazul aprinderii unei
substanţe (material, amestec) sub acţiunea radiaţiei calorice, sau spontană în cazul autoaprinderii.
Autoaprinderea este fenomenul de declanşare a procesului de ardere prin încălzirea sau autoîncălzirea unei
substanţe combustibile până la valoarea temperaturii de autoaprindere, specifică, fără a veni în contact direct
cu o sursă exterioară de aprindere. După natura proceselor sau reacţiilor ce produc autoîncălzirea se
definesc:
- autoaprindere de natură chimică – aprindere spontană a unor substanţe în contact cu oxigenul din
aer, apă sau compuşi organici, cu care majoritatea substanţelor nu reacţionează în condiţii normale;
- autoaprindere de natură fizico-chimică - aprindere de substanţe combustibile stimulată atât de
procese chimice cât şi de factori de natură fizică;
- autoaprindere biologică – aprinderea unor produse vegetale (furaj, borhot, rumeguş de lemn, tutun
etc.) sau aunor produse de origine animală (lână, păr, pene, etc), care, sub influenţa acţiunii
microorganismelor, generează reacţii chimice şi/sau fiziologice care produc cantitatea de căldură necesară
declanşării procesului de ardere.
Din studiul teoretic al incendiilor se desprind următoarele principii ale arderii:
a) Procesul de ardere este posibil numai dacă se întrunesc simultan, în timp şi spaţiu, următoarele condiţii:
- existenţa materialului combustibil;
- prezenţa substanţelor care întreţin arderea (oxigenul din aer sau substanţele care pot ceda oxigen);
- sursă de aprindere cu energie capabilă să realizeze temperatura de aprindere;
1
b) Materialele combustibile trebuie să fie încălzite până la temperatura de aprindere (sau aprindere spontană)
pentru ca să ardă sau să susţină propagarea flăcării;
c) Arderea ulterioară a combustibilului este determinată de căldura disipată de flacără către procesul de
piroliză sau vaporizarea combustibilului;
d) Arderea va continua până când:
- materialul combustibil este consumat;
- concentraţia comburantului devine mai mică decât minimul necesar pentru a susţine arderea;
- pierderile de căldură sunt atât de mari încât nu se mai asigură căldura necesară pentru piroliza în
continuare a materialului combustibil;
- flăcările sunt inhibate chimic sau suficient răcite pentru a împiedica desfăşurarea reacţiilor în
continuare.
După tipul de reacţie se deosebesc arderi complete (combustibilul reacţionează total, dezvoltând ca
produşi de ardere dioxid de carbon, dioxid de sulf, vapori de apă, azot şi în cantităţi mici alte substanţe) şi
arderi incomplete (cantitatea de oxigen este mai mică decât valoarea teoretică, substanţa combustibilă nu
arde în întregime, rezultând ca produse de ardere: monoxid de carbon, alcooli, cetone, aldehide, cocs,
compuşi organici complecşi); arderea incompletă are loc şi atunci când există un amestec neomogen al
aerului cu gazul combustibil.
După viteza de reacţie, între oxigen şi combustibil se pot deosebi: arderi lente, normale (uniforme),
rapide (explozii, deflagraţii).
Arderea cu incandescenţă (arderea mocnită sau jarul), este o combustie fără flacără a unui material
combustibil solid însoţită de emisie de lumină. În cazul în care procesul de ardere se manifestă în întreaga
masă a materialului combustibil avem de-a face cu ardere generalizată.
Inflamarea este aprinderea unui amestec de aer cu vapori sau gaze (provenite inclusiv dintr-un solid
sau lichid combustibil) la contactul cu o flacără.
Explozia este un proces fizico-chimic foarte rapid de oxidare sau de descompunere a substanţelor
explozive şi de transformare a lor, de regulă, în compuşi gazoşi, antrenând o creştere mare de temperatură
şi/sau de presiune. Pulberile, vaporii şi gazele combustibile pot forma cu aerul amestecuri explozive dacă au
concentraţia cuprinsă în intervalul dintre limitele minimă şi maximă de explozie specifice fiecărei substanţe.
Arderea are loc aproape întotdeauna în fază gazoasă, amestecul aer-gaz combustibil în reacţie, cu
emisie de lumină, constituind o flacără.
În urma arderii rezultă produse de ardere (gaze de ardere, iar în cazul arderii corpurilor solide, resturi
minerale – cenuşa), precum şi o mare cantitate de căldură disipată în mediul înconjurător. Dacă arderea nu
este completă, rezultă fumul, un ansamblu vizibil de particule şi/sau lichide în suspensie în aer. Culoarea
fumului este un indiciu al materialelor aflate în combustie. În cursul arderii incomplete se formează, ca produs
intermediar, oxidul de carbon, acesta reprezentând un pericol deosebit, provocând dese cazuri de asfixieri şi
intoxicaţii.
Arderea substanţelor combustibile gazoase
Unele substanţe gazoase sunt combustibile la o temperatură normală: hidrogenul, oxidul de carbon,
precum şi câteva amestecuri gazoase complexe cum sunt: gazul natural, gazul de sondă, gazul de
fermentaţie, etc. Arderea gazelor are loc cu flacără, într-o cantitate de aer specifică fiecărei substanţe
gazoase. Viteza de ardere în cazul gazelor se defineşte prin cantitatea de gaze ce arde în unitatea de timp
fără a ţine seama de factorul suprafaţă.
Factorii care influenţează viteza de ardere sunt, în primul rând, natura gazelor, concentraţia
amestecului de gaze şi aer şi mărimea particulelor şi într-o mai mică măsură, presiunea şi temperatura,
precum şi unele adaosuri care măresc, scad sau anihilează propagarea flăcării.
Concentraţia minimă a gazelor în aer la care se produce arderea constituie limita inferioară, iar
concentraţia minimă a oxigenului, respectiv concentraţia maximă a gazelor combustibile la care arderea nu
mai este posibilă, limita superioară de ardere.
Limitele de ardere includ limitele de explozie şi detonaţie. În multe cazuri limitele de ardere şi limitele
de explozie sunt aproape identice, dar la început orice amestec gazos arde cu flacără stabilă, după care, în
anumite condiţii, au loc reacţii explozive. Pericolul cel mare pentru iniţierea unor aprinderi explozive îl
reprezintă gazele cu limite de arderi largi (de exemplu, acetilena: circa 4 – 80%).
Arderea substanţelor combustibile lichide

2
 În afară de unele cazuri rare (dispersia unor lichide pe un corp poros, uleiuri vegetale oxidate),
lichidele nu ard niciodată în această stare. Ele se vaporizează şi ard în stare gazoasă, adică cu flacără.
Viteza de ardere în cazul lichidelor depinde de suprafaţa liberă a acestora în stare liniştită. Viteza de
ardere este influenţată, în mare măsură, de viteza de evaporare, care depinde de presiunea de vapori, de
viteza de reînnoire a atmosferei deasupra suprafeţei libere a lichidului (curenţi de aer) şi de cantitatea de
căldură transmisă de flăcări.
Arderea substanţelor combustibile solide
Spre deosebire de gaze şi lichide, unde arderea are loc întotdeauna sub formă de flacără, în cazul
solidelor putem deosebi:
- solide care ard cu flacără: fie că se transformă în vapori fără descompunere, fie prin topire urmată de
vaporizare (parafinele). Arderea, în aceste cazuri, este foarte asemănătoare cu cea a lichidelor, având loc în
întregime în fază gazoasă;
- corpuri solide care ard în stare solidă (ardere mocnită). În această categorie pot fi incluse solide care conţin
carbon (cărbune energetic, grafit, cărbune din lemn), materiale poroase (bumbac). Arderea mocnită este la
început, o ardere lentă, cantitatea de căldură degajată fiind abia perceptibilă. Apoi ea creşte proporţional cu
temperatura, dar legea de variaţie depinde de numeroşi factori caracteristici, atât ai materialului propriu-zis cât
şi ai mediului ambiant: starea suprafeţei (existenţa unor fisuri, contact brusc cu aerul, etc), prezenţa unor
corpuri străine, ventilaţia, forma materialelor, etc;
- corpuri solide care prezintă simultan cele două moduri de combustie. Faza de ardere este precedată de o
descompunere a părţilor încă neaprinse cu degajare de vapori sub influenţa căldurii degajate de fracţiunile
arzânde.

Fig. 2: Schema generală a procesului de ardere

2. Incendiul şi fazele sale

Incendiul este o ardere autoîntreţinută, care se desfăşoară fără control în timp şi spaţiu, care produce
pierderi de vieţi omeneşti şi/sau pagube materiale şi care necesită o intervenţie organizată în scopul
întreruperii procesului de ardere (L. 307). Incendiul mai poate fi definit şi ca un proces complex, cu evoluţie
nedeterminată (aleatorie) definit de următoarele elemente:
- existenţa materialului combustibil şi acţiunea unei surse de iniţiere a incendiului (de aprindere);
- iniţierea şi dezvoltarea în spaţiu şi timp a unei arderi şi scăparea ei de sub control;
- producerea de pierderi materiale în urma arderii;
- necesitatea intervenţiei printr-o acţiune de stingere, cu scopul întreruperii şi lichidării procesului de
ardere.
Prin urmare, nu orice ardere constituie un incendiu. De exemplu nu sunt incendii:
3
 - arderea sub control a gunoaielor, ierburilor, etc;
- arderea produselor în cuptoare sau în alte instalaţii similare;
- fumigaţii care nu necesită intervenţii de stingere.
Nu se consideră incendii avariile de natură electrică (scurtcircuite, arcuri electrice întreţinute,
explozii,etc.), produse în instalaţii şi echipamente electrice (transformatoare, staţii de conexiuni, tablouri de
distribuţie, etc,), în cazul în care acestea nu au provocat aprinderea şi arderea instalaţiilor şi echipamentelor
vecine sau a celor pe care le deservesc şi la care nu s-a acţionat.
Uneori incendiile sunt consecinţe directe ori indirecte ale altor evenimente care le-au precedat, cum
sunt accidente tehnice, avarii, explozii, calamităţi naturale, etc.
Datorită evoluţiei aleatoare nu pot exista două incendii la fel, deci a căror evoluţie să fie paralelă. În
dezvoltarea unui incendiu intervin numeroşi factori:
- forma şi dimensiunile încăperii,
- sarcina termică,
- deschiderile spre exterior,
- natura şi poziţionarea materialelor combustibile,
- locul şi modul de iniţiere a incendiilor,
- dispunerea încăperii în clădire, etc.
Chiar urmărind similitudinea acestor numeroşi factori, experimentările de incendiu la scară naturală
dau rezultate variate, uneori chiar contradictorii. Se poate totuşi considera că în evoluţia unui incendiu, în
interiorul unei încăperi intervin cinci faze:
I. Apariţia focarului iniţial
Este faza în care, datorită unor împrejurări favorabile, sunt puse în contact materialul combustibil cu
sursa de aprindere, a cărei energie, acumulată în timpul perioadei de contact, duce la iniţierea incendiului.
II. Faza de ardere lentă
Această fază are o durată extrem de variată. Absentă în numeroase cazuri, ea poate dura câteva
minute, ore şi în unele situaţii chiar zile şi săptămâni (în cazul arderii mocnite). Durata acestei faze depinde de
natura, cantitatea şi modul de distribuţie a materialelor combustibile în incintă, de dimensiunile şi amplasarea
surselor de aprindere şi de cantitatea de căldură transmisă de acestea, cu cât materialul combustibil se
aprinde mai uşor cu atât căldura degajată este mai mare şi propagarea are loc mai rapid.
Aria de combustie este limitată la zona focarului (incendiul local).
Temperatura creşte relativ lent, fără a atinge valori importante. Arderea se propagă la materialele din
vecinătatea sursei de iniţiere, care sunt termodegradate profund, dar nu distruse complet. Din descompunerea
materialelor se degajă gaze care se acumulează în atmosfera ambiantă şi formează cu aerul un amestec
combustibil, precum şi gudroane, care contribuie la propagarea incendiului.
III. Faza de ardere activă
În această fază arderea se propagă la toate obiectele învecinate cu focarul, având aerul necesar încă
în cantitate suficientă.
Datorită diferenţei de densitate şi curenţilor de convecţie, gazele calde mai uşoare se acumulează sub
tavan şi ies din incintă pe la partea superioară a deschiderilor, fiind înlocuite cu un curent de aer rece care
pătrunde prin partea inferioară. Există un anumit nivel în deschideri – planul neutru – deasupra căruia gazele
calde ies în permanenţă.
Radiaţia devine principalul factor al transferului de căldură, în principal prin stratul de gaze fierbinţi şi
fum acumulat sub tavan, propagând incendiul, şi în zone mai îndepărtate de focar, prin încălzirea materialelor
din aceste zone la temperatura de aprindere. Natura şi finisajul pereţilor joacă un rol esenţial datorită aportului
suplimentar însemnat de radiaţie termică (radiaţie reciprocă între pereţi).
Temperaturile în diferite puncte ale incintei diferă mult unele faţă de altele în acelaşi moment, suferind
importante şi rapide fluctuaţii. Faza de ardere poate evolua în mai multe direcţii:
- dacă aerul necesar arderii este în cantitate suficientă, apare fenomenul de flash-over (termen
anglosaxon intraductibil preluat ca atare în literatura de specialitate europeană, inclusiv în standardul de
terminologie SR ISO 8421/1).

4
 Flash-over-ul este un fenomen punctual, în care se instalează brusc arderea generalizată a tuturor
suprafeţelor combustibile din incintă. Ca urmare, scade brusc cantitatea de comburant (oxigenul din aer), iar
procentul de oxid de carbon atinge valoarea maximă (până la 20%), fiind momentul cel mai periculos al
intervenţiei pentru pompieri.
Fenomenul de flash-over este caracterizat şi prin creşterea rapidă, exponenţială a temperaturii şi
printr-o masivă şi rapidă generare de fum, mai ales când finisajul pereţilor este combustibil;
- dacă incinta este închisă, cantitatea de aer necesar arderii devine în timp insuficientă. Rezultă o
încetinire, apoi o regresie în dezvoltarea focului, care poate să se stingă spontan. Acest fenomen este posibil
şi în cazul unei depărtări relativ mari între masele combustibile, transferul de căldură prin conducţie nemaifiind
posibil;
- dacă în situaţia de regresie a incendiului, are loc o admisie bruscă de aer proaspăt (prin spargerea
geamului, deschiderea uşii, spărturi sub planul neutru ş.a.) se produce fenomenul de backdraft (termen
intraductibil) care are manifestări similare celui de flash-over, determinând creşterea bruscă a suprafeţelor în
combustie, în întreaga incintă cu reducerea procentului de oxigen şi creşterea celui de oxid de carbon,
creşterea rapidă a temperaturii, masivă generare de fum.
IV. Faza de ardere generalizată
După producerea fenomenului de flash-over (sau, mult mai rar, backdraft) arderea se generalizează în
întreaga incintă. Temperaturile se uniformizează spre valori maxime, transferul de căldură prin radiaţie
devenind net preponderent. În cursul acestei faze structurile de rezistenţă sunt cele mai afectate de incendiu:
se fisurează şi se dislocă pereţii, se lărgesc deschiderile ş.a., având ca urmare propagarea incendiului în
incintele alăturate şi apoi în întreaga clădire.
Regimul de ardere se stabilizează şi este condiţionat fie de suprafaţa materialelor combustibile fie de
dimensiunile deschiderilor, deci de regimul admisiei aerului.
V. Faza de regresie
În cursul acestei faze, temperatura încetează să mai crească, apoi începe să scadă datorită epuizării
combustibilului, dar scăderea nu este bruscă, acţionând în continuare distructiv asupra structurilor.
În timpul incendiului, în fazele de ardere activă şi de regresie, există o diferenţă de densitate între
gazele calde şi aerul rece din exterior. În consecinţă, gazele calde mai uşoare se ridică şi ies din încăpere pe
la partea superioară a deschiderilor. Gazele calde evacuate sunt înlocuite de curentul de aer rece, care apoi
se reîncalzeste. Aerul necesar arderii intră în mod normal prin partea inferioară a deschiderilor. În funcţie de
cantitatea, suprafaţa şi distanţa dintre materialele combustibile şi de dimensiunile deschiderilor din încăpere,
regimul de ardere a materialelor va fi condiţionat de regimul admisiei aerului. Cu cât deschiderile sunt mai
mari, cu atât arderea este mai intensă.

Fig. 3: Schema evoluţiei unui incendiu

5
 În urma arderii substanţelor şi materialelor combustibile se degajă căldură, care la locul incendiului
este abosorbită de produsele rezultate din ardere şi de mediul înconjurător. Căldura degajată în zonele de
ardere este transmisă mediului înconjurător, care încălzeşte substanţele inflamabile până la temperatura de
aprindere a acestora. Transferul de caldură asupra mediului înconjurător se face prin conducţie, convecţie şi
radiaţie termică. Radiaţia termică, mai ales la incendiile în aer liber, exercită o mare influenţă asupra forţelor şi
mijloacelor de intervenţie, când acestea se apropie de incendiu, în sensul că din cauza temperaturilor ridicate
acţiunile de stingere devin foarte dificile.
Un început de incendiu, dacă nu este stins imediat cu mijloacele iniţiale de stingere sau cu orice
altceva existent la îndemână, se propagă, în unele cazuri, extrem de rapid. Propagarea incendiului depinde
de:
● compoziţia chimică şi viteza de ardere a materialului aprins;
● temperatura mediului înconjurător;
● curenţii de aer din atmosferă (vântul) sau de cei care se formeaza;
● cantitatea de materiale combustibile supuse arderii sau existenţa acestora în împrejurimi
(sarcina termică);
● sursa potenţială de aprindere (intensitatea focarului iniţial);
● configuraţia terenului, atât în aer liber, cât şi în spaţii închise, şi planul în care are loc
arderea (orizontal sau vertical);
● obstacolele întâlnite în cale (pereţi antifoc, spaţii de siguranţă, etc).
Dintre toţi factorii arătaţi mai înainte, un rol hotărâtor îl au:
● viteza de ardere;
● alimentarea cu aer.
Creşterea rapidă a vitezei de ardere şi a suprafeţei incendiate favorizează degajarea unei cantităţi
însemnate de caldură şi creşterea temperaturii. Drept consecinţă se maresc cantităţile de produse de ardere,
zona cuprinsă de fum şi concentratia acestuia. Pe masura dezvoltării incendiului şi a creşterii duratei acestuia,
materiale şi elementele incombustibile îşi reduc rezistenţa mecanică, apărând pericolul deformării şi prăbuşirii
construcţiilor. Merită să fie menţionate vitezele mari de propagare a arderii unor materiale plastice, precum
polistirenul expandat, poliuretanul şi alte materiale plastice poroase, arderea având loc cu mare degajare de
fum.
La o propagare maximă a incendiului, arderea se extinde iniţial asupra întregii suprafeţe şi apoi în
masa materialelor combustibile. Odată cu atingerea suprafeţei şi vitezei maxime de ardere, se produce o
anumită cedare de căldură în mediul înconjurător, care se stabilizează datorită elementelor constructive de
delimitare, încălzite.
O deosebită atenţie s-a acordat în ultima perioadă de timp studierii propagării incendiului pe suprafaţa
exterioară a clădirilor, ca urmare a faptului că s-au petrecut foarte multe cazuri de transmitere a unui incendiu
de la un etaj la altul, pe partea exterioară a clădirii. În mod normal, peretele unei clădiri ar trebui să împiedice
propagarea către interior a unui incendiu izbucnit în exterior, sau a unui incendiu de la interior către etajele
superioare.
În cazul producerii incendiilor în clădiri şi al distrugerii parţiale a geamurilor, în încăperi pătrunde un
curent redus de aer, şi ca urmare are loc o ardere mocnită; pe ferestre iese numai fum, fără flăcări, care ar
putea pune în pericol etajele superioare. Dacă se realizează o ventilaţie corespunzătoare, arderea produselor
de descompunere termică are loc, în principal, în interiorul încăperii incendiate, astfel încât potenţialul termic
acţionează intens asupra părţilor de construcţii din încăpere; în cazul unei ventilaţii necorespunzătoare a
încăperii respective, o cantitate apreciabilă din produsele de descompunere termică sunt arse abia în afara
încăperii, cu flăcări de lungime apreciabilă, după ieşirea în aer curat. Acest ultim caz trebuie considerat ca
deosebit de avantajos pentru posibilitatea de propagare a incendiului de la etaj la etaj. Dar şi atunci când
aportul de aer este suficient pentru a întreţine o ardere puternică există pericolul propagării incendiului pe
verticală. „Limbile de foc” se transmit pe suprafaţa exterioară a clădirii la etajul de deasupra.

3. Procedee de întrerupere a procesului de ardere

Răcirea zonei de ardere

6
 Răcirea zonei de ardere se realizează prin introducerea unor substanţe cu o temperatură mai joasă şi
cu căldură specifică mai mare, astfel încât să preia o parte din căldura necesară continuării procesului de
ardere. Drept urmare, viteza de ardere se micşorează, iar cantitatea de căldură degajată se reduce în mod
simţitor.
Agenţii de stingere cu cea mai bună acţiune de răcire sunt:
- apa;
- bioxidul de carbon refulat sub formă de zăpadă carbonică;
- zăpada, atunci când lipseşte apa;
- lichidele combustibile, în anumite condiţii, pot juca ele însele rolul unor agenţi de răcire.

Izolarea materialelor şi substanţelor combustibile de aerul atmosferic

Principiul acestui procedeu constă în izolarea materialului care arde de aerul atmosferic, folosind
mijloace adecvate, sau în oprirea accesului aerului şi a gazelor combustibile în spaţiile în care s-au produs
incendiile.
Metoda de oprire a accesului produselor gazoase combustibile în zona de ardere este indicat a se
folosi la stingerea incendiilor de lichide combustibile, precum şi în unele situaţii de ardere a substanţelor şi
materialelor solide.
Izolarea focarelor printr-un agent de stingere adecvat se realizează prin aşezarea acestuia la partea
de jos a flăcărilor, acţiunea având drept urmare micşorarea cantităţii de gaze combustibile formate sau
încetarea degajării acestora, deci procesul de ardere se întrerupe. Stratul izolant de pe suprafaţa unei
substanţe care arde întrerupe transferul de căldură prin radiaţii şi răceşte stratul de la suprafaţă. Mijloacele
cele mai utilizate pentru acest scop sunt spuma, pulberile stingatoare, prelatele de azbest şi păturile umezite.
La începuturile de incendiu se pot folosi prelate sau un strat de material incombustibil (nisip, pământ, etc).

Reducerea conţinutului minim de oxigen

În substanţele gazoase, în amestecul de vapori-aer sau în aerul care participă la ardere se introduc
substanţe care nu întreţin arderea. Drept consecinţă viteza reacţiei se micşorează şi procesul de ardere se
întrerupe, ca urmare firească a încetării degajării de căldură.
Diluarea conţinutului de aer se poate realiza cu eficacitate numai în încăperi relativ închise (magazii
de nave, camere de uscare, etc) şi la arderea unor lichide combustibile pe o suprafaţă redusă, în cazul
accesului liber al aerului.
Mijloacele de diluare cele mai întrebuninţate sunt:
- bioxidul de carbon;
- aburul;
- azotul;
- apa pulverizata fin.

Introducerea de inhibitori în spaţiile în care se produc reacţii de ardere

Acest procedeu se bazează pe capacitatea specifică a unor substanţe deosebit de active, denumite
inhibitori, care, introduse într-un mediu de reacţie, au proprietatea de a încetini sau opri reacţia.

Folosirea substanţelor explozive

Pentru stingerea unor categorii de incendii, cum sunt cele de păduri, în special de coronament, care
se dezvoltă cu violenţă, cele de sonde în erupţie, sau la rezolvarea unor situaţii deosebite, se poate aplica
procedeul utilizării substanţelor explozive. În urma utilizării acestui procedeu se formează o undă de şoc care
exercită un puternic efect mecanic în zona de ardere asupra materialelor şi substanţelor combustibile. Prin
distrugerea sau împrăştierea elementelor existente în zona de ardere se poate întrerupe procesul de ardere.

Reducerea temperaturii substanţelor aprinse prin amestecarea maselor de lichid aprinse

Din momentul în care combustibilul lichid se aprinde, temperatura pe suprafaţa lui creşte şi după un
anumit timp devine egală cu punctul de fierbere. Astfel, la începutul arderii, în apropierea suprafeţei libere a
combustibilului se formează un strat încălzit, de grosime mică, nedepăşind câţiva centimetri. În straturile de
adâncime lichidul combustibil rămâne rece. Procedeul de stingere prin amestecare poate fi realizat în primele
momente ale arderii.
7
 Îndepărtarea substanţelor combustibile din zona de ardere
Acest procedeu se foloseşte, de obicei, la incendii de acoperişuri şi planşee combustibile, la grupurile
de clădiri combustibile, la depozite de material lemnos, la incendii de păduri, etc. Prin îndepărtarea
substanţelor combustibile care vin în contact cu zonele de ardere, propagarea incendiului poate fi oprită.

În unele situaţii, pentru întreruperea procesului de ardere se pot folosi mai multe din procedeele
descrise anterior; la o combinare a acetora însă unul dintre ele este principal şi hotărâtor în acţiunea de
intervenţie pentru stingerea incendiilor.

4. Parametrii incendiului, mijloc de stabilire a tipurilor de detectoare de incendiu

Incendiul, aşa cum s-a arătat, este o ardere care, datorită proceselor chimice şi fizice ce au loc în
fazele sale de desfăşurare, conduce la apariţia unor fenomene caracteristice cunoscute sub denumirea de
efecte ale arderii.
Transformările de materiale şi energie (fig. 4) care au loc pe durata arderii conduc la modificarea
parametrilor fizici şi chimici ai mediului în care aceasta are loc.
Măsurarea variaţiei acestor parametri în locuri mai mult sau mai puţin apropiate de focarul de
incendiu, prin intermediul unor aparate adecvate, oferă posibilitatea semnalizării automate a apariţiei
incendiilor.
Pe durata desfăşurării proceselor de transformare energetică, se eliberează, în cantităţi variabile,
energie. Această energie se transmite mediului ambiant prin radiaţie, convecţie şi prin conducţie.
Pe durata procesului de transformare a materialelor, se formează, pe de o parte, produse solide şi
lichide care rămân pe zona de desfăşurare a incendiului (exemplu cenuşa) şi, pe de altă parte, produse care
se răspândesc în spaţiul înconjurător focarului de incendiu.

Fig. 4: Schema cu transformările produse pe timpul arderii (incendiului)

8
 Produsele volatile sunt fie gazoase, fie sub formă de particule solide sau lichide, fin dispersate în aer.
Cele din urmă, mai obişnuit, sunt cunoscute sub denumirea de fum.
În funcţie de tipul de incendiu (mocnit sau cu flacără) existent, fenomenele caracteristice care se
desfăşoară au o repartiţie diferită în timp.
Incendiul mocnit, care are loc numai la arderea materialelor combustibile solide, este în faza iniţială de
dezvoltare lipsit de prezenţa flăcărilor. Acest tip de incendiu este caracterizat prin producerea şi acumularea
de căldură în interiorul focarului, generarea de gaze de ardere şi fum, iar după o perioadă de timp, care poate
fi şi de ordinul orelor, se poate transforma într-un incendiu cu flacără.
În cazul incendiilor cu flacără, fenomenele se petrec aproximativ invers. Flăcările sunt prezente în faza
de dezvoltare iniţială, constituind parametrul principal care poate conduce la semnalizarea rapidă a acestuia,
pentru ca apoi, odată cu evoluţia incendiului, să apară în cantitate sporită gazele de ardere, fum şi degajări
importante de căldură.
Sarcina principală care revine detectoarelor constă în a semnaliza apariţia unui incendiu cât mai
repede posibil, încă din faza iniţială a acestuia.
Ca atare, alegerea celui mai adecvat tip de detector este, în mod evident, condiţionată de felul de
manifestare al incendiului în faza iniţială de ardere lentă.
În faza incipientă, când apar produsele de ardere invizibile, detectoarele care pot sesiza incendiul pot
fi cele cu cameră de ionizare.
Pentru faza în care apare fumul, incendiul poate fi detectat cu ajutorul detectoarelor optice sau
al detectoarelor cu camere de ionizare.
În faza a treia, se pot utiliza detectoarele sensibile la radiaţiile infraroşii şi ultraviolete generate de
flăcări.
În faza a patra, detectoarele termice sunt cele ce pot semnaliza prezenţa incendiului.

4.1. Fumul ca parametru de incendiu

Fumul este un aerosol care se compune dintr-un mediu de dispersie şi o fază dispersă.
Mediul de dispersie este un gaz rezultat din amestecul dintre aer şi gazele de ardere (CO - monoxid
de carbon; CO 2 - dioxid de carbon; HCl - acid clorhidric; HCN - acid cianhidric; NO 2 -dioxid de azot, etc).
Faza dispersă este formată din particule lichide şi solide rezultate în urma procesului de ardere a
materialelor combustibile (fig. 5).
Faza dispersă a fumului este caracterizată în principal prin formă, mărime, concentraţie, distribuţia
mărimii particulelor, structură, precum şi de indicele de refracţie al particulelor.
În fum se pot observa particule cu compoziţie chimică şi structură diferită determinate, în principal, de
compoziţia materialelor combustibile care ard.
Frecvent, în fum, se întâlnesc particule de funingine formate din carbon pur, printre acestea
găsindu-se particule fine de apă şi particule de funingine care sunt îmbrăcate într-o peliculă fină de apă.

9
 Fig. 5: Compoziţia şi caracteristicile fumului

În funcţie de mărimea şi concentraţia particulelor ce îl alcătuiesc, fumul poate fi vizibil sau invizibil. În
plus, în funcţie de compoziţia chimică a materialelor care ard, fumul poate prezenta diverse nuanţe coloristice,
însoţite în unele cazuri şi de anumite mirosuri caracteristice.
Întrucât detectoarele de fum utilizate în mod obişnuit nu reacţionează decât la anumite caracteristici
specifice ale fumului, este necesar a se preciza unele amănunte în scopul înţelegerii cât mai bune a principiilor
de funcţionare ale acestora.
Aerosolii emişi de focarele cu flăcări (acetonă, benzină, lemn, alcool etilic, păcură) evoluează cu o
granulometrie medie centrată pe valoarea de 0,2 µm. Numai metanolul emite aerosoli foarte fini, acesta
reprezentând tipul perfect de focar cu flăcări la care granulometria este sub 0,01 µm. Evoluţia acestui aerosol
începe printr-o fază de descompunere pentru a sfârşi prin acumulare-coagulare lentă.
Evoluţia aerosolilor emişi de arderile mocnite (bumbac, PVC, lemn, carton) este lentă, favorizând
formarea unor aerosoli cu masă mare, la care coagularea este favorizată de viteza de deplasare redusă
determinată de cantitatea scăzută de căldură care se degajă în exteriorul focarului. Numai doi combustibili,
cartonul şi sodiul, au emis în condiţii de ardere mocnită aerosoli cu granulometrie mai mare de 1 µm.
Variaţia diametrului aerosolilor este relativ mică, în medie fiind de ordinul 101, pe când variaţia de
volum a acestora poate depăşi valori de ordinul 103. Astfel, masa aerosolilor generaţi este concentrată într-un
număr mic de particule la care sedimentarea (căderea la sol) este importantă pentru acelea ce au un diametru
mai mare de 1 µm.
În funcţie de poziţia aerosolilor în raport cu focarul, se constată că granulometria aerosolilor creşte pe
măsură ce distanţa se măreşte faţă de focar (lucru explicabil prin efectul de coagulare).
Detectoarele de fum utilizate în prezent răspund la faza dispersă a fumului, fază care -datorită
produselor ce se degajă pe durata arderii - reprezintă un amestec neomogen de particule. Dimensiunile
acestor particule pot varia în limite foarte largi.
Pentru detectoarele de fum, de un real interes sunt particulele ale căror diametre sunt cuprinse în
intervalul de la 5 nm la 5 µm. Particulele cu un diametru mai mare de 5 µm sunt puţine la număr şi - în
majoritatea cazurilor - au o concentraţie prea mică pentru a avea o importanţă practică. Particulele cu un
diametru mai mic de 5 nm nu sunt durabile şi se coagulează prea repede pentru a avea importanţă reală.

4.2. Căldura ca parametru de incendiu

Energia termică - căldura - degajată la incendiu, ca urmare a arderii substanţelor şi materialelor

combustibile, se transmite mediului înconjurător prin conducţie, convecţie şi radiaţie.
10
 În legătură cu detectoarele de temperatură, o importanţă deosebită o are transportul de energie
termică realizat prin convecţie.
Transmisia căldurii prin conducţie are loc atunci când două corpuri, unul cald şi unul rece sunt în
contact direct. De obicei, corpul mai cald se numeşte „sursă de căldură", iar cel mai rece se numeşte „receptor
de căldură".
Transmisia căldurii prin convecţie are loc atunci când schimbul de căldură se efectuează prin
intermediul unui mediu care desparte corpurile şi care poate fi aerul, apa, etc. Mediul care - de regulă - este
lichid sau gazos, prezintă o coeziune moleculară mai mică decât în cazul corpurilor solide, facilitează
transmiterea căldurii prin intermediul particulelor componente.
Transmisia căldurii prin radiaţie se realizează după legi similare cu cele ale propagării radiaţiilor
electromagnetice. Între radiaţia de căldură şi spectrul vizibil al undelor electromagnetice, există o strânsă
dependenţă, cu toate că acestea acţionează în mod diferit atât asupra elementelor de detecţie, cât şi a
simţurilor umane.
Ca urmare a determinărilor în condiţii normale, cât şi în diverse cazuri de incendiu, s-a ajuns la
rezultate deosebit de importante în ceea ce priveşte modul de variaţie a temperaturii. Astfel, în încăperi,
utilizarea aparatelor uzuale de gătit şi încălzit produc o creştere a temperaturii cu circa 2 - 3°C/min.
Utilizarea aparatelor cu flacără deschisă şi a reflectoarelor de iluminat din studiouri provoacă o
creştere a temperaturii de circa 10 - 15°C/min.
În condiţiile unui incendiu mocnit, viteza de creştere a temperaturii este de 0,005 - 0,3°C/min. În
general, pentru incendiile cu flacără, viteza de creştere a temperaturii este de 20-30°C/min. dar, în unele
cazuri, aceste valori pot fi depăşite de câteva ori.
Cu privire la fluxul de gaze fierbinţi, se apreciază că acesta se deplasează aproximativ vertical, cu o
viteză de 51-100 cm/s deasupra surselor de căldură. Pentru punctele aflate la o distanţă relativ mare de sursa
de căldură se poate aprecia că fluxul de gaze fierbinţi are o deplasare aproximativ orizontală, cu o viteză mai
mică de 50 cm/s. În acest caz, temperatura creşte liniar odată cu timpul, spre deosebire de prima situaţie când
temperatura are o variaţie sub formă de treaptă, conducând la creşterea bruscă a temperaturii sub planşeu şi
la menţinerea acesteia la o valoare relativ constantă.
Experimental, s-a constatat că, în condiţiile unei arderi cu flacără, circa 70% din energia produsă de
focar se transmite mediului înconjurător prin convecţie; restul de 30% se degajă sub formă de radiaţii, cea mai
mare contribuţie având-o radiaţia dată de flăcări.
În timpul incendiilor cu dezvoltare rapidă, însoţite şi de flăcări, se poate ajunge în spaţiul respectiv la
temperaturi în jur de 1000°C sau chiar mai mult.
În cazul unei arderi mocnite, se estimează că aproape în întregime energia degajată (prin ardere) este
transferată mediului înconjurător prin convecţie.
În timpul incendiilor cu dezvoltare lentă, provocate de arderile mocnite, temperatura poate atinge
valori de circa 500°C, iar în condiţii de umiditate ridicată şi aport redus de aer, temperatura se situează în jurul
valorii de 300°C şi uneori chiar sub această valoare.
Pentru detectoarele de temperatură este important a se determina modul cum variază temperatura în
diferite puncte ale spaţiului protejat.
În condiţiile în care, în spaţiul protejat, nu există mişcări ale aerului provocate de diferite deschideri
sau instalaţii de ventilare-climatizare, fluxul de gaze fierbinţi formează deasupra focarului un con orientat cu
baza către partea superioară a încăperii, în interiorul acestui con are loc mişcarea în plan vertical a gazelor şi
a altor produse rezultate din ardere.
Degajarea de energie calorică pe durata arderii diferitelor substanţe şi materiale combustibile este
dependentă de puterea calorifică inferioară şi de viteza de ardere. De exemplu, dacă se ard materiale cu
viteze de ardere mici, atunci cantitatea de energie calorică ce se degajă în unitatea de timp va fi relativ mică,
chiar şi în cazul în care puterea calorifică are o valoare mare. Acelaşi fenomen are loc şi atunci când
materialele care ard prezintă o viteză mare de ardere, dar au o putere calorifică redusă. Dimpotrivă, atunci
când ard materiale cu puteri calorifice ridicate şi viteze de ardere mari, are loc o degajare importantă de
energie calorică. Aceasta se transferă mediului înconjurător şi acţionează atât asupra celorlalte materiale
combustibile, pregătindu-le pentru aprindere, cât şi asupra elementelor de construcţie.

4.3. Radiaţia flăcărilor ca parametru de incendiu

11
 După cum s-a arătat, energia care se degajă la incendii nu se propagă numai prin convecţie, ci şi prin
radiaţie. După cum se ştie, orice corp aflat la o temperatură mai mare de zero absolut emite radiaţii. Pe
măsură ce temperatura corpului creşte şi radiaţia emisă de el va creşte atât în intensitate, cât şi în frecvenţă.
Radiaţia emisă de corpurile calde este de natură electromagnetică. Totalitatea undelor electromagnetice
constituie spectrul undelor electromagnetice, care, în funcţie de lungimea de undă, poate fi împărţit în mod
convenţional în mai multe domenii, conform tabelului de mai jos.

Domeniul spectral Lungimea de undă

Radiaţii gamma sub 0,04Å
Radiaţii Roentgen 0,04 - 50 Å
Radiaţii ultraviolete 50 - 4000 Å
Radiaţii vizibile 4000 - 7600 Å
Radiaţii infraroşii 0,76 - 420 µm
Unde radio 0,5 - 20 km
Unde de joasă frecvenţă peste 20 km
1 Å (Angström) = 10-10 m

Spectrul flăcărilor
Flăcările, rezultat exclusiv al arderii gazelor, radiază energie atât în domeniul vizibil, cât şi invizibil al
spectrului.
Procesul de schimb de masă şi căldură joacă un rol esenţial în fenomenele de aprindere şi determină
în mare măsură dimensiunile geometrice ale flăcării, câmpurile de temperaturi în flacără, precum şi
proprietăţile radiante ale acesteia.
Cum transportul masei necesită coeziuni moleculare cu mai multe ordine de mărime mai mari decât
necesită reacţia chimică, flăcările care au substanţa oxidantă separată de combustibil sunt flăcări de difuzie.
Flăcările rezultate în urma arderii unui amestec combustibil, care are substanţa oxidantă într-un anumit raport
pregătit din timp, sunt cunoscute sub denumirea de flăcări de preamestec. Caracteristicile radiante ale
flăcărilor sunt determinate de temperatura care se realizează la ardere, cât şi de structura flăcării. Structura
compoziţională a flăcării depinde de natura şi modul de ardere a combustibilului.
Unele flăcări sunt luminoase, altele neluminoase. Luminozitatea este cu atât mai mare, cu cât în
flăcări se găsesc mai multe particule solide în stare de incandescenţă, în special carbon.
Astfel, la arderea lemnului, flacăra este vizibilă datorită particulelor numeroase de carbon care se
degajă în procesul de ardere, pe când la arderea hidrogenului şi oxidului de carbon în stare pură se degajă o
flacără aproape invizibilă.
Emisia de energie electromagnetică, mai mult sau mai puţin intensă, este o consecinţă a stării de
excitaţie provocată de energia termică a flăcării şi poate apare sub formă de benzi sau linii spectrale.
Spectrul continuu emis de particulele de carbon încinse este similar cu cel produs de un corp negru şi
prezintă variaţii ale energiei radiante în funcţie de lungimea de undă. Energia radiantă are valori importante în
banda 1-5 um corespunzătoare domeniului radiaţiilor infraroşii, dar cu maxime corespunzătoare lungimilor de
undă situate în jurul valorilor de 2,1; 2,7 şi 4,2 µm.
În domeniul radiaţiilor ultraviolete, pentru flacăra de acetilenă, există un maxim de energie în jurul
valorii de 330 nm, corespunzător domeniului de radiaţii ultraviolete.
Modulaţia flăcărilor
O caracteristică deosebit de importantă a radiaţiei electromagnetice emisă de flăcările de difuzie
constă în aceea că nivelul radiaţiei nu este constant, ci variază.
Această caracteristică trebuie înţeleasă în sensul că, de exemplu, pentru o anumită lungime de undă,
energia radiată nu se menţine constantă în timp, ci variază cu o anumită frecvenţă în jurul unei valori medii.
Măsurătorile efectuate la un incendiu experimental de lichide inflamabile au scos în evidenţă că energia
radiată este modulată în domeniul 1,5-10 Hz, frecvenţele scăzute fiind asociate incendiilor cu suprafaţa mare
de ardere. Frecvenţa de modulaţie a radiaţiei emisă de flăcări este dependentă şi de curenţii de aer. Astfel, de
exemplu, prin arderea unei cantităţi de petrol într-un vas cu diametrul de circa 15 cm, în aer liniştit, se obţine

12
un vârf de maxim pentru frecvenţa între 3 şi 5 Hz, iar în condiţiile unui curent de aer cu o viteză de 1,8 m/s
maximul se deplasează către valoarea de 2 Hz.
Profunzimea modulaţiei constituie un alt aspect important al radiaţiei flăcărilor, înţelegându-se prin
aceasta cât de mari sunt deviaţiile de energie radiată faţă de valoarea medie a energiei luată ca referinţă.
Profunzimea sau mărimea modulaţiei radiaţiei depinde de natura combustibilului care arde.
În cazul incendiilor de lichide inflamabile, radiaţia este, în principal, datorată flăcărilor, iar profunzimea
de modulaţie este de circa 20% din totalul radiaţiei.
În cazul incendiilor de materiale combustibile solide, de exemplu lemn, radiaţia este parţial produsă de
flăcări şi parţial de combustibilul incandescent, profunzimea de modulaţie fiind de circa 5%.
Deoarece detectoarele de flacără trebuie să depisteze apariţia incendiului încă din faza când acesta
este de dimensiuni reduse, este necesar a se cunoaşte modul cum are loc creşterea debitului de radiaţii
electromagnetice emise la arderea diferitelor tipuri de combustibili.
După cum se ştie, creşterea şi atingerea valorilor maxime ale debitului de radiaţii sunt mult mai rapide,
în cazul arderii lichidelor inflamabile în raport cu arderea unor materiale combustibile solide.
Experimentările efectuate prin arderea în anumite condiţii a unui combustibil lichid (petrol) au condus
la următoarele rezultate:
- în circa 0,3 secunde de la aprindere, energia radiată a ajuns la aproximativ 30% din
valoarea maximă;
- debitul de radiaţie atinge valoarea maximă şi se stabilizează în aproximativ 15 secunde.
La arderea unui combustibil solid (lemn), s-au înregistrat următoarele valori;
- în circa 60 secunde de la aprindere, energia radiată ajunge la aproximativ 10% din
valoarea maximă;
- energia radiată atinge valoarea maximă după circa 3 minute de la iniţiere.
Experimental, s-a constatat că radiaţia provenită de la flăcările unui incendiu prezintă, în domeniul
infraroşului, un maximum pentru lungimea de 4,5 µm.
Până în prezent, la majoritatea detectoarelor de flacără, se utilizează pentru semnalizarea incendiilor,
benzile de 4,5 şi 2,7 µm în domeniul infraroşu şi zona de 2100 - 2900 Å în domeniul ultraviolet.
Cu toate că şi alte linii spectrale pot prezenta interes, este important ca detectorul de flacără să aibă o
sensibilitate bună la un număr cât mai mare de incendii de diverse tipuri, deci detectorul de flacără să fie
relativ universal. Întrucât, practic, un număr mare de incendii este legat de arderea unor materiale şi substanţe
organice (care, în majoritate, conţin carbon şi hidrogen), apare ca necesară utilizarea liniilor spectrale
corespunzătoare (care se emit la arderea unor astfel de substanţe) întâlnite frecvent.

13
 UCS5 – Instalarea sistemelor de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu

Tema 19

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND SISTEMELE DE DETECTARE, SEMNALIZARE

ŞI ALARMARE LA INCENDIU

1. Scopul şi funcţionarea de principiu a instalaţiilor automate de semnalizare a incendiilor

Conform Normativului P 118/3-2015, o instalaţie de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu

(IDSAI) este un ansamblu complex de echipamente electrice care are rolul de a asigura supravegherea unei
clădiri sau incinte, în vederea detectării, semnalizării şi avertizării asupra izbucnirii unui incendiu, în timp util
intervenţiei, în sensul localizării şi acţionării împotriva acestuia.
Rolul unei instalaţii de semnalizare a incendiilor constă, prin supravegherea permanentă a spaţiului
protejat, în depistarea corectă şi precoce a prezenţei incendiului şi în declanşarea sistemelor de alarmare
şi/sau de protecţie cel mai bine adaptate unei intervenţii rapide şi eficiente.
Detectarea incendiilor trebuie să fie precoce şi lipsită de alarme false, precisă, controlabilă şi
înzestrată cu funcţiuni de autocontrol.
La apariţia unui semnal de incendiu, care poate proveni de la detectoarele automate sau
declanşatoarele manuale de semnalizare, centrala de semnalizare declanşează alarma de incendiu locală. În
situaţia în care nu se interpune o intervenţie umană (a operatorului centralei) într-un timp prestabilit, centrala
de semnalizare îşi continuă programul, declanşând alarma generală de incendiu. Aceasta poate declanşa
alarma externă de incendiu, acustică şi optică, destinată avertizării persoanelor din obiectiv şi după caz, a
serviciilor pentru situaţii de urgenţă.
Concomitent cu executarea acestor operaţii, instalaţia poate executa, în funcţie de complexitatea
echipamentelor ce o compun şi de programul prestabilit, activarea comenzilor pentru dispozitive de alarmare
de evacuare, a dispozitivelor de protecţie (închiderea uşilor antifoc, deschiderea trapelor de evacuare a
fumului şi gazelor fierbinţi, oprirea instalaţiilor de climatizare-ventilare, punerea în funcţiune a instalaţiilor de
suprapresiune pe căile de evacuare, întreruperea alimentării cu energie electrică a utilajelor, etc) şi
declanşarea instalaţiilor de stingere (dioxid de carbon, inergen, aerosoli, etc).

Fig. 1: Exemplu de buclă de detecţie

1
 Modul cum se tratează semnalul provenit de la dispozitivele de iniţiere a alarmei diferă de la sistem la
sistem. Astfel, la unele sisteme, semnalul de alarmă provenit de la un detector este afişat imediat la centrala
de semnalizare ca alarmă de incendiu. La alte sisteme, alarma de incendiu este semnalizată numai după o
temporizare de ordinul secundelor. Sistemele de fabricaţie recentă realizează o verificare a semnalului de
incendiu, dacă este sau nu real, prin întreruperea tensiunii de alimentare a detectoarelor de incendiu, şi numai
dacă se confirmă existenţa semnalului de incendiu consecutiv de două sau mai multe ori, doar atunci centrala
validează semnalul ca alarmă de incendiu.
Instalaţiile de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu trebuie să se proiecteze în conformitate cu
prevederile normativului şi ale reglementărilor tehnice specifice.
Toate dispozitivele conectate la sistem trebuie alese în conformitate cu prevederile SR EN 54-13.
Trebuie respectate toate restricţiile referitoare la proiectarea şi planul de montare a sistemului oferite în tema
de proiect.
Părţile componente trebuie să fie în conformitate cu părţile corespondente ale normativului şi cu părţile
corespunzătoare din SR EN 54. Dispozitivele care nu includ un element de decizie nu pot fi conforme cu
partea corespondentă a prezentului normativ decât dacă ele sunt conectate la partea din sistem care include
elementul de decizie.
Conformitatea unei componente cu normativul nu garantează că această componentă funcţionează în
mod corect când este conectată la o altă componentă din normativ care-i corespunde (de exemplu un
echipament de control şi semnalizare cu un detector de caldură), numai dacă ambele componente verificate
împreună satisfac condiţiile pentru un sistem.

2. Echipamentul de control şi semnalizare (centrala de semnalizare)

Echipamentul de control şi semnalizare (ECS) este componenta IDSAI prin intermediul căreia alte
componente ale aceluiaşi sistem sunt alimentate cu energie şi care este utilizată pentru:
a) a recepţiona semnale de la detectoare şi/sau declanşatoare manuale de alarmare;
b) a determina dacă aceste semnale corespund unei condiţii de alarmă;
c) a indica optic şi acustic o condiţie de alarmă;
d) a indica locul pericolului de incendiu;
e) a înregistra (dacă este posibil) oricare din aceste informatii
şi pentru:
f) a monitoriza funcţionarea sistemului în scopul avertizării optice şi acustice a oricărui
defect (scurtcircuit, întreruperea căii de transmisie/comandă, defect în alimentarea cu
energie);
g) a transmite semnalul de alarmă (dacă se cere) la dispozitivele de alarmă la incendiu
şi/sau către serviciul de pompieri, direct sau prin intermediul unui echipament de
transmisie a alarmei la incendiu;
h) a transmite comanda la un echipament de protecţie împotriva incendiului (acţionare
pompe incendiu, sprinklere, sprinklere deschise, etc).
Funcţia de bază a centralei de semnalizare constă în a răspunde automat la semnalele de incendiu
provenite de la detectoarele automate sau declanşatoarele manuale de semnalizare. Este necesar ca centrala
să poată recepţiona simultan semnalele de incendiu furnizate de circuite de semnalizare distincte.
Selectivitatea în afişarea semnalelor optice de incendiu constituie un criteriu de bază în construcţia centralelor
de semnalizare. Prin această funcţie, se asigură identificarea fiecărui circuit, în stare de alarmă, astfel încât să
poată fi localizate zonele de unde provin semnalele de incendiu.
Semnalizările optice de incendiu afişate de centrală trebuie să fie uşor identificate, iar lumina produsă
trebuie să fie de culoare roşie. Dispozitivele optice aferente acestor semnalizări trebuie să aibă inscripţionat
cuvântul „INCENDIU" sau alt simbol sugestiv.
Semnalizările optice de incendiu sau defect afişate de centrală nu trebuie să poată fi anulate, decât
atunci când a încetat cauza care le-a produs. Spre deosebire de acestea, semnalizările acustice locale pot fi

2
anulate, dar cu menţiunea ca un semnal de incendiu sau defect recepţionat ulterior acestei operaţii să
conducă în mod automat, în centrală, la o nouă semnalizare acustică de incendiu, respectiv defect.
Prioritatea alarmei de incendiu constituie o altă caracteristică importantă a centralei de semnalizare.
Prin această funcţiune, semnalul de incendiu transmis la echipamentul de control şi semnalizare, simultan cu
un semnal de defect sau după acesta, conduce la declanşarea alarmei de incendiu. Semnalul de defect este
înregistrat, memorat şi pus în evidenţă, în mod optic, prin dispozitive speciale aferente centralei. Prioritatea
alarmei de incendiu este deosebit de importantă, în special pentru acele tipuri de centrale care - prin
construcţie - au un singur dispozitiv acustic de alarmare (montat în centrală) ce serveşte atât semnalizării de
incendiu, cât şi de defect.
Prin funcţia de autocontrol, echipamentul de control şi semnalizare supraveghează integritatea
circuitelor exterioare şi starea unor echipamente cu care se interconectează. Deranjamentele (defectele)
intervenite în instalaţie sunt puse în evidenţă prin semnale optice şi acustice distincte de semnalizare de
alarmă de incendiu.

Fig. 2: Diverse tipuri de echipamente de control şi semnalizare

Este necesar să fie semnalizate ca defect:

- scurtcircuitarea sau întreruperea conductoarelor la care se conectează detectoarele de incendiu,
declanşatoarele manuale, dispozitivele acustice de alarmă exterioară, inclusiv scoaterea din circuit a unui
detector;
- defectarea siguranţelor fuzibile sau a altor dispozitive cu rol similar, care condiţionează
recepţionarea, producerea şi transmiterea semnalizărilor de incendiu;
- lipsa sau valoarea necorespunzătoare a tensiunii surselor de electro-alimentare (de bază şi de
rezervă);
- punerea la masă (pământ) a altor elemente decât cele destinate special prin proiectare acestui
scop.
Se recomandă ca ECS să asigure monitorizarea unei arii de maxim 10000 m2, dar nu mai mult de 512
detectoare.
În cazul utilizării unui echipament de control şi semnalizare, vor fi asigurate următoarele:
a) documentele de referinţă pentru ECS, după caz SR EN 54-2:2000+A1:2007 sau SR EN
12094-1:2004 (dacă ECS gestionează o instalaţie de stingere cu gaz), precum şi alte
reglementări tehnice echivalente, pentru utilizarea preconizată;
b) ECS cu una sau mai multe zone de stingere dotate cu microprocesor, memorie de
evenimente care poate fi descărcată sau citită de la panoul central;
3
 c) ECS trebuie să dispună de afișaj de semnalizare sinoptic, iar cele cu afișaj alfanumeric,
cu posibilitatea afișării mesajelor și în limba română. Memoria de evenimente va putea fi
descărcată sau citită pe afișajul local;
d) liniile de comandă vor fi monitorizate;
e) în cazul defectelor sau al avariilor funcţionale la un element component, doar o zonă de
stingere nu va putea fi controlată.
Dacă numărul de detectoare a căror stare prelucrată de ECS este mai mare de 512, atunci vor fi
operaţionale cel puţin:
a) un al doilea afişaj alfanumeric care are şi interfaţă electronică, gata de operare, sau
b) un echipament de înregistrare ce permite citirea rapidă (ca de exemplu o imprimantă).
În cazul în care unitatea centrală funcţionează în regim de avarie, aceasta va trebui să semnalizeze
starea de alarmă.
Unităţile centrale de procesare, un concentrator sau un echipament de semnalizare şi de control care
sunt instalate în sisteme cu peste 512 detectoare, cu o întindere totală de peste 10000 m2, trebuie sa aibă un
sistem redundant de procesare. Astfel, în cazul unei avarii la unitatea centrală de procesare, se asigură
procesarea semnalelor recepţionate de la zonele de detectare.
Defectele apărute pe circuitele de intrare/ieşire ale modulelor de interfaţă sau ale modulelor de control
nu vor afecta calea de transmitere a semnalelor către echipamentul de control şi semnalizare.
Proiectarea instalaţiei de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu trebuie efectuată astfel încât
aceasta să semnaleze prezenţa unui defect în cazul oricărei căi de transmisie (sau oricăror echipamente
monitorizabile) care necesită o indicare a avariei şi/sau în cazul unui circuit deschis sau scurt-circuit la cablu
de alimentare.
Dacă spaţiul protejat are o arie mai mare de 10000 m2 sau mai mult de 1000 de
elemente (detectoare), trebuie prevăzut un sistem de management al situaţiilor de pericol,
pentru a facilita identificarea zonei de unde s-a făcut alarmarea.

3. Declanşatoare manuale

Declanşatorul manual reprezintă dispozitivul prin intermediul căruia se poate semnaliza manual, de
către om, apariţia unui incendiu (fig. 3). Cu toată răspândirea din ce în ce mai mare a detectoarelor automate
de incendiu în instalaţiile de semnalizare, declanşatoarele manuale sunt utilizate, încă, pe scară largă,
deoarece prezintă o construcţie simplă şi au siguranţă ridicată în exploatare. Folosirea declanşatoarelor
manuale în cadrul instalaţiilor automate de semnalizare a incendiilor este justificată şi prin faptul că, în anumite
situaţii, incendiul poate fi observat de către un om înainte de declanşarea unui detector automat şi ca atare
este raţional ca instalaţiile să se prevadă şi cu această posibilitate.

Fig. 3: Declanşatoare manuale

Declanşatoarele manuale de alarmare, după metoda de activare, sunt:

4
 - de tip A - cu activare directă - la care schimbarea stării de alarmă este iniţiată, fără a fi nevoie de
o altă acţiune manuală, când elementul de siguranţă este spart sau deplasat;
- de tip B - cu activare indirectă - la care pentru schimbarea stării de alarmă este nevoie de o
acţiune manuală separată după ce elementul de siguranţă este spart sau deplasat.
Declanşatoarele manuale din spaţiul protejat trebuie să aibă aceeaşi metodă de funcţionare şi,
preferabil, să fie de acelaşi tip. Acestea se marchează clar, vizibil, pentru a putea fi diferenţiate de dispozitive
prevăzute în alte scopuri, astfel încât să fie identificate uşor şi să fie accesibile.
Declanşatoarele manuale de alarmare vor fi amplasate pe căile de evacuare în caz de incendiu, în
imediata vecinătate a fiecărei uşi care face legătura cu scara de evacuare în caz de incendiu şi la fiecare
fiecare ieşire în exterior, astfel încât nicio persoană să nu fie nevoită să parcurgă o distanţă mai mare de 30 m
pentru a ajunge la un declanşator manual de alarmă.
Distanța maximă de parcurs din orice punct al clădirii până la cel mai apropiat declanșator de alarmă
nu va depăși 20 m în cazul clădirilor înalte sau cu aglomerări de persoane, respectiv 15 m la clădirile foarte
înalte ori cu persoane care nu se pot evacua singure.
Declanşatoarele manuale de alarmare trebuie să fie amplasate la vedere, să fie uşor de identificat şi
uşor accesibile.
Declanşatoarele manuale de alarmare trebuie montate la o înălţime între 1,2 m şi 1,5 m deasupra
pardoselii, dacă producătorul nu impune alte condiţii.
În spaţiile unde se află persoane cu dizabilităţi locomotorii declanşatoarele manuale de alarmare se
vor amplasa astfel încât să fie accesibile acestora.
Principiul care stă la baza funcţionării declanşatoarelor manuale este mecanic şi constă, în funcţie de
varianta constructivă a aparatului, în închiderea sau deschiderea unor contacte.
Datorită siguranţei mai ridicate în transmiterea semnalizării de incendiu, în instalaţiile de semnalizare
se utilizează cu precădere declanşatoarele manuale care, în starea normală de veghe, prezintă un contact
normal închis (CNI), iar în alarmă contact normal deschis (CND). Această cerinţă a rezultat din practică, unde
s-a constatat că datorită unei întreţineri defectuoase în special a elementelor de etanşeizare în locurile cu mult
praf, umezeală, substanţe corozive, etc, transmiterea semnalizării de incendiu nu s-a mai putut face la
acţionarea butonului, datorită oxidării sau depunerii prafului pe contactele din interiorul aparatului.
La unele tipuri de declanşatoare manuale există şi posibilitatea realizării unei legături fonice cu
centrala de semnalizare, legătură ce se stabileşte, în mod automat, după acţionarea acestuia pentru
transmiterea semnalizării de incendiu. Aceste tipuri de declanşatoare sunt deosebit de utile, întrucât operatorul
de serviciu se poate informa cu date privind natura şi amploarea incendiului.
Din punct de vedere al construcţiei, declanşatoarele manuale se fabrică în variantele:
- pentru medii normale destinate amplasării în interiorul construcţiilor sau în exteriorul acestora;
- pentru medii explozive (de interior şi exterior).

4. Dispozitive de alarmare

4.1. Generalităţi privind avertizarea persoanelor

În fiecare an, pe plan mondial, incendiile provoacă zeci de mii de decese, sute de mii de răniţi şi pierderi
materiale inestimabile. Incendiile provoacă, în multe ţări, pierderi de vieţi omeneşti cu mult mai mari decât cele
înregistrate în multe alte calamităţi. De asemenea, în alte ţări, incendiile se situează pe locul doi în ceea ce
priveşte cauzele de deces.
Datele statistice, înregistrate la un număr important de incendii, au scos în evidenţă că ponderea cea
mai importantă, la originea deceselor, revine fumului, gazelor toxice şi arsurilor. Acest lucru este ilustrat în
tabelul de mai jos.

5
 Originea deceselor în incendii

Nr.crt. Cauza deceselor [%]

1 Fum şi gaze toxice 62,4
2 Arsuri 26,0
3 Alte răniri 10,2
4 Crize cardiace 0,6
5 Alte cauze 0,8

Cu privire la cauzele şi locurile de iniţiere ale incendiilor produse în complexele hoteliere din Statele
Unite ale Americii şi Canada, datele statistice publicate, scot în evidenţă că fumatul în încăperi constituie o
cauză importantă de incendii. Datele sunt publicate de N.F.P.A. (National Fire Protection Association).

Cauze şi locuri de iniţiere a incendiilor în complexe hoteliere

Nr. crt. Cauze [%] Locuri de iniţiere [%]

1 Fumatul 40,7 Camere 37,6
2 Instalaţii electrice 12,4 Magazine, depozite 13,8
3 Aparate electrice 4,2 Holuri, scări interioare 25,1
4 Aparate de bucătărie 6,2 Plafoane false 6,1
5 Aparate de încălzit 4,8 Camere de serviciu 6,9
6 Instalaţii de ventilare condiţionare 1,4 încăperi tehnice 5,2
7 Materiale inflamabile 13,1 Din exterior 0,4
8 Alte cauze 17,1 Alte locuri 4,9

Din punct de vedere tehnic, fumul este o suspensie de particule lichide şi solide într-un mediu gazos. La
fum, mediul gazos este amestecul de gaze degajate din ardere şi aer. Fără îndoială, pericolul principal pe care
îl prezintă fumul pentru oameni constă în dificultatea care se creează pe timpul evacuării datorită reducerii
vizibilităţii. Acest pericol este amplificat când fumului i se asociază gazele toxice şi căldura, rezultate în urma
arderii.
Din datele experimentale, rezultă că, în unele cazuri concentraţiile periculoase ale fumului pe căile de
evacuare clasice executate din materiale incombustibile se pot forma în timp foarte scurt, circa 3-4 minute,
înainte ca temperatura sau toxicitatea gazelor de ardere să atingă parametrii critici.
Reducerea vizibilităţii pe căile de evacuare depinde, în principal, de compoziţia şi concentraţia fumului,
mărimea şi geometria particulelor, intensitatea luminoasă şi natura surselor de iluminare.
Din practică, a rezultat că, la incendiile care au avut loc la magazinele comerciale şi hoteluri, umplerea
acestora cu fum (spaţii de vânzare, căi de evacuare, scări, etc) se realizează, în general, în 10-15 minute.
Din analiza comportării oamenilor la incendii s-a putut trage concluzia că, în general, persoanele
neavizate nu şi-au putut imagina uşurinţa cu care se poate răspândi fumul în clădire, precum şi consecinţele
deosebit de grave pe care le poate avea pentru ocupanţi inundarea cu fum a căilor de evacuare. Totodată, s-a
dovedit faptul că, atunci când oamenii sunt supuşi unor exerciţii regulate de evacuare şi obişnuiţi să
reacţioneze în caz de incendiu, evacuarea reală se realizează, în mod rapid, ordonat şi fără panică.
Una din reacţiile la incendiu este fuga provocată de panică sau pierderea autocontrolului, urmată de
fuga neraţională. Aspecte ale fugii provocate de panică, cuprind, printre altele, teama unei posibile închideri a
persoanelor în interiorul clădirii în timp ce mai există încă speranţa de a se putea salva şi persoanele implicate
au senzaţia puternică de neajutorare împreună cu sentimentul de izolare sau însingurare, totodată, se
precizează că este posibil ca această comportare se va accentua în viitor din cauza clădirilor înalte şi
existenţa unor materiale periculoase ca de exemplu cele radioactive.
Un rol deosebit de important în ansamblul măsurilor de protecţie care vizează asigurarea unei
securităţi ridicate a oamenilor în caz de incendiu revine şi instalaţiilor de semnalizare a incendiilor. În funcţie
de necesităţi, se va prevedea echiparea clădirilor cu instalaţii complexe de semnalizare a incendiilor. În
principal, aceste sisteme trebuie să asigure:

6
 - detectarea automată a începuturilor de incendiu atât în spaţiile circulabile, cât mai ales în spaţiile
auxiliare şi în acele încăperi în care incendiul ar putea evolua nestânjenit, fără a putea fi observat în timp util;
- anunţarea incendiului la punctul de permanenţă al obiectivului, prin declanşatoare manuale de
semnalizare şi telefoane de interior, precum şi la serviciul de pompieri. Ultima cerinţă este obligatorie în cazul
obiectivelor cu aglomerări de persoane;
- alarmarea operativă a personalului de serviciu, care trebuie să realizeze prima intervenţie şi
asigurarea organizată a evacuării;
- avertizarea ocupanţilor din clădire asupra pericolului de incendiu şi transmiterea de instrucţiuni
(mesaje) pentru evitarea panicii şi dirijarea diferenţială a acestora pe căile de evacuare.
O atenţie deosebită trebuie acordată realizării sistemelor de alarmare a persoanelor în scopul evacuării
clădirii în caz de incendiu. Totodată, pentru a se preîntâmpina panica, se recomandă ca semnalele destinate
personalului de serviciu - cu atribuţii în caz de incendiu - să fie astfel alese încât semnificaţia lor să fie
înţeleasă numai de acesta fără ca restul ocupanţilor din clădire să perceapă starea de alarmă instituită.
Practica a demonstrat că cel mai indicat tip de detector utilizat pentru asigurarea protecţiei oamenilor
este detectorul de fum. Celelalte tipuri de detectoare, termice şi de flăcări, se vor utiliza ca dublură a
detectoarelor de fum sau numai în acele spaţii în care incendiul în faza incipientă se manifestă rapid prin
creşteri de temperatură sau flăcări. În mod deosebit, toate căile de evacuare şi traseele de circulaţie
obligatorie, în caz de incendiu, se vor proteja cu detectoare de fum.
Pentru a se putea asigura securitatea oamenilor, este necesar ca detectoarele de fum să reacţioneze
înainte ca atenuarea vizibilităţii produsă de fum pe căile de evacuare să atingă 0,5 dB/m, ceea ce corespunde
la o vizibilitate de 15 m. Acest lucru impune, practic, utilizarea unor detectoare cu sensibilitate ridicată. Cel mai
adesea se folosesc, în acest scop, detectoarele cu cameră de ionizare şi detectoarele optice de fum.
În unele ţări, datorită numărului mare de decese înregistrate în locuinţele particulare, este obligatorie
utilizarea detectoarelor de fum de tipul autonom. Acestea pot funcţiona o durată mare de timp, circa 1 an,
alimentate de la baterii de 9 Vcc. Intensitatea acustică produsă de dispozitivul local de alarmare pentru
incendiu este de peste 80 dBA, suficientă pentru a trezi persoanele din încăpere. Aparatele sunt prevăzute şi
cu semnalizări acustice şi/sau optice prin care se atenţionează posesorii asupra necesităţii înlocuirii bateriilor,
în termen de 10-30 zile. Studii întreprinse în scopul stabilirii eficienţei protecţiei oamenilor au scos în evidenţă
faptul că numărul victimelor produse de incendiu poate scădea până la 20%, comparativ cu situaţiile în care
nu sunt folosite astfel de aparate.

4.2. Clasificare, elemente componente

Rolul instalaţiilor de alarmă pentru evacuare, în caz de incendiu, constă în avertizarea ocupanţilor
asupra necesităţii evacuării de urgenţă a clădirii.
Orice alarmă destinată ocupanţilor clădirii trebuie transmisă cel puţin prin semnal acustic. Acestea pot
fi dispozitive de alarmare tonală şi sisteme de alarmare vocală.
În funcţie de destinaţia clădirii şi/sau utilizatorii clădirii, dispozitivele de alarmare transmit semnalul de
alarmare în moduri diferite, prin:
a) semnal acustic;
b) semnal optic;
c) mesaj vocal (preînregistrat sau utilizînd un operator uman);
d) mesaj printr-un dispozitiv cu semnal tactil (de exemplu vibraţii).
În clădirile unde utilizatorii clădirii pot fi persoane neinstruite în privinţa procedurilor de intervenţie la
incendiu, pentru transmiterea mesajelor de alarmare la incendiu se recomandă utilizarea semnalelor de
alarmare vocală.

4.3. Criterii de proiectare şi realizare

Dispozitive de alarmare acustice (conform SR EN 54-3)

7
 Trebuie instalate cel putin 2 dispozitive de alarmare într-o instalaţie, chiar dacă nivelul de sunet
recomandat poate fi atins cu un singur dispozitiv. Trebuie instalat cel puţin un dispozitiv de alarmare pentru
fiecare compartiment de incendiu.
În zonele de alarmare în care semnalele sonore nu pot fi recepţionate din motive diferite (de exemplu:
zgomotul de fundal este excesiv, persoane cu disabilităţi fizice) semnalul acustic va fi dublat de semnal optic
şi/sau tactil.
Nivelul sunetului furnizat va fi în aşa fel încât semnalul de alarmare să fie auzit imediat peste oricare
zgomot ambiental.
Sunetul alarmei de incendiu va avea un nivel cu cel puțin 5 dB deasupra oricărui alt sunet care ar
putea să dureze pe o perioadă mai mare de 30 de secunde, dar nu mai mic de 65 dB. Dacă alarma are scopul
de a trezi persoane din somn, atunci nivelul minim trebuie să fie de 75 dB.
Aceste niveluri minime vor fi atinse în oricare punct în care sunetul de alarmă trebuie să fie auzit.
Nivelul sunetului nu trebuie să depăşească 120 dB la o distanţă de 1 m de receptorul de alarmă.
Nivelul sunetului se măsoară cu aparate de măsură special concepute în conformitate cu SR EN
61672, tip 2, cu răspuns încet.
Caracteristicile sunetului utilizat pentru alarmare vor fi aceleaşi în toate părţile clădirii.
Pentru a preveni apariţia unor niveluri mari ale sunetului care ar putea apărea în anumire zone, se
recomandă utilizarea unui număr mai mare de dispozitive de alarmare cu cu nivel redus al intensităţii sunetului,
decât un număr mai mic de dispozitive de alarmare cu un nivel al sunetului mai mare.

Dispozitive de alarmare care transmit semnalul prin mesaj vocal (conform SR EN 54-16 şi SR
EN 54-24)
În cazul folosirii de mesaje preînregistrate, sistemul trebuie proiectat în aşa fel încât să nu poată activa
simultan mai multe module de comunicare.
Accesul la interfaţa de comandă a sistemelor de adresare publică, în caz de incendiu, trebuie limitat la
persoanele desemnate în acest scop în condiţiile legii.
Trebuie iniţiată o alarmă potrivită (fie înregistrată dinainte sau sintetizată) care poate fi transmisă
automat ca răspuns la o alarmă de incendiu, imediat sau cu întârziere (corespunzător procedurii aplicate în
caz de incendiu); această transmisie nu trebuie să depindă de prezenţa unui operator.
Toate mesajele vocale să fie în limba română, clare, scurte, fără ambiguităţi, inteligibile şi, pe cât
posibil, prestabilite. Atunci când este cazul pot fi şi într-o altă limbă.
Nivelul intensităţii sunetului în cazul mesajului vocal trebuie stabilit ca la dispozitivele de alarmare
acustice, dar va trebui să fie cu cel puţin 10 dB peste nivelul oricărui sunet care este probabil să persiste pe o
durată mai mare de 30 s.
Transmiterea mesajelor vocale în caz de incendiu trebuie concepută şi realizată astfel încât acestea
să nu fie confundate cu alte mesaje vocale (de exemplu, mesajul privind pauza de masă, începutul sau
sfârşitul programului), fiind necesară încetarea acestora în momentul transmiterii mesajelor vocale de
alarmare la incendiu.
Intervalul de timp dintre două mesaje succesive nu trebuie să depăşească 30 de secunde.
În cazul unei alarme de incendiu trebuie să rămână în funcţiune numai modulul de comunicare,
generatorul de mesaj sau microfonul care deserveşte IDSAI. Acestea trebuie menţinute astfel încât să poată fi
transmise anunţuri sau instrucţiuni referitoare la cazurile de urgenţă.
Cel puţin un microfon folosit în caz de incendiu va fi instalat lângă echipamentul de control şi de
semnalizare (ECS).
Pot fi prevăzute mai multe echipamente de transmitere a mesajelor vocale (de exemplu, microfoane
suplimentare care să deservească IDSAI), însă proiectarea sistemului trebuie să se facă astfel încât să nu fie
posibilă funcţionarea simultană a mai mult de un microfon, un modul de comunicare sau un generator de
mesaje.

Dispozitive de alarmă vizuale (conform SR EN 54-23)

8
 În zone în care nivelul zgomotului ambiental depășește 90 dB, în zone în care este necesară o
protecție la zgomot și în zonele în care se pot afla persoane cu dizabilități auditive, precum și în alte situații
stabilite de proiectanții sistemului de securitate se prevăd numai dispozitivele de alarmare vizuale.
Un semnal optic de alarmare trebuie să fie uşor de sesizat şi de recunoscut în raport cu alte semnale
optice utilizate în clădire. Trebuie să fie vizibil din orice punct al ariei protejate.

5. Detectoare de incendiu

Detectoarele automate de incendiu sunt elemente periferice ale instalaţiilor de semnalizare a

incendiilor prin care se supraveghează, în mod continuu sau la anumite intervale de timp, un parametru fizic
şi/sau chimic asociat incendiului (figura 4). În caz de incendiu, detectoarele declanşează un semnal care este
transmis la centrală prin intermediul circuitelor de legătură.
Oricare ar fi tipul de detector, rolul său într-o instalaţie de semnalizare constă în a depista şi semnaliza
cât mai repede incendiul.

Fig. 4: Diverse tipuri de detectoare

Pentru a acţiona eficient, un detector automat de incendiu trebuie să îndeplinească, în principal,

următoarele caracteristici:
- funcţionare sigură în condiţii specifice de mediu (temperatură, umiditate, curenţi de aer,
concentraţii de praf, etc);
- timp de răspuns rapid în prezenţa parametrului supravegheat;
- stabilitate în timp a pragului de acţionare;
- temporizare pentru eliminarea semnalizărilor false;
- imunitate la semnale perturbatoare;
- consum propriu redus de energie;
- semnalizarea stării de bună funcţionare (veghe);
- construcţie simplă;
- întreţinere şi depanare uşoară.
Pentru a indica intrarea în stare de alarmă, detectoarele de incendiu trebuie să fie prevăzute cu
semnalizare optică locală. Dispozitivele optice utilizate în acest scop trebuie să emită lumină de culoare roşie,
uşor vizibilă de la distanţă. Unele tipuri de detectoare mai au prevăzut suplimentar, faţă de semnalizarea
optică locală, un circuit separat de semnalizare la distanţă. Acest circuit este necesar pentru punerea în
funcţiune a unei lămpi de semnalizare montată într-un loc uşor vizibil pentru situaţiile în care detectoarele sunt
instalate în locuri greu accesibile.
În construcţia detectoarelor, trebuie avut în vedere ca eventualele defecţiuni ale circuitelor, care pot
scoate din funcţiune aparatul sau împiedică iniţierea şi transmiterea semnalului de incendiu la centrală, să fie
semnalizate local şi/sau la centrală, ca atare, de defect.
Factorii care condiţionează alegerea tipului de detector sunt:
9
 a) cerinţe legislative;
b) materialele din zona supravegheată;
c) configuraţia spaţiului (în special înălţimea tavanului);
d) efectele instalaţiei de ventilare şi încălzire;
e) condiţiile ambientale din încăperile supravegheate;
f) posibilitatea declanşării unor alarme false.
Detectoarele utilizate trebuie să fie acelea care vor furniza cea mai rapidă avertizare de încredere. Nu
există un tip de detector adecvat pentru toate aplicaţiile, iar alegerea finală depinde de condiţiile date.
Detectoarele adresabile trebuie să comunice către echipamentul de control şi semnalizare sau să
semnalizeze local starea de defect sau murdărire.
Deoarece niciun detector nu poate corespunde tuturor aplicaţiilor, alegerea finală depinde de anumiţi
parametri specifici. Uneori, pentru anumite aplicaţii, se optează pentru o îmbinare de diferite tipuri de
detectoare.
Detectoarele punctuale de fum şi căldură necesită existenţa unui tavan (sau a unei suprafeţe similare)
pentru a dirija produsele de ardere dinspre conul de ardere. Ca urmare, ele sunt adecvate utilizării în
majoritatea clădirilor, însă sunt în general inadecvate utilizării în exterior.
Detectoarele de flacără se pot utiliza în exterior sau în incinte cu tavane foarte înalte, unde
detectoarele de căldură şi de fum sunt inadecvate.
Detectoarele multisenzor se obţin prin combinarea a două sau mai multe tipuri de detectoare
(fum+căldură sau fum/căldură+flacără) şi prelucrarea semnalelor de fiecare tip cu ajutorul unor calcule
matematice. Astfel se poate face o distincţie mai bună între alarmele reale şi cele false.

5.1. Clasificarea detectoarelor de incendiu

Detectoarele de incendiu se pot clasifica, în principal, după următoarele criterii:

Parametrul de incendiu detectat:

- detector de fum: detector sensibil la particulele produs de combustie şi/sau piroliză suspendate în
atmosferă (aerosoli).
- detector de căldură: detector care răspunde la o creştere de temperatură.
- detector de flacără: detector care răspunde la radiaţia electromagnetică emisă de flăcările unui
incendiu.
- detector de gaz: detector sensibil la produse gazoase de combustie şi/sau descompunere termică.
- detector multisenzor: detector care răspunde la mai mult de un parametru al incendiului.

Modul de răspuns al detectorului la parametrul detectat

- detector static - detector care iniţiază o alarmă când mărimea parametrului măsurat depăşeste o
anumită valoare, pentru un timp suficient;
- detector diferenţial - detector care iniţiază o alarmă când diferenţa (în mod normal mică) între
mărimile parametrului măsurat în două sau mai multe locuri depăşeşte o anumită valoare, pentru un timp
suficient;
- detector de rată de creştere (velocimetric) - detector care iniţiază o alarmă când rata de
schimbare a parametrului măsurat cu timpul depăşeşte o anumită valoare, pentru un timp suficient.

Configuraţia detectorului
- detector punctual: detector care răspunde la parametrul sesizat în vecinătatea unui punct fix.
- detector multipunctual: detector care răspunde la parametrul sesizat în vecinătatea unui număr
de puncte fixe.
- detector liniar: detector care răspunde la parametrul sesizat în vecinătatea unei linii continue.

Posibilitatea de reanclanşare a detectorului

10
 Detector resetabil: detector care, după răspuns, poate fi anclanşat din starea sa de alarmă în starea
sa normală de veghe, din momentul în care condiţiile care au declanşat intrarea lui în stare de alarmă
încetează, fără a fi necesar să se înlocuiască unul din elementele sale.
Detectoarele resetabile se clasifică după cum urmează:
- detector auto-resetabil - detector resetabil care va trece automat el însuşi în starea sa normală de
veghe;
- detector resetabil de la distanţă - detector resetabil care poate fi trecut în starea sa normală de
veghe printr-o operaţie efectuată de la distanţă;
- detector resetabil local - detector resetabil care poate fi trecut în starea sa normală de veghe
printr-o operaţie manuală efectuată la detector.
Detectoarele ne-resetabile se clasifică astfel:
- cu elemente schimbabile - detector la care, după răspuns ca urmare a intrării în stare de
alarmare, trebuie înlocuite una sau mai multe componente pentru a trece în starea sa normal de veghe;
- fără elemente schimbabile - detector care, după răspuns ca urmare a intrării în stare de alarmare,
nu mai poate fi trecut în starea sa normală, de veghe.

Amovibilitatea detectorului
- detector amovibil: detector care este proiectat în aşa fel încât să permită cu uşurinţă demontarea
din poziţia sa normală de funcţionare pentru scopuri de mentenanţă şi service.
- detector inamovibil: detector la care modul de montaj este în aşa fel încât demontarea uşoară din
poziţia sa normală de funcţionare pentru scopuri de mentenanţă şi service nu este posibilă.

Tipul de semnal transmis

- detector cu două stări: detector care generează una din cele două stări de ieşire relativ la
condiţiile de „veghe" sau „alarmă de incendiu".
- detector multi-stare: detector care generează o stare de ieşire dintr-un număr limitat (mai mare de
două) în legătură cu condiţiile de „veghe", „alarmă de incendiu" sau cu alte condiţii anormale.
- detector analogic: detector care generează un semnal de ieşire ce reprezintă valoarea
parametrului sesizat. Acesta poate fi un semnal analogic real (adevărat) sau un echivalent al valorii sesizate
codat digital.

5.2. Tipuri de detectoare

Pentru proiectarea părții de detecţie a unui sistem, este necesar să se stabilească tipul, precum și
locul de amplasare a detectoarelor de incendiu, pentru realizarea obiectivelor propuse. Mai multe tipuri de
detectoare pot răspunde la incendiu, deci este necesar să se compare mai multe sisteme, folosind diverse
combinaţii de detectoare pentru optimizarea performanţelor sistemului şi micşorarea costului de realizare al
acestuia. Prin intermediul sistemului de detecție, se pot măsura semnale specifice ale incendiului sau
fenomene prezente în timpul combustiei.

11
 Fig. 5: Alegerea detectoarelor funcție de tipul de incendiu

5.2.1. Detectoare de căldură

Unele dintre cele mai răspândite detectoare de incendiu aflate în exploatare în instalaţiile de
semnalizare a incendiilor sunt detectoarele termice (figura 5). Acest fapt se datorează în primul rând simplităţii,
robusteţii şi preţului relativ scăzut al aparatelor. Cu toate acestea, detectoarele care funcţionează cu fir sau
aliaj fuzibil au şi anumite inconveniente care nu pot fi neglijate. Dintre acestea, mai importante sunt:
- după fiecare funcţionare, fuzibilul trebuie înlocuit cu un altul bine calibrat;
- inerţia termică a aliajului nu asigură sesizarea destul de rapidă a apariţiei incendiului, în special
dacă gazele fierbinţi nu se propagă direct spre detector;
- aria de supraveghere este redusă, ceea ce face să fie necesară montarea unui număr mare de
detectoare;
- temperatura mediului ambiant influenţează timpul de răspuns.

Fig. 6: Diverse tipuri de detectoare de căldură

Detectoarele de temperatură cu elemente de bimetal cunosc, de asemenea, o mare răspândire.

Funcţionarea acestora se bazează pe proprietatea dilatării inegale a două metale cu coeficienţi diferiţi de
dilatare (de exemplu: alamă şi constantan) sudate pe suprafaţă. Prin încălzirea lamei, datorită dilatării inegale

12
a celor două feţe, aceasta se va curba în direcţia lamei cu coeficient de dilatare mai mic şi, în funcţie de tipul
constructiv, se va închide sau deschide un contact electric.
Spre deosebire de detectoarele cu fuzibil, la cele cu bimetal temperatura de declanşare poate fi
reglată în limite foarte largi. Acest reglaj se realizează prin intermediul unui şurub care presează (tensionează)
lama de bimetal. Limitele uzuale de reglaj sunt cuprinse între 20 şi 100°C. Detectorul cu bimetal are avantajul
faţă de cel cu fuzibil, că practic nu are elemente care să se uzeze în timpul funcţionării. Şi la aceste detectoare
apare inconvenientul influenţei temperaturii mediului, respectiv la acelaşi reglaj, dacă mediul ambiant are o
temperatură mai scăzută, timpul de răspuns este mult mai mare.
Pentru a elimina dezavantajele legate de influenţa temperaturii iniţiale a mediului asupra detectorului
se utilizează detectoarele diferenţiale şi velocimetrice. Indiferent de principiul de funcţionare, detectorul
termodiferenţial iniţiază un semnal de alarmă atunci când diferenţele de temperatură, în două sau mai multe
locuri, depăşesc (pentru o durată de timp suficientă) o anumită valoare prestabilită.
Detectoarele termovelocimetrice funcţionează pe principiul măsurării vitezei de creştere a temperaturii
în unitatea de timp.
Sensibilitatea acestor aparate este de ordinul a 5-8°C/minut. Detectoarele termodiferenţiale şi
termovelocimetrice sunt mai sensibile şi funcţionează mai rapid decât cele termostatice (de maxim). În cele
mai multe situaţii, aceste tipuri de detectoare sunt combinate şi cu funcţiunea de semnalizare termostatică (de
maxim).
Detectoarele pneumatice de temperatură se compun, în principiu, din două camere de aer suprapuse.
Una din camere (compensare) este izolată faţă de atmosfera înconjurătoare. Cealaltă camera (receptoare)
este în legătură directă cu atmosfera. Între cele două camere, se află o membrană metalică elastică care
formează primul electrod. În stare normală, membrana se află în contact cu un vârf metalic prevăzut cu un
şurub de reglaj, care formează cel de-al doilea electrod.
Când temperatura mediului creşte încet, presiunea aerului în cele două camere se echilibrează prin
intermediul ajutajului care face legătura între acestea. În caz de incendiu, temperatura creşte brusc şi - implicit
- membrana este deplasată înspre camera de compensare, întrerupând contactul cu cel de-ai doilea electrod.
Şi aceste tipuri de detectoare, în cele mai multe cazuri, sunt asociate cu funcţia termostatică.
Detectoarele de temperatură cu aliaj fuzibil, bimetal şi pneumatic fac parte din categoria detectoarelor
care nu consumă energie electrică în funcţionare.
Pentru a elimina dezavantajele legate de inerţia termică, relativ mare a senzorilor prezentaţi anterior,
s-au construit detectoare cu elemente semiconductoare. Dintre acestea, cel mai uzual, sunt folosite
termorezistenţele şi termistorii. De regulă, aceste detectoare îndeplinesc o funcţie dublă, termostatică şi
termovelocimetrică.
Funcţionarea acestor tipuri de detectoare se bazează pe variaţia rezistenţei senzorilor sub influenţa
temperaturii. Variaţia de rezistenţă este prelucrată de circuite electronice şi în final transmisă sub formă de
semnal de alarmă la echipamentul de control şi semnalizare.
Detectoarele de căldură sunt în general considerate cel mai puţin sensibile dintre toate tipurile de
detectoare. Un detector de căldură semnalizează atunci când flăcările ating aproximativ o treime din distanţa
de la baza focului la tavan.
Detectoarele de căldură cu gradient de temperatură sau termodiferenţiale se vor utiliza în locuri cu
variaţii lente sau nesemnificative ale temperaturii, în condiţiile activităţii normale, unde alarma trebuie
declanşată la creşteri rapide sau depăşirea unei valori limită a temperaturii.
Detectoarele de prag de temperatură sau termomaximale se vor utiliza în locuri cu variaţii mari de
temperatură în cazul activităţii normale şi unde trebuie semnalizată ca alarmă depăşirea unei valori maxime a
acestei temperaturi.
Clasificarea detectoarelor de căldură punctuale, conform SR EN 54-5:2002, este dată în tabelul de
mai jos.

Clasa Temperatura Temperatura Temperatura Temperatura maximă

Detectorului nominală °C maximă °C minimă de răspuns de răspuns static °C
static °C
A1 25 50 54 65
A2 25 50 54 70
B 40 65 69 85

13
C 55 80 84 100
D 70 95 99 115
E 85 110 114 130
F 100 125 129 145
G 115 140 144 160

5.2.1.1. Detectoare de căldură liniare

În figura 7 se prezintă structura unui detector de temperatură cu polimeri semiconductori.
Patru conductori metalici, fiecare acoperit cu o izolaţie de material plastic semiconductor, sunt plasaţi
într-o manta protectoare de PVC rezistent la temperatură ridicată.

Fig. 7: Structura unui detector liniar de căldură

În general, lungimea standard a cablului care se livrează este de 200 m, diametrul exterior al cablului
fiind de 3,0-4,5 mm. Conductoarele sunt astfel legate încât se formează două circuite electrice distincte. Prin
intermediul centralei de semnalizare, special construită pentru acest tip de detector, se supraveghează
integritatea la o eventuală rupere a unuia dintre cei patru conductori. Creşterea temperaturii peste o anumită
limită conduce la scăderea rezistenţei de izolaţie dintre cele două circuite electrice distincte. Rezistenţa de
izolaţie este continuu supravegheată de către centrala de semnalizare. La reducerea valorii rezistenţei de
izolaţie sub o anumită valoare, se iniţiază semnalul de incendiu.
Acest tip de detector poate fi „echivalat" cu un mare număr de termistori, cu coeficient negativ de
temperatură, conectaţi în paralel din punct de vedere electric. Modificarea rezistenţei unui grup de termistori,
echivalent cu încălzirea unei anumite lungimi e cablu, conduce la scăderea rezistenţei echivalente totale care
este prelucrată electronic de centrală. Temperatura la care se produce semnalul de alarmă poate fi reglată în
limite foarte largi prin intermediul circuitelor electronice din centrală. Practic, temperaturile de alarmă pot fi
cuprinse în intervalul de 30°-150°C. Durata de viaţă a cablului este nelimitată pentru temperaturi ambiante mai
mici de 100°C, fiind de 350 ore pentru temperaturi de până la 125°C, 100 ore pentru temperaturi până la
150°C şi 25 ore pentru temperaturi până la 175°C.
Monitorizarea în timp real a clădirilor, tunelurilor şi a altor locaţii cu risc ridicat de incendiu permit
detectarea din timp a incendiului şi posibilitatea ca sistemul de stingere să acţioneze mai repede şi mai exact.
Un alt sistem liniar de detecţie a căldurii este cel de tip Sensornet. Acesta permite monitorizarea în
timp real a temperaturii pentru cabluri de detecţie de până la 30 de km lungime (figura 8).

Fig. 8: Cablul de detecţie a căldurii

14
 Acest sistem permite o monitorizare exactă a căldurii (distribuţiei de temperatură) în spaţiile protejate,
fără a exista zone neacoperite. Sistemul liniar de detecţie a căldurii Sensornet poate fi programat astfel încât
zona protejată să poată fi divizată într-un număr mare de zone de interes (compartimente de incendiu),
definite de către utilizator. Se pot astfel defini până la 500 de zone diferite. Starea de alarmă poate fi stabilită
în concordanţă cu plaja de temperaturi existentă în spaţiile protejate astfel încât alarmele false să fie reduse la
minimum.
5.2.1.2. Detectorul de căldură cu bimetal
Cele mai simple detectoare termostatice sunt cele bimetalice. Principiul lor constructiv se bazează pe
comprimarea, sub presiune mare, a două benzi de metal cu coeficienţii, de dilatare termică diferită. Banda
metalică este prevăzută la un capăt cu un contact care închide un circuit electric (figura 9). La temperatură
normală a încăperii piesa bimetalică menţine închis un contact electric, supravegheat de un circuit electric în
repaus. Sub influenţa căldurii, banda metalică începe să se curbeze, datorită coeficienţilor diferiţi de dilatare a
celor două metale. Când temperatura ajunge la o anumită valoare, curbura devine atât de mare, încât
contactul se deschide şi, ca urmare, circuitul de curent în repaus se întrerupe şi se comandă, semnalul de
incendiu. Această temperatură constituie temperatura de funcţionare a detectorului.

Fig. 9: Detector termostatic cu lamă bimetalică:

a - circuit electric închis;
b - circuit electric deschis din cauza dilatării inegale a lamelor, ca urmare a
acţiunii căldurii degajate de incendiu

Detectorul bimetalic poate fi reglat pentru o temperatură de aproximativ 20 până la 100° C, cu valoare
uzuală de 60° C sau de la 40 la 90° C.
La normalizarea temperaturii mediului, banda bimetalică revine la poziţia ei normală, prin urmare
închide din nou circuitul, astfel încât instalaţia este pusă din nou în stare de funcţionare.
Dat fiind faptul că contactele acestor tipuri de detectoare sunt, în general, supuse acţiunii mediului
ambiant (umiditate, praf) ele nu funcţionează cu precizie, din care cauză utilizarea lor astăzi este restrânsă.
5.2.1.3. Detectorul de căldură fuzibil
Se compune dintr-o carcasă în interiorul căreia se află un grup de lame de contact şi o piesă de
detectare optică, ambele fiind acţionate de un fir uşor fuzibil, sub formă de nit (figura 10). Elementele
detectorului, montate în carcasă sunt protejate de un capac prevăzut cu găuri. Carcasa şi capacul sunt
confecţionate din material plastic.
Elementul sensibil la creşterea temperaturii este nitul 1 care ţine grupul de lame 2, în apropierea
pârghiei rigide 3. În această poziţie, circuitul A-B se găseşte sub tensiune, detectorul fiind în stare de veghe.
La creşterea temperaturii din încăpere, în urma unui început de incendiu, aerul încălzit se ridică până
la detector. În cazul depăşirii temperaturii de reglaj (55 sau 750 C), nitul 7 se înmoaie, se alungeşte sau se
topeşte, permiţând grupului de lame 2 să se depărteze spre stânga.
Contactul 4, legat solidar cu lamelele 2, prin intermediul piesei din material izolant 6, se apropie de
pârghia 3, închizând circuitul de semnalizare B-C. Trecerea curentului prin circuitul B— C poate determina
lansarea unui semnal de incendiu şi declanşarea unei instalaţii fixe de stingere (figura 11).
Locul unde s-a dat alarma se depistează cu uşurinţă datorită contactului 4, care eliberează pragul
piesei de semnalizare (formă cilindrică) de culoare roşie, permite alunecarea acesteia în partea inferioară a
detectorului (capacul detectorului) putând fi astfel vizibilă de la distanţă.

15
 Fig. 10: Schema detectorului termostatic Fig. 11: Schema detectorului termostatic
în stare de veghe: după declanşare
1 - nit (elementul sensibil);
2 - grup de lame;
3 - pârghia rigidă;
4 - contact;
5 - material izolant

Elementul uşor fuzibil nu se recuperează, însă detectorul poate fi pus în stare de veghe prin montarea
unui alt nit, care să prindă din nou grupul de lamele 2 cu pârghia 3.
5.2.1.4. Detectoare de căldură termodiferentiale
Detectează incendiul în funcţie de variaţia de temperatură faţă de o temperatură dată şi independent
de temperatura iniţială (figura 12); declanşează numai sub efectul depăşirii unei anumite viteze de creştere a
temperaturii.

Fig. 12: Diverse tipuri de detectoare termodiferenţiale

Dispozitivul de detectare, în principiu, este format dintr-un tub în formă de U, ale cărui capete sunt
închise ermetic (fig. 13).
Partea inferioară este umplută cu mercur, în care se cufundă două fire de contact. În ambele capete,
deasupra mercurului, se găseşte o mică cantitate de lichid cu punct de fierbere scăzut, de exemplu alcool.
Unul din capetele tubului este acoperit cu material izolant. Mercurul, alcoolul şi vaporii din spaţiul închis, la o
anumită temperatură crescândă, menţin o presiune stabilă, determinată. în acest fel, mercurul închide circuitul
dintre cele două fire de contact.

16
 Fig. 13: Detector de incendiu termodiferenţial

Dacă temperatura mediului creşte rapid din cauza izbucnirii incendiului, valoarea creşterii fiind, de
exemplu, de 3—10°C/min., atunci la capătul neizolat al tubului alcoolul se evaporă mai repede, iar la capătul
izolat, mai încet. Presiunea vaporilor care se degajă, împinge în jos nivelul mercurului în capătul neizolat,
astfel încât contactul se întrerupe, şi dispozitivul semnalizează.
Dacă temperatura creşte „încet" (la încălzirea încăperii, influenţa razelor solare), atunci datorită vitezei
reduse a creşterii temperaturii, evaporarea va fi uniformă în ambele capete ale tubului de sticlă şi, drept
urmare, instalaţia de semnalizare se menţine în poziţie de repaus. În unele cazuri detectoarele
termodiferenţiale sunt combinate cu detectoarele termostatice.
Detectoarele termodiferenţiale sunt mai sensibile şi funcţionează mai rapid decât cele termostatice
care, în general, nu mai corespund exigenţelor moderne.
5.2.1.5. Detectoare termovelocimetrice
Cele mai moderne detectoare termice sunt cele de tip termovelocimetric.
Funcţionarea lor se bazează pe principiul măsurării vitezei de creştere a temperaturii în unitate de
timp, adică are la bază criteriul velocimetric (figura 14). Convenţional, această creştere se exprimă în grade pe
minut. Variaţiile normale de temperatură sunt cuprinse între 2 şi 20° C pe minut.

Fig. 14: Detector termovelocimetric

Detectoarele termovelocimetrice se construiesc de diferite tipuri, după cum variaţia de temperatură

poate fi înregistrată, ca urmare a dilatării unor corpuri solide, dilatării unui gaz (aer), dilatării lichidelor,
producerii de energie electrică ele.
Pe principiul dilatării solidelor se construiesc detectoare termovelocimetrice cu bandă bimetalică, care
din punct de vedere constructiv diferă aproape de la ţară la ţară.
De exemplu, se poate construi un detector termovelocimetric utilizând două lamele bimetalice cu
viteze de dilatare diferite, una mai subţire, alta mai groasă în cazul unei variaţii mici de temperatură, această
diferenţă este aproape imperceptibilă, însă ea devine suficient de mare pentru a închide contactul unui circuit
electric la o creştere rapidă a temperaturii.
Un alt tip de construcţie constă din două lamele bimetalice, înfăşurate în sens invers, una în
prelungirea celeilalte, şi legate între ele. Lamela superioară este mai groasă şi deci ea aduce un plus de
17
inerţie termică, în cazul variaţiei de temperatură, faţă de lamela inferioară. Ea poate fi izolată termic, şi în acest
caz inerţia termică creşte şi mai mult, iar diferenţa de dilatare este vădit mai mare.
La o variaţie a temperaturii, cele două lamele, în formă de spirală, se derulează în sens invers, cu un
anumit decalaj datorită inerţiei termice. În cazul unei variaţii lente de temperatură, fără consecinţe funcţionale,
decalajul este minim. La o încălzire bruscă însă se produce o rotaţie a axei centrale a dispozitivului, iar partea
sa terminală deschide un circuit electric. Sensibilitatea detectoarelor cu lamele bimetalice este, în medie, de
6°C/min.
5.2.1.6. Detectoare de căldură cu termistoare
Detectorul de temperatură cu termistoare este alcătuit dintr-o carcasă compactă, rotundă şi un soclu,
ambele construite din bachelită. În carcasă sunt montate elementele sensibile ale detectorului şi anume
termistorul şi fuzibilul precum şi un amplificator tranzistorizat, aşezat pe o placă cu circuite (figura 15).
Elementele sensibile sunt astfel montate încât rămân în permanent contact cu mediul ambiant.
În soclu (figura 16) se găsesc elementele de conectare a cablului de legătură cu echipamentul de
control şi semnalizare. El se poate bloca printr-un sistem tip baionetă. Pentru semnalizare locală, detectorul
este prevăzut cu un LED (diodă luminiscentă) de culoare roşie.
Carcasa detectorului este protejată de un capac alb, fabricat din policarbonat.

Fig. 15: Diverse tipuri constructive de detectoare de căldură cu termistoare

Fig. 16: Diverse tipuri de socluri

Funcţionarea acestui tip de detector se bazează pe variaţia diferită a rezistenţelor celor două
termistoare, în raport cu temperatura. Unul dintre acestea este montat în contact cu mediul ambiant, iar cel de
al doilea - parţial izolat termic.
În cazul creşterii lente a temperaturii, rezistenţele ambelor termistoare, au, practic, aceeaşi valoare.
Dacă în mediul ambiant temperatura creşte brusc, termistorul montat în exteriorul carcasei, fiind direct în
contact cu mediul înconjurător, se încălzeşte mai repede, iar cel izolat mai încet, în această situaţie, rezistenţa
electrică a termistorului montat în exterior scade brusc şi, ca urmare a diferenţei de rezistenţă a celor două
termistoare, potenţialul electric se modifică, variaţia de tensiune este mărită de amplificatorul care acţionează
releul de ieşire, care prin închiderea contactelor transmite semnalul la centrală, iar local aprinde LED-ul de
culoare roşie.
5.2.1.7. Detectorul de căldură tip tub pneumatic
Este construit pe principiul dilatării gazelor. Un astfel de detector este format dintr-un tub plin cu aer,
prevăzut cu o supapă specială. În cazul unor mici modificări ale temperaturii mediului ambiant, se produc
variaţii de presiune în tub, care sunt preluate de nişte orificii, fără ca supapele să fie deplasate. Atunci când,
18
sub acţiunea căldurii, au loc modificări rapide de temperatură, aerul se dilată atât de mult, încât orificiile nu mai
pot prelua presiunea, supapele se deschid, aerul acţionează un piston care întrerupe un circuit electric, după
producerea unor scăpări de aer etalonate.
5.2.1.8. Detectoare de căldură termoelectrice
Funcţionează pe principiul efectului termoelectric (variaţia unei mărimi electrice, fie tensiune, fie
intensitate). Detectoarele termoelectrice se pot utiliza fie sub formă de termocupluri, fie de sonde termometrice
din nichel sau tungsten, a căror rezistenţa electrică variază în acelaşi sens cu temperatura.
Încălzirea generală a unui conductor alcătuit din mai multe tronsoane de metale diferite, alternate şi
sudate cap la cap, produce curenţi de sens contrar în sudurile vecine.
Prin izolare termică a unei lipituri, se obţin curenţi de acelaşi sens, care însumează până în momentul
în care lipiturile izolate termic, încălzite prin conductibilitate termică, produc curenţi de neutralizare. În acest
mod se explică fenomenul denumit „compensaţie".
Detectorul cu termocupluri este indicat a se folosi în toate domeniile. Datorită sensibilităţii mari, se
poate folosi cu precădere la protecţia calculatoarelor electronice şi în industria lemnului. Fiind rezistent şi
simplu, acest tip de detector poate fi folosit în încăperile de dimensiuni mari şi medii, unde incendiile se pot
dezvolta relativ rapid, precum şi în încăperile cu atmosferă corosivă.

5.2.2. Detectoare de fum

În funcţie de metoda de măsură a parametrilor fumului, se disting două mari categorii de detectoare
de fum punctuale (figura 17): detectoare optice şi detectoare cu cameră de ionizare.

Fig. 17: Detectoare de fum

Din punct de vedere funcţional detectoarele de fum optice se clasifică în două grupe:
1. detectoare de fum optice cu funcţionare pe principiul dispersiei luminii;
2. detectoare de fum optice cu funcţionare pe principiul absorbţiei luminii.
Atât detectoarele de fum de tip optic cât şi cele cu cameră de ionizare au o gamă suficientă de
răspuns pentru a fi alese în majoritatea aplicaţiilor.
Detectoarele de fum cu camera de ionizare sunt sensibile în special la fumul care conţine particule
mici precum cele produse în incendiile cu flacără deschisă şi propagare rapidă, dar sunt mai puţin sensibile la
particulele mari aflate în fumul dens, care poate fi produs de materiale ce ard mocnit.
Detectoarele optice de fum care sunt sensibile la particulele mari şi active din punct de vedere optic,
regăsite în fumul dens, sunt mai puţin sensibile la particulele mici.
Detectoarele de fum prin aspiraţie utilizează un sistem de tuburi pentru a testa atmosfera zonei aflată
sub supraveghere şi pentru a duce fumul la un detector. Un tub de preluare a fumului are mai multe orificii de
aspiraţie. Densitatea fumului la detector va corespunde valorii medii a densităţii fumului preluat de la toate
orificiile de aspirare. Detectoarele din sistemul de aspirare a fumului sunt adesea utilizaţi frecvent pentru a
supraveghea echipamentele electronice, spaţiile pentru arhive etc.
În general, detectoarele de fum furnizează un răspuns mai rapid decât detectoarele de căldură, însă
pot fi mai predispuse la furnizarea alarmelor false, dacă nu sunt instalate corespunzător.
Atunci când din procesele de producţie rezultă fum, abur, praf, etc, ce ar putea declanşa detectoarele
de fum, trebuie ales pentru utilizare un alt tip de detector (de exemplu de căldură sau de flacără).

19
 Detectoarele lineare sunt potrivite în cazul supravegherii, de exemplu, a încăperilor întinse, încăperilor
înalte, canalelor de cabluri sau a încăperilor cu un tavan cu valoare artistică şi istorică.
Detectoarele de fum nu pot detecta produsele provenite din arderea curată a unor lichide (ca de
exemplu alcoolul). Dacă arderea este de aşteptat să se limiteze la astfel de materiale, vor fi utilizate în zona
respectivă detectoare de căldură sau de flacără.

5.2.2.1. Detectoare optice de fum

Proprietatea caracteristică fazei de dispersie a fumului, care este utilizată în acest caz, este indicele
de refracţie. Partea reală a indicelui reprezintă o măsură pentru refracţia şi dispersia luminii, pe când partea
imaginară este o măsură pentru absorbţia luminii de către particulele de fum.

Fig. 18: Diverse tipuri constructive de detectoare optice de fum

5.2.2.1.1. Detectoare optice de fum cu funcţionare pe principiul difuziei luminii

În figura 19 se prezintă detectorul optic de fum cu funcţionare pe principiul difuziei luminii. Aparatul
este alcătuit în principiu dintr-o cameră etanşă la lumină, o sursă şi un receptor de lumină dispuse astfel încât
intensitatea luminii să afecteze receptorul ca urmare a procesului de difuzie. În lipsa fumului, elementul
receptor nu primeşte radiaţii datorită paravanului care are rolul de a le suprima pe cele directe şi cele
reflectate de pereţii interiori ai camerei de măsură. Pereţii camerei de măsură sunt alcătuiţi din materiale cu
coeficient mic de reflexie.
În condiţiile în care particulele de fum (figura 19.b) intră în volumul de lucru corespunzător camerei de
măsură, se ajunge la difuzarea luminii de către particule şi prin aceasta la schimbarea stării de iluminare a
receptorului.
În elementul receptor, care este un element fotosensibil, au loc variaţii de curent care, prin intermediul
unei electronici simple, pot forma şi transmite semnalul de alarmă.
Cel mai frecvent se folosesc ca surse de lumină diode LED, iar ca element de recepţie-fotodiode sau
fototranzistori care pot funcţiona neîntrerupt o perioadă de 5-10 ani. Noile construcţii ale acestor detectoare nu
mai necesită o carcasă specială care să fie etanşă la lumina existentă în mediul ambiant, deoarece se
utilizează funcţionarea în impulsuri a diodelor LED şi montaje electronice care elimină influenţa luminii din
exterior (figura 20).
În acest fel, accesul particulelor la camera de măsură devine mai liber, lucru ce conduce la
îmbunătăţirea sensibilităţii detectoarelor optice. Intensitatea luminii difuzate este parametrul principal de care
trebuie să se ţină seama la construcţia acestor tipuri de detectoare. Difuzia luminii, care - la sistemele macro şi
microeterogene - este un fenomen de reflexie simplă, capătă la aerosoli (fum) un caracter specific, constând şi
în apariţia fenomenelor de difracţie şi interferenţă datorate dimensiunilor particulelor care sunt aproximativ de
acelaşi ordin de mărime cu lungimile de undă ale radiaţiei utilizate.

20
 Fig. 19: Detector optic de fum cu funcţionare pe principiul difuziei luminii (Principiul optic - TYNDALL)
E - sursa de lumină; R - celula receptoare; P - ecran

Fig. 20: Elementele componente ale unui detector optic de fum

Intensitatea luminii difuzate creşte pe măsură ce se măreşte diametrul particulelor. O singură particulă
cu diametrul de 10 ori mai mare difuzează aceeaşi cantitate de lumină pe care o difuzează 10 particule mai
mici.
Un alt aspect care trebuie reţinut este că intensitatea luminii difuzate este puternic dependentă şi de
temperatura aerosolului; cu cât aceasta creşte, cu atât este mai importantă difuzia luminii, putându-se
înregistra variaţii de un ordin de mărime faţă de difuzie la 20° C.
5.2.2.1.2. Detectoare optice de fum, funcţionând pe principiul absorbţiei luminii
Un astfel de detector este alcătuit, în principiu, dintr-o cameră de măsură unde se află emiţătorul şi
receptorul de lumină care sunt astfel dispuse încât intensitatea luminii asupra receptorului scade în prezenţa
fumului (figura 21).

Fig. 21: Detector optic de fum cu funcţionare pe principiul absorbţiei luminii

21
 În figura 22a, este prezentat detectorul în condiţiile în care particulele de fum nu sunt prezente.
În absenţa fumului, în camera de măsură, receptorul primeşte o radiaţie maximă de lumină. în
condiţiile apariţiei în camera de măsură a particulelor de fum (fig. 22b), radiaţia luminoasă iniţială este
atenuată, fapt care este sesizat de elementul receptor.
Variaţia de intensitate luminoasă conduce la modificarea curentului din elementul receptor, astfel încât
- prin intermediul unor circuite electronice - se poate forma şi transmite semnalul de alarmă.
Principiul de măsurare al acestei categorii de aparate se bazează pe folosirea proprietăţii de absorbţie
a luminii de către fum.

Fig. 22: Detector optic de fum cu funcţionare pe principiul absorbţiei luminii

E - Sursa de lumină: R - Celula receptoare; S - Sistem optic

Dacă în calea unui fascicul luminos se interpune un strat de substanţă absorbantă, intensitatea
fasciculului luminos transmis mai departe este micşorată nu numai prin absorbţie, ci şi prin reflexie parţială şi
difuzie. În cazul în care mediul este transparent, ultimele două efecte sunt neglijabile şi slăbirea intensităţii se
datorează aproape exclusiv procesului de absorbţie.
Experimental, s-a constatat că absorbţia produsă de particulele de fum prezintă variaţii foarte
importante pentru diferite valori ale lungimii de undă a radiaţiei luminoase incidente.
Totodată, schimbarea compoziţiei chimice a particulelor de fum conduce la modificări importante în
capacitatea lor de a difuza şi a absorbi lumina.
5.2.2.2. Detectoare de fum cu cameră de ionizare
Detectoarele de incendiu funcţionând pe principiul ionizării cunosc, până în prezent, cea mai largă
răspândire pe plan mondial (figura 23). Aceasta se datorează, în parte, faptului că, în faza de dezvoltare a
unui număr mare de incendii, apar mai întâi gazele de combustie şi fumul, comparativ cu creşterea
temperaturii sau formarea de flăcări, lucru ce creează premisele descoperirii incendiilor încă din faza
incipientă.

Fig. 23: Detectoare de fum cu cameră de ionizare

22
 Principiul fizic utilizat în funcţionarea acestor tipuri de detectoare constă din ionizarea aerului în
camera de măsură sub acţiunea radiaţiilor emise de o sursă radioactivă. Elementele componente ale unui
detector de fum cu cameră de ionizare sunt prezentate în figura 24.
Deoarece în soluţiile constructive predomină camera de ionizare bipolară, se prezintă în continuare
principiul de funcţionare a acesteia.

Fig. 24: Elementele componente ale unui detector de fum cu cameră de ionizare

O cameră de ionizare este construită din doi electrozi E 1 , şi E 2 , dispuşi la o anumită distanţă, cărora li
se aplică un potenţial electric U şi o sursă radioactivă Q care produce ionizarea aerului dintre aceştia (figura
25). În camera de ionizare bipolară, aerul se ionizează uniform, existând în orice element de volum un număr
egal de ioni pozitivi şi negativi.
La trecerea prin aer a particulelor emise de substanţa radioactivă, din cauza ciocnirilor neelastice cu
moleculele de aer, se ajunge la ionizare. Ionii pozitivi şi ionii negativi, datorită potenţialului aplicat electrozilor,
vor avea o circulaţie dirijată spre electrozii de semn opus.

Fig. 25: Camera de ionizare (bipolară)

23
 Circulaţia dirijată a ionilor în câmpul dintre electrozi formează curentul de ionizare care are o valoare
de circa 10-11 A. În condiţiile în care particulele de fum pătrund în camera de ionizare (fig. 25 b), au loc o serie
de fenomene care conduc la scăderea curentului de ionizare. Dintre acestea, ponderea cea mai mare o are
procesul de formare a perechilor de particule de fum-ioni, perechi care au o viteză de deplasare mai redusă
determinată de masa mare a particulelor de fum.
Modificarea vitezei de mers a perechii nou formate particulă-ion condiţionează curentul din camera de
ionizare în sensul reducerii acestuia. Legarea ionilor de particule este în directă corelaţie cu diametrul
particulelor.
Dintre substanţele radioactive care emit particule alfa, se foloseşte cel mai mult americiu 241 a cărui
durată de viaţă este de 457,7 ani. Acesta emite particule a cu o energie medie de 5,48 MeV. Valoarea medie a
razei de acţiune a particulelor emise de americiu este de 4,04 cm în aer uscat şi la temperatura de 15° C.
Dacă distanţa dintre electrozi este mai mică sau egală cu 4 cm, iar sursa se află pe unul din electrozi,
este vorba de o cameră de tipul bipolară, în care ionii de ambele polarităţi există în tot volumul camerei.
Dacă distanţa dintre electrozi este mai mare de 4 cm, atunci formarea ionilor este limitată doar la
spaţiul din apropierea electrodului pe care se află amplasată sursa de radiaţii. În aceste condiţii, în prezenţa
unui potenţial aplicat electrozilor în spaţiul în care nu există ionizare, vor fi prezenţi ioni numai de o anumită
polaritate, formând un curent de ionizare unipolar, în timp ce în partea ionizată a camerei va exista un curent
de ioni bipolar. Astfel de tipuri de camere în care există şi un curent monopolar se numesc camere de ionizare
monopolare.
Pentru concentraţii reduse ale particulelor de fum, modificarea curentului de ionizare este, în principal,
determinată de numărul de particule şi diametrul acestora. Totodată, trebuie avut în vedere că particulele de
fum rezultate din ardere au o repartiţie care este în funcţie de temperatura de ardere, de felul materialului
combustibil, de conţinutul de apă, etc, lucru ce conduce la o dinamică, în timp şi spaţiu, asupra evoluţiei
acesteia. Astfel, datorită fenomenului de coagulare, mărimea particulelor de fum creşte şi dacă, de exemplu,
diametrul creşte de două ori, concentraţia se reduce de opt ori, iar schimbarea relativă a curentului se reduce
de patru ori.
În analiza camerei de ionizare, pe lângă mărimea particulelor, trebuie să se aibă în vedere şi influenţa
datorată vitezei curentului de aer care circulă prin ea. În majoritatea cazurilor curenţii de aer scad numărul de
ioni (curentul de ionizare) din cameră, astfel încât sensibilitatea poate creşte peste limita admisă, ajungându-
se la producerea de semnalizări false de incendiu. De aceea, trebuie luate măsuri speciale pentru construcţia
camerei sau a carcasei exterioare, astfel încât să se compenseze sau să se limiteze efectul curenţilor de aer.
Deoarece semnalul de alarmă produs de detectoarele cu ionizare este datorat scăderii curentului de
ionizare în prezenţa particulelor de fum, rezultă că detectoarele cu cameră monopolară vor avea o tendinţă
mai mică de a genera semnalizări false datorită curenţilor de aer. Acest lucru conduce la realizarea unor
carcase mai deschise care permit un acces mai uşor al particulelor de fum către cameră, faţă de carcasele
mai închise care se utilizează la camerele bipolare şi care - în mod implicit - măresc timpul de răspuns al
detectorului.
Dezavantajul utilizării camerelor unipolare constă în aceea că, în mod obişnuit, necesită folosirea unor
surse radioactive cu energie mai mare comparativ cu cele utilizate pentru camerele bipolare.
În aplicaţiile practice, creşterea sensibilităţii concomitent cu reducerea puterii sursei trebuie analizată
şi prin prisma raportului semnal-zgomot.

5.2.2.3. Detectoare liniare

Detectoarele liniare (barierele de fum), reprezintă o componentă importantă în cadrul proiectării unui
sistem automat de detecţie şi semnalizare a începutului de incendiu. Caracteristicile lor particulare oferă
posibilitatea rezolvării, în anumite aplicaţii, a unui număr mare din problemele sau limitările apărute în cazul
utilizării detectoarelor de fum standard.
Există două tipuri funcţionale standard, ambele se bazează însă pe acelaşi principiu: al obturării
razelor de lumină. Un fascicul de raze de lumină, în general, invizibil, este proiectat pe suprafaţa ariei de
protejat, raze pentru care este permanent urmărită posibilitatea obturării, în cazul de faţă, datorită fumului
rezultat în urma arderii diferitelor materiale.
Din punct de vedere constructiv, barierele de fum se regăsesc în două tipuri:

24
 a) Bariere de fum pasive, reflexive. Acestea, includ atât emiţătorul cât şi receptorul, într-un singur circuit
electronic, montat în aceeaşi carcasă. Raza de lumină este transmisă către un panou reflectorizant (de
reflexie), montat la capătul opus ariei de protejat, iar receptorul măsoară nivelul de atenuare al semnalului
retransmis de către acesta.
b) Bariere de fum active, având emiţător şi receptor separat, montate faţă în faţă, pe limitele ariei de
protejat. Razele de lumină infraroşu sunt proiectate de la emiţător spre receptor, puterea semnalului acestor
raze fiind strict monitorizată.
Acest tip de echipament necesită alimentare atât pentru receptor cât şi pentru emiţător, rezultă astfel o
lungime mai mare a cablajului realizat, ceea ce duce la o creştere a costurilor de instalare, în comparaţie cu
tipul precedent.
Uzual, detectorul este calibrat pe un anumit număr de praguri/nivele de sensibilitate, bazate pe nivelele de
atenuare a semnalului ajuns la receptor. Setarea sensibilităţii depinde de asemenea de aria de acoperire a
barierei de fum şi de caracteristicile mediului în care este instalată aceasta.
Ca şi avantaj, spre deosebire de detectoarele obişnuite, cu cameră optică sau cu ionizare, reacţia
detectoarelor liniare este mai puţin sensibilă la tipul sau culoarea fumului emanat. Astfel, acestea pot fi folosite
în aplicaţii în care utilizarea detectoarelor este inadecvată, ex: acolo unde începutul de incendiu poate genera
un fum negru puternic.
Este foarte important ca la realizarea unui sistem de detecţie incendiu, să fie luate în considerare
diferenţele dintre principiile de funcţionare dintre barierele de fum şi detectoarele punctuale (standard).
Emiţătorul trimite către receptor un semnal luminos în spectrul infraroşu. Receptorul prelucrează şi
analizează semnalul primit şi poate semnaliza următoarele stări ale barierei: starea de veghe, detectarea
incendiului, apariţia unui obstacol opac între emiţător şi receptor.
Starea de veghe corespunde situaţiei în care semnalul luminos ajunge la receptor cu o intensitate
care depăşeşte valoarea unui prag minim impus.
Detectarea incendiului are loc atunci când semnalul luminos străbate un mediu în care s-a degajat
fum şi intensitatea semnalului recepţionat scade sub valoarea pragului minim fixat.
Apariţia unui obstacol opac între emiţător şi receptor conduce la obturarea fascicolului luminos şi
bariera optică de fum semnalizează aşa-numita stare de nefuncţionare.
În timpul exploatării barierei optice de fum se depune praf pe elementele transparente ale emiţătorului
şi receptorului. Intensitatea semnalului luminos recepţionat scade astfel progresiv şi se pot declanşa alarme
de incendiu false. De aceea, receptorul se prevede cu facilitatea compensării electronice automate a
diminuării treptate a intensităţii semnalului luminos.
Barierele de fum moderne pot dispune de funcţia “Clean Me” (curăţă-mă), cu ajutorul căreia anunţă
personalul de întreţinere despre depunerea unui strat considerabil de praf pe elementele transparente.
Anunţarea se produce atunci când peste 50% din fascicolul luminos în infraroşu este obturat de stratul de praf
depus.
Indicatorul de stare este un mic panou care poate semnaliza cele trei situaţii ce pot apare în
funcţionarea barierei de fum: de veghe, de incendiu şi de apariţie a unui obstacol în calea fascicolului. Se
montează într-o zonă apropiată de sol unde poate fi observat cu uşurinţă de om, dar nu la o distanta mai mare
de 30,5m de receptor.
Barierele de fum pot dispune de funcţii suplimentare care, spre exemplu, să permită acţionarea
automată a exhaustoarelor din halele mari de producţie unde ventilaţia permanentă nu este posibilă.
Panoul indicator este un dispozitiv electronic la care se conectează toate barierele optice de fum şi
care semnalizează cele trei stări enumerate mai sus în care se pot afla barierele. Se amplasează într-o zonă
apropiată de sol unde poate fi observat cu uşurinţă de personalul de exploatare al obiectivului supravegheat.
Sistemul automat al barierelor optice de fum poate fi integrat într-un sistem automat de detectare şi
alarmare la incendii prin conectarea la echipamentul de control şi supraveghere al acestuia din urmă.
Barierele optice de fum sunt dispozitive de detectare şi de alarmare la incendii care nu sunt destinate
montării în aer liber. Amplasarea corectă a barierelor optice de fum în spaţiile supravegheate este esenţială
pentru funcţionarea eficientă a sistemelor automate de detectare şi semnalizare a incendiilor.
Barierele optice de fum se vor monta întotdeauna pe suprafeţe rigide şi stabile ale construcţiei, de
regulă pe tavane sau pe pereţi şi trebuie evitată montarea pe suporturi fixate doar la un singur capăt.
Influenţele negative asupra funcţionării barierei optice de fum datorate expansiunilor şi contracţiilor normale
ale construcţiei sunt compensate automat cu ajutorul circuitelor electronice specializate ale barierei.
25
Lumina naturală de la soare şi lumina provenită de la surse extrem de luminoase pot perturba funcţionarea
barierelor optice de fum şi, de aceea, receptorul nu trebuie îndreptat spre nici una din aceste surse de lumină.
Iluminatul fluorescent poate constitui o problemă numai în cazul holurilor cu lungimi mari. Lămpile cu
incandescenţă nu reprezintă o problema atâta timp cât nu sunt în calea fascicolului luminos dintre emiţător şi
receptor.
În spaţii supravegheate foarte reci, cum ar fi de depozitele de alimente şi de medicamente, fumul se
poate răci foarte repede şi este puţin probabil să se ridice la tavan. De aceea, bariera de fum se montează la
înălţimi mai mici decât cele obişnuite.
În timpul funcţionării, barierele optice de fum pot reprezenta surse de perturbaţii electromagnetice care
ar conduce la o funcţionare defectuoasă a receptoarelor radio şi de televiziune din apropiere. De aceea,
instalarea barierelor trebuie făcută conform recomandărilor fabricantului.
Recomandările date de producător, caracteristicile fiecărui echipament în parte şi geometria spaţiului
pentru care se realizează sitemul de detecţie şi alarmare, pot influenţa şi impune reducerea ariei maxime de
detecţie a unei bariere de fum. În oricare din cazuri, acoperirea cu detectoare punctuale, necesită un număr
mai mare de elemente în sistem.
Pentru detectoarele liniare, standardele prevăd posibilitatea utilizării acestora pentru suprafeţe având
lungime maximă de 100m şi lăţime de 15m, ceea ce oferă teoretic posibilitatea utilizării unei singure bariere de
fum pentru o suprafaţă de până la 1500mp, o suprafaţă pentru care s-ar utiliza în mod normal 16 detectoare
de fum standard. În conformitate cu mormele prevăzute în standardele în vigoare, un detector obişnuit, va
asigura o arie de detecţie cu raza de maxim 7,5m, iar pentru protejarea unui spaţiu care necesită mai multe
detectoare, va rezulta o distanţă maximă între detectore de 10,5m. O bună repartizare şi reamplasare a
senzorilor, poate însă reduce numărul acestora, însă pentru aplicaţii ce presupun suprafeţe mari, numărul
detectoarelor creşte considerabil.
Reducerea numărului de elemente utilizate în cadrul unui sistem, duce la scăderea costurilor de
instalare ţi mentenanţă ale sistemului respectiv.
În unele aplicaţii, în special unde înălţimea spaţiului este mare, detectoarele liniare au o reacţie mai
rapidă decat cele standard la fumul provocat de arderile lente sau mocnite ale materialelor, deoarece fumul
care pătrunde în camera optică, poate să fie de densitate redusă, sub pragul de detecţie al detectorului
(nivelul de sensibilitate la care este setat detectorul pentru declanşarea alarmei). Din acest motiv, utilizarea
barierelor de fum nu este doar acceptată, ci chiar recomandată, pentru aplicaţii care necesită detecţia în spaţii
având dimensiuni mari: depozite, hale de depozitare, hale industriale, fabrici, cinematografe, săli de sport,
muzee, biserici, etc.
Chiar dacă în general nu este recomandat, în anumite aplicaţii, barierele de fum pot să fie montate în
spatele unor geamuri de sticlă, ceea ce permite utilizarea acestora şi în medii cu gaze explozive.
Alte aplicaţii similare ar fi cele legate de protecţia silozurilor, sau a hambarelor, unde montarea în
spatele suprafeţelor de sticlă duce laprotejarea echipamentelor împotriva prafului, a mizeriei excesive; în astfel
de aplicaţii, utilizarea detectoarelor standard este practic imposibilă.

5.2.3. Detectoare de flacără

Detectoarele de flăcăra sesizează radiaţiile unei flăcări. Pot fi identificate radiaţiile în ultraviolet,
radiaţiile în infraroşu sau o combinaţie dintre cele două tipuri de radiaţii.
Detectorul de flacără trebuie să fie sensibil la spectrul de radiaţie produs de flacăra generată de
materialele combustibile din zona supravegheată de acesta.
Detectoarele de flacără pot reacţiona la un incendiu mai rapid decât un detector de fum sau de
căldură.
Detectoarele de flacără sunt utilizate în special în următoarele aplicaţii:
a) supravegherea unei zone mari şi deschise dintr-un depozit cu materiale combustibile
(depozit cherestea);
b) supravegherea locală a zonelor critice unde flăcările focului se pot propaga rapid ( pompe,
vane sau conductele care conţin combustibil lichid);
c) supravegherea unor zone ce conţin materiale combustibile în straturi subţiri (lambriuri,
suprafeţe acoperite cu vopsea în ulei, etc), orientate vertical.
26
 Detectoarele de flacără trebuie utilizate doar dacă există o linie vizuală către zona supravegheată.
Detectoarele de flacără UV nu trebuie utilizate în încăperi cu degajări de praf, ceaţă sau fum. Trebuie
evitate zonele cu depuneri de ulei, grăsimi şi praf.
Radiaţiile ultraviolete pot să nu fie sesizate de un detector de flacără UV dacă focul arde mocnit
producând fum, înainte de apariţia flăcării.
În clădirile unde, cel mai probabil, materialele vor arde la foc mocnit, detectoarele de flacără UV
trebuie să fie folosite împreună cu detectoare de alt tip.
Detectoarele de flacără IR pot fi utilizate în încăperi unde un incendiu mocnit este probabil a apărea în
zona supravegheată deoarece radiaţiie în infraroşu penetrează fumul dens.
Trebuie luate în considerare radiaţiile care pot influenţa funcţionarea detectoarelor de flacără. Dacă
detectoarele de flacără vor fi expuse la radiaţia solară directă, trebuie alese tipuri de detectoare de flacără
insensibile la aceasta sau pot fi prevăzute cu parasolare.
Depunerile de pe sistemele optice pot reduce performanţa detectoarelor de flacără până la
nefuncţionarea acestora. Periodic trebuie curăţate sistemele optice.
Caracteristica spectrală prezentată de traductorul de radiaţii electromagnetice (elementul de intrare)
determină tipul detectorului de flacără (figura 26).
De regulă, ca element receptor, se utilizează dispozitivele optoelectronice de tipul fotodiodelor,
fotorezistenţelor sau fototranzistoarelor.

Fig.26: Diverse tipuri de detectoare de flacără

În figura 27, se prezintă caracteristicile spectrale ale unor dispozitive optoelectronice în funcţie de
substanţele din care sunt constituite.
Din analiza curbelor din figura 27, se poate observa că acestea prezintă maxime în domeniul infraroşu
al spectrului electromagnetic.

27
 Fig. 27: Caracteristica spectrală a unor dispozitive optoelectronice

Pentru domeniul U.V. al spectrului electromagnetic, dispozitivele semiconductoare sunt mai puţin
utilizate din cauza, în principal, a dificultăţilor legate de procesul de fabricaţie. Din acest motiv, la detectoarele
de flacără în U.V. (figura 28) se utilizează ca traductor de intrare elemente de detectare a ionizării aerului.

Fig. 28: Diverse tipuri de detectoare de raze U.V.

Tubul detector de radiaţii U.V. este o diodă cu gaz cu doi electrozi, identici, în formă de buclă. Tubul
este umplut cu un amestec gazos de heliu, hidrogen sau argon la o presiune subatmosferică. Cei doi electrozi
sunt realizaţi din sârmă de wolfram, iar balonul protector este din sticlă de cuarţ care este transparentă pentru
radiaţiile U.V. Tubul detector de radiaţii U.V. este un dispozitiv cu descărcare în gaz (figura 29) care poate
funcţiona alimentat atât în curent alternativ, cât şi în curent continuu.

28
 Fig. 29: Elementele componente ale unui tub detector de radiaţii ultraviolete (U.V.)

Utilizarea alimentării în curent alternativ conduce la uzură egală a celor doi electrozi şi, totodată,
permite ca amorsarea tubului să se întrerupă automat, odată cu dispariţia radiaţiilor U.V. care au provocat-o.
În alimentarea în curent continuu, este necesară utilizarea unor scheme speciale care asigură
scăderea tensiunii pe cei doi electrozi, astfel ca tubul să se stingă la îndepărtarea sursei de radiaţii U.V.
Funcţionarea tubului se bazează pe faptul că, în prezenţa radiaţiilor U.V., fotonii, care au o energie
suficient de mare, sunt absorbiţi de metalul din care sunt formaţi electrozii. În urma acestui proces, apar
electroni degajaţi din metal. Electronii conduc la apariţia de ioni în gazul dintre cei doi electrozi, o parte din
aceştia reîntorcându-se la electrodul care a emis electroni. Astfel, apare un fenomen de avalanşă în
producerea electronilor, stabilindu-se un curent pulsatoriu între cei doi electrozi care sunt conectaţi la un
anumit potenţial electric.
O atenţie deosebită în realizarea detectoarelor de flăcări trebuie acordată şi surselor naturale şi
artificiale de radiaţii electromagnetice care, în anumite condiţii, pot conduce la greutăţi în selectarea radiaţiei
provenite de la focarele de incendiu, de cea existentă în mod obişnuit în mediul ambiant. Dintre acestea, un rol
primordial revine radiaţiei solare pentru că are o mare intensitate.
Există o bandă în domeniul ultraviolet în care radiaţia provenită de la flăcările de incendiu ar putea fi
detectată fără impedimente mari determinate de radiaţia solară.
Radiaţia solară directă, în principal, în domeniul infraroşu al spectrului electromagnetic, poate avea un
efect negativ asupra detectării radiaţiei flăcărilor, în condiţiile în care aceasta ajunge direct pe elementul
senzor al detectoarelor de flacără. Practic, cu toate acestea, printr-o mască convenabilă şi printr-un
amplasament adecvat al detectoarelor, se poate înlătura acest inconvenient.
Radiaţia solară indirectă poate, de asemenea, crea dificultăţi în detecţia flăcărilor de incendiu.
În anumite condiţii, radiaţia solară directă şi indirectă poate să fie modulată datorită atât condiţiilor
neomogene din atmosferă, existente la un moment dat, cât şi a altor factori, ca de exemplu agitarea arborilor
şi apariţia ondulaţiilor pe suprafaţa unei ape determinate de curenţii de aer. În cazul în care aceste radiaţii
ajung la elementul senzor, vor putea genera semnale false de alarmă.
Sursele artificiale de radiaţii creează, de asemenea, dificultate în detectarea flăcărilor de incendiu.
Lămpile cu incandescenţă sunt surse de radiaţii electromagnetice, generate prin aducerea la
incandescenţă a unui corp ca urmare a trecerii curentului electric prin acesta. La lămpile electrice cu
incandescenţă, emisia luminoasă se produce prin încălzirea unui filament de wolfram până la temperatura de
2000-3000 0C. Din bilanţul energetic al unei lămpi cu incandescenţă, rezultă că numai o mică parte din energia
absorbită este radiată în spectrul vizibil (circa 6,8%); circa 66,8% din energie corespunde radiaţiilor invizibile,
iar restul este datorat pierderilor termice şi radiaţiei ultraviolet. Fluxul radiant al lămpilor cu incandescenţă este
foarte bogat în radiaţii infraroşii şi foarte redus în radiaţii ultraviolete.
În ceea ce priveşte banda de emisie, lămpile electrice incandescente dau un maximum de radiaţie în
zona infraroşu, generând radiaţii infraroşii cu lungimi de undă cuprinse între 0,9 şi 1,3 µm.

29
 O altă caracteristică a lămpilor cu incandescentă este aceea că radiaţia lor este neselectivă, adică
prezintă un spectru continuu de radiaţii infraroşii de diverse lungimi de undă. Acestea deţin energie a cărei
valoare este în funcţie de temperatura filamentului şi puterea lămpii.
Lămpile fluorescente sunt lămpi cu descărcări electrice în vapori de mercur de joasă presiune.
Radiaţiile emise sunt parţial vizibile, dar o parte importantă o reprezintă radiaţia ultravioletă care este
transformată ulterior de către luminoforul depus pe tubul de sticlă, în radiaţie vizibilă. Fluxul radiant al lămpilor
fluorescente comparat cu cel al lămpilor incandescente este mai bogat în radiaţii vizibile.
Radiaţiile emise de cele două tipuri de lămpi sunt modulate. Fenomenul de modulaţie se datorează
faptului că acestea sunt alimentate, de regulă, în curent alternativ cu frecvenţa de 50 Hz. Lămpile
incandescente prezintă o modulaţie de 50 Hz, pe când cele fluorescente au frecvenţa de 100 Hz. Profunzimea
de modulaţie este mai mare la lămpile fluorescente şi mai redusă la cele incandescente. Valoarea mai redusă
a profunzimii de modulaţie pentru lămpile incandescente se datorează inerţiei termice a filamentului.
Dintre sursele artificiale care mai pot crea dificultate în funcţionarea detectoarelor de flacără, deosebit
de periculoase pot fi procesele de sudură electrică şi oxiacetilenică, precum şi operaţiile legate de turnarea
materialelor.
Pentru ca sursele naturale şi artificiale de radiaţii să nu conducă la semnalizări false în funcţionarea
detectoarelor de flăcări, acestea se prevăd cu filtre electronice a căror bandă de trecere este în domeniul 5-30
Hz, domeniu de frecvenţă caracteristic pentru modulaţia flăcărilor care apar în cazul incendiilor reale.
Dintre detectoarele cu radiaţii infraroşii, cele mai cunoscute sunt tipurile INFRASCAN şi INFRASTAT.
Detectorul Infrascan (figura 30) detectează radiaţiile infraroşii prin intermediul unui dispozitiv rotativ,
care explorează spaţiul înconjurător (360°) la fiecare 20s (deci de 3 ori/min).

Fig. 30: Detectorul INFRASCAN

Dacă pe timpul rotirii recepţionează radiaţii, se opreşte, „interoghează" radiaţiile şi stabileşte dacă
semnalul primit este într-adevăr de incendiu sau nu. Dacă semnalizează apariţia unui incendiu,alarma se
dă imediat, în caz contrar dispozitivul de explorare îşi reia rotaţia. Dependenţa sensibilităţii detectorului de
mărimea flăcărilor şi distanţa până la acestea este prezentată în figura 31.

30
 Fig. 31: Dependenţa sensibilităţii detectorului de mărimea flăcărilor şi distanţa până la acestea

Schema din figura 32 ajută la înţelegerea funcţionării acestui tip de detector. Radiaţiile emise de o
sursă sunt recepţionate de dispozitivul rotativ prin filtrul optic care opreşte lumina albă, lăsând să treacă numai
radiaţiile infraroşii. Acestea ajung la o celulă 2 a cărei rezistenţă scade, făcând astfel să treacă un semnal în
reţeaua circuitului de filtrare 3. Semnalul trece apoi sub forma unui curent alternativ în circuitul de filtrare 4,
care respinge toate semnalele a căror frecvenţă nu se găseşte în intervalul de 4-15 Hz. În continuare,
amplificatorul 5 primeşte semnalul filtrat şi îi măreşte nivelul de transmitere, până când poate asigura
funcţionarea altor circuite. În acest stadiu 6, circuitul de explorare se opreşte şi detecţia este terminată.

Fig. 32: Schema de funcţionare a detectorului cu radiaţii infraroşii. 1 - dispozitiv rotativ şi filtru optic; 2 -
celulă; 3 - circuitul de filtrare; 4 - circuit de filtrare pentru curent alternativ; 5 - amplificator; 6 - detecţie
terminată (?); 7 - circuit de reglare; 8 - centrala de semnalizare.

Detecţia se efectuează în 50-70 miimi de secundă, iar semnalizarea se poate face imediat. Totuşi
este posibil ca un semnal intempestiv, trecător, să atingă acest stadiu, de aceea alarma presupusă, indicată
prin simbolul ? este reţinută cu ajutorul unui circuit de reglare 7 într-un timp variabil, în general, până la 15 s.
Odată terminată această verificare, se declanşează semnalul de incendiu S. Alarma poate fi numai locală sau
poate fi transmisă automat la un tablou de semnalizare. De asemenea, în urma alarmei se pot pune în
funcţiune instalaţii de stingere cu spumă, bioxid de carbon, etc.
Detectorul INFRASCAN are raza de acţiune de 120,00 m în jurul axului aparatului (360°), câmpul de
explorare în plan vertical fiind de 100°.
Toată aparatura electronică este amplasată în cutia superioară a aparatului, care serveşte totodată
pentru racordarea lui. Acest tip de aparat este independent şi poate fi racordat la o instalaţie sau un dispozitiv
de semnalizare.
Detectorul INFRASTAT este o variantă a aparatului INFRASCAN, deosebindu-se prin formă şi mod de
construcţie (figura 33). Aparatul nu are dispozitiv de explorare, el îndreptându-se spre punctul de
supraveghere, aşa cum se procedează cu o cameră de luat vederi. Celula fotoelectrică se montează intr-un
tub protejat cu un ecran de cuarţ.

31
 Fig. 33: Detectorul INFRASTAT

Raza de acţiune eficace a detectoarelor de tip INFRASTAT este de aproximativ 60m.

Un model nou de detector de raze infraroşii care funcţionează pe principiul detectorului Infrastat este
prezentat în figura 34. Acesta este dotat cu un microprocesor care analizează continuu imaginile preluate din
spaţiul protejat având un timp de răspuns de 40 milisecunde.
Este un detector de flacără de ultimă generaţie cu o imunitate mare la influenţa factorilor perturbatori.
Poate fi utilizat pentru protecţia spaţiilor interioare dar şi pentru montaj în exterior. Are în dotare o diodă
luminiscentă de tip LED multicoloră (verde, galben, roşu) care poate indica starea în care se află detectorul.
Starea de funcţionare a detectorului este verificată, de unitatea electronică integrată a acestuia, o dată pe
minut.

Fig. 34: Detectorul de flacără tip X9800

Funcţionarea detectorului constă în modificarea caracteristicilor electrice ale traductorului, respectiv în

scăderea rezistenţei electrice, în prezenţa radiaţiilor în infraroşu, în banda spectrală a traductorului şi
prelucrarea curentului electric de circuitele electronice aferente aparatului pentru transmisia stării la
echipamentul de control şi semnalizare. Sistemul optic este realizat sub forma unei lentile de tip Fresnel care
are proprietatea de a concentra într-un punct fix (focar) radiaţiile care cad sub diverse unghiuri de incidenţă
faţă de axa normală optică a lentilei. Unghiul de vizare utilizat pentru sistemul optic este de 90 grade.
Răspunsul detectorului la flacără depinde de distanţă, de tipul combustibilului, de temperatura
acestuia şi de timpul necesar incendiului să ajungă la echilibru.
În principiu, un detector poate supraveghea eficient o suprafaţă de 500 până la 1.000 m2, însă
aceasta trebuie micşorată atunci când materialele depozitate sau rafturile, fac imposibilă vizibilitatea până la
focarele de incendiu.

32
 Pentru a se reduce numărul, de alarme false pentru aceste tipuri de detectoare se realizează o filtrare
a semnalului electric provenit de la traductor prin prevederea unor filtre electronice cu bandă de trecere,
situată în domeniul 5-30Hz, cât şi o temporizare de ordinul milisecundelor. Existenţa temporizării are rolul, în
mod deosebit, de a reduce numărul alarmelor false, cauzate de factori de mediu perturbatori de scurtă durată.
Stabilirea benzii de trecere a filtrului electronic în domeniul 5-30Hz a fost dictată de rezultatele obţinute
experimental cu privire la frecvenţa de pâlpâire a flăcărilor de incendiu. Cu cât suprafaţa de ardere este mai
întinsă, cu atât frecvenţa de pâlpâire a flăcării este mai redusă.
Un alt tip de detector, din aceeaşi categorie, este detectorul de scântei (figura 35a). Acesta
reacţionează, de fapt la radiaţia infraroşie emisă de scântei.
Este utilizat pentru detecţia scânteilor ce pot apare la sistemele de transport pneumatic. Principiul de
funcţionare al acestui tip de detector are la bază acelaşi fenomen de transformarea energiei luminoase în
semnale electrice. Radiaţiile emise de focarul incendiului ajung pe obiectivul detectorului, trec prin filtrul
infraroşu care permite trecerea numai a radiaţiilor infraroşii, care apoi sunt concentrate către elementul
fotosensibil.

Fig. 35a: Detector de scântei, b: Detaliu de montaj pe tubulatură

Acesta primeşte radiaţia luminoasă pe care o transformă în semnal electric alternativ, de o frecvenţă
egală cu cea a flăcării care pâlpâie. Semnalul electric este amplificat în curent alternativ de către o schemă
electronică simplă. Detectorul mai este dotat şi cu un senzor de temperatură care declanşează un semnal în
centrală la atingerea temperaturii de 580C.

5.2.4. Detectoare cu laser

Indicele de refracţie al aerului variază aproximativ cu o milionime pentru o creştere a temperaturii cu

1° C. Ţinând seama de acest fenomen este posibil ca pentru detectarea incendiilor să se utilizeze laserul prin
diferite procedee. Unul dintre acestea constă în divizarea unei raze de laser, astfel ca cele două fascicule
luminoase suprapuse să străbată orizontal „zona" de protejat, în apropierea plafonului. Fasciculele laser fiind
coerente pot fi făcute să interfereze, ca urmare, orice variaţie a indicelui de refracţie în direcţia verticală, dă
naştere unei variaţii a timpului de trecere a fasciculelor, cu un decalaj în benzile de interferenţă. Modificările de
iluminare pot fi înregistrate cu ajutorul unei celule fotoelectrice şi amplificate astfel încât să dea un semnal de
alarmă.
Se ştie că toate gazele îşi modifică indicele de refracţie sub influenţa presiunii şi temperaturii, ceea ce
înseamnă că şi direcţia razei laser se schimbă în anumite condiţii ale atmosferei din încăpere. Raza laser care
trece pe sub tavanul încăperii, în cazul izbucnirii unui incendiu, va fi deviată de la direcţia ei iniţială, datorită
acţiunii temperaturii ridicate şi a gazelor de ardere, care se acumulează sub tavan. La nivelul tavanului, ele se
răspândesc.
Raza laser, care trece prin stratul fierbinte de gaze şi fum, este deviată în plan vertical de curenţii
calzi, care se ridică spre tavan. Ca urmare a acţiunii lor, raza laser este deviată.

33
 În practică, condiţiile nu sunt atât de simple ca cele descrise. Produsele fierbinţi de ardere, rezultate
de la incendiu, se mişcă către tavan sub formă turbionară, ceea ce face ca deviaţia razei laser să nu fie
simplă, ci sub formă de oscilaţii. Această proprietate a razei laser este folosită pentru diferenţierea şi
selectarea radiaţiilor termice, provenite de la un incendiu, de cele emise de sursele termice normale, existente
în obiectiv. Acest lucru este posibil pentru că se selectează, se amplifică şi se transmit mai departe, către
instalaţia de semnalizare, numai radiaţiile cu o frecvenţă de 40-70 Hz.
În cazul degajării de fum în încăpere, intensitatea razei laser se micşorează. Din această cauză este
necesară o instalaţie suplimentară, care independent de mărimea oscilaţiei, asigură o funcţionare normală a
sistemului. Printre elementele instalaţiei face parte receptorul şi emiţătorul de laser.
Elementele componente ale instalaţiei de detectare a incendiului cu raze laser sunt arătate în figura
36.

Fig. 36: Principii de detectare pe bază de laser

Raza laser 1 trece prin filtrul de interferenţă 2, de filtru este ataşată o oglindă 3, care reflectă o parte a
razei în celula fotoelectrică 4, acoperită cu o mască gen „tablă de şah" unde se transmite un semnal
pulsatoriu, iar o parte către celula fotoelectrică 5. La ieşirea din celula 4 se găseşte un amplificator care
amplifică numai radiaţiile care au frecvenţa de 40-70 Hz.
În acest fel se intensifică mişcarea doar pentru punctul focal (luminos) al razei laser.
Semnalele amplificate cu ajutorul amplificatorului selectiv sunt capabile să semnalizeze apariţia unui
incendiu.
Schema de principiu a instalaţiei de detectare cu raze laser este prezentată în fig. 37.
Un detector cu laser poate supraveghea o suprafaţă de 1.600 m2, înlocuind circa 15-30 detectoare
termice sau de fum. Aceştia sunt indicaţi a se utiliza în încăperi de mari suprafeţe, cum sunt marile magazine,
depozite, hale uzinale.
Detecţia fumului cu raze laser permite obţinerea unor sensibilităţi foarte ridicate. Uzual se utilizează
laseri cu semiconductor la o putere mai redusă faţă de valoarea lor nominală, ceea ce asigură o creştere
considerabilă a duratei minime de utilizare, putându-se ajunge până la 10 ani.

34
 Fig. 37: Schema de principiu a instalaţiei de detectare cu raze laser:
1 - emiţător de raze laser; 2 - receptor; 3 - prismă triplă - reflector

Sistemele de detecţie a fumului prin aspiraţie care utilizează tehnologia laser au o sensibilitate ridicată
de circa 1000 de ori mai mare decât a detectoarelor punctuale de fum.
Ca urmare, detecţia incendiului se poate realiza într-o fază incipientă, cu mult timp înainte ca emisiile
de fum sau flăcările să fie importante.

5.3. Detectoare multisenzor

5.3.1. Generalităţi privind îmbunătăţirea detectării incendiilor prin utilizarea multisenzorilor

Detectoarele trebuie să identifice incendiul încă din fază incipientă cu un grad înalt de siguranţă. Aria
de utilizare a detectoarelor de incendiu este extrem de diversă, variind de la spaţii de birouri până la depozite
şi chiar la clădiri industriale cu un aer poluat datorat procesului de producţie.
Ca o regulă, măsurarea criteriului de detecţie al unui incendiu este de fapt măsurarea intensităţii
fumului produs de incendiu. O simplă presupunere indică faptul că dacă nu este incendiu, densitatea
aerosolilor nu va fi aceiaşi cu cea în cazul existenţei acestuia. În practică, oricum, depinzând de aria de
acţiune a senzorilor şi de tipul de materiale combustibile, există o gamă largă de tipuri de incendiu, de la o
ardere mocnită până la o ardere ultra rapidă a lichidelor, densitatea şi culoarea fumului variind la fiecare şi
având curbe de timp diferite. Detectorul cel mai potrivit ar trebui să funcţioneze cu aceeaşi eficienţă în oricare
din aceste condiţii prezentate.
Este evident faptul că detectoarele optice de fum au cel mai bun răspuns, dar la anumite tipuri de fum.
Utilizarea detectoarelor este limitată atunci când mediul prezintă unele proprietăţi fizice, care prezintă
o mare similitudine cu proprietăţile fizice ale incendiului. Acestea sunt: particule fine de praf, vapori sau
aerosoli transportaţi din diferite motive prin aer în încăperile protejate, unde pot produce semnale similare cu
cele ale unui incendiu. Asemenea semnale, similare cu cele de incendiu, sunt numite semnale false, pentru că
prezintă din punct de vedere al unui detector, starea în care acestea declanşează alarma de incendiu.
În prezent detectoarele de incendiu sunt folosite într-o multitudine de aplicaţii diferite, unde au scopul
de a asigura securitatea la incendiu. Având un număr mare de detectoare, ocazional se poate întâmpla, într-
un mediu mai sever, să fie generate semnale false. Probabilitatea apariţiei acestor semnale este relativ
scăzută, ca şi probabilitatea apariţiei unui incendiu real. În ambele situaţii alarma începe să funcţioneze în
cazul unui incendiu real ca şi în cazul unei alarme false, rezultatul declanşării unei astfel de alarme este
acţiunea de evacuare a utilizatorilor. Apariţia alarmelor false, nefaste pentru desfăşurarea activităţilor curente,
acestea depinzând foarte puţin de numărul de detectoare, devine un parametru important în funcţionarea
detectoarelor de incendiu.
Pentru a găsi o soluţie la problema prezentată trebuie luată în considerare apariţia parametrilor
caracteristici ai incendiului, şi anume:
- fumul (depinde de material, aerosoli şi diferenţe de densitate şi mărime);
- căldura (energia termică);

35
 - radiaţia flăcărilor;
- gazele de ardere.
Detecţia fumului, un parametru caracteristic al incendiului este, în prezent, cea mai des utilizată
metodă de detectare a incendiilor. Este aplicabilă aproape universal pentru o gamă largă de situaţii în care se
realizează un sistem de detecţie.
Curbele de căldură şi temperatură generate într-un incendiu pot fi de asemenea utilizate în detecţia
incendiilor; un fapt evident fiind acela că o creştere a temperaturii în relaţie cu temperatura ambientală este
semnificativă în detecţia incendiilor. Senzorul de temperatură trebuie să fie suficient de aproape de sursă
pentru a putea detecta incendiul, astfel aria supravegheată este considerabil mai mică în comparaţie cu cea a
detectoarelor de fum. De exemplu, incendiile mocnite generează o căldură relativ mică în faza incipientă, ceea
ce impune o anumită limitare în utilizarea detectoarelor de temperatură.
Măsurarea radiaţiei temperaturii este realizabilă cu uşurinţă în condiţiile în care senzorul de radiaţie
folosit are „vedere liberă" către o potenţială sursă de incendiu.
În timpul combustiei, gazele de ardere sunt formate ca rezultat al transformării materialelor. Cantitatea
şi tipul de gaze formate depind de materialul care arde şi de tipul arderii. În cazul unui incendiu mocnit, este
generat un volum mai mare de monoxid de carbon, pe când la incendiile deschise cantitatea de dioxid de
carbon este mai mare. În plus, oxizii de azot vor fi formaţi în cantităţi mai mici, la fel şi hidrocarburile.
Senzorii de gaz sunt astăzi disponibili, la un preţ rezonabil, cu o siguranţă mărită în funcţionare şi un
consum redus de energie electrică. Detecţia gazelor în primele faze ale incendiului este un pas important în
reducerea alarmelor false, astfel extinzând sfera de utilizare a acestor tipuri de detectoare.
Luând în considerare mai îndeaproape frecvenţa semnalelor provocate de gaze în condiţii normale,
este foarte evident că probabilitatea detecţiei acestora este destul de semnificativă în comparaţie cu detecţia
flăcărilor unui incendiu.
Astfel concentraţia de monoxid de carbon dintr-o cameră plină de fum gros va ajunge foarte uşor la
valorile la care se declanşează semnalul de incendiu la un detector de gaze. Acest lucru este valabil si în alte
domenii, concentraţii mari de monoxid de carbon vor putea fi întâlnite şi în ateliere auto, de exemplu, în garaje
sau în ateliere improvizate.
Utilizarea câtorva caracteristici diferite ale parametrilor unui incendiu furnizează o mult mai fidelă
diferenţiere între semnalele false şi cele de incendiu. Metoda combinării şi procesării semnalelor primite de la
un detector multisenzor permite o selectare mai bună a oricărei semnalizări false, similare unui incendiu.

5.3.2. Detectorul cu senzor de temperatură şi optic de fum

Un exemplu de detector multisenzor (figura 38) este detectorul ce conţine un senzor optic de fum şi un
termistor pentru detecţia temperaturii. Construcţia este asemănătoare cu cea a detectorului optic de fum bazat
de difuzia sau difracţia luminii, dar cu o carcasă diferită şi o cameră optică care să înglobeze şi termistorul
pentru detecţia temperaturii. Secţiunea transversală prin acest tip de detector este prezentată în figura 39.

Fig. 38: Detectoare multisenzor (optic de fum şi temperatură)

Semnalul transmis de senzorul optic este distinct faţă de cel de temperatură şi reprezintă concentraţia
de fum respectiv nivelul temperaturii din jurul detectorului. Senzorul de temperatură răspunde la rata de

36
creştere a temperaturii faţă de cea a mediului ambiant. Semnalizarea incendiului este făcută numai după
atingerea unei anumite rate de creştere a temperaturii combinată cu o prezenţă a fumului în senzorul optic
timp de 20 de secunde.

Fig. 39: Secţiune transversală prin detectorul multisenzor

5.4. Dispozitive autonome de detectare şi alarmare în caz de incendiu

5.4.1. Generalităţi

Dezvoltarea incendiului în locuinţe, considerate în mod normal cu pericol mic de incendiu, ţine seama
de aceleaşi considerente ca în orice spaţiu închis. Factori de tipul: forma şi dimensiunile încăperii, sarcina
termică, deschiderile spre exterior, natura şi poziţionarea materialelor combustibile, locul şi modul de iniţiere al
incendiului, dispunerea încăperii în clădire, intervin de regulă în dezvoltarea unui incendiu.
Sursele de aprindere la incendiile de locuinţe pot fi:
- flacăra: chibrit, lumânare, flăcări de la aparate de încălzit;
- de natură termică: ţigări, becuri, căldură degajată de aparatele termice, coşuri defecte;
- surse de natură electrică: arcuri electrice, scântei de la aparatele electrice, scurtcircuit,
electricitate statică;
- surse naturale: trăsnet şi altele.
Cele mai multe incendii încep cu o perioadă, de regulă scurtă, în care încăperile sunt umplute de fum.
În plus, dacă incendiul izbucneşte pe timpul nopţii, există şanse mari ca persoanele din încăperea respectivă
să fie surprinse în timpul somnului şi să nu se poată trezi, acest lucru ducând, de regulă, la decesul acestor
persoane aflate în încăpere datorită fumului şi nu din cauza temperaturii şi flăcărilor. Fumul este produs, de
obicei, în faza de ardere lentă a unui incendiu, iar cantitatea de fum care se degajă într-un timp relativ scurt
poate fi foarte mare. Fumul degajat în timpul incendiilor poate provoca victime în câteva secunde deoarece
are în compunere: gaze toxice cu efecte asupra circulaţiei sanguine şi a sistemului nervos (acizii cianhidrici),
gaze toxice cu efect de asfixiere (monoxidul de carbon, dioxidul de carbon), gaze toxice cu efect iritant şi
alergic cum ar fi amoniacul, dioxidul de sulf.

37
 Mijloacele de protecţie pasivă împotriva incendiului, de genul elementelor de construcţii rezistente la
foc, elementelor de protecţie a golurilor, sistemelor de desfumare pot limita unele dintre efectele incendiului. S-
a constatat că fumul se propagă extrem de repede în încăperile unei clădiri, printr-o mişcare de ascensiune
urmată de o propagare laterală şi eventuala coborâre până la umplerea spaţiului şi pătrunde, datorită
diferenţelor de presiune, în spaţiile învecinate. Uneori măsurile de protecţie pasivă nu pot să împiedice
această propagare. Pentru aplicaţii în care există sisteme de climatizare - ventilaţie, fumul poate fi transportat
foarte rapid şi în spaţii care nu se învecinează cu spaţiul în care s-a declanşat incendiul.
În prezent, pe plan internaţional, pentru limitarea deceselor la incendiile de locuinţe, soluţia
de protecţie activă cea mai utilizată este detectorul autonom de fum, detector specializat care emite şi
semnale audibile de alarmă. Această soluţie a fost adoptată şi legiferată în unele state occidentale: S.U.A.,
Marea Britanie, Suedia, Norvegia ş.a.
Datorită acestui fapt, dispozitivele autonome de detectare şi alarmare au căpătat o foarte largă
extindere în asigurarea protecţiei individuale a ocupanţilor din locuinţe, în caz de incendiu.
Aceste tipuri de dispozitive, cunoscute uzual sub denumirea de detectoare autonome, reprezintă la
scară redusă o instalaţie de semnalizare a incendiilor.

5.4.2. Detectoare autonome

Detectoarele autonome sunt definite ca aparate pentru detectarea şi alarmarea la incendiu, care
funcţionează pe principiul dispersiei luminii, transmisiei luminii sau al ionizării, pentru utilizarea în domeniul
locuinţelor sau altor aplicaţii asemănătoare (figura 40). Principalele diferenţe constructive şi funcţionale dintre
detectoarele autonome şi celelalte detectoare de incendiu, care se folosesc în sistemele de detectare şi
alarmare, sunt modul de alimentare diferit şi integrarea unui etaj de avertizare acustică.

Fig. 40: Diverse tipuri de detectoare autonome

Parametrul supravegheat de regulă cu detectoarele autonome este fumul degajat la incendiile din
locuinţe.
Clasificarea detectoarelor autonome, în funcţie de principiul de funcţionare al senzorului, este
următoarea:
- detectoare autonome optice de fum;
- detectoare autonome cu ionizare.
Ca mod de funcţionare, detectoarele autonome sunt detectoare de fum punctuale, cu autoresetare,
reintrând în starea normală de veghe după ce concentraţia în care se găsesc particulele de fum din senzor
scade sub limita de alarmă şi după trecerea unui timp de alarmare stabilit, având integrate unele funcţii
suplimentare specifice utilizării în mediul rezidenţial. Pe lângă structura clasică a unui detector punctual, care
conţine un senzor optic de fum, sau cu ionizare, circuit electronic format din următoarele etaje: amplificator,
referinţă, comparator şi circuit de ieşire, detectorul autonom are o serie de etaje specifice, din care cel mai
important este cel de alarmare audibilă locală (sirenă).

38
 Un alt etaj specific este cel de alimentare, detectorul putând fi conceput pentru alimentare într-una din
variantele următoare: baterie, direct sau indirect de la reţeaua de joasă tensiune, de la reţeaua de joasă
tensiune şi cu acumulatori, într-un sistem de detectare şi alarmare rezidenţial. Dezavantajul principal este că
majoritatea detectoarelor autonome sunt prevăzute cu baterii de alimentare ce trebuie schimbate.
Diferenţa esenţială dintre detectoarele clasice de incendiu şi dispozitivele autonome de detectare şi
alarmare constă în posibilitatea celui din urmă de a efectua alarmarea ocupanţilor, în caz de incendiu, prin
intermediul unui dispozitiv acustic încorporat în carcasa detectorului.
Schema bloc a unui detector autonom de fum în care s-a pus în evidenţă cu linie punctată detectorul
convenţional de fum utilizat în sistemele de detectare este prezentată în figura 41.

Fig. 41: Schema bloc a unui detector autonom

Blocurile unui detector autonom au următoarele funcţiuni:

senzorul este sensibil la emisiile de fum provenite de la un eventual focar; etajul amplificator preia semnalul de
la senzor şi îl amplifică până la un nivel necesar prelucrării;
- comparatorul face diferenţa dintre semnalul de la ieşirea amplificatorului şi un semnal de referinţă
constant, furnizând la ieşirea sa un semnal pentru releu;
- etajul de referinţă are menirea de a asigura conform pragului de sensibilitate un semnal de nivel
constant necesar comparatorului;
- releul este etajul care comută starea detectorului din veghe în alarmă dacă comparatorul îi
transmite comanda necesară;
- etajul de alimentare este compus dintr-o baterie care asigură autonomia de funcţionare a
detectorului;
- blocul de avertizarea acustică locală este conectat la ieşirea releului.
Dispozitivele autonome de detectare şi alarmare sunt prevăzute cu indicatoare optice prin care se
semnalizează starea de bună funcţionare, necesitatea înlocuirii bateriilor şi stare de alarmă.
De regulă, indicatorul optic este o diodă LED, ce prezintă avantajul unei siguranţe în funcţionare mult
superioare faţă de dispozitivele clasice de iluminat, cât şi un consum redus de curent.
Starea de funcţionare în regim de veghe este semnalizată prin impulsuri luminoase ce se succed la
intervale de 30 - 60 secunde.În situaţia în care capacitatea bateriilor de alimentare ajunge la o limită minimă,
dar se mai asigură funcţionarea aparatului în condiţii de siguranţă cca 10 zile, impulsurile luminoase se succed
la intervale de cca 2 secunde. La unele tipuri de dispozitive autonome de detectare şi alarmare, simultan cu
semnalizarea optică de tensiune scăzută se produc şi semnalizări acustice de scurtă durată (bipuri) sincrone
cu impulsurile luminoase. Apariţia acestor semnalizări impune schimbarea bateriilor, de către utilizator.
Dispozitivele autonome de detectare şi alarmare, care funcţionează alimentate doar de la reţea, nu sunt
prevăzute cu această facilitate.
Starea de alarmă este semnalizată prin funcţionarea continuă a indicatorului luminos şi producerea
unui semnal acustic de alarmă.
39
 Dispozitivul acustic de alarmă funcţionează pe principiul piezoelectric şi asigură un nivel sonor de
minim 85 dBA, conform standardului ISO 12239, cel puţin pentru un minut şi de 82 dB acustici, pentru
următoarele 4 minute. Pentru a se putea efectua periodic, de către utilizator, verificarea funcţionării aparatului,
acesta este prevăzut cu un buton de TEST. Prin executarea acestui test se simulează condiţia de alarmă de
incendiu şi se urmăreşte ca semnalizările, optică şi acustică, să intre în funcţiune. La aceste tipuri de
dispozitive de detectare şi alarmare, prin acest test se efectuează şi verificarea sensibilităţii aparatului.
Amplasarea dispozitivelor autonome de detectare şi alarmare se face în acelaşi mod ca şi pentru
detectoarele clasice de incendiu.
Gradul de imunitate împotriva declanşării alarmelor false se realizează prin protecţia împotriva
pătrunderii insectelor şi a luminii asigurate de carcasă. Circuitul electronic de prelucrare utilizat poate contribui
la reducerea alarmelor false datorită unor proceduri de evaluare a semnalelor de la senzor, cum ar fi întârzieri,
comparări cu valori prestabilite, variaţii în timp ale semnalelor. Siguranţa mărită în funcţionare se obţine prin
asigurarea unei sensibilităţi constante la fum.

5.4.3. Limitele detectoarelor autonome

Un detector autonom de incendiu nu poate singur să ofere o protecţie suficientă la incendiu, trebuind
luate şi alte măsuri de prevenire a acestora. Detectorul nu poate funcţiona fără un program de curăţare
corespunzător.
Detectoarele pot genera semnale de alarmă numai dacă fumul intră în senzor, prin urmare orice
fenomen care produce obturarea intrărilor la senzor, cum ar fi lucrări de zugrăvire, pozarea unor grinzi etc., pot
împiedica funcţionarea detectorului. Detectorul autonom amplasat în încăperi pe tavan nu sesizează fumul
care se propagă prin pereţi, prin coşuri sau prin tavane şi podele. De asemenea, detectoarele autonome pot
semnaliza cu întârzieri mari în cazul incendiilor de tip arson, incendiilor rezultate în urma jocului copiilor cu
focul sau incendiilor după explozii, fenomene care pot prezenta o dezvoltare diferită în comparaţie cu alte
incendii la locuinţe urmare a utilizării unor materiale combustibile acceleratoare, a suprafeţelor mai aprinse, a
intenţiilor rău-voitoare sau a responsabilităţii scăzute. Una dintre problemele detectoarelor este curăţirea de
depuneri pe senzori, fie că e vorba de depuneri de praf sau alte depuneri care măresc, micşorează sau scot în
afara domeniului sensibilitatea acestora. Nu trebuie neglijate nici deteriorările de natură electrică, mecanică
sau cele datorate condiţiilor de mediu care pot surveni la o manevrare necorespunzătoare, la schimbarea
bateriilor, etc.

40
 UCS9 – Punerea în funcţiune a sistemelor de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu

Tema 29

ARHITECTURA UNUI SISTEM. COMUNICAŢIA ÎNTRE COMPONENTELE SISTEMULUI ŞI CENTRALĂ

1. Spaţii destinate echipamentelor de control şi semnalizare

aferente instalaţiilor de semnalizare a incendiilor

ECS poate fi instalat în următoarele configuraţii:

a) independent;
b) cu panou frontal de comandă;
c) cu panou de comandă de la distanţă.

Pentru alte configurări (de exemplu panouri cu telecomandă) trebuie definite specificaţii în proiect.
Echipamentele de control şi semnalizare se vor instala, de regulă, în serviciul destinat pompierilor, în
spaţii uşor accesibile sau, când nu există serviciu de pompieri, într-o incintă supravegheată permanent; dacă
nu este îndeplinită această condiţie, ECS trebuie conectat la o staţie de control de la distanţă. Aceasta din
urmă va fi prevăzută cu un post telefonic.
ECS va asigura retranslaţia indicaţiilor în clădirile prin panouri suplimentare de avertizare în cazul în
care există mai multe intrări pentru pompieri şi/sau în cazul în care ECS se află într-o zonă necirculată.
Dacă se montează mai multe panouri suplimentare de avertizare care permit preluarea controlului de
la mai multe locaţii, trebuie luate măsuri pentru a se preveni operarea contradictorie a comenzilor din poziţii
diferite prin retranslaţia comenzilor.
Panourile suplimentare de avertizare trebuie montate în încăperi care satisfac aceleaşi condiţii ca şi
cele destinate echipamentelor de control şi semnalizare.
La intrările destinate accesului forțelor de intervenție trebuie amplasat un dispozitiv de alarmare optică.
Încăperile special destinate echipamentelor de control şi semnalizare trebuie să corespundă
următoarelor condiţii:
a) să fie amplasate cât mai aproape de centrul de greutate (centrul cel mai apropiat ca
amplasament de majoritatea echipamentelor deservite) al reţelei respective, asigurând un
grad de securitate corespunzător;
b) să fie situate, în general, la parter, în spaţii uşor accesibile din exterior, în vecinătatea uşilor
de acces de intervenţie ale pompierilor. Când specificul clădirii impune, se admite amplasarea
echipamentelor de control şi semnalizare aferente IDSAI la alte niveluri ale clădirii;
c) accesul către încăperile unde sunt amplasate ECS trebuie să fie uşor. Pe calea de acces nu
trebuie să existe obstacole care ar putea împiedica sau întârzia intervenţia personalului
desemnat;
d) să nu fie traversate de conductele instalaţiilor utilitare (apă, canalizare, gaze, incălzire, etc).
Sunt admise numai racorduri pentru instalaţiile care deservesc încăperile respective;
e) să nu fie amplasate sub încăperi încadrate în clasa AD4 conform normativului I7 - 2011 (medii
expuse la picături cu apă);
f) spaţiile pentru ECS să fie prevăzute cu instalaţii de iluminat de siguranţă pentru continuarea
lucrului;
g) accesul să fie permis doar persoanele specializate şi desemnate în condiţiile legii.
Amplasarea echipamentului de control şi semnalizare (ECS) impune, în plus faţă de condiţiile de mai
sus, următoarele :
a) indicaţiile şi controalele să fie uşor accesibile pompierilor şi personalului responsabil din
clădire;
b) iluminatul să permită citirea cu uşurinţă a etichetelor şi indicaţiilor vizuale, (cel puţin 200 lx);
1
 c) riscul de incendiu să fie mic şi spaţiul să fie prevăzut cu cel puţin un element de detectare
conectat la sistemul de semnalizare a incendiilor.
Dacă echipamentul de control şi semnalizare este distribuit în mai multe carcase aflate în spaţii
diferite, este necesar ca:
a) spaţiul de amplasare al fiecărei carcase să satisfacă cerinţele încăperilor destinate ECS;
b) conexiunile dintre carcase să fie protejate împotriva şocurilor mecanice şi împotriva
deteriorării prin incendiu;
c) facilităţile de monitorizare a defectelor să acopere interconectările dintre diferite carcase ale
centralei.
Dacă este necesară montarea ECS în spații care nu îndeplinesc condițiile de la pct. 3.9.2.1 și 3.9.2.2,
atunci amplasarea echipamentelor de control și semnalizare aferente IDSAI se realizează în încăperi special
destinate separate prin elemente de construcții incombustibile clasa de reacție la foc A1 ori A2-s1d0, cu
rezistența la foc minimum REI60 pentru planșee și minimum EI60 pentru pereți. Golurile de acces în aceste
încăperi vor fi protejate cu uși rezistente la foc EI230-C. Aceste încăperi se prevăd cu minimum o priză de 16
A/230 V pentru lămpi și unelte (scule, accesorii) portabile, alimentată din circuitele sistemelor cu rol de
securitate la incendiu.
În încăperile în care sunt amplasate ECS se va instala un post telefonic dedicat, conectat la
sistemul de telefonie interioară a obiectivului ori la alte mijloace care asigură transmisia la distanță.
Pentru localizarea rapidă, uşoară şi fără ambiguiditate a alarmei şi pentru a lega indicaţia centralei de
locaţia oricărui detector sau declanşator manual trebuie furnizate cel puţin: zona alarmată, elementul din zonă
care a declanşat alarma, un text care să furnizeze informaţii de localizare a alarmei, diagrame de conectare,
avertizări optice pentru indicarea la distanţă a stării elementului de detectare sau declanşatorului manual.
În cazul centralelor de supraveghere la distanţă se asigură o semnalizare de alarmare printr-o
legătură automată cu pompierii într-un timp minim de semnalizare.
Alarmarea automată, în cazul existenţei pazei în momentul declanşării alarmei, trebuie confirmată de
către personalul de pază şi retransmisă telefonic serviciului de pompieri.
Legăturile automate trebuie monitorizate astfel încât orice defect să fie indentificat la distanţă sau la
centrală.
Acolo unde există centre de supraveghere la distanţă trebuie transmise cel puţin semnalele generale
de incendiu sau defect. Dacă spaţiul este permanent supravegheat atunci se poate utiliza telefonul pentru
anunţarea pompierilor.

2. Surse de alimentare cu energie electrică

2.1. Generalităţi

IDSAI trebuie să aibă cel puţin două surse de alimentare, o sursă de bază şi o sursă de rezervă. Atât
sursa de bază cât şi sursa de rezervă trebuie să asigure, în mod independent una de cealaltă, funcţionarea la
parametrii nominali a IDSAI.
Când este disponibilă sursa de bază, aceasta trebuie să fie sursa de alimentare exclusivă a instalaţiei
de detectare şi semnalizare a incendiului. Sursa de rezervă trebuie să fie constituită din baterii de
acumulatoare reîncărcabile de 12 V c.c. sau 24 V c.c.. Aceasta poate fi completată cu un grup electrogen
pentru asigurarea duratei de funcţionare.
Dacă sursa de bază nu este disponibilă, comutarea alimentării cu energie electrică a IDSAI pe sursa
de rezervă trebuie să se facă automat, printr-un sistem AAR reversibil. La reapariţia tensiunii pe sursa de bază,
IDSAI trebuie alimentată cu energie electrică din aceasta şi revenirea trebuie să se facă, de asemenea,
automat.
Toate sursele de alimentare (interne şi externe) aferente IDSAI (alimentare detectori din surse externe,
sirene, etc) trebuie să fie certificate SR EN 54-4 şi să poată permite monitorizarea parametrilor.
Sursa de alimentare cu energie electrică a elementelor componente a ECS trebuie să fie aceeaşi ca şi
cea pentru ECS sau să fie compatibilă cu aceasta.
2
 Apariţia unei avarii pe traseul de alimentare cu energie electrică a elementelor componente a IDSAI
nu trebuie să afecteze monitorizarea pentru o zonă mai mare de 10000 m2.

2.2. Sursa de bază

Sursa de bază pentru alimentarea cu energie electrică a IDSAI trebuie să fie Sistemul
Electroenergetic Naţional.
Alimentarea IDSAI din sursa de bază se va face respectând prevederile reglementărilor tehnice
referitoare la alimentarea cu energie electrică a instalaţiilor de securitate la incendiu.
Un echipament electric care produce energie electrică local poate fi considerat sursă de bază numai
dacă prezintă acelaşi coeficient de siguranţă ca şi Sistemul Electroenergetic Naţional sau în cazul în care nu
există posibilitatea racordării clădirii la acesta.
Elementele componente ale IDSAI trebuie să fie alimentate cu energie electrică din sursa de bază prin
intermediul unor circuite electrice corect dimensionate, protejate cu aparate de protecţie adecvate, etichetate,
accesibile numai personalului de întreţinere al acestora.
Alimentarea cu energie electrică a elementelor componente ale IDSAI trebuie să fie independentă de
orice dispozitiv de separare generală a clădirii. La utilizarea mai multor echipamente de alimentare, condiţiile
se aplică pentru fiecare în parte.

2.3. Sursa de rezervă

Dacă alimentarea din sursa de bază nu mai este posibilă, alimentarea cu energie electrică se face
dintr-o sursă de rezervă.
Pentru IDSAI, sursa de rezervă trebuie să asigure o durată de funcţionare de 48 ore şi, în plus,
necesarul de putere pentru semnalizarea unei alarme pe durata a 30 de minute.
Asigurarea cu energie electrică din sursa de rezervă poate fi redusă la o durată minimă de 30 ore
pentru construcţiile unde există personal de supraveghere permanent, dacă este indicată imediat lipsa de
disponibilitate a sursei de bază şi durata reparaţiei este reglementată printr-un contract de întreţinere cu
furnizorul de energie electrică, prin care să se asigure că durata reparaţiei nu depăşeşte 24 ore.
În cazul clădirilor rămase neocupate pentru o perioadă de cel puţin 30 de zile, durata de funcţionare
pe sursa de rezervă se măreşte la 72 ore.
În cazul în care sursa de rezervă este constituită de un grup electrogen, acesta trebuie realimentat cu
combustibil în cel mult 24 de ore de la comutarea pe sursa de bază.
Alegerea şi dimensionarea bateriilor de acumulatoare trebuie să se facă astfel încât să asigure
alimentarea cu energie electrică a tuturor elementelor componente ale IDSAI pe toată durata întreruperii
alimentării cu energie electrică din sursa de bază şi să permită luarea unor măsuri corective.
Capacitatea finală a bateriei de acumulatoare se va evalua având în vedere scăderea acesteia odată
cu îmbătrânirea echipamentului, folosind indicaţiile date de furnizor.
Reîncărcarea acumulatoarelor trebuie efectuată pe parcursul a 24 ore la 80% din capacitatea sa
nominală şi la 100% în 48 ore, cu o funcţionare continuă a instalaţiei.
Echipamentul de alimentare electrică trebuie să fie capabil să semnalizeze următoarele defecte:
a) pierderea sursei de bază în mai puţin de 30 min;
b) pierderea sursei de rezervă în mai puţin de 15 min;
c) scăderea tensiunii bateriei sub valoarea ce o face neoperabilă şi este indicată de producător;
d) defectarea încărcătorului bateriei în mai puţin de 30min.
Pentru montarea, exploatarea şi întreţinerea bateriilor de acumulatoare vor fi respectate
cu stricteţe condiţiile impuse de producător şi de reglementările tehnice aflate în vigoare la
data elaborării documentaţiei tehnice.

3
 3. Linii de legătură între echipamentul de control şi semnalizare,
detectoare şi declanşatoare manuale

3.1. Căi de transmisie

Liniile de legătură constituie elemente ale instalaţiilor automate de semnalizare prin care se realizează
interconectarea elementelor periferice, detectoare şi declanşatoare manuale, la unitatea centrală de prelucrare
a informaţiilor (echipamentul de control şi semnalizare).
În funcţie de principiul de transmisie ales, există mai multe tipuri de linii: electrice, optice, wireless, etc.
Până în prezent, cea mai largă răspândire în instalaţiile de semnalizare a incendiilor o au liniile realizate cu
conductoare electrice.
Supravegherea elementelor conectate la linie este condiţionată, în mod nemijlocit, de calitatea
acesteia. Există defecţiuni ale liniei care pot afecta total sau parţial transmisia semnalelor. Cele mai frecvente
defecte sunt linie întreruptă, scurtcircuitată sau pusă la pământ.
Din aceste considerente, au fost realizate diverse metode de supraveghere a integrităţii liniei şi în
ultimul timp şi a stării de funcţionare a elementelor conectate la aceasta.
Supravegherea în curent continuu a liniei constituie varianta cel mai mult utilizată. Metoda constă în
supravegherea curentului care circulă prin linie şi care poate avea mai multe valori: veghe, alarmă, rupere şi
scurtcircuit. Valoarea curentului de veghe este determinată de mărimea rezistenţei terminale. De regulă,
rezistenţa terminală se montează la capătul cel mai îndepărtat al liniei faţă de centrala de semnalizare.
Avantajul acestei metode îl constituie simplitatea circuitelor de prelucrare a informaţiilor din centrala de
semnalizare.
Supravegherea în curent alternativ constă în aplicarea unei tensiuni alternative pe linie. Prin această
metodă, dacă detectoarele sunt de tipul celor cu rezistenţă internă puternic neliniară, se poate obţine o
informaţie în plus, faţă de supravegherea în curent continuu, şi anume, starea de detector defect, fără însă a
se preciza care aparat este defect.
Cele două metode de supraveghere au dezavantajul că nu pot preciza care detector a intrat în starea
de alarmă. Această stare este prelucrată de centrala de semnalizare ca linie în alarmă.
Supravegherea în curent continuu şi pulsatoriu constituie un procedeu care aduce o serie de avantaje
în realizarea instalaţiilor automate de semnalizare a incendiilor. Prin această metodă, în plus faţă de
supravegherea în curent continuu, se poate identifica şi numărul detectorului care este în stare de alarmă.
Detectoarele utilizate au în acest caz o construcţie specială care le permite generarea unor trenuri de
impulsuri (coduri) asociate distinct fiecărui aparat.
La o cale de transmisie în buclă poate fi conectat un număr maxim de 128 detectoare şi
declanşatoare, însă la fiecare zonă de detectare nu pot fi alocate mai mult de 32 detectoare automate sau de
10 declanşatoare manuale. La o cale de transmisie se pot conecta dispozitive amplasate pe o suprafață
desfășurată a construcției de maximum 6.000 mp.
Proiectarea instalaţiei de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu trebuie efectuată în aşa fel încât
avariile pe căile de transmisie să nu poată determina întreruperea comunicării cu sistemele de semnalizare,
comandă şi control fără semnalizarea avariei.
În cazul apariţiei unei avarii la cablaj (scurt-circuit, circuit deschis sau punere la pământ al/a unei căi
de transmisie), aceasta nu va putea împiedica:
a) funcţionarea detectoarelor de incendiu;
b) funcţionarea declanşatoarelor manuale de alarmare;
c) funcţionarea dispozitivelor de alarmare la incendiu;
d) transmisia şi recepţia semnalelor între elementele componente fără ca defectul să fie semnalizat;
e) activarea echipamentelor auxiliare (echipamente de stingere, uşi de protecţie la fum sau incendiu,
echipamente pentru evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, trape de fum, oprirea ventilaţiei,
comanda lifturilor şi uşi de securitate).
Proiectarea instalaţiei de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu trebuie efectuată în aşa fel încât
un defect (scurt-circuit sau circuit deschis al unei căi de transmisie) nu va provoca pierderea a mai mult de o
zonă de detectare cu o suprafaţă maximă de 1600 m2 (dar nu mai mult de 32 de detectoare automate sau 10
declanşatoare manuale de alarmare) sau a unei zone de alarmare. Pentru aceasta se vor folosi izolatoare de
4
scurtcircuit (în situaţiile în care nu sunt incluse în dispozitivele de alarmare) în reţelele în buclă. Izolatoarele de
scurtcircuit pot fi utilizate şi pentru separarea funcţiilor menţionate mai sus. Pentru arii sub 1600 m2, numărul
de izolatoare se va selecta astfel încât, în caz de defect, să nu fie afectat un număr mai mare de 10% din
numărul total de dispozitive instalate în sistem.
Proiectarea instalaţiei de detectare, semnalizare şi alarmare incendiu trebuie efectuată astfel încât
două defecte în orice circuit individual să nu poată anula protecţia de pe o suprafaţă mai mare de 10000 m2.
În cazul în care sistemul are în componenţă mai multe compartimente de incendiu, două defecte în
orice circuit individual nu vor anula mai mult de cinci compartimente de incendiu.
Dacă zona de detectare are o arie mai mare de 1000 m2 trebuie utilizate sisteme adresabile care să
facă posibilă localizarea detectorului care a declanşat alarma.
Pentru realizarea căilor de transmisie se pot utiliza căi de comunicaţie radio, certificate în conformitate
cu recomandările din SR EN 54-25.
La clădirile de locuit foarte înalte trebuie să se prevadă instalații de detectare, semnalizare și
avertizare a incendiului obligatoriu pentru spațiile comune precum: circulațiile (orizontale sau verticale)
funcționale și de evacuare a utilizatorilor în caz de incendiu (holuri, coridoare, vestibuluri, case de scări/scări
de evacuare închise, degajamente protejate, tuneluri de evacuare etc.), depozite, centrală termică de bloc etc.

3.2. Pozarea circuitelor electrice ale instalaţiei de detectare şi semnalizare incendiu

Alegerea traseelor circuitelor electrice destinate IDSAI trebuie să permită montajul uşor al acestora,
introducerea şi scoaterea cu uşurinţă a conductoarelor electrice. Montajul circuitelor electrice ale IDSAI se
poate face în tuburi, canale, ghene, etc.
Circuitele electrice destinate IDSAI trebuie pozate astfel încât să fie evitate efecte adverse asupra
acesteia.
La pozarea circuitelor electrice ale IDSAI trebuie luate în considerare următoarele aspecte:
a) protecţia împotriva perturbaţiilor electromagnetice care pot afecta funcţionarea corectă a
sistemului;
b) protecţia împotriva incendiilor;
c) protecţia împotriva deteriorărilor mecanice.

Circuitele sistemului de alarmă la incendiu se separă de alte circuite electrice prin intermediul
ecranelor izolate sau legate la priza de pământ sau prin pozarea acestora la o distanţă adecvată.
Pentru protecția mecanică, protecția la foc și reducerea efectelor perturbațiilor electromagnetice din
cauza apropierii de circuitele electrice de joasă tensiune, circuitele IDSAI se separă prin:
a) montarea în tuburi, canale, ghene distincte, etc;
b) elemente despărţitoare mecanice continue şi rigide din materiale care au clasă de reacţie la
foc minimum B-s1,d0 clasificate conform SR EN 13501-1+A1:2010;
c) distanţe de minim 0,3 m de cablurile altor sisteme;
d) utilizarea cablurilor ecranate electric.
Circuitele electrice ale IDSAI trebuie:
a) să aibă mantaua sau învelişul exterior colorat distinctiv (roşu sau portocaliu) pe întreaga lor lungime;
sau
b) marcate adecvat sau etichetate la intervale nu mai mari de 2 m pentru a indica funcţia şi cerinţa de
separare; sau
c) pozate în tuburi, canale rezervate pentru IDSAI şi marcate astfel încât să se indice această rezervare;
în acest caz, circuitele trebuie să fie închise complet, iar capacele canalelor de cablu trebuie fixate
ferm.
Toate cablurile şi părţile metalice ale sistemului trebuie separate corespunzător de orice componentă
metalică care face parte din sistemul de protecţie la trăznet. Măsurile de protecţie împotriva trăznetului trebuie
să respecte normele şi reglementările tehnice specifice în vigoare.
În cazul în care circuitele electrice destinate IDSAI traversează planşee sau pereţi rezistenţi la foc,
golurile trebuie asigurate împotriva incendiului astfel încât rezistenţa la foc a elementului de separare traversat
să nu se reducă.

5
 Instalarea circuitelor electrice destinate IDSAI în lungul conductelor calde (t > 40°C) sau pe suprafeţe
calde trebuie evitată. De asemenea, se evită traseele expuse la umiditate.
Pe porţiuni reduse ale traseelor apropiate de suprafeţe calde (t > 40o C) sau la încrucişări cu acestea,
distanţa între circuitele electrice ale IDSAI trebuie să fie de minim 12 cm sau se iau măsuri de izolare termică.
Se evită instalarea circuitelor electrice destinate IDSAI în tuneluri sau canale tehnice în care se
găsesc circuite electrice pentru tensiuni mai mari de 1000 V. În cazul în care nu este posibilă o altă soluţie,
circuitele electrice IDSAI se instalează în tuneluri sau canale tehnice pe pereţii opuşi sau pe aceeaşi parte cu
circuitele electrice la tensiuni mai mari de 1000V la o distanţă de cca 40 cm sub acestea. În această ultimă
situaţie cablurile vor fi ecranate sau montate în ţeavă de protecţie.
Nu este admisă trecerea cablurilor electrice prin spaţii cu pericol de explozie sau zone în care există
pericol de scurgere a unor lichide ce ar putea deteriora învelişul de protecţie al circuitelor electrice ale IDSAI
destinate altor spaţii (zone). Atunci când nu este posibil sau justificat tehnic trecerile respective vor fi realizate
în canalizări proprii executate din materiale incombustibile, clasă de reacţie la foc A1 sau A2-s1,d0.
Se recomandă să se stabilească traseele pe pereţii exteriori acestor spaţii (cu condiţia protejării
împotriva deteriorărilor mecanice şi de mediu), şi anume, în spaţiile de circulaţie, anexe tehnice sau alte spaţii
fără pericol de incendiu.
În clădirile înalte şi foarte înalte coloanele dispuse pe verticală, pentru circuitele electrice destinate
IDSAI, trebuie să fie separate de celelalte tipuri de instalaţii electrice.
Suplimentar prevederilor anterioare privind realizarea circuitelor electrice destinate
IDSAI, circuitele de detectare şi comandă vor fi respectate următoarele condiţii:
a) pentru toate arhitecturile de sistem la care se realizează păstrarea funcţionalităţii în cazul unui
defect se acceptă utilizarea cablurilor cu întârziere la propagarea flăcării (cu excepţiile din normativ);
b) pentru toate arhitecturile de sistem la care nu se asigură păstrarea funcţionalităţii în caz de defect
se vor utiliza sisteme de cabluri cu rezistenţa la foc de cel puţin 30 minute (cu excepţiile prevăzute în normativ).

3.3. Alegerea şi pozarea cablurilor

Circuitele electrice destinate IDSAI se execută în montaj aparent sau îngropat, alegerea
conductoarelor sau a cablurilor electrice fiind conforme cu cerinţe specificate de producătorul echipamentelor.
Circuitele instalaţiilor de semnalizare a incendiilor se execută în cabluri cu conductoare din cupru cu
excepţia cazurilor când sistemul este proiectat să lucreze în alte tehnologii (de exemplu, cabluri optice).
Secţiunea minimă a conductoarelor va avea diametrul de 0,8 mm.
În spaţiile de producţie şi depozitare (cu risc mare sau foarte mare de incendiu) circuitele electrice
destinate IDSAI se realizează în cabluri cu conductoare de cupru cu întârziere la propagarea flăcărilor, pozate
în mănunchi.
Circuitele electrice destinate IDSAI se instalează, de regulă, în zone cu risc mic de
incendiu (cu excepţia celor din incinte protejate). Dacă este necesară trecerea traseelor de
cabluri prin alte zone, trebuie utilizate sisteme de cabluri astfel încât să nu fie împiedicate:
a) recepţia unui semnal de detectare de către ECS;
b) transmiterea semnalului de alarmare către dispozitivele de alarmare;
c) transmisia comenzilor către echipamentele de protecţie împotriva incendiului.
Cablurile care trebuie să rămână în funcţiune mai mult de 1 minut după detectarea incendiului trebuie
să reziste la efectele focului un timp de cel puţin 30 de minute sau să fie protejate pentru această perioadă
pentru a asigura continuitatea în funcţionare şi/sau transmisia semnalului.
Aceste cabluri sunt cele care asigură:
a) conectarea dintre ECS şi echipamentul de alimentare cu energie electrică dacă se găsesc în
carcase diferite;
b) conectarea dintre părţi ale ECS dacă se găsesc în carcase diferite;
c) conectarea dintre ECS și panourile repetoare pentru semnalizare și/sau de comandă;
d) funcţionarea într-o zonă cu risc mare de incendiu (de exemplu activarea trapelor de evacuare
a fumului şi gazelor fierbinţi, clapetele antifoc, dispozitivele de alarmare).

6
 În clădirile înalte, foarte înalte și spitale, sistemele de cabluri între ECS și dispozitivele de alarmare
trebuie să reziste la foc cel puțin 90 de minute pentru a asigura continuitatea în funcționare și/sau transmisia
semnalului.
Circuitele electrice care conectează ECS cu detectoare, declanşatoare manuale, dispozitive de
alarmare, etc pot fi realizate în sistem radial sau în buclă (figura 1).
Sistemul radial constă în alocarea unui circuit fizic distinct, format din cel puţin doi conductori, pentru
fiecare linie de semnalizare. În scopul supravegherii integrităţii liniei, aceasta se închide, la capătul cel mai
depărtat de centrala de semnalizare, printr-o rezistenţă terminală.

Fig. 1. Sisteme de legătură:a) radial; b) buclă

Rezistenţa terminală determină stabilirea unui curent de gardă (control) prin linie. În funcţie de valorile
acestui curent, se poate distinge starea liniei: normală, întreruptă sau scurtcircuitată. Dezavantajele sistemului
radial constau, în principal, în consumul mare de material şi costul ridicat al lucrărilor pentru instalarea liniilor.
Totodată, trebuie remarcat faptul că întreruperea liniei, în funcţie de locul avariei, poate conduce la scoaterea
parţială sau totală din funcţiune a circuitului de semnalizare. Avantajele sistemului radial constau în construcţia
relativ simplă a circuitelor de intrare, montate în centrala de semnalizare, aferente liniilor de semnalizare. În
sistemul radial tradiţional, fiecărei linii de semnalizare îi este asociat, în centrală, un circuit separat de intrare.
În ultima perioadă de timp, unele firme constructoare au adoptat metoda unui singur circuit de intrare
care supraveghează secvenţial liniile de semnalizare. Această soluţie constructivă prezintă dezavantajul major
a scoaterii sistemului din funcţiune la defectarea circuitului de intrare. Pentru a se elimina această deficienţă,
au fost adoptate soluţii constructive prin care să se crească disponibilitatea sistemului. Astfel, un circuit de
intrare supraveghează un număr redus de linii şi - în unele cazuri - există şi posibilitatea ca liniile să
funcţioneze, în caz de defectare a circuitului de intrare aferent lor, în sistemul clasic.
Comparativ cu sistemul radial, sistemul de buclă prezintă o siguranţă mărită în funcţionare. Această
calitate rezultă din faptul că atât începutul, cât şi sfârşitul circuitelor care formează o linie de semnalizare sunt
conectate în centrală. În aceste condiţii, semnalul de alarmă provenit de la un detector de incendiu se
transmite în dublu sens. Ca atare, eventuala rupere a conductoarelor liniei nu va mai conduce la scoaterea din
funcţiune a aparatelor conectate la aceasta.
După numărul conductoarelor, se pot întâlni linii cu 2, 3 şi 4 conductoare. În mod evident, sistemul de
linii format din două conductoare este cel mai avantajos, din punct de vedere al consumului de cabluri
electrice. Detectoarele utilizate în acest caz prezintă o particularitate specială, având în starea de veghe un
consum de ordinul zecilor de microamperi, iar în stare de alarmă - de ordinul zecilor de miliamperi.
În scopul asigurării supravegherii integrităţii circuitelor de linii, o atenţie deosebită trebuie acordată
realizării acestora şi - în special - modului de conectare a aparatelor pe linie.
Aparatele trebuie a îi conectate succesiv, unul din altul, circuitele care pleacă din detectorul „n" trebuie
să constituie circuitele care intră în detectorul „n + 1", ş.a.m.d. (figura 2).

7
Fig. 2. Conectarea detectoarelor pe linie
 Fig. 3. Derivaţie incorectă

Realizarea incorectă a derivaţiilor (figura 3) conduce la scoaterea din funcţiune a unor aparate. În
această situaţie, va fi supravegheat de către centrala de semnalizare numai tronsonul de circuit A-B, tronsonul
C-D rămânând nesupravegheat. Ruperea conductoarelor circuitului care formează tronsonul C-D va conduce
la scoaterea din funcţiune a detectoarelor conectate la acesta şi, ca atare, la neasigurarea securităţii pentru
acele spaţii în care aparatele sunt montate. Realizarea corectă a unei doze de derivaţie trebuie executată ca
în figura 4.

Fig. 4. Derivaţie corectă

Secţiunea conductorului de cupru utilizat pentru instalaţiile de semnalizare a incendiilor va fi cea

rezultată din calcul în funcţie de încărcare (curentul consumat în situaţia cea mai defavorabilă) şi consumul
estimat pe circuitul respectiv, configuraţia şi lungimea traseelor, astfel încât la cel mai îndepărtat element
conectat să se asigure tensiunea minimă de funcţionare în conformitate cu indicaţiile producătorului de
echipament.
Tensiunile nominale de alimentare a circuitelor instalaţiilor de semnalizare a incendiilor sunt de regulă
în gama 12-24 V c.c.
Liniile radiale dintr-o zonă supravegheată cu dispozitive de detectare se pot executa
cu cabluri cu întârziere la propagarea focului.
Liniile radiale ce trec printr-o zonă, în plan orizontal, nesupravegheată de dispozitive de detectare
trebuie să se excute cu sisteme de cabluri rezistente la foc cel puţin 30 min. sau să dispună de o protecţie
care să reziste pe durata respectivă, pentru a asigura continuitatea în funcţionare şi/sau transmisia semnalului.
În cazul în care căile de transmisie sunt instalate în buclă, vor fi utilizate cabluri separate
pentru căile de transmisie de intrare şi ieşire.
La utilizarea circuitelor electrice în buclă trebuie avută în vedere evitarea posibilităţii deteriorării
simultane a celor două capete ale buclei (ruperea cablului sau scurtcircuit). La amplasarea ambelor capete ale
buclei în acelaşi spaţiu, se iau măsuri suplimentare de protecţie mecanică sau se distanţează suficient cele
două capete ale buclei, pentru evitarea unui defect simultan.
În situaţiile în care ambele căi ale buclei pot fi deteriorate simultan de un incendiu, bucla trebuie să
dispună de o protecţie la incendiu, dar nu mai puţin de 30 min. Dacă conexiunile în linii radiale sau în buclă,
traversează mai multe niveluri ale clădirii, cablurile trebuie să reziste conform scenariului de securitate la
incendiu, dar nu mai puţin de 30 min.
8
 În clădirile înalte, foarte înalte şi spitale cablurile destinate căilor de transmisie trebuie să reziste cel
puţin 30 min.
Când se folosesc cabluri multipereche sau cabluri flexibile niciuna dintre perechi nu va fi utilizată
pentru alte circuite decât cele aferente sistemului de alarmă la incendiu.
Conexiunile electrice nu se realizează decât în carcasele echipamentelor. În cazul în care acest lucru
nu este posibil, conexiunile trebuie realizate într-o cutie de conexiuni, accesibilă şi identificabilă. Realizarea
conexiunii nu trebuie să reducă rezistenţa la foc a traseului.
Circuitul electric care alimentează cu energie electrică echipamenul de control şi semnalizare se
montează pe o intrare separată în carcasa echipamentului, faţă de toate celelalte circuite electrice ale IDSAI.
Rezistenţa de izolaţie faţă de pământ a circuitelor de semnalizare trebuie să fie minim 500 kΩ,
măsurată la 500V în c.c..
Poziţionarea traseelor de cabluri se va realiza în conformitate cu documentaţia tehnică. Poziţionarea
trebuie să ţină cont de eventuale riscuri mecanice.
În clădiri cu risc de explozie vor fi respectate prevederile reglementărilor tehnice specifice în
vigoare. Alegerea sistemelor şi a cablurilor rezistente la foc se va face în concordanţă cu prevederile
Normativului I 7-2011.

4. Amplasarea detectoarelor de incendiu şi a declanşatoarelor

manuale

4.1. Generalităţi

Detectoarele trebuie să fie însoţite de date tehnice ca să permită corecta instalare şi

întreţinere. Detectoarele de incendiu trebuie amplasate astfel încât parametrul fizic şi/sau chimic asociat cu
incendiul în zona supravegheată să ajungă la detector fără a fi deformat sau atenuat şi fără întârziere.
Detectoarele trebuie să fie prevăzute şi în zonele ascunse, unde incendiul ar putea izbucni sau s-ar
putea propaga. Astfel de zone ar putea include spaţiile închise aflate în pardoseala tehnică şi/sau deasupra
plafoanelor false, canale de cabluri, etc.
Declanşatoarele manuale de alarmare trebuie amplasate astfel încât orice persoană care depistează
un incendiu să poată transmite o alarma la echipamentul de control şi semnalizare cu rapiditate şi uşurinţă.
Fiecare cameră supravegheată sau spaţiu închis trebuie să conţină cel puţin un detector.
Factorii care trebuie luaţi în considerare la amplasarea detectoarelor sunt:
- suprafaţa supravegheată;
- distanţa dintre orice punct al zonei supravegheate şi cel mai apropiat detector;
- distanţa faţă de ziduri, obstacole, bariere;
- înălţimea şi configuraţia tavanului;
- mişcarea aerului prin ventilaţie;
- prezenţa unor surse de radiaţii generatoare de interferenţe.

4.2. Amplasarea detectoarelor în raport cu elementele de construcţie, de instalaţii sau

materialele depozitate

Distanţa dintre un detector şi perete nu trebuie să fie mai mică de 0,5 m.

Tavanele cu elemente suspendate, de exemplu conductele de aer condiţionat, vor fi considerate ca
fiind plate dacă există un spaţiu minim de 15 cm între tavan şi acele elemente (a se vedea fig. 4).
În cazul tavanelor cu grinzi, traverse sau cu elemente de instalaţii suspendate (de exemplu, conducte
de aer condiţionat) care trec pe sub tavan la o distanţă mai mică de 0,15 m de acesta, distanţa minimă laterală
la care se amplasează un detector de incendiu va fi cel puţin 0,5 m (a se vedea fig. 5 şi 6).
Nu trebuie să existe echipamente sau materiale depozitate pe o rază de 0,5 m în lateral şi sub
detectoare (a se vedea fig. 5 şi 6).
9
 Fig. 4 – Tavan cu elemente suspendate

Fig. 5 – Amplasarea detectoarelor în raport cu elemente suspendate şi materiale depozitate

Fig. 6 – Amplasarea detectorului faţă de elemente de construcţii

4.3. Amplasarea detectoarelor de incendiu în raport cu tavanul încăperii supravegheate şi
stabilirea distanţelor orizontale maxime dintre detectoare

Performanţa detectoarelor de fum şi de căldură, cu excepţia detectoarelor liniare sau cu aspiraţie,

depinde de existenţa unui tavan situat deasupra detectorului, aproape de acesta.
Utilizarea detectoarelor este limitată de înălţimea incintei protejate conform tabelului 1.

10
 Detectoarele trebuie amplasate astfel încât elementele sensibile să se situeze în limitele menţionate
în tabelul 2.

Înălţimea camerei Detector de fum Detector de căldură SR EN 54-5 Detector de flacără

SR EN 54-7 Clasa: SR EN 54-10
A1 A2, B, C, D,
E, F, G
≤ 4,5 m 1 1 1 1
4,5 ÷ 6 m 1 1 1 1
6 ÷ 7,5 m 1 1 0 1
7,5 ÷ 12 m 1 0 0 1
12 ÷ 16 m 0 0 0 1
16 ÷ 45m 0 0 0 1
0 - nepermis
1 - permis

Tabelul 1 – Alegerea detectorului în funcţie de înălţimea spaţiului supravegheat

Tabelul 2 – Aria maximă protejată de un detector punctual de căldură şi fum

* - α – unghiul de înclinare faţă de orizontală al tavanului sau acoperişului.

În cazul în care este posibilă stratificarea aerului în spaţiul de supravegheat (în caz de incendiu, fumul
se va aplatiza şi va forma un strat înainte de a ajunge la tavan), pe lângă detectoarele ce se vor amplasa la
tavan se vor prevedea şi detectoare ce se vor amplasa la înălţimea de stratificare.

11
 Fig. 7 – Amplasarea detectoarelor în cazul producerii fenomenului de stratificare

Numărul de detectoare va fi calculat astfel încât aria de detectare a unui detector A max să corespundă
valorii din tabelul 2.
Aria A max din tabelul 2 se poate reduce cu:
- 30% pentru detectoarele de fum punctuale unde două detectoare (sau două zone de
detectare) se află în interdependenţă. Distanţa minimă între detectoarele aflate în
interdependenţă este 2,5 m;
- 50% pentru detectoarele de căldură punctuale unde două detectoare (sau două zone de
detectare) se află în interdependenţă. Distanţa minimă între detectoarele aflate în
interdependenţă este 2,5 m;
- 50% pentru detectoarele de fum şi căldură punctuale atunci când zona supravegheată
este prevăzută cu instalaţii de stingere a incendiului.

Fig. 8 – Interdependenţa detectoarelor – zonarea încrucişată pentru sisteme convenţionale şi adresabile

Interdependenţa dintre două detectoare (sau două zone de detectare) se recomandă în spaţiile în
care se pot produce alarme false datorită condiţiilor de mediu, ca de exemplu:
- degajari mari de praf din procesul tehnologic;
- prezenţa scamelor (de exemplu în industria textilă);
- spaţii în care se prelucrează materiale combustibile (lemn, plastic, ulei, unsori, vopsele);
- spaţii în care se află motoare cu ardere internă (garaje, parcări subterane);
12
 - spaţii în care se degajă vapori şi solvenţi din procesul de producţie sau depozitare;
- spaţii prevăzute cu instalaţii automate de stins incendiu.
Pentru detectoarele punctuale (de detectare a fumului şi a căldurii) distanţa orizontală de la orice
punct din zona supravegheată la cel mai apropiat detector nu trebuie să depăşească valoarea precizată în
tabelele 3 şi 4.

Suprafața maximă supravegheată de D H (m)

detector, A max (m2) α ≤ 20º α > 20º
≤10 2,3 2,9
10 < Amax ≤ 20 3,3 4,1
20 < Amax ≤ 30 4,1 5,0
30 < Amax ≤ 40 4,7 5,8
40 < Amax ≤ 50 5,2 6,5
50 < Amax ≤ 60 5,7 7,1
60 < Amax ≤ 70 6,2 7,7
70 < Amax ≤ 80 6,6 8,2
80 < Amax ≤ 90 7,0 8,7
90 < Amax ≤ 100 7,4 9,2
100 < Amax ≤ 110 7,7 9,6
(*)α — este unghiul de înclinare față de orizontală a tavanului sau acoperișului.
Pentru înclinări diferite se va considera cea mai mică înclinare.

Tabelul 3 – Distanța maximă orizontală (DH) de la un punct al tavanului la cel mai apropiat detector de
fum punctual (SR EN 54-7)

Suprafața maximă supravegheată de D H (m)

detector, A max (m2) α ≤ 20º α > 20º
≤ 10 2,5 3,3
10 < Amax ≤ 12 2,7 3,6
12 < Amax ≤ 14 3,0 3,9
14 < Amax ≤ 16 3,2 4,1
16 < Amax ≤ 18 3,4 4,4
18 < Amax ≤ 20 3,5 4,6
20 < Amax ≤ 22 3,7 4,8
22 < Amax ≤ 24 3,9 5,1
24 < Amax ≤ 26 4,0 5,3
26 < Amax ≤ 28 4,2 5,5
28 < Amax ≤ 30 4,4 5,7
30 < Amax ≤ 32 4,7 5,9
32 < Amax ≤ 34 — 6,0
34 < Amax ≤ 36 — 6,2
36 < Amax ≤ 38 — 6,4
38 < Amax ≤ 40 — 6,6”

Tabelul 4 – Distanța maximă orizontală (DH) de la un punct al tavanului la cel mai apropiat detector de
căldură (SR EN 54-5)

4.4. Amplasarea detectoarelor sub tavane/acoperişuri, platforme

13
 Detectoarele de căldură trebuie montate direct sub tavan.
În cazul detectoarelor de fum, distanţa dintre detector şi tavan depinde de unghiul de înclinare al
tavanului şi de înălţimea camerei (tabelul 5).

Înălţimea încăperii Unghiul de înclinare a tavanului

h[ m]
α < 20 ° α > 20 °

D D

≤ 6,0 m 0 - 0,25 m 0,20 m - 0,5 m

> 6,0 ≤ 12,0 m 0 - 0,4 m 0,35 m - 1,0 m

Tabelul 5 – Distanţa dintre detectoarele de fum şi tavan

În cazul unui tavan fals care permite circulaţia aerului (de exemplu deschizături, grilaje, etc) într-un
procentaj mai mare de 75%, nu vor fi necesare detectoare de fum suplimentare montate sub tavanul fals.
În cazul încăperilor/clădirilor în care tavanul/acoperişul are un unghi de înclinare mai mare de 20°, cu
una sau mai multe pante/ape, vor fi instalate detectoare de fum în punctul cel mai înalt al încăperii/acoperişului
(a se vedea fig. 9).
În cazul încăperilor cu tavan/acoperiş de tip şed (a se vedea fig. 9), va fi montat un rând de detectoare
de fum în fiecare vârf, dacă distanţa h S > 0,6 m la o distanţă D faţă de tavan conform tabelului 5.
În cazul în care distanţa h S < 0,6 m, detectoarele pot fi instalate pe suprafaţa tavanului/acoperişului
care are unghiul de înclinare mai mic la o distanţă D faţă de tavan conform tabel 5.
În cazul instalării unui al doilea rând de detectoare pe tavanul/acoperişul tip şed, acestea pot fi
instalate pe tavanul cu unghiul de înclinare mai mic de 20°.
Instalarea detectoarelor punctuale de fum şi căldură sub platforme sau alte locaţii similare se prevede
în situaţiile în care lungimea (l), lăţimea (b) şi aria platformei (A) (fig. 10) depăşesc valorile limită indicate în
tabelul 6.

Fig. 9 – Aşezarea şi distanţa dintre un punct al tavanului şi detector, în cazul tavanelor cu formă particulară

14
 Fig. 10 – Amplasarea detectoarelor sub platforme

Tip detector Înălţime montare Lungime Lăţime Arie

platformă h[m] platformă l [m] platformă platformă
b[m] A[m2 ]
Detector de căldură SR < 7,5 > 2,0 > 2,0 >9
EN 54-5
Detector de fum SR EN ≤6,0 > 2,0 > 2,0 > 16
54-7 între 6,0 şi 12,0 > 3,5 > 3,5 > 31,5

Tabelul 6 – Valori-limită pentru amplasarea sub platforme a detectoarelor

4.5. Amplasarea detectoarelor pe tavan cu neregularităţi

În vederea amplasării detectoarelor pe tavan cu grinzi, prezenţa grinzilor este luată în considerare în
funcţie de înălţimea camerei şi a grinzii ( a se vedea fig. 11 şi 12).
Detectoarele se vor instala pe tavan sau la o distanţă mai mică decât înălţimea minimă a grinzilor ce
se iau în considerare.

Fig. 11 – Amplasarea detectoarelor sub tavane cu grinzi

15
 Fig. 12 – Amplasarea detectoarelor funcţie de înălţimea tavanului şi a grinzii

Amplasarea detectoarelor sub tavan cu grinzi (fig. 11), se face luând în considerare aria tavanului, aşa
cum se indică în tabelul 7.

Tabelul 7 – Amplasarea detectoarelor în conformitate cu aria tavanului

Când alveolele din tavan sunt formate de grinzi cu înălţimea mai mare de 80 cm, fiecare alveolă se
consideră o arie ce trebuie supravegheată.
16
 4.6. Amplasarea detectoarelor pe holuri înguste şi în spaţiile din tavan

Fig. 13 – Amplasarea detectoarelor în cazul holurilor înguste

Pe holurile înguste şi în spaţiile din tavan cu un diametru (lăţime) mai mic de 3 m, distanţa dintre
detectoare se stabileşte respectându-se următoarele reguli:
a) distanţa dintre detectoarele de căldură va fi de maxim 10 m (5 m pentru detecţia cu
interdependenţa între două zone sau două detectoare);
b) distanţa dintre detectoarele de fum va fi de maxim 15 m (11 m pentru detecţia cu interdependenţa
între două zone sau două detectoare, 7,5 m la acţionarea dispozitivelor de protecţie în caz de incendiu).
Distanţa până la capetele holurilor nu va depăşi jumătatea distanţelor menţionate mai sus.
Se prevede câte un detector la fiecare intersecţie a culoarelor sau schimbare de direcţie.
Detectoarele se vor monta pe tavan, între grinzi, dacă distanţa dintre grinzi este mai mare de 1 m. În
cazul în care distanţa este mai mică de 1m, detectoarele se montează pe grinzi.

4.7. Amplasarea detectoarelor în spaţii prevăzute cu instalaţii de ventilare/climatizare (conform

cu recomandările din CEA 4040)

Detectoarele nu trebuie montate în imediata apropiere a gurii de admisie a aerului proaspăt din
sistemul de ventilare/climatizare.(fig. 3.11)
În cazul în care admisia aerului se face printr-un tavan perforat, tavanul trebuie să fie fără orificii pe o
rază de 0,6 m în jurul fiecărui detector.
Amplasarea detectoarelor în funcţie de poziţia gurilor de introducere a aerului se face aşa cum se
indică în fig. 14, 15, 16.
Amplasarea detectoarelor în funcţie de poziţia gurilor de aspiraţie a aerului se face aşa cum se indică
în fig. 17, 18, 19, 20.
Amplasarea detectoarelor în pardoseala supraînălţată, în cazul în care introducerea aerului se face
prin pardoseală, se face ca în fig. 21.
Amplasarea detectoarelor în încăperile cu circulaţie internă a aerului se face ca în fig. 22.
17
 Amplasarea detectoarelor în încăperile în care ventilarea/climatizarea se face numai pentru utilajele
din încăpere se face ca în fig. 23.
Detectoarele amplasate în pardoseala supraînălţată vor avea aria de supraveghere maximă de:
■ 30 m2, dacă viteza aerului v ≤ 1 m/s. Distanţa maximă pe orizontală dintre detector şi
orice punct de pe tavan sau podea va fi d ≤ 4 m;
■ 20 m2, dacă viteza aerului este 1 m/s < v ≤ 4 m/s;
■ 10 m2, dacă viteza aerului este 4 m/s < v ≤ 8 m/s.
Amplasarea trebuie să permită accesul la detectoare pentru testare şi întreţinere.

Fig. 14 – Detectoare de fum amplasate simetric, între gurile de introducere a aerului proaspăt,
amplasate în tavan

Fig. 15 – Detectoare de fum amplasate pe plafon, atunci când introducerea aerului proaspăt se face
prin tavane false perforate

18
 Fig. 16 – Distanţele de amplasare a detectoarelor de fum (vedere în secţiune şi vedere în plan), atunci
când gurile de introducere sunt amplasate în pereţi: a) viteza de introducere este mai mare de 1m/s; b) viteza
de introducere este mai mică de 1m/s.

Fig. 17 – Detectoare amplasate simetric între gurile de aspiraţie montate la nivelul tavanului

19
 Fig. 18 – Detectoare montate la nivelul tavanului (1), în spaţiul de deasupra tavanului fals (2) şi în
conductele de aspiraţie de deasupra tavanului fals (3)

Fig. 19 – Detectoare amplasate la nivelul tavanului, pe axul fiecărei guri de aspiraţie, dar nu direct în
curentul de aer, gurile de aspiraţie fiind montate sub tavan

20
 Fig. 20 – Amplasarea detectoarelor în cazul în care aspiraţia aerului din încăpere se face printr-un
tavan fals

Fig. 21 – Amplasarea detectoarelor în podea falsă

21
 Fig. 22 – Amplasarea detectoarelor într-o încăpere cu circulaţia internă a aerului

Fig. 23 – Amplasarea detectoarelor într-o încăpere cu utilaje răcite cu aer

4.8. Amplasarea detectoarelor în conductele de aer

Detectoarele optice de fum sau detectoarele de fum prin aspiraţie pot fi montate în conductele de aer
pentru a oferi protecţie împotriva împrăştierii fumului de către instalaţia de ventilare/climatizare sau ca element
de protecţie locală.
În cazul în care instalaţia de climatizare/ventilare nu este în stare de funcţionare, fumul provenit de la
incendiu nu va ajunge la detectoare şi acestea nu vor fi operaţionale.
Diluarea sau turbulenţa fumului poate reduce eficienţa detectorului de fum în conducta unde aerul
extras din mai multe puncte este combinat.
Pentru creşterea eficienţei, detectoarele trebuie instalate pe porţiunile drepte ale conductelor, la o
distanţă de cel puţin trei ori mai mare decât diametrul conductei faţă de cel mai apropiat cot sau derivaţie.
Detectoarele de fum se vor alege corespunzător vitezei aerului şi vor fi echipate cu elementele
constructive prevăzute de producător (tuburi suplimentare de prelevrare sau paravane de protecţie).

4.9. Amplasarea detectoarelor în spaţiile înalte de depozitare cu rafturi

Sunt considerate spaţii înalte de depozitare cu rafturi acele încăperi unde distanţa dintre suprafaţa
pardoselii şi partea superioară a bunurilor depozitate este mai mare de 6m.
22
 În acest caz se utilizează o IDSAI prevăzută cu detectoare de fum prin aspiraţie sau detectoare de
fum liniare.
Tubulatura de aspiraţie va fi montată pe părţile exterioare ale rafturilor, iar în cazul rafturilor duble şi
pe spaţiul median.
Distanţa maximă faţă de tavan la care se prevăd orificiile pentru aspiraţie nu trebuie să fie mai mare
de 6 m.
Distanţa maximă pe orizontală dintre tuburile de aspiraţie nu trebuie să fie mai mare de 6 m.
Distanţa maximă dintre orificiul de aspiraţie şi suprafaţa exterioară a raftului nu trebuie să depăşească
3 m.
Aceleaşi distanţe se aplică şi în cazul zonei de influenţă a două detectoare sau a două zone de
detectare.
Fiecare detector de fum prin aspiraţie va fi asociat unei zone proprii. O zonă de detectare nu va
cuprinde mai mult de 20 de orificii de aspiraţie.

4.10. Amplasarea detectoarelor de flacără

Detectoarele de flacără trebuie amplasate astfel încât între acestea şi aria de detectare să nu existe
obstacole ce ar putea obtura vizibilitatea acesteia.
Detectoarele de flacără trebuie amplasate astfel încât să nu fie influenţate de surse de căldură (de
radiaţie) aflate în utilizare normală.
Detectoarele de flacără trebuie amplasate astfel să poată realiza o monitorizare optimă a ariei de
detectare.
Detectoarele de flacără montate pe perete şi/sau colţ, cu un unghi de înclinare al axei optice de 45°
faţă de podea, vor avea un unghi de detectare de cel puţin 90° (vezi fig. 24). Distanţa maximă până la cel mai
îndepărtat punct (D 0 ) şi aria maximă supravegheată sunt date în tabelul 8.
Numărul şi poziţia detectoarelor de flacără se stabilesc astfel încât să se asigure o monitorizare
uniformă a spaţiului supravegheat.
Numărul detectoarelor se stabileşte în funcţie de condiţiile existente în spaţiul de supravegheat.
Poziţia detectorului se alege astfel încât să fie posibilă o supraveghere directă a oricărei posibile surse de
incendiu, considerându-se orice obstacol care ar putea întârzia sau atenua radiaţia electromagnetică provenită
de la sursa de incendiu la detector. Dacă există obstacole, numărul de detectoare va fi suplimentat.
Detectoarele de flacără amplasate în exterior vor fi alese respectându-se recomandările
producătorului, astfel încât acestea să corespundă condiţiilor de mediu.

Fig. 24 – Explicaţii cu privire la amplasarea detectoarelor de flacără pe colţ, cu un unghi de înclinare a

axei optice de 45°.

23
Tip detector 1 Dimensiune D 0 (distanţa maximă pînă Aria maximă
maximă a laturii (a, la cel mai îndepărtat supravegheată (m2)
b, R h ) (m) punct din incintă) 2) (m)
clasa 1 25 45 625
clasa 2 17 33 289
clasa 3 12 23 144
1) detector conform SR EN 54-10;
2) corespunzătoare diagonalei unui cub cu laturile a, b, şi R h

Tabelul 8 - Aria maximă supravegheată în funcţie de tipul detectorului

4.11. Amplasarea detectoarelor de fum liniare

Detectoarele de fum liniare trebuie montate în conformitate cu instrucţiunile producătorului. Detectorul

de fum liniar se amplasează astfel încât între emiţător (E )şi receptor (R) să existe vizibilitate. Fasciculul optic
nu trebuie să fie întrerupt prin schimbarea poziţiei obiectelor în spaţiul supravegheat.
Detectoarele de fum liniare vor fi instalate pe elemente de susţinere fixe care să nu fie supuse
vibraţiilor şi/sau variaţiilor de temperatură. Acestea pot determina deplasarea sau dilatarea elementelor de
susţinere (ex: o grindă de metal) şi implicit deplasarea razei de lumină focalizată pe receptorul R, ceea ce
poate genera declanşarea unor alarme false.
Detectoarele de fum liniare pot fi utilizate în combinaţie cu detectoarele de fum punctuale în cazuri
particulare, cum ar fi:
a) spaţii foarte înalte unde detectoarele punctuale de fum nu sunt eficiente;
b) spaţii unde detectoarele de fum nu pot fi utilizate din cauza condiţiilor de mediu.
În cazul în care există posibilitatea stratificării aerului, ceea ce ar împiedica fumul să ajungă la tavan,
distanţa D v dintre detector şi tavan va fi superioară valorilor precizate în tabelul 9, astfel încât fasciculul optic
să se găsească sub stratul de aer cald care împiedică fumul să ajungă la tavan.

Înălţimea incintei D [m] a [m] A max [m2] D v [m]

H[m] α ≤ 20° α > 20°

≤ 6,0 m 6 12 1200 0,3 până la 0,5 0,3 până la 0,5

> 6 m ≤ 12 m 6,5 13 1300 0,4 până la 0,7 0,4 până la 0,9

> 12 m ≤ 20 m 7 14 1400 0,6 până la 0,9 0,8 până la 1,2

Tabelul 9 – Distanţe maxime şi arii de detectare (A max ) ale detectoarelor liniare de fum
D - distanţa orizontală maximă dintre un punct oarecare de pe tavan şi fasciculul optic;
D v - distanţa dintre detector şi tavan;
α - unghiul de înclinare al tavanului faţă de orizontală. Dacă un tavan are pante diferite, va fi considerată panta
cea mai mică;
a - distanţa maximă dintre două fascicule paralele, 2xD;
A max - aria maximă de detectare obţinută ca produsul dintre distanţa maximă a şi distanţa maximă L măsurată
între emiţător şi receptor.

Dacă înălţimea încăperii este mai mare de 12 m şi până la 20 m, este necesar să se efectueze
supravegherea spaţiului prin montarea detectoarelor liniare pe două niveluri. Fasciculele detectoarelor aflate la
nivelul inferior trebuie amplasate astfel:
a) la o înălţime aproximativ egală cu jumătate din înălţimea de instalare a detectoarelor de la nivelul
superior;

24
 b) distanţa relativă „a" dintre fasciculele de la nivelul inferior nu trebuie să depăşească 25 % din
înălţimea de montaj a nivelului inferior de detectare.
c) distanţa dintre pereţi şi fasciculele paralele cele mai apropiate ale nivelului inferior nu trebuie să
depăşească 12,5 % din înălţimea de montaj a nivelului inferior de detectare.
În fig. 25 se indică un exemplu de amplasare.

Fig. 25 – Exemplu de amplasare a unor detectoare liniare de fum într-o incintă cu înălţimea de 20 m
(secţiune perpendiculară pe direcţia fasciculelor)

Distanţa minimă dintre fasciculul optic şi pereţi sau alte obiecte nu va fi mai mică de 0,5 m, iar distanţa
maximă dintre emiţător şi receptor, L, nu va depăşi 100 m.

4.12. Amplasarea detectoarelor speciale

Pentru toate detectoarele care pentru moment nu sunt incluse în specificaţiile acestui normativ,
proiectarea şi instalarea acestora vor fi realizate în conformitate cu instrucţiunile producătorului.

4.13. Amplasarea declanşatoarelor manuale de alarmare

Declanşatoarele manuale de alarmare vor fi amplasate pe căile de evacuare în caz de incendiu, în

imediata vecinătate a fiecărei uşi care face legătura cu scara de evacuare în caz de incendiu şi la fiecare

25
fiecare ieşire în exterior (a se vedea fig. 26), astfel încât nici o persoană să nu fie nevoită să parcurgă o
distanţă mai mare de 30 m pentru a ajunge la un declanşator manual de alarmă.
Distanța maximă de parcurs din orice punct al clădirii până la cel mai apropiat declanșator de alarmă
nu va depăși 20 m în cazul clădirilor înalte sau cu aglomerări de persoane, respectiv 15 m la clădirile foarte
înalte ori cu persoane care nu se pot evacua singure.
Declanşatoarele manuale de alarmare trebuie să fie amplasate la vedere, să fie uşor de identificat şi
uşor accesibile.
Declanşatoarele manuale de alarmare trebuie montate la o înălţime între 1,2 m şi 1,5 m deasupra
pardoselii, dacă producătorul nu impune alte condiţii.
În spaţiile unde se află persoane cu dizabilităţi locomotorii declanşatoarele manuale de alarmare se
vor amplasa astfel încât să fie accesibile acestora.

Fig. 26 - Amplasarea declanşatoarelor manuale de alarmare pe căile de evacuare în caz de incendiu

4.14. Informaţii ajutătoare referitoare la indicarea locului echipamentului care a declanşat

alarma

Trebuie ca legătura dintre semnalizările de control, echipamentul de semnalizare şi poziţia oricărui

detector sau punct manual de comandă să se facă repede şi cu uşurinţă. Cel puţin una dintre urmatoarele
informaţii trebuie furnizată:
a) pliant cu zona;
b) hărţi ale zonei;
c) diagrama unei simulări;
d) lumini cu indicator cu telecomandă;
În cazul în care se folosește un sistem adresabil de detectare, trebuie să se identifice cu precizie
detectorul automat sau manual care a declanșat alarma de incendiu. Identificarea detectorului se va face la
ECS prin intermediul afișajului.
Detectoarele trebuie marcate respectându-se următoarele reguli:
a) marcarea se face conform numărului de zonă/numărului de detector;
b) se face în imediata apropiere a detectorului;

26
 c) dimensiunea minimă în cm a caracterului utilizat va fi egală cu distanţa de citire, exprimată în
metri, împărţită la 3.

5. Alarme false

Este posibil ca parametrii monitorizaţi, de exemplu căldură, fum, monoxid de carbon, radiaţii UV şi IR
să provoace alarme false.
Nivelul de sensibilitate se stabileşte luând în considerare nivelul de perturbaţii,
atunci când acestea se cunosc.
Pentru evitarea alarmelor false se aplică cel puţin una dintre următoarele metode:
a) alegerea corectă a detectorului;
b) alegerea unei sensibilităţi asemănătoare pentru detectoare (dacă este posibil);
c) integrarea a mai mult de o valoare de prag pentru a permite etape separate de non-alarmă,
pre-alarmă şi alarmă;
d) alegerea algoritmilor potriviţi pentru procesul de luare a deciziei in sistemele controlate cu
software;
e) utilizarea în acelaşi dispozitiv de detectare a doi sau mai mulţi parametri împotriva incendiilor;
f) proiectarea instalaţiei cu dublă incidenţă a detectării (dependenţă de două zone, dependenţă
de două detectoare sau detector multisenzor);
În cazul posibilităţii de întârziere a transmisiei semnalului alarmei împotriva incendiilor către un centru
cu comandă de la distanţă, vor fi întrunite următoarele cerinţe:
a) ca ultimă posibilitate, pe durata de activitate se poate utiliza un sistem de confirmare pre-
transmisie către dispeceratul central şi/sau brigada de pompieri;
b) IDSAI va aştepta 30 secunde confirmarea semnalului de alarmă;
c) fără confirmare, semnalul de alarmă va fi transmis după 30 secunde;
d) în funcţie de procesul care se declanşează în caz de incendiu, dimensiunea clădirii, timpul de
sosire al pompierilor, poate fi acceptat un timp minim de investigare de 2 minute după
confirmarea sistemului de alarmă;
e) recepţia altor semnale de alarmă pe parcursul timpului de investigare va activa echipamentul
de semnalizare a alarmei împotriva incendiului fără întârziere;
f) setarea "transmisiei întârziate" va putea fi efectuată doar manual, dezactivarea va putea fi
setată automat. Scoaterea din funcţiune va putea fi efectuată, de asemenea, manual.
Detectoarele de căldură nu vor fi instalate acolo unde temperatura ambiantă, din cauza surselor de
căldură naturale sau operaţionale, poate ajunge la niveluri unde apare un risc de declanşare a detectoarelor.
Atunci când detectoarele de fum sunt instalate în camere joase (cu o înălţime mai mică de 3 m)
trebuie luate măsuri pentru prevenirea declanşării detectoarelor la, de exemplu, fumul de ţigară, procesele de
lucru, etc.
Pentru evitarea declanşării detectoarelor şi a alarmelor false pot fi introduse următoarele măsuri:
a) evitarea poziţionării detectoarelor lângă surse probabile de fum;
b) interzicerea fumatului;
c) înlocuirea detectoarelor de fum cu cele de căldură;
d) condiţionarea declanşării alarmei de intrarea în starea de alarmă a două zone diferite sau a
două detectoare din aceeaşi zonă de detectare.
În camerele cu un puternic curent de aer, există riscul ca praful să se aşeze pe detectoare şi să
provoace o alarmă falsă. În astfel de cazuri, trebuie instalat un scut de protecţie special pentru a proteja
detectoarele.
Toate dispozitivele utilizate în sistemele de detectare vor avea protecţie adecvată împotriva
perturbaţiilor electromagnetice (CEM) potrivită pentru a evita alarmele false cauzate de interferenţele
electromagnetice.

27
 UCS9 – Punerea în funcţiune a sistemelor de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu

Tema 30

REALIZAREA SETĂRILOR PROGRAMELOR ŞI CONFIGURAREA ZONELOR

1. Generalităţi

1.1. Configurarea şi verificarea sistemului

Persoana responsabilă cu configurarea trebuie să efectueze verificarea necesară pentru a se asigura

că au fost realizate satisfăcător toate lucrările de montare, că metodele, materialele şi componentele utilizate
corespund normelor şi normativelor în vigoare şi că documentaţia finală şi instrucţiunile de utilizare sunt
adecvate sistemului.
Persoana responsabilă cu configurarea trebuie să testeze şi să verifice că IDSAI funcţionează corect
şi dacă:
a) detectoarele şi declanşatoarele manuale de alarmare sunt funcţionale;
b) informaţiile oferite de echipamentul de control şi semnalizare sunt corecte şi conforme cerinţelor
generale exprimate în documentaţia privind strategia de răspuns la alarmă în caz de incendiu;
c) orice conectare la un dispecerat de recepţie a alarmelor în caz de incendiu sau a avertizărilor de
deranjament este în funcţiune, iar mesajele sunt clare şi corecte;
d) dispozitivele de alarmare funcţionează conform normelor şi normativelor în vigoare;
e) toate funcţiile auxiliare pot fi activate;
f) au fost furnizate documentele şi instrucţiunile privind poziţia tuturor reperelor instalate, traseelor de
cabluri, cutii de conexiune, etc.
Înainte de verificarea IDSAI, trebuie prevăzută o perioadă de funcţionare preliminară pentru a observa
stabilitatea sistemului instalat în condiţiile de mediu.
Verificarea şi recepţia IDSAI va fi realizată de către o comisie de recepţie şi se execută în
conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Recepţia constă în efectuarea etapelor prevăzute de legislaţia şi reglementările specifice, precum şi în
realizarea următoarelor verificări:
a) verificarea că a fost furnizată documentaţia tehnică cerută de normele şi normativele în vigoare;
b) verificarea vizuală că instalaţia este conformă documentaţiei tehnice elaborare şi verificate;
c) testele privind funcţionarea corectă a sistemului, inclusiv interfeţele cu echipamentele
suplimentare şi reţeaua de transmisie, efectuate prin acţionarea unui număr de detectoare agreat din cadrul
sistemului.
Anumite părţi din instalaţie pot să nu corespundă cu definiţiile componentelor specificate în normativ.
În acest caz, zona în care dispozitivul urmează a fi instalat va determina încercările de mediu corespunzătoare.
Componentele care se instalează în aceleaşi condiţii cu echipamentul de comandă şi semnalizare
trebuie supuse aceloraşi încercări de mediu.
Orice componentă a IDSAI trebuie să corespundă condiţiilor de mediu impuse detectoarelor.
Persoana responsabilă cu configurarea trebuie să furnizeze comisiei de recepţie instrucţiuni adecvate
de exploatare, întreţinere şi testare a instalaţiei şi un document care să ateste efectuarea configurării.
Atunci când verificarea a fost finalizată fără observaţii, se poate face recepţia IDSAI. Din acest
moment beneficiarul preia responsabilitatea asupra exploatării şi întreţinerii IDSAI.

1.2. Utilizarea sistemului

Proprietarul sau utilizatorul clădirii deservite de IDSAI este responsabil pentru:

a) asigurarea conformităţii iniţiale şi continue a instalaţiei cu cerinţele reglementative în vigoare;
1
 b) asigură aplicarea procedurilor pentru abordarea diferitelor alarme, avertizări şi a altor evenimente
apărute în instalaţie sau sistem;
c) pregătirea ocupanţilor clădirii pentru recunoaşterea diferitelor situaţii, alarme şi pentru evacuare;
d) păstrarea instalaţiei în condiţii de funcţionare;
e) menţinerea unui spaţiu liber de minim 0,5 m în jurul şi sub fiecare detector de incendiu;
f) asigurarea că nu există obstacole care să împiedice propagarea produselor incendiului către
detectoare;
g) asigurarea că accesul la declanşatoarele manuale de alarmare nu este obstrucţionat;
h) prevenirea alarmelor false, prin luarea de măsuri adecvate pentru împiedicarea activării
detectoarelor prin operaţii de sudare, tăiere metale, fumat, încălzit, gătit, evacuare gaze, etc;
i) asigurarea că instalaţia este modificată corespunzător dacă apar schimbări semnificative de
utilizare sau configurare a clădirii;
j) ţinerea unui registru de evidenţă a intervenţiilor la sistem şi înregistrarea tuturor evenimentelor care
afectează sau au ca sursă instalaţia;
k) asigurarea că instalaţia este întreţinută la intervale corespunzătoare şi după apariţia unui defect,
incendiu sau alt eveniment care o poate afecta;
l) numirea uneia sau a mai multor persoane pentru îndeplinirea acestor funcţii; numele lor trebuie
scrise în registrul de evidenţă a intervenţiilor la instalaţie;
m) schimbarea periodică a codurilor de acces ale utilizatorilor şi personalizarea acestora.
Registrul de control al instalaţiei trebuie ţinut într-un loc accesibil persoanelor
desemnate, în condiţiile legii, pentru control, de regulă în încăperea în care se amplasează ECS.

2. Centrala de detecţie incendiu convenţională – BENTEL J424/J408

Panourile de control J424 şi J408 prezintă următoarele caracteristici: 8 intrări de zone supervizate/ cu
proprietatea de omitere (J424 -2 este prevăzut cu 2 zone, iar J408-4, cu 4 zone); două ieşiri de incendiu
supervizate/dezactivabile şi cu proprietatea de omitere; 1 ieşire de incendiu dezactivabilă şi 1 ieşire de
semnalizare a defectelor.
Modelul J424 a fost conceput pentru utilizarea în aplicaţiile rezidenţiale şi comerciale de dimensiuni
medii şi mari. Suportă extensie cu 2 module de 8 zone supervizate (care asigură un total de 24 zone), două
module de stingere şi un modul LCD. Carcasa dispune de compartiment pentru doua acumulatoare de 12 V şi
17 Ah. Alimentarea centralei se face de la o sursa de tensiune în comutaţie de 2.5 A.
Modelul J408 a fost conceput pentru utilizarea în aplicaţiile rezidenţiale şi comerciale de mici
dimensiuni. Este disponibil în variantele cu 2 zone (J408-2), 4 zone (J408-4) sau 8 zone (J408-8). Suportă un
modul de stingere, este prevăzut cu compartiment pentru două acumulatoare de 12 V si 7Ah. Alimentarea
centralei se face de la o sursă de tensiune în comutaţie de 1.5 A.

2
 Centralele J424 şi J408

Module de extensie, accesorii, periferice

- J400-EXP8, Kit Modul Extensie Zone – Acest set cuprinde un modul de extensie cu 8 zone şi un
modul de control (cu taste funcţionale şi LED-uri de semnalizare). Modulul de extensie şi modulul
de control se conectează la panoul de control. În cazul unei alarme, modulul de extensie va
transmite starea ieşirilor la centrală, care va activa dispozitivele de avertizare anti-incendiu,
precum şi cele de control anti-incendiu, generând o semnalizare vizuală prin intermediul LED-
urilor de pe modulul de comandă al modulului de extensie. Modelul J424 acceptă 2 module de
extensie J400-EXP8.
- Modulul de stingere J400-EXT – O activare falsă a dispozitivelor de stingere poate produce
inconvenienţe utilizatorilor finali, precum şi daune serioase proprietăţii. Modulul de stingere J400-
EXT are drept scop reducerea numărului de alarme false prin verificarea prealabilă a condiţiilor de
alarmare înaintea activării dispozitivelor de stingere. Panourile de control J408-8, J408-4 şi J408-
2 suportă un singur modul de stingere, în timp ce panoul de control J424 suportă două module.
- J400-LCD, Modul Display LCD. Acest modul are 6 taste funcţionale şi un ecran LCD iluminat,
prevăzut cu două rânduri a cate 16 caractere alfanumerice.
- J400-REP, Modul Repetor. Acest panou repetor se conectează (prin intermediul unei magistrale
RS485) la panourile de control J424 şi la J408-8. Asigură toate semnalizările acustice şi optice
generate de panoul de control, permiţând în acelaşi timp utilizatorilor finali să administreze
sistemul de la distanţă (până la 1000 de metri de la panoul de control). Panourile de control
suportă până la 4 panouri repetoare.
- Software de administrare sistem. Această aplicaţie soft (Windows) asigură o interfaţă de
programare şi gestionare rapidă şi uşoară a panoului de control, fiind prevăzut cu un înregistrator
de evenimente şi cu funcţii de imprimare.

Descriere

Intrari zone
Centralele de incendiu sunt prevazute cu intrări/zone pentru detectorii de incendiu, numai
convenţionali, (dispozitive cu contact normal deschis în regim veghe şi rezistiv în stare de alarmă) şi
dispozitive similare, de exemplu butoane de incendiu acţionate manual sau detectoare de gaz. Centrala de
incendiu este în veghe (stand-by) atunci când pe zonă este conectat un rezistor de 3900 Ω. Centrala va
detecta şi semnaliza alarma (generată de detectori şi butoane), va monitoriza starea liniei (generată de
detectori defecţi) sau linie întreruptă (defect generat de scoaterea detectorilor din soclu).
Ieşiri
Ieşiri supravegheate – Panoul de control va putea detecta şi semnala scurtcircuitele, precum şi
întreruperile de curent pe acest tip de ieşire.
Ieşiri cu posibilitate de omitere - utilizatorul va putea să dezactiveze acest tip de ieşire (cu ajutorul
tastei aferente)
Ieşiri cu amortizare sonoră - utilizatorul va putea să dezactiveze acest tip de ieşire (cu ajutorul tastei
de Linişte).
Ieşirile pot fi oprite pe o perioadă nedeterminata (în timpul modului de operare de zi) sau pe o
perioadă programată (în timpul modului de operare de noapte).

Caracteristici de funcţionare

Pre-alarmare – dacă o zonă generează o alarmă în timpul modulului operare de Zi, panoul de control
va declanşa timpul de pre-alarmare. Acest panou de control va genera o alarmă instantanee dacă sunt
detectate condiţiile de alarmare în timpul modului de operare de noapte sau dacă este declanşată o alarmă de
către butonul manual de alarmare conectat la o zonă setată să se declanşeze printr-un buton manual de
3
alarmare (atunci când este activată opţiunea Prioritatea butonului manual de alarmare). Dacă panoul de
control operează în modul de Noapte (cu LED-ul aferent luminat), panoul de control va ieşi automat din starea
de linişte, la expirarea timpului pentru modul de operare de noapte silenţios.
Alarmă – panoul de control va genera o alarmă la expirarea timpului de pre-alarmare. Starea de
alarmă va fi indicată prin:
 Semnal sonor cu intermitenţe rapide,
 Luminarea LED-ului Zonei de Alarmă care a generat alarma respectivă
 Luminarea LED-ului de alarmă
 Activarea ieşirilor NAC1 şi NAC2 – conform modului de setare
 Comutarea la masă a terminalului R al zonei care a generat alarma,
 Comutarea la masă a terminalului OC, dacă acesta a fost programat să semnaleze starea de
alarmă.
Trouble (Problemă) – acest panou de control poate detecta şi semnala următoarele probleme:
 Zonă de intrare în scurtcircuit sau deschisă
 Zonă supravegheată în scurtcircuit sau deschisă
 Panou de control blocat
 Ieşirea de 24V sau ieşirea de 24 R în scurtcircuit
 Acumulator descărcat, probleme legate de acumulator sau acumulator deconectat
 Defect la masă
 Defect de comunicare cu perifericele
 Căderea tensiunii de reţea.
Amortizarea sonoră – acest panou de control este prevăzut cu o tastă pentru amortizarea sonoră
care se poate folosi pentru revenirea ieşirilor amortizabile sonor în starea de stand-by.
 R1, R2, …, R8
 NAC1 şi NAC2
 ALARMĂ
 EROARE
Starea de linişte va fi semnalată prin:
 Semnal audio (timp de 1 secundă) urmat de o pauză lungă (timp de 5 secunde);
 Luminarea ledului de linişte
Starea de linişte se va menţine până când se apasă din nou tasta de amortizare sonoră sau până la
expirarea timpului programat pentru amortizarea sonoră din cadrul modului de operare de noapte sau până la
detectarea unei noi cauze de eroare. DOAR utilizatorii cheii sau ai Codurilor PIN (Nivelul de acces 2) pot
amortiza sonor ieşirile amortizabile.
Blocarea. Acest panou de control este prevăzut cu taste care pot fi folosite pentru blocarea intrărilor şi
ieşirilor cu posibilitatea de omitere:
 Z1, Z2,…, Z24 pot fi folosite pentru a omite zonele respective.
 NAC Disab./Fault poate fi folosită pentru omiterea ieşirilor NAC 1 şi NAC2.
 Disab./Fault Telecom poate fi folosită pentru omiterea ieşirii DL.
Zonele omise nu mai pot genera alarme sau avertizări de nici un fel, în timp ce nici ieşirile odată
blocate nu mai pot fi activate decât prin resetare.
Resetarea – Resetarea panoului de control va restabili ieşirile în starea de stand-by, va şterge
memoria şi va întrerupe alimentarea zonelor Z1, Z2, …, Z8 şi 24R pentru timpul de resetare programat.
DOAR utilizatorii cheii şi a codului Pin (nivelul de acces 2) pot reseta sistemul. Alarmele anti-incendiu trebuie
amortizate sonor (cu ajutorul tastei de amortizare sonoră) înainte de resetare. Condiţiile de eroare pot fi
resetate direct (cu ajutorul tastei de resetare).

Interfaţa

Semnalare optica - Starea sistemului va fi indicată de LED-urile panoului de control după cum urmează:
- VERDE arată condiţii de funcţionare normală
- CHIHLIMBAR indică moduri de operare specifice (de exemplu modul de zi sau de noapte)
şi/sau condiţii de eroare.
- ROŞU arată condiţii de alarmare
4
Afişare – Panoul de control J424 poate fi echipat cu un modul de afişare J400-LCD. Acest modul asigură
informaţii scrise cu privire la starea sistemului şi la cauzele care au generat erorile intrărilor şi ale ieşirilor
(scurtcircuit, întreruperea sistemului etc.).
Semnalare acustica - Buzer-ul va semnala starea panoului de control.
Testare – această tastă va permite tuturor utilizatorilor testarea buzer-ului şi a LED-urilor de pe panoul de
control (nivelul de acces 1), iar utilizatorii de cheie şi cod PIN să testeze zonele (nivel de acces 2).
Pentru a testa o zonă: apăsaţi simultan tasta zonei respective (Z1, Z2, …, Z24) şi tasta de testare.

Modulul de stingere

Dispozitivele de stingere pot fi activate de condiţiile de alarmare apărute pe UNA din zonele
programate (MOD SAU), pe cel puţin DOUĂ din zonele programate (CEL PUTIN DOUA MODURI) sau pe
TOATE zonele programate (TOATE MODURILE).
Pre-stingerea – în cazul unor condiţii de activare programată, Modulul de Stingere va porni fază de pre-
stingere (indicată prin aprindere LED-ului Pre Ext. şi prin activarea ieşirilor PR ale modulelor de stingere), dar
nu va activa imediat dispozitivele de stingere, permiţându-le, în acest fel, utilizatorilor să verifice alarma.
Stingerea – în cazul în care condiţiile de activare continuă să fie prezente la expirarea timpului de pre-
stingere programat, Modulul de stingere va activa faza de stingere (indicată de luminarea LED-ului pentru
electroventil şi prin activarea ieşirii AE a modulului). Dispozitivele de stingere (conectate la ieşirea AE a
modulului) vor rămâne active până la îndepărtarea condiţiilor de alarmare sau până la expirarea timpului de
stingere (dacă opţiunea bistabil este dezactivată) sau până la apăsarea tastei de dezactivare a alarmei de
stingere.
Intrări auxiliare de supraveghere – modulul de stingere este prevăzut cu intrări de supraveghere
suplimentare pentru: blocarea dispozitivelor de stingere, controlul presostatelor si pentru declanşarea manuala
a stingerii. Aceste intrări supervizate trebuie să fie comutate la masă cu o rezistenţă de 3,9 kΩ în timpul stării
de stand-by. În cazul unei întreruperi sau al unui scurtcircuit, aceste intrări vor genera o avertizare pe LED-
urile aferente.

Accesul la semnalizare şi comenzi

Există 4 niveluri de acces, in conformitate cu normele de siguranţă în vigoare.

Nivelul de acces 1 – Vedere: ORICINE poate vedea starea panoului de control.
Nivelul de acces 2: operarea sistemului (introducerea codului PIN şi răsucirea cheii în contact): doar
utilizatorii codului PIN şi a cheii pot opera sistemul.
Nivelul de acces 3: deschiderea panoului de control: doar persoanele autorizate pot deschide uşa
panoului de control (implică îndepărtarea şuruburilor) în scopuri de mentenanţă.
Nivelul de acces 4: repararea sau înlocuirea cablajului imprimat: doar producătorului îi este permis să
repare sau să înlocuiască placa de circuit.

Alimentarea

Ambele modele sunt alimentate cu tensiunea de reţea. (230V, 50Hz):

 Modelul J408 este prevăzut cu o sursă în comutaţie care alimentează cu un curent de până la 1,5 A
la o tensiune de 27,6 V.
 Modelul J424 este prevăzut cu sursă în comutaţie care alimentează sistemul cu un curent de până la
2,5 A la o tensiune de 27,6 V.

5
 Programarea sistemului

Acest sistem poate fi programat atât de la panoul de control cât şi de la computer, folosindu-se
aplicaţia J400 SOFT.
În această secţiune se prezintă modul în care sistemul poate fi programat cu ajutorul unui computer.
Înrolarea: Modulele de Extensie
Fereastra de programare a Modulelor de extensie vă permite înrolarea modulelor de extensie.
Semnul √ indică faptul că dispozitivul respectiv este parte integrantă din sistem. Acest spaţiu prevăzut cu 16
caractere vă permite să adăugaţi o etichetă pe modulul de extensie. De exemplu, dacă modulul de extensie
monitorizează o anumită parte a sistemului, ar putea fi utilă precizarea numelui zonei respective. Eticheta va
identifica modulul de extensie în toate operaţiile în care este implicat.
Înrolarea: Modulele de Stingere
Fereastra de programare a Modulelor de Stingere vă permite înrolarea şi setarea Modulelor de
stingere. Semnul √ indică faptul că dispozitivul respectiv este parte integrantă din sistem. Acest spaţiu
prevăzut cu 16 caractere vă permite adăugarea unei etichete pe Modulul de Stingere. De exemplu, dacă
modulul de stingere este programat pentru stingerea unui incendiu într-o anumită parte a sistemului, ar putea
fi utilă precizarea numelui zonei respective. Eticheta va identifica modulul de stingere în toate operaţiile în care
este implicat.
Setarea unui modul de stingere: selectaţi modulul de stingere din partea stângă a ferestrei, urmând să
programaţi apoi parametrii respectivi din partea dreaptă, după cum urmează:

Modul de activare
Această secţiune vă permite selectarea
modulului logic care va activa faza de
stingere, după cum urmează:
Opţiunea „SAU” Dacă activaţi
această opţiune, cel puţin una din zonele
selectate din tabelul Zonelor trebuie să
detecteze condiţiile de alarmă.
Opţiunea „Cel puţin DOUĂ” –
dacă se activează această opţiune, cel
puţin două zone din cele selectate din
tabelul zonelor trebuie să detecteze
condiţiile de alarmă.
Opţiunea „TOATE” – dacă se
activează această opţiune, TOATE
zonele selectate din tabelul zonelor
6
trebuie să detecteze condiţiile de alarmă.
Timpii
Această secţiune vă permite setarea timpilor de stingere.
Timpul de pre-stingere – Acest câmp permite programarea unui termen care precede verificarea
condiţiilor modului de activare, precum şi activarea ieşirii pentru electroventil (terminalele EV). Ieşirea de pre-
stingere (terminalele PR) vor rămâne active în timpul fazei de pre-stingere. Valori acceptate: 0-1275 (21
minute şi 15 secunde) în etape de 5 secunde. Valoare setată în fabrică: 20 secunde.
Timpul de stingere – acest câmp permite setarea timpului de stingere. Dacă se dezactivează
opţiunea Bistabil, ieşirea EV va reveni în starea de stand-by odată cu expirarea timpului de stingere. Valori
acceptate: 0-250.
Bistabil – dacă se activează opţiunea Bistabil, ieşirea EV va reveni în starea de stand-by odată cu
resetarea panoului de control.

Zone

Fereastra destinată zonelor permite programarea acestora.

Tabelul din partea stângă a ferestrei indică numărul zonelor disponibile pe sistem, depinzând de faptul dacă
sistemul foloseşte sau nu module de extensie. Pentru fiecare zonă în parte sunt indicate următoarele date:
No. (nr.) – acest câmp indică numărul de identificare al zonei.
Poziţia – acest câmp indică descrierea dispozitivului de care depinde zona.
Descriere – acest câmp permite inserarea unei etichete la zona respectivă. Eticheta va identifica
zona în toate operaţiile în care este implicată.
Secţiunea din partea dreaptă a ferestrei de programare a zonelor va permite programarea şi/sau
schimbarea setărilor zonei selectate din tabelul zonelor.

Praguri/limite
Acest panou de control poate detecta daca zonele aferente sunt in scurtcircuit, deschise sau in stare
de alarma prin măsurarea tensiunii de pe terminalele de zona respective. Pragurile sunt valorile tensiunii care
determină zonele sa treacă dintr-o stare în alta.

Opţiuni

Această secţiune vă va permite stabilirea „atributelor” unei zone.

Verificarea alarmei
Dacă se activează această opţiune, Alarma va fi verificată după cum urmează:
7
  Sistemul nu va genera o alarmă la panoul de control când zona va detecta condiţii de alarmare.
 Sistemul va reseta zona şi va declanşa Timpul de verificare a alarmei (vezi „Setările panoului”).
 Dacă zona declanşează o altă alarmă în timpul derulării verificării, sistemul va genera o larmă la
panoul de control.
Detectorii lipsă cu proprietatea de omitere - Dacă zona este cablată la detectorii lipsă cu proprietatea
de omitere, această opţiune trebuie activată în mod obligatoriu.
Ieşirea R fără amortizare sonoră – dacă se activează această opţiune, ieşirea individuală a zonei
respective(terminalul Rn) nu va putea fi amortizată sonor.
Pre-alarmă pe ieşirea R – dacă se activează această opţiune, panoul de control va activa Ieşirea
individuală a zonei respective (terminalul Rn) în timpul fazei de pre-alarmă.
Zona de testare pe ieşirile NAC – dacă se activează această opţiune, panoul de control va activa
ieşirea NAC 1 şi NAC 2 timp de 1 secundă când zona este supusă testării.
Prioritate pentru butonul manual de alarmare – dacă se activează această opţiune, panoul de control
va genera o alarmă instantanee, la apăsarea butonului de alarmare aferent unei zone.
Detectorul de gaz – dacă se activează această opţiune, se va putea conecta un detector de gaz de 4-
20 mA la terminalul zonei.
Opţiunea pentru detectorul de gaz poate fi activată doar in cazul zonelor 1, 9 şi 17, respectiv
terminalele de pe Tabloul Principal şi Modulele de extensie 1 şi 2.

Timpii

Timpul de pre-alarmare – acest câmp vă permite programarea timpului dintre alarma la o zonă şi
alarma declanşată a panoul de control.
Dacă există mai multe zone care declanşează o alarmă, panoul de control va genera o alarmă la
expirarea celui mai scurt timp de pre-alarmare.
Timpul de investigare – acest câmp permite programarea unui interval care va precede timpul de
pre-alarmă. Acest „interval” va permite utilizatorilor investigarea alarmelor de incendiu. Se va aplica prin
apăsarea tastei Ack./Evac timp de mai puţin de 5 secunde pentru utilizatorii nivelului de acces 2 (dacă este
activat comutatorul sau este introdus codul PIN).

Descărcarea
Odată ce s-au setat parametrii, aceştia trebuie descărcaţi pe panoul de control după cum urmează:
1. se îndepărtează şuruburile şi se deschide panoul de control.
2. se conectează jumper-ul 65 la ştifturile primului şi celui de-al doilea terminal de pe placa
terminalelor prevăzută cu 3 ştifturi şi marcată cu PRG pe tabloul principal. Toate led-urile panoului
de control se vor stinge, cu excepţia led-ului Disab./Fault Telecom care va pâlpâi – pentru a indica
faptul că sistemul este pregătit de programare cu ajutorul computerului.
3. se conectează portul serial al panoului de control la porturile seriale ale calculatorului;
4. se selectează portul serial al calculatorului pentru conectarea cu panoul de control;
5. se selectează parametrii care trebuie descărcaţi;
6. pentru descărcarea unei ferestre specifice se dă click pe butonul de descărcare DWLoad de pe
fereastra respectivă.
7. pentru a vizualiza parametrii panoului de control - urmaţi cu atenţie instrucţiunile de la punctul 6,
apoi selectaţi UPLoad în loc de DWLoad.
8. Pentru a ieşi din sesiunea de programare – conectaţi jumper-ul 65 la cel de-al doilea şi al treilea
terminal de pe placa de terminal prevăzută cu 3 ştifturi, marcată cu PRG pe Tabloul Principal.
Panoul de control se va reseta automat.

8
 3. Centrala de detecţie incendiu adresabilă – UTC Fire & Security seria 2X-F

Introducere

Nivelurile de utilizator
Accesul la unele funcţii ale acestui produs este restricţionat de nivelul de utilizator alocat unui cont de
utilizator.
Nivelul public
Nivelul public este nivelul de utilizator implicit.
Acest nivel permite efectuarea unor operaţii de bază, cum ar fi răspunsul la o alarmă de incendiu sau
la avertizarea de eroare pe centrală. Nu este nevoie de parolă.
Sarcinile operaţionale pentru acest nivel de utilizator sunt descrise în manualul de operare al
produsului.
Nivelul operator
Nivelul operator permite efectuarea de operaţii suplimentare şi este rezervat utilizatorilor autorizaţi
care au urmat un instructaj privind utilizarea centralei. Sarcinile operaţionale pentru acest nivel de utilizator
sunt descrise în manualul de operare al produsului.

9
 Nivelul mentenanţă
Nivelul de mentenanţă permite efectuarea unor operaţii de mentenanţă de rutină şi este rezervat
utilizatorilor autorizaţi care au urmat un instructaj privind utilizarea şi mentenanţa centralei şi a sistemului de
detecţie incendiu.
Nivelul instalare
Nivelul de instalare oferă drepturi depline de configurare a sistemului şi este rezervat utilizatorilor
autorizaţi care se ocupă de instalarea şi configurarea centralei şi a sistemului de detecţie incendiu.
Niveluri de utilizator restricţionate
Nivelurile de utilizator restricţionate sunt protejate prin parolă.

Privire generală asupra configurării

Configuraţia pe bază de PC
Pentru rezultate optime, se recomandă configurarea centralei şi a sistemului de detecţie incendiu
folosind aplicaţia software de configurare. Printre avantajele utilizării aplicaţiei de configurare se numără
următoarele:
• Configuraţiile noi se pot pregăti înainte de instalare şi se pot aplica rapid şi uşor la locaţia, pe centrală şi
sistemul de detecţie incendiu
• Fişierele din configuraţia curentă se pot salva direct pe o unitate flash USB şi se pot modifica în aplicaţia
de configurare
• Este posibilă programarea avansată a regulilor pentru generarea de acţiuni
• O regulă constă dintr-una sau mai multe stări (combinate folosind operatori logici)
configurate să declanşeze anumite acţiuni în sistem după o anumită perioadă de confirmare.
• O acţiune reprezintă activarea unor grupuri de ieşiri sau execuţia comenzilor programabile
în sistem.
• Programarea regulilor se mai numeşte şi programare cauză-efect, activarea logicii I/O etc.

Operarea şi configurarea la nivelul de mentenanţa

Nivelul de mentenanţă este protejat prin parolă şi este rezervat utilizatorilor autorizaţi care au fost
instruiţi pentru utilizarea centralei şi pentru efectuarea operaţiilor de mentenanţă de rutină asupra sistemului
de detecţie incendiu. Nivelul de mentenanţă permite:
• efectuarea tuturor operaţiilor de operator descrise în manualul de operare;
• modificarea datei şi orei centralei şi sincronizarea acestora într-o reţea de detecţie incendiu;
• modificarea setărilor de mod zi/noapte şi setărilor de vacanţă din calendar (doar centralele de alarmă
incendiu);
• modificarea setărilor TCP/IP, de e-mail şi de comunicaţii prin USB;
• realizarea unei copii de rezervă sau ştergerea jurnalului de evenimente;
• vizualizarea şi salvarea rapoartelor;
• dezactivarea sau activarea funcţiilor sistemului sau dispozitivelor tip buclă;
• testarea zonelor, intrărilor, ieşirilor (inclusiv grupurilor de ieşiri) şi bateriilor;
• modificarea parolelor de utilizator;
• localizarea dispozitivelor;
• activarea modului de service în scop de testare.

Meniul principal

Meniul principal din nivelul Mentenanţă este prezentat mai jos.

10
 Meniul Programare centrală
Folosim meniul Programare centrală pentru a seta data şi ora, a sincroniza data şi ora într-o reţea de
detecţie incendiu şi a seta sensibilitatea la modul zi sau noapte.
Meniul Comunicaţii
Folosim meniul Comunicaţii pentru a configura conturi de e-mail pentru notificările de evenimente şi
pentru a deconecta în siguranţă un dispozitiv USB conectat la centrală.
Meniul Dezactivare/Activare
Folosim meniul Dezactivare/Activare pentru a dezactiva sau a activa funcţiile sistemului şi
dispozitivele. Funcţiile şi dispozitivele se pot dezactiva de la distanţă în cazul în care centrala face parte dintr-o
reţea de detecţie incendiu. Modificările pentru dezactivarea/activarea configuraţiei la acest nivel de utilizator
nu sunt stocate în configuraţia centralei şi nu sunt incluse în niciun fişier de configurare salvat. Următoarele
funcţii sau dispozitive se pot dezactiva sau activa din acest meniu:
• Zone
• Dispozitive
• Intrări şi ieşiri centrală
• Grupuri de ieşire (sirenă, scenariu foc, protecţie incendiu sau program)

Operarea şi configurarea la nivel de instalare

Nivelul de instalare este protejat prin parolă şi este rezervat utilizatorilor autorizaţi care se ocupă de
instalarea şi configurarea centralei şi a sistemului de detecţie incendiu.

Meniul principal
Meniul principal de la nivelul de instalare este prezentat mai jos.

Figura 18: Meniul principal de la nivelul de instalare

Configurarea centralei
Folosim meniul de configurare a centralei pentru a accesa opţiunile de configurare de mai jos.
Configurare ID
Selectăm opţiunea de Configurare ID pentru a configura ID-ul Firenet şi descrierea centralei (pentru
reţeaua de detecţie incendiu). ID-ul trebuie să fie cuprins în intervalul 01 - 32. ID-ul implicit este 01.
Opţiuni regionale
Selectăm Opţiuni regionale pentru a seta modul de operare regională.
Configurarea Firenet
Selectăm opţiunile Firenet pentru a configura reţeaua de detecţie incendiu a centralei şi setările de
repetor.
Configurare comunicaţii: setările TCP/IP, firewall, conturi de e-mail, server de e-mail

11
 Alte opţiuni: ieşire auxiliară de 24V, mascare defect.
Selectăm opţiunea de Mascare defect pentru a configura starea de raportare pentru defectele de
baterie şi de împământare.
Repornire sirene
Selectăm opţiunea Repornire sirene pentru a configura funcţia sirenelor oprite atunci când se
raportează alarme de zonă noi.

Alte opţiuni:
Configurare
Restabilirea configuraţiei anterioare
Încărcarea şi salvarea fişierelor de configurare
Restabilirea configuraţiei implicite

Configurare câmp
Folosim meniul de configurare a câmpului pentru a accesa opţiunile de configurare de mai jos privind
câmpul.

Opţiune
Autoconfigurare
Config disp de buclă
Configurare zonă
Config I/O centr
Grupuri ieşiri
Config întârzieri
Clasă bucle
Descriere
Selectaţi această opţiune pentru a configura automat dispozitivele
de buclă instalate la setările lor implicite.
Selectaţi această opţiune pentru a configura manual dispozitivele
de buclă instalate sau pentru a le modifica setările implicite.
Selectaţi această opţiune pentru a configura zonele.
Selectaţi această opţiune pentru a configura funcţia de intrare şi
ieşire a centralei.
Selectaţi această opţiune pentru a configura grupurile de ieşiri.
Selectaţi această opţiune pentru a configura întârzierile şi opţiunile
regionale privind timpul de investigaţie pentru grupurile de ieşiri. Întârzierile pot
fi globale, pe grup de ieşiri sau pe zonă.
Selectaţi această opţiune pentru a configura clasa de cablare a
buclei de instalare (clasa A sau clasa B).

Autoconfigurare
Selectaăm opţiunea Autoconfig pentru a configura automat dispozitivele de buclă instalate.
Autoconfigurare alocă o configuraţie implicită fiecărui tip de dispozitiv detectat.
Autoconfigurarea va efectua următoarele operaţii:
• Alocă toate dispozitivele de iniţiere (inclusiv modulele de zonă) la zona 1
• Alocă toate dispozitivele sirenă la grupul de ieşiri implicit pentru sirene (grupul de ieşiri numărul 1)
• Alocă toate ieşirile (releele) nesupravegheate la grupul de ieşiri implicit al programului (grupul de ieşiri
numărul 301)
• Alocă toate dispozitivele de stingere la grupul de ieşiri implicit pentru stingere (grupul de ieşiri numărul
801)
Grupurile de ieşiri pentru stingere se activează numai dacă se confirmă alarma. Acestea nu sunt activate
de alarmele de zonă şi reguli.
• Alocă toate ieşirile de scenariu foc (dacă există) la grupul de ieşiri implicit pentru scenariul foc (grupul de
ieşiri numărul 971)
• Alocă toate ieşirile de protecţie incendiu (dacă există) la grupul de ieşiri implicit pentru protecţie incendiu
(grupul de ieşiri numărul 981)
• Alocă zona iniţială implicită la zona 1
În mod implicit, toate zonele activează fără întârziere toate grupurile de ieşiri.

Configurarea dispozitivelor de buclă

Selectaăm opţiunea Configurare dispozitiv de buclă pentru a adăuga manual dispozitive sau pentru a
modifica setările de configurare implicite după autoconfigurare.
12
 Configurare zonă

Opţiunile de configurare pentru zonă sunt indicate în tabelul de mai jos.

Opţiune Descriere
Zona iniţială Selectaţi această opţiune pertu a configura zona iniţială.
ZI Zonă iniţială [1] Selectaţi această opţiune pentru a configura zona iniţială pentru un indicator de zonă.
Configurare zonă Selectaţi această opţiune pentru a configura zonele: Opţiunile configurabile sunt: tipul de
zonă (normală sau confirmată cu parametri corespunzători); dezactivarea sau activarea
unei zone; şi introducerea unui text descriptiv al zonei.
Configurare arie Selectaţi această opţiune pentru a defini ariile. O arie este un grup de zone folosit pentru
confirmarea alarmelor.
[1] Această opţiune este disponibilă numai dacă este instalat un panou indicator opţional de zonă.

Privire de ansamblu

Numărul maxim de zone disponibile depinde de modelul centralei, după cum se vede în tabelul de mai
jos. Intervalul de numere pentru zone este între 01 şi 9999.

Centrală cu o singură buclă Max. 64 zone

Centrală cu două bucle Max. 128 zone
Centrală cu două bucle şi placă de buclă Max. 256 zone

Zonele din centralele în reţea sunt considerate globale. Dacă există două centrale în reţea şi fiecare
include, de exemplu, Zona 5, atunci acestea sunt grupate pentru a crea o singură configurare pentru zona 5 în
cadrul reţelei.
Zone la distanţă
Centrala mai ia în considerare o zonă suplimentară numită zonă la distanţă (REMT), care cuprinde
toate zonele din sistem situtate în afara zonelor centralei. Această zonă virtuală poate fi configurată ca orice
altă zonă din sistem şi este important să definiţi cerinţele de activare a grupurilor de ieşiri când centrala
primeşte alarme de la distanţă.
Zona iniţială
Selectăm opţiunea Zonă iniţială pentru a configura zona iniţială. Zona iniţială defineşte punctul de
pornire al razei zonelor centralelor de detecţie incendiu. Restul zonelor pentru centrala respectivă urmează
succesiv. Pentru centralele repetoare fără placă de zonă, valoarea zonei iniţiale nu se foloseşte, centrala
neavând zone. Centrala repetoare afişează evenimentele de zonă ale centralei repetate.
Alocarea dispozitivelor de buclă la zone
Creăm zone alocând dispozitivelor de buclă numere de zone. Dacă numărul de zonă este în afara
intervalului valid determinat de zona iniţială corespunzătoare şi de numărul de bucle ale centralei, operaţia nu
se va finaliza, iar pe ecran va fi afişată o eroare de număr.
Configurare zonă
Selectaăm opţiunea Configurare zonă pentru a configura tipul de zonă (normală sau confirmată),
pentru a introduce o descriere de zonă şi pentru a activa sau a dezactiva o zonă.
Confirmarea alarmelor de zonă
Confirmarea zonelor este o metodă de configurare a coincidenţei alarmelor menită să reducă alarmele
false. Un prim eveniment de alarmă aduce zona şi centrala în starea de alertă. Nu se confirmă starea deplină
de alarmă decât când se raportează o a doua alarmă în aceeaşi zonă sau într-o zonă configurată.
Configurare arie
Selectăm opţiunea Configurare arie pentru a configura ariile de confirmare. O arie este un grup de
zone în care un eveniment de alarmă poate confirma alarma iniţială din zonă. Numărul maxim de arii care se
pot configura coincide cu numărul de zone pentru centrală:
• O centrală cu o buclă are 64 de zone şi 64 de arii
• O centrală cu două bucle are 128 de zone şi 128 de arii
13
• O centrală cu patru bucle are 256 de zone şi 256 de arii

Configurare I/O centrală

Configurare intrare centrală

Opţiunile de configurare pentru intrările centralei sunt indicate mai jos.

Opţiune Descriere
Tip Selectăm această opţiune pentru a aloca modul de funcţionare al intrării
Control Selectăm această opţiune pentru a activa sau a dezactiva o intrare

Modul implicit pentru toate intrările este T_AL. (activare alarmă tehnică: starea blocată indicată pe
LCD şi memorată în jurnalul de evenimente).

Tip Descriere
T_AL Activare alarmă tehnică. O stare blocată indicată pe LCD şi memorată în jurnalul de (implicit)
evenimente.
Notă: acest tip de intrare se poate folosi pentru detectoarele de gaze.
T_ALu Activare alarmă tehnică. O condiţie deblocată indicată pe LCD şi memorată în jurnalul de
evenimente.
Notă: acest tip de intrare se poate folosi pentru detectoarele de gaze şi pentru conectarea la
detectorul aspirant Ieşiri alertă.
D_TAL Dezactivaţi intrările de alarme tehnice. Când este activă, această intrare dezactivează toate
intrările de alarme tehnice (blocate şi deblocate).
LG Activare memorată. O condiţie deblocată care nu generează anunţuri, ci se stochează doar în
jurnalul de evenimente.
DT Alarmă la un detector.
Notă: acest tip de intrări se poate folosi pentru conectarea la ieşirile detectorului aspirant
Fire1.
BAM Alarmă la un buton cu acţionare manuală.
Notă: acest tip de intrări se poate folosi pentru conectarea la ieşirile detectorului aspirant
Fire2.
PREAL Prealarmă (deblocată).
Notă: acest tip de intrări se poate folosi pentru conectarea la ieşirile detectorului aspirant
Action.
RST Activarea resetează de la distanţă centrala. Pentru a repeta resetarea, intrarea trebuie
dezactivată şi apoi reactivată.
FLT Defect extern. Activarea generează un eveniment de defect de blocare indicat ca defect
extern.
DAY Mod diurn. Când este activată această intrare, centrala trece la modul zi până la următoarea
schimbare la modul noapte planificată (sau până la dezactivarea ieşirii).
NIGHT Mod noapte. Când este activată această intrare, centrala trece la modul noapte până la
următoarea schimbare la modul zi planificată (sau până la dezactivarea ieşirii).
FOS Supraveghere deschisă ieşiri avertismente erori. Folosind un dispozitiv capăt de linie 2010-
FS-EOL, centrala poate supraveghea starea de circuit deschis a ieşirii de avertisment de
eroare.
FRAK1 Confirmare scenariu foc (tip 1). Intrarea primeşte de la echipamentul de monitorizare de la
distanţă confirmarea că semnalul de scenariu foc a fost primit corect. Dacă nu se primeşte
confirmarea în decurs de 100 de secunde de la activarea scenariului foc, centrala raportează
o eroare de scenariu foc.
FRAK2 Confirmare scenariu foc (tip 2). Intrarea primeşte de la echipamentul de monitorizare de la
distanţă confirmarea că semnalul de scenariu foc a fost primit corect. Dacă nu se primeşte
confirmarea în decurs de 240 de secunde de la activarea scenariului foc, centrala raportează
o eroare de scenariu foc.
14
FPAK1 Confirmare protecţie incendiu (tip 1). Intrarea primeşte confirmare de la echipamentul de
protecţie incendiu de la distanţă. Dacă nu se primeşte confirmarea în decurs de 100 de
secunde de la activarea protecţiei incendiu, centrala raportează o eroare de protecţie
incendiu.
FPAK2 Confirmare protecţie incendiu (tip 2). Intrarea primeşte confirmare de la echipamentul de
protecţie incendiu de la distanţă. Dacă nu se primeşte confirmarea în decurs de 240 de
secunde de la activarea protecţiei incendiu, centrala raportează o eroare de protecţie
incendiu.
FP_FT Eroare protecţie incendiu. Se foloseşte pentru a indica erorile de la distanţă ale
echipamentului de protecţie incendiu.
FBFSD Dezactivare sirene FBF. Intrarea este configurată să comunice cu echipamentul FBF de la
distanţă pentru a dezactiva sau a activa sirenele.
UKSB Schimbare clasă şcoală britanică. Activarea activează sirenele pentru a indica schimbarea
clasei de şcoală.

Configurare ieşire centrală

La nivelul de instalare, modificările aduse configuraţiei unei ieşiri de clasa A sunt aplicate la toate
perechile de ieşiri folosite pentru a crea ieşirea de clasa A (OUT1/OUT2 etc.).
Grupuri ieşiri
Selectăm opţiunea Grupuri ieşiri pentru a configura grupurile de ieşiri ale centralei. Ieşirile centralei
trebuie alocate unor grupuri de ieşiri în vederea activării. Un grup de ieşiri este o colecţie de ieşiri de acelaşi
tip care se activează şi se dezactivează în acelaşi timp (sunt comandate simultan). Grupurile de ieşiri sunt
identificate prin numărul de grup de ieşiri. Grupurile de ieşiri ale sirenelor, cele ale scenariului foc şi cele ale
protecţiei incendiu sunt comandate (şi starea lor este indicată) de butoanele şi LED-urile corespunzătoare
pentru sirenă, scenariu foc şi protecţie incendiu de pe partea din faţă a centralei. Grupurile de ieşiri de
program nu au butoane sau LED-uri asociate pe partea frontală a centralei, dar starea lor este afişată pe
ecranul LCD. Se pot configura până la 300 de grupuri de ieşiri de sirenă, scenariu foc, stingere şi programe (în
funcţie de tipul de grup). O ieşire este alocată unui grup de ieşiri prin alocarea numărului grupului de ieşire
corespunzător. Opţiunile configurabile pentru grupurile de ieşire sunt următoarele:
• numărul grupului;
• tipul de ieşiri grupate (sirenă, scenariu foc etc.);
• activarea (dezactivat sau activat);
• un scurt text descriptiv pentru grupul de ieşiri.
Configuraţia implicită a grupurilor de ieşiri al centralei este arătată mai jos. Ieşirile sunt alocate la
grupurile de ieşiri implicite în timpul configurării automate.

Configuraţia implicită a grupurilor de ieşiri ale centralei

Număr grup Tip Descriere
1 SI Sirenă şi ieşiri supravegheate.
301 PRG Ieşiri de releu nesupravegheate. Aceste ieşiri sunt alocate acestui grup în
timpul configurării automate.
801 EXTIN Ieşiri dispozitive de stingere. [1]
971 FR Ieşiri scenariu foc. Acest grup este disponibil numai la centralele care au
comenzile corespunzătoare de scenariu foc.
981 FP Ieşiri protecţie incendiu. Acest grup este disponibil numai la centralele care au
comenzile corespunzătoare de protecţie incendiu.
991 ALARM [2] Ieşiri activate când centrala este în stare de alarmă.
992 FAULT [2] Ieşiri activate când centrala este în stare de defect.
993 DIS [2] Ieşiri activate când centrala este în stare dezactivată.
994 TEST [2] Ieşiri activate când centrala este în stare de test.
[1] Grupurile de ieşiri de stingere se activează numai odată cu confirmarea alarmei EN 54 tip C.
[2] Aceste grupuri de ieşiri nu sunt configurabile.

Întârzierile de sirenă, scenariu foc, protecţie incendiu şi grup de ieşiri de program

15
 Selectăm o opţiune de tip de grup de ieşiri pentru a configura întârzierile (inclusiv absenţa activării)
pentru grupurile de ieşire ale sirenelor, ale scenariului foc, ale protecţiei incendiu şi ale programelor pentru
toate zonele. Aceste grupuri de ieşire se pot configura individual sau toate împreună. Toate zonele sunt
programate cu aceeaşi setare: întârziere globală sau fără activare.
Modul de investigare
Selectaţi opţiunea Mod investigare pentru a defini un mod regional de investigare pentru centrală.
Timp de investigare
Selectăm opţiunea Timp de investigare pentru a configura durata (în secunde) a timpului de
investigare pentru modul de investigare configurat.
Timp de avertizare
Selectăm opţiunea Timp avertizare pentru a configura timpul de avertizare pentru aplicaţiile cu cerinţe
de ton de avertizare (sirene de nivel doi).
Configurare clasă buclă
Selectăm opţiunea Clasă buclă pentru a configura clasa buclei de instalare (clasa A sau clasa B).
Setarea implicită este Clasa A.

Buclă clasa A:

Buclă clasa B:

16
 UCS9 – Punerea în funcţiune a sistemelor de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu

Tema 31

ZONAREA CLADIRILOR

1. Stabilirea zonelor de detectare

Stabilirea zonelor de detectare se face astfel încât locul alarmei să fie uşor depistat în cel mai scurt timp
posibil din indicaţiile oferite de echipamentul de control şi semnalizare. Trebuie elaborate proceduri pentru verificarea
semnalelor de alarmare şi intervenţii ulterioare.
Stabilirea zonelor de detectare trebuie să ia în consideraţie planul intern al clădirii, dificultăţile posibile de
deplasare şi verificare, prezenţa altor pericole posibile precum şi situarea zonelor de alarmă.
Condiţii privind stabilirea zonei de detectare:
a) aria unei zone de detectare nu va depăşi 1600 m2;
b) dacă zona care trebuie supravegheată depăşeşte 1600 m2, aceasta se împarte în zone de detectare.
Orice acţiune asupra unui detector va permite o localizare clară a zonei afectate;
c) dacă zona supravegheată este formată din mai mult de un compartiment de incendiu, suprafaţa totală a
acesteia nu trebuie să depăşească 400 m2;
d) fiecare zonă de detectare trebuie restricţionată la un singur etaj al clădirii, afară de cazul când zona este
formată dintr-o casă a scării, luminator, puţul ascensorului sau alte structuri similare care se întind pe mai mult de un
etaj, dar într-un singur compartiment de incendiu, precum şi în situaţia în care suprafaţa total desfăşurată a clădirii
este mai mică de 300 m2;
e) detectoarele de incendiu instalate în golurile din pardoseala supraînălţată şi tavanul/plafonul
fals/suspendat, în canalele şi puţurile pentru cabluri, în instalaţiile de ventilare şi climatizare, vor fi incluse în zone de
detectare separat.

2. Stabilirea zonelor de alarmare

Stabilirea zonelor de alarmare depinde de nevoia de diferenţiere între tipurile de alarmă folosite. Dacă se va
folosi un semnal de alarmă unitar nu este necesară împărţirea în zone diferite.
Stabilirea zonelor de alarmare trebuie să fie în conformitate cu procedurile de acţionare în caz de incendiu.
Mai multe zone de detectare pot declanşa o singură zonă de alarmare. Semnalul de alarmă trebuie transmis
în conformitate cu precizările din Tema 19.

1
 UCS9 – Punerea în funcţiune a sistemelor de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu

Tema 32

TESTAREA STĂRII DE FUNCŢIONARE A SISTEMULUI

În această secţiune, pentru exemplificare, vom prezenta modalităţile de testare a centralei de detecţie
incendiu adresabilă – UTC Fire & Security seria 2X-F.

Meniul Test

Folosim meniul Test pentru a testa funcţiile sistemului sau dispozitivele. Următoarele funcţii sau
dispozitive se pot testa din acest meniu:
• Zone
• Activarea intrării centralei
• Activarea ieşirii în buclă şi a centralei
• Activare grup ieşiri
• Activarea LED-urilor dispozitivului
• Funcţii şi dispozitive de la distanţă
• Bateriile
Notă: Testele pentru ieşiri şi grupurile de ieşiri (locale sau de la distanţă) continuă cât timp este vizibil
ecranul de testare. Nu există o expirare automată a timpului pentru testul de activare a ieşirilor, iar informaţiile de
sistem nu vor fi vizibile pe ecran pe durata testului. Funcţionarea independentă de testul de activare continuă normal
în fundal.

Testarea zonelor

Pentru a testa o zonă:

1. Selectăm Test din meniul principal.
2. Selectăm Zone.
3. Selectăm zona pe care dorim să o testăm, iar apoi apăsăm butonul de parcurgere pentru a porni testul. Apăsăm
din nou butonul de parcurgere pentru a opri testul pentru zona selectată. Putem selecta şi testa cel mult patru
zone pe care să le testăm simultan.
4. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a părăsi meniul.
Repetăm paşii de mai sus pentru a încheia testarea zonei.
Când este activată o alarmă într-o zonă în curs de testare:
• Testul de zonă este confirmat pe ecranul LCD, în timp ce alarma este activă
• Dacă este instalată o placă de zone, iar zona corespunzătoare este inclusă pe placa de zone, atunci LED-ul de
alarmă al zonei luminează intermitent sau constant (în funcţie de sursa alarmei)
• Scenariul foc, protecţia în caz de incendiu, sirenele şi activările programabile nu sunt activate
• Centrala resetează dispozitivul iniţiator după cinci secunde şi şterge alarma (butoanele cu acţionare manuală
trebuie oprite înainte de a se putea aplica o resetare automată)
• Evenimentul este înregistrat în jurnalul de evenimente
Când există o alarmă de incendiu într-o zonă care nu este în curs de testare, panoul de comandă
reacţionează faţă de evenimentul de alarmă conform configuraţiei.

Testarea activării intrării centralei

Pentru a testa activarea unei intrări:

1. Determinăm funcţionalitatea intrării (a se consulta detaliile de instalare a sistemului de incendiu).
2. Selectăm modul Service din meniul Test, iar apoi selectăm Local sau Global. Modul Service împiedică activarea
accidentală a ieşirilor în timpul testelor de intrare. Setăm modul Service la opţiunea Global, pentru a evita activarea
ieşirilor la nivel local şi în reţea.
1
3. Activăm dispozitivul de intrare conform instrucţiunilor dispozitivului.
4. Verificăm dacă centrala raportează activarea intrărilor conform aşteptărilor (acest lucru depinde de configuraţia
intrărilor, tipul de dispozitiv, etc).
La finalizarea testului, resetăm centrala şi părăsim modul de service.

Testarea activării ieşirii în buclă şi a centralei

Pentru a testa activarea unei ieşiri:

1. Selectăm Test din meniul principal.
2. Selectăm Test ieşiri din meniul Test, iar apoi selectăm Ieşiri centrală sau Ieşiri buclă.
3. Selectăm ieşirea pe care doriţi să o testaţi, iar apoi selectăm DA (pentru a activa ieşirea) sau NU (pentru a
dezactiva ieşirea).
4. Apăsăm butonul de parcurgere încă o dată pentru a încheia testul.
5. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a părăsi meniul.

Testarea activării grupurilor de ieşiri

Pentru a testa activarea grupului de ieşiri:

1. Selectăm Test din meniul principal, iar apoi selectăm Grup ieşiri.
2. Selectăm ID-ul grupului de ieşiri pe care doriţi să îl testaţi, iar apoi selectăm DA (pentru a activa grupul de ieşiri)
sau NU (pentru a dezactiva grupul de ieşiri).
3. Apăsăm butonul de parcurgere încă o dată pentru a încheia testul.
4. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a părăsi meniul.

Localizarea dispozitivelor
Selectăm opţiunea Găseşte disp pentru a activa LED-ul unui dispozitiv buclă. În acest fel putem identifica
locaţia unui dispozitiv din instalaţie. Va fi nevoie de ID-ul Firenet al oricărui LED de dispozitiv de la distanţă ce trebuie
activat.
Pentru a localiza un dispozitiv:
1. Selectăm Test din meniul principal, iar apoi selectăm Găseşte disp.
2. Selectăm numărul de buclă, Toate buclele sau Distanţă (dacă selectăm Distanţă, introducem ID-ul Firenet,
numărul de buclă şi adresa dispozitivului când se cere). Se afişează o listă a tuturor dispozitivelor din buclele
selectate.
3. Selectăm dispozitivul corespunzător, iar apoi apăsăm butonul de parcurgere pentru a activa LED-ul
dispozitivului. Pentru a dezactiva LED-ul dispozitivului, apăsăm din nou butonul de parcurgere.
4. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a părăsi meniul.

Testarea funcţiilor sau a dispozitivelor de la distanţă

Selectăm opţiunea Test la dist pentru a testa funcţiile sau dispozitivele de la distanţă. Va fi nevoie de ID-ul
Firenet al funcţiei sau al dispozitivului de la distanţă pe care dorim să o/îl testăm. Pentru a testa funcţii sau
dispozitive de la distanţă:
1. Selectăm Test din meniul principal, iar apoi selectăm Test la dist.
2. Selectăm Centrală şi introducem ID-ul Firenet al centralei.
3. Selectăm Element şi selectăm apoi Dispozitiv, Grup sau Zonă. Introducem informaţiile de adresă şi buclă ale
dispozitivului, numărul de grup sau numărul de zonă. Pentru dispozitive, introducem numărul de buclă şi adresa
dispozitivului în format B.ZZZ (de exemplu, 1.089 pentru dispozitivul 89 din bucla 1).
4. Selectăm Activ, iar apoi selectăm DA (pentru a începe testul) sau NU (pentru a opri testul).
5. Apăsăm butonul de parcurgere încă o dată pentru a încheia testul.
6. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a părăsi meniul.

Testarea bateriilor
Selectăm opţiunea Test baterie pentru a testa bateriile. Pentru a testa bateriile:
1. Selectăm Test din meniul principal.
2. Selectăm Test baterie. Pe ecranul LCD apare un mesaj care confirmă starea bateriei.
2
3. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a părăsi meniul.

Mod service
Selectăm opţiunea Activează mod service pentru a evita activarea sau dezactivarea accidentală a ieşirilor
sau a grupurilor de ieşiri (locale sau de la distanţă) pe parcursul testelor. În acest mod, centrala indică şi
înregistrează evenimentele de activare conform configuraţiei, dar nu activează şi nu dezactivează ieşirea
corespunzătoare. Se poate verifica în acest fel configurarea evenimentelor centralei şi faptul că nu se activează
accidental ieşirile.
Pentru a activa modul service:
1. Selectăm Test din meniul principal, iar apoi selectăm Mod Service.
2. Selectăm Activează mod service, iar apoi selectăm DA (pentru a activa modul service) sau NU (pentru a
dezactiva modul service).
3. Selectăm Global, iar apoi selectăm DA (pentru a activa modul service în reţea) sau NU (pentru a efectua
testarea doar la nivel local).
4. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a părăsi meniul.
Nu trebuie să uităm să părăsim modul service după încheierea tuturor testelor.

Meniul Rapoarte
Folosim meniul Rapoarte pentru a vizualiza, a şterge sau a realiza o copie de rezervă a jurnalului de
evenimente şi a vizualiza o varietate de rapoarte de stare ale sistemului. Rapoartele disponibile utilizatorilor de la
nivel de mentenanţă sunt indicate în tabelul de mai jos.

Raport Descriere
Jurnal de evenim Selectăm această opţiune pentru a vedea, a şterge sau a realiza o copie de rezervă a
jurnalului de evenimente. Jurnalul de evenimente conţine toate evenimentele de alarmă, de
eroare şi de stare înregistrate de centrală.
Atenţie solicitată Selectăm această opţiune pentru a vedea toate dispozitivele care raportează o condiţie de
defect.
Revizie Selectăm această opţiune pentru a vedea revizia software-ului centralei, revizia
configuraţiei centralei şi numărul de serie al plăcilor de sistem.
Detalii de contact Selectăm această opţiune pentru a vedea datele de contact ale firmei care se ocupă de
instalare sau mentenanţă (în funcţie de configuraţia implementată).
Status zonă [1] Selectăm această opţiune pentru a vedea informaţiile de stare curente referitoare la zone.
Status zonă [1] Selectăm această opţiune pentru a vedea ce dispozitive sunt alocate fiecărei zone din
sistemul de detecţie incendiu.
Status dispozitive [1] Selectăm această opţiune pentru a vedea informaţiile de stare curente privind dispozitivele
centralei. Printre informaţiile disponibile în timp real despre dispozitive se numără: valorile
analogice instantanee, medii, maxime şi minime, nivelul de alarmă şi rata de erori de
comunicaţii.
Status I/O centr Selectăm această opţiune pentru a vedea informaţiile de stare curente privind intrările şi
ieşirile centralei.
Status grupuri ieşire [1] Selectăm această opţiune pentru a vedea care grupuri de ieşiri ale centralei (sirene,
scenariu foc, protecţie incendiu sau program) sunt active în momentul respectiv.
Status reguli Selectăm această opţiune pentru a vedea care reguli ale centralei sunt active în momentul
respectiv. O regulă constă dintr-una sau mai multe stări (combinate folosind operatori
logici) configurate să declanşeze anumite acţiuni în sistem după o anumită perioadă de
confirmare. Regulile se creează folosind aplicaţia de configurare.
Status Firenet Selectăm această opţiune pentru a vedea informaţiile de stare curente pentru toate
centralele din reţeaua de detecţie incendiu.
Salvează rapoarte Selectăm această opţiune pentru a salva rapoarte.

[1] Aceste rapoarte nu sunt disponibile pentru centralele repetoare.

Vizualizarea sau ştergerea jurnalului de evenimente

3
 Selectăm opţiunea Vezi tot sau opţiunea Şterge pentru a vedea sau a şterge evenimentele de alarmă
înregistrate de centrală. Pentru a vizualiza sau a şterge jurnalul de evenimente:
1. Selectăm Rapoarte din meniul principal.
2. Selectăm Jurnal evenim, iar apoi selectăm Vezi tot (pentru a vizualiza toate înregistrările curente) sau Şterge
(pentru a şterge toate înregistrările curente).
3. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a părăsi meniul.
Jurnalul de evenimente poate să conţină maxim 9.999 înregistrări. Când se atinge numărul maxim de
înregistrări, înregistrările cele mai vechi sunt şterse pe măsură ce se creează înregistrări noi.

Copia de rezervă a jurnalului de evenimente

Selectăm opţiunea Backup pentru a crea o copie de rezervă a jurnalului de evenimente. Rapoartele de
backup se salvează pe o unitate flash USB (neinclusă) în format XML şi pot fi vizualizate folosind aplicaţia de
configurare de pe PC.
Pentru a realiza un backup al jurnalului de evenimente:
1. Deschidem uşa dulapului centralei.
2. Introducem o unitate flash USB în oricare dintre conectoarele USB (Figura 17, articolul 1).
3. Închidem uşa dulapului centralei.
4. Selectăm Rapoarte din meniul principal.
5. Selectăm Jurnal evenim, iar apoi selectăm Backup.
6. Urmăm instrucţiunile de pe ecran.
7. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a ieşi.
8. Deconectăm unitatea flash.
Notă: Dacă unitatea flash nu este recunoscută, folosim un PC pentru a o reformata ca FAT32 şi încercăm
încă o dată. Dacă problema persistă, încercăm o altă unitate flash.

Salvarea rapoartelor

Selectăm opţiunea Salvează rapoarte pentru a salva un raport. Rapoartele se salvează pe o unitate flash
USB în format XML şi pot fi vizualizate folosind aplicaţia de configurare de pe PC.
Pentru a salva un raport:
1. Deschidem uşa dulapului centralei.
2. Introducem o unitate flash USB în oricare dintre conectoarele USB.
3. Închidem uşa dulapului centralei.
4. Selectăm Rapoarte din meniul principal.
5. Selectăm Salvează raport, iar apoi selectăm TOATE sau raportul pe care dorim să îl salvăm.
6. Apăsăm F2 (Ieşire) pentru a ieşi.
7. Deconectăm unitatea flash USB.

4
 UCS13 – Asigurarea mentenanţei şi service-ului pentru sistemele de detectare, semnalizare şi alarmare la
incendiu

Tema 42

MENTENANŢA SISTEMELOR DE DETECTARE, SEMNALIZARE ŞI ALARMARE LA INCENDIU

1. Terminologie

Mentenanţa reprezintă ansamblul tuturor acţiunilor tehnice şi organizatorice efectuate în scopul menţinerii
sau restabilirii unui dispozitiv în starea de funcţionare destinată.
Mentenabilitatea este definită ca fiind aptitudinea unui dispozitiv, în condiţii date de utilizare, de a fi menţinut
sau restabilit în starea de îndeplinire a funcţiei specificate, atunci când mentenanţa se realizează în condiţii
prestabilite, cu procedee şi remedieri prescrise.
Mentenanţă preventivă reprezintă mentenanţa efectuată la intervale de timp predeterminate, în scopul
reducerii probabilităţii de defectare sau degradare a performantelor unui dispozitiv.
Mentenanţă corectivă se defineşte ca fiind mentenanţa efectuată după apariţia unui defect, în scopul
restabilirii dispozitivului la starea de îndeplinire a funcţiei specificate.
Disponibilitatea reprezintă aptitudinea unui dispozitiv, sub aspectele combinate de fiabilitate,
mentenabilitate şi de organizare a acţiunilor de mentenanţă, de a-şi în deplini funcţia specificată, la un moment dat
sau într-un interval de timp dat.
Între domeniile mentenanţei şi mentenabilităţii există o strânsă corelaţie. Obiectivele de mentenabilitate ale
unui sistem/echipament, pe durata fazei de funcţionare, depind, în mare măsură, de procedurile corespunzătoare de
mentenanţă, de logistica şi de resursele adecvate ale acesteia.
Pentru a pune în funcţiune un sistem în mod eficient şi pentru a-l menţine mult timp la un cost optim al
ciclului de viată este necesară planificarea activităţii de mentenanţă şi logisticii de mentenanţă precum şi obţinerea
resurselor necesare. Aceste activităţi încep în faza de proiectare şi dezvoltare şi continuă pe toată durata fazelor
următoare ale ciclului de viată.

2. Mentenabilitate şi mentenanţă

Pentru ca un sistem să fie disponibil în orice moment trebuie să fie uşor de întreţinut, uşor de menţinut în
stare de funcţionare.
Mentenabilitatea depinde de:
- accesibilitatea sistemului (uşurinţă în demontare a oricărui element component);
- existenta pieselor de schimb necesare reparaţiei;
- activitatea de " service " atât în perioada de garanţie a sistemului, cât şi după expirarea acestei perioade.
Mentenabilitatea unui sistem reparabil depinde de asemenea de activitatea de menţinere a caracteristicilor
calitative, activitate denumită ""mentenanţă".
Mentenanţa preventivă (probabilistică) are ca scop menţinerea sistemului în condiţii normale de funcţionare
prin intervenţii sistematice pentru înlocuirea elementelor înainte de defectarea lor şi executarea unor lucrări de
revizie periodică, reglaj, etc.
Mentenanţa preventivă reprezintă ultimul stadiu al mentenanţei (etapă superioară) deoarece necesită
cunoaşterea cu precizie a evoluţiei sistemului.
Periodicitatea intervenţiilor de mentenanţă preventivă depinde de tipul (echipamentului tehnic) sistemului şi
de modul de utilizare al său. Astfel, în funcţie de experienţă şi cunoştinţele acumulate în timp privitor la comportarea
în exploatare, se pot prevede revizii, operaţii de întreţinere planificată, după un anumit număr de ore de funcţionare.

1
 Operaţiile de mentenanţă preventivă sunt foarte diferite în funcţie de echipamentul tehnic şi de condiţiile de
exploatare:
- întreţinerea spaţiului de exploatare (aerisire, ventilaţie, îndepărtarea prafului);
- curăţirea filtrelor, ventilatoarelor, elementelor de răcire, cablurilor, etc.
- curăţirea şi reglarea polilor contactoarelor;
- revizia şi strângerea mecanica a legăturilor electrice, borne, etc.;
- verificarea şi reglarea parametrilor esenţiali;
- înlocuirea elementelor cu caracteristici îndoielnice.
Mentenanţa preventivă nu poate înlătura în totalitate defectările unui echipament tehnic, dar poate reduce
numărul acestora printr-o serie de operaţii bine organizate cum ar fi:
- organizarea raţionala a reviziilor şi a operaţiilor de întreţinere cu personal instruit şi specializat;
- înregistrarea defectelor constatate, timpilor de reparare şi costurilor acestor reparaţii;
- elaborarea unor planuri de mentenanţa (revizii) pe termen lung şi efectuarea unor studii de corelaţie între
factorii ce condiţionează mentenanţa.
Un program de mentenanţă bine conceput prezintă următoarele avantaje:
- cheltuieli de întreţinere reduse ;
- reducerea numărului de opriri de producţie;
- diminuarea numărului de avarii importante;
- gestionarea raţionala a pieselor de schimb.
Mentenanţa corectivă are ca scop restabilirea capacităţii normale de funcţionare a sistemelor defecte, prin
efectuarea unor operaţii de eliminare a defecţiunilor apărute.
Din momentul producerii unui defect care determina scoaterea din funcţiune a echipamentului tehnic, pana
în momentul repunerii lui în stare de funcţionare se disting două faze:
1. de sesizare a defectării
2. operaţia de reparare, cu următoarele faze:
2.1. Diagnosticare, identificare defect;
2.2. Reparaţia;
2.3. Reglarea şi controlul.
Reducerea timpului alocat fiecărei faze conduce la reducerea timpului de imobilizare a echipamentului
tehnic. Faza de sesizare a defectului se poate reduce prin echiparea echipamentului tehnic cu elemente de
semnalizare sau avertizare. A doua faza a operaţiei de reparare se poate reduce printr-o organizare raţională a
activităţii de mentenanţă.
Timpul de diagnosticare se micşorează prin existenta cărţii tehnice a echipamentului tehnic. O scurtare a
timpului de repartiţie şi de punere în funcţiune se poate face prin concepţia modulară în soluţia constructivă a
echipamentului tehnic. Timpul necesar pentru reglare şi control poate fi redus când echipamentul tehnic este
prevăzut cu aparate de măsură şi control sau când acestea se află în dotarea personalului de supraveghere calificat
care asigură efectuarea operaţiilor respective.

3. Mentenanţa sistemului de detecţie incendiu

3.1. Generalităţi

Pentru a asigura funcţionarea corectă şi continuă a instalaţiei, aceasta trebuie verificată şi întreţinută
periodic.
Procedura pentru întreţinerea IDSAI trebuie aplicată imediat după recepţie, indiferent dacă clădirea este
ocupată sau nu.
Procedura pentru întreţinerea IDSAI stabilită de către proprietarul sau utilizatorul clădirii şi executantul sau o
firma atestată pentru întreţinerea IDSAI, trebuie să specifice modul de acces la instalaţie şi timpul în care instalaţia
trebuie repusă în funcţiune după un deranjament.
Datele de contact ale organizaţiei responsabile cu întreţinerea trebuie afişat vizibil la echipamentul de control
şi semnalizare.

2
 Trebuie adoptată o procedură de întreţinere care să cuprindă: periodicitatea (zilnică,
lunară, trimestrială, anuală) şi elementele care se urmăresc.
Prin „verificarea zilnică" se controlează dacă:
a) fiecare echipament de control şi semnalizare indică condiţia de repaus, dacă există abateri de la
condiţia de repaus acestea sunt înregistrate şi comunicate furnizorului de servicii de întreţinere;
b) fiecare alarmă înregistrată din ziua precedentă a fost tratată în mod corespunzător;
c) IDSAI a fost restabilită corespunzător după deranjament, testare sau suspendare a alarmei sonore.
Prin „verificarea lunară" se controlează dacă:
a) grupul electrogen (sursa de rezervă) porneşte în timp;
b) nivelul combustibilului este corespunzător, completându-se dacă este necesar;
c) consumabilele imprimantelor din cadrul sistemului sunt adecvate;
d) indicatoarele optice şi sonore ale ECS sunt funcţionale, iar în cazul apariţiei unui defect acesta este
înregistrat.
Prin „verificarea trimestrială" se controlează dacă:
a) sunt analizate toate înregistrările din registrul jurnal şi sunt luate măsurile corective necesare pentru
a aduce sistemul în stare corectă de funcţionare;
b) se acţionează cel puţin un detector sau declanşator manual de alarmă în fiecare zonă, pentru a
testa dacă echipamentul de control şi semnalizare primeşte şi afişează semnalul corect, porneşte
alarma sonoră şi acţionează oricare altă indicaţie sau dispozitiv suplimentare;
c) sunt verificate funcţiile de monitorizare a deranjamentelor ale echipamentului de control şi
semnalizare;
d) sunt verificate funcţiile de reţinere sau eliberare ale uşilor din cadrul sistemului;
e) acolo unde este permis, acţionarea liniei de comunicare către brigada de pompieri sau dispeceratul
de monitorizare;
f) sunt efectuate toate testele şi verificările specificate de producător, furnizor sau executant;
g) este analizată orice modificare structurală sau de destinaţie care poate afecta cerinţele privind
amplasarea detectoarelor, declanşatoarelor manuale de alarmare şi sirenelor de alarmare.
Prin „verificarea anuală" se controlează dacă:
a) au fost efectuate rutinele de verificare zilnice, lunare, trimestriale;
b) a fost verificat fiecare detector privind funcţionarea corectă în conformitate cu recomandările
producătorului;
c) echipamentul de control şi semnalizare poate acţiona fiecare dintre dispozitivele suplimentare;
d) sunt inspectate vizual toate echipamentele şi cablurile pentru a asigura că sunt sigure, neafectate şi
protejate corespunzător;
e) este analizată orice modificare structurală sau de destinaţie care poate afecta cerinţele privind
amplasarea detectoarelor, declanşatoarelor manuale de alarmare şi sirenelor de alarmare;
f) sunt examinate şi testate bateriile.
Trebuie adoptată o procedură de întreţinere care să se asigure că în cazul unor funcţii cu potenţial de
avariere, precum eliberarea agentului de stingere, acestea nu sunt iniţiate.
Proprietarul sau utilizatorul clădirii trebuie să informeze atunci când există circumstanţe speciale în care sunt
necesare activităţi de întreţinere specială, pentru:
a) incendiu (indiferent dacă a fost detectat automat sau nu);
b) incidenţa unor alarme false neobişnuite;
c) extinderea, modificarea sau zugrăvirea clădirii;
d) modificări în ocuparea şi activităţile derulate în zona acoperită de IDSAI;
e) modificări ale nivelului de zgomot ambiental sau atenuare a sunetului care să ducă la schimbarea
cerinţelor privind sirenele de alarmare;
f) deteriorarea instalaţiei chiar dacă aparent aceasta funcţionează corect;
g) orice modificare a echipamentelor suplimentare;
h) utilizarea instalaţiei înainte de finalizarea lucrărilor şi predarea către beneficiar,
sau pentru:
a) indicaţii privind un deranjament al instalaţiei;
b) deteriorarea oricărei părţi a instalaţiei;
c) oricare modificare în structura sau destinaţia clădirii;
d) oricare modificare a activităţii în zona protejată care poate modifica riscul de incendiu.
3
 3.2. Mentenanţa centralei de detecţie şi alarmare

În cadrul acestei secţiuni vom exemplifica desfăşurarea activităţilor de mentenanţă pentru sistemul UTC
Fire&Security 2X-F.
Pentru a asigura funcţionarea corectă a centralei şi a sistemului de detecţie incendiu, precum şi respectarea
tuturor reglementărilor europene, se recomandă efectuarea următoarelor verificări de mentenanţă.
Mentenanţa trimestrială
În cadrul acestei verificări trebuie să se testeze cel puţin un dispozitiv pe zonă şi să se verifice dacă centrala
reacţionează la toate evenimentele de tip defecţiune şi alarmă. Sursa de alimentare a centralei trebuie verificată, iar
bateriile trebuie testate folosind opţiunea de meniu "Test baterie".
Mentenanţa anuală
În cadrul acestei verificări trebuie să se testeze toate dispozitivele sistemului şi să se verifice dacă centrala
reacţionează la toate evenimentele de tip defecţiune şi alarmă. Toate conexiunile electrice trebuie verificate vizual,
pentru a vă asigura că sunt bine fixate, că nu au fost deteriorate şi că sunt protejate în mod adecvat.
Curăţarea
Păstraţi curăţenia părţilor exterioare şi interioare ale centralei. Curăţaţi periodic exteriorul folosind o cârpă
umedă. Nu folosiţi pentru curăţare produse ce conţin solvenţi. Nu curăţaţi interiorul dulapului cu produse lichide.
Mentenanţa bateriilor
Centrala are nevoie de două baterii de 12 V reîncărcabile, sigilate, cu plumb-acid, cu o capacitate de 7,2 , 12
sau 18 Ah. Bateriile se află în interiorul dulapului centralei şi trebuie instalate în serie. Trebuie respectată polaritatea.
Se conectează bateriile la conectorul BAT de pe placa de circuit imprimat al centralei.
Mesajele de eroare la testul bateriilor
Un LED de Defect alimentare care luminează intermitent indică un defect de baterie sau un defect al cablului
de la baterie. Pe LCD sunt afişate informaţii suplimentare privind defectul, după cum se vede mai jos.

Mesaje privind defectele bateriei

Mesaj LCD
DEF rezistenţă baterie
Defect baterie
Baterie deconectată
Scurt circuit baterie
Descriere
Este posibil ca bateriile să fie deteriorate sau complet descărcate
Este posibil ca bateriile să fie deteriorate
Bateriile sunt deconectate sau nu este instalată nicio baterie
Există un scurtcircuit la cablul bateriei

Dacă centrala raportează vreunul dintre defectele de baterie de mai sus, trebuie verificate cablurile bateriei.
În cazul în care cablurile sunt în stare bună şi toate conexiunile sunt corecte, înseamnă că bateriile trebuie înlocuite
imediat.
În plus faţă de cele de mai sus, pot fi afişate următoarele defecte privind încărcătorul bateriei:
• Încărcător baterie: senzor HI
• Încărcător baterie: senzor LO
• Încărcător baterie: supratensiune
• Încărcător baterie: subtensiune
• Încărcător baterie: compensare
Înlocuirea bateriilor
Bateriile trebuie înlocuite periodic conform recomandărilor formulate de fabricant. Durata de viaţă utilă a
bateriilor este de aproximativ patru ani. Trebuie evitată descărcarea totală a bateriilor. Se folosesc întotdeauna
bateriile de schimb recomandate.
Pentru a înlocui bateriile:
1. Se îndepărtează puntea bateriei.
2. Se deconectează şi se scot din dulap bateriile existente.
3. Se introduc şi se conectează bateriile de schimb folosind puntea inclusă, respectând polaritatea corectă.
4. Se elimină bateria conform cerinţelor formulate în reglementările de mediu.
Pornirea de la baterie

4
 Opţiunea de pornire de la baterie poate fi necesară după înlocuirea bateriilor în urma unui mesaj de baterie
descărcată, când nu este disponibilă alimentarea de la priză. Pentru a porni centrala de la baterii, se apasă butonul
de pornire cu baterie de pe placa de circuit imprimat a centralei.