Izvoarele Dreptului Penal European

Dreptul european sau comunitar constituie un ansamblu de norme juridice ierarhizate care guvernează
raporturile stabilite de către Comunitățile europene cu diferitele categorii de subiecte de drept: statele
membre, statele nemembre ale Comunităilor europene, alte organizații internaționale, persoane fizice și
juritice care nu aparțin statelor membre ale Comunităților europene.

Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică nouă, autonomă faţă de ordinea juridică internaţională, şi
totodată integrată în sistemul juridic al statelor membre.1

Această nouă ordine juridică este guvernată de două principii de bază:

- integrarea directă a ordinii juridice comunitare în ordinea juridică internă a statelor membre
ale Comunităţilor europene;

- aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre.

Se disting două categorii de izvoare ale dreptului european: izvoare primare şi izvoare
secundare. O altă distincţie se referă la izvoare interne (tratatele constitutive, principiile generale ale
dreptului, legislaţia secundară) şi la izvoare externe (acordurile internaţionale).

Pe lângă aceste două categorii de izvoare se poate vorbi despre izvoarele nescrise, precum
principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii ori izvoare care îşi au originea în afara ordinii
juridice europene, ca dreptul izvorât din relaţiile externe ale Comunităţilor sau dreptul complementar
aparut prin acte convenţionale încheiate de către statele membre pentru aplicarea tratatelor.

Izvoarele primare cuprind actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar:

 Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;

 Tratatele de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene;

 Cele două tratate bugetare;

 Deciziile şi tratatele de aderare;

 Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor.

Tratatele constitutive au cea mai mare forţă juridică, acestora subordonându-li-se toate
celelalte izvoare ale dreptului comunitar.

Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de
instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au
un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în
dreptul internaţional.

1
D.C. Dragoş – „Uniunea Europeana. Instituţii .Mecanisme”, Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar sunt principiile generale de drept şi jurisprudenţa.
„Prioritatea”, „supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implică două aspecte:

a) prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare, nu

pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă și
inaplicabilă;

b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naţionale.
Administraţia și judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară și vor lăsa inaplicabile,
dacă este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia
legiuitorului naţional de abrogare a acestora.2

Sursele (izvoarele) dreptului

Prezentare generală

Prin sursă a dreptului comunitar european înţelegem forma juridică de transpunere a normelor
juridice, a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participă la raporturile juridice
comunitare. Regimul izvoarelor (enumerarea și ierarhia acestora) rezultă nu numai din Tratatele
institutive, ci și din practica instituţiilor și a statelor membre, precum și din sistematizarea realizată de
chiar Curtea de justiţie a Comunităților europene. „Nucleul central” și cantitativ preponderent este
reprezentat prin ceea ce poartă denumirea de drept comunitar în sens restrâns; este vorba despre
Tratatele institutive, ca izvoare primare, precum și de regulile conţinute în actele luate de către
instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor Tratate, ca izvoare derivate.

Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

Acte comunitare cu forţa juridică obligatorie

Regulamentul. Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele

sale și este direct aplicabil în toate statele membre.3 Faptul că regulamentul are aplicabilitate generală
înseamnă că se aplică, în mod abstract, tuturor persoanelor care intră în sfera lui de aplicare.

Decizia. Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi
desemnează. Decizia este deci, prin natura sa, un act individual care produce efecte pentru unul sau mai
mulţi destinatari, care pot fi: statele membre sau particularii. Decizia se deosebeşte de regulament prin
absența aplicabilităţii generale.4

2
Idem
3
D.C.Dragoş – „Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme”, Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
4
Idem
 Directiva. Directiva comunitară continua să apară ca având „un obiect normativ neidentificat”.
Directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul de atins, lăsând instanţelor
naţionale competența în ceea ce priveşte forma și mijloacele”.5

Acte comunitare fără forţa juridică obligatorie

Recomandarea. Recomandările și avizele nu au nici un efect constrângător, cu excepţia

recomandărilor C.E.C.O., care aveau acelaşi efect ca cel al directivelor. Recomandarea reprezintă,
uneori, un substitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la premisa încrederii in autodisciplina
destinatarilor săi. În situaţia în care luarea în considerare a recomandării eşuează, aceştia din urma ştiu
că va fi tradus conţinutul recomandării într-un act constrângător din punct de vedere juridic. În alte
cazuri, recomandarea vizează un cadru general de acţiune.6

Avizul. Acest act comunitar este folosit pentru a exprima un punct de vedere. În ceea ce priveşte
obligativitatea solicitării sale de către instituţiile comunitare, avizul poate fi obligatoriu sau facultativ.

Izvoarele complementare

Alături de actele comunitare, există o serie de acte derivate numite „atipice”. În această
categorie intră următoarele acte comunitare: aşa-numitele acte interne, care cuprind regulamentele de
organizare și funcţionare a organelor sau instituţiilor, statute, regulamente financiare etc., pe de o parte,
iar, pe de altă parte, actele sui generis, și anume: hotărâri cu caracter general, rezoluţii, declaraţii,
concluzii, programe de acţiune, comunicări ale Comisiei, acorduri inter-instituţionale.

Actele interne ale instituţiilor comunitare

Aceste acte privesc activitatea internă a instituţiilor. Este vorba despre: statute, regulamente
interne, regulamente financiare etc. (fiecare dintre instituţiile comunitare are dreptul, prevăzut de
Tratate, de a-și elabora Regulamentul de organizare interna și de funcţionare); acte pregătitoare în
cadrul etapelor procesului decizional (în această categorie intră: propunerile Comisiei, programele
generale pe care trebuie să le adopte instituţiile, recomandarea adresată de Comisie Consiliului în
vederea încheierii unui acord internaţional, deliberarea Consiliului cu privire la negocierea și încheierea
unui acord internaţional); acte care modifica dispoziţiile instituţionale ale Tratatelor (la cererea C.J.C.E.,
Consiliul, statuând cu unanimitate, poate crește numărul judecătorilor și poate face adaptările necesare
modului de organizare a sesiunilor Curţii in plen sau în Camere).

Actele sui generis

Hotărâri având caracter general. Aceste hotărâri sunt acte generale care nu au destinatari
desemnaţi. Poate fi vorba despre hotărâri prevăzute în Tratate, caz în care Tratatul însuşi determină ce
efecte juridice le acordă. De asemenea, poate fi vorba despre decizii de ordine internă.

Rezoluţii, concluzii, programe de acţiune, declaraţii adoptate de Consiliu, comunicări ale

Comisiei, declaraţii comune. Consiliul adoptă, în mod regulat, rezoluţii și concluzii. Concluziile sunt
adoptate în urma unor dezbateri care s-au derulat în cursul sesiunilor Consiliului. Ele pot conţine
declaraţii având caracter pur politic, dar pot conţine și hotărâri cu caracter general.

Acordurile internaţionale la care sunt parte Comunităţile europene - izvoare de drept comunitar

5
A.Fuerea – “Drept comunitar European. Partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003
6
Tudorel Ştefan – „Introducere în dreptul comunitar”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
 Acordurile încheiate de Comunități. Acordurile încheiate de C.E. cu statele terţe sau cu
organizaţii internaţionale fac parte integrantă din ordinea juridică comunitară din momentul intrării lor
în vigoare.

Actele unilaterale adoptate de organele infinitate prin acordurile încheiate de Comunități. Regimul
aplicabil acordurilor încheiate de C.E. este acelaşi și pentru actele adoptate de organele create prin
aceste acorduri. Numeroase acorduri încheiate de către C.E. și, mai ales, acordurile de asociere sau de
cooperare instituie organe cărora le conferă o putere de decizie.

Succesiunea la acordurile încheiate anterior de statele membre. În ordinea juridică comunitară pot intra
anumite acorduri încheiate de statele membre înainte de intrarea în vigoare a Tratatelor institutive. În
acest caz le este permis statelor membre să continue executarea acestor acorduri, dar acest aspect nu
presupune, în nici un caz, că acestea din urmă fac parte din ordinea juridică comunitară.

Izvoarele nescrise

Principiile generale ale dreptului comunitar

Se poate afirma că sursa „naturală” a principiilor generale de drept comunitar ar trebui să fie
principiile generale ale dreptului internaţional, deoarece Comunităţile sunt fondate pe baza unor tratate
internaţionale. Totuşi, C.J.C.E. manifestă o oarecare rezervă cu privire la aceste principii în măsura în
care ele corespund unei organizaţii internaţionale fondate pe raporturi de egalitate între subiectele de
drept.

Principiul securităţii juridice presupune ca fiecare persoana să cunoască regulile care i se aplică și
să își întemeieze, cu toata încrederea, acţiunile pe aceste reguli, ceea ce implică elaborarea unei legislaţii
comunitare clare și previzibile.

Principiul proportionalității, inspirat din dreptul intern german constituie unul din mijloacele de
limitare a puterii discreţionare. În virtutea principiului proporționalității „legalitatea unei reglementări
comunitare este subordonată condiţiei ca mijloacele pe care le pune în aplicare să fie apte să realizeze
obiectivul legitim urmărit prin reglementarea în cauză și să nu meargă dincolo de ceea ce este necesar
pentru a-l atinge, fiind înțeles că, dacă se poate alege între mai multe măsuri adecvate, trebuie aleasă
cea mai puţin constrângătoare”.7

Cutuma

Având în vedere structura relativ recentă a Dreptului comunitar, deci caracterul sau de noutate, cutuma
nu este un izvor de drept în sensul clasic în care este definit aceasta în toate sistemele de drept. Pentru a
deveni un izvor de Drept comunitar, cutuma trebuie să reprezinte o practică îndelungată, relativ
continuă și repetată, ceea ce nu poate fi interpretat astfel în condițiile Dreptului comunitar. Totuși,
cutuma se conturează treptat, iar unele practici comunitare ar putea fi luate în considerare ca un posibil
izvor de drept.

Jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg. Metoda de interpretare utilizata de C.J.C.E.

Jurisprudenţa C.J.C.E. nu reprezintă un izvor de drept comunitar în sensul cunoscut de sistemul

de drept common law, hotărârile judecătoreşti neavând efect erga omnes. Soluţiile date de Curtea de

7
Idem
Justiţie de la Luxemburg sunt obligatorii în ceea ce priveşte modul în care interpretează dispoziţiile
dreptului comunitar.8

Cele trei tratate “compozite”. Actul unic European, semnat la Luxemburg și la Haga, la 17 și 28
februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht,
la 7 februarie 1992 și Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 sunt izvoare ale dreptului
comunitar și au un caracter compozit. Ele nu constituie dreptul comunitar asimilat Tratatelor
comunitare decât în măsura în care acestea, prin dispoziţiile pe care le conţin, modifică Tratatele
comunitare.9

Izvorul natural al dreptului penal european îl constituie nevoile necesitățile și interesele vieții
sociale. Acestea sunt normele sociale care alimentează izvorul natural. Necesitatea securitții și apărării
valorilor sociale este amplificată de gravitatea și frecvența conflictelor militare care pun în pericol acele
valori sociale. Ele determină conținutul și structura normelor de drept penal european. Sursele politice
respectiv izvorul politic expresie a intereselor politice, publice exprimă esența dreptului și reprezintă în
fond izvorul constitutive al dreptului penal European. Actul legislative, haina juridică pe care o îmbracă
celelalte două surse sociale și politice, Constituția Europei, a țărilor europene cae în majoritatea lor au
un astfel de documentjuridic esențial și legile penale specific, constituie izvorul formal sau juridic, cu alte
cuvinte tocmai actele normative, normele de drept penal european cu elementele componente ale
acestora. De fapt, termentul de izvor de drept este tocmai cel de izvor formal sau sursă juridică în
accepțiunea noastră. Specificul acestor izvoare de drept penal European constă în aceea că societatea
civilă este cea care impune normele de drept penal European. Instituirea normelor de drept penal
European are profunde implicații politice, economice, sociale, nu numai juridice și de aceea unicul for
legislativ, organul suprem al puterii de stat este acela care emite legea penală, reglementarea primară a
relațiilor sociale privind infracțiunea răspunderea panală și sancțiunea, domeniul de executare a
pedepselor penale. În baza acestui drept penal European instituțiile U.E. pot emite acte subordinate legii
care completează și precizează reglementarea la nivelul legii care prin ea însăși nu poate să epuizeze
întreaga complexitate a domeniului penal. Pe această linie d concretizarea a executării legilor, deciziilor
și recomandărilor se înscriu și instrucțiunile, ordinele și regulamentele etc. Este necesar ca U.E. să aibă
un Cod Penal European și un Cod de Procedură Penală Europeană care să cuprindă normele de drept
penal European, și care să devină practice, unicele izvoare de drept penal European și de procedură
penală europeană după Constituția Europei. Această sistematizare ar face ca normele de drept penal
European să fie mai ușor și mai repede cunoscute de cei cărora li se adresează, făcându-le în același timp
mai ușor aplicabile. Unificarea izvoarelor de drept penal European este cu putință deși ar face din legea
penală un instrument uriaș, greu de însușit prin multitudinea și diversitatea prevederilor sale.

Legiuitorul poate să grupeze normele penale generale și cea mai mare parte a normelor penale
speciale într-o lege unică denumită Codul Penal European care să cuprindă inclusiv infracțiunile
europene, lăsând totuși unele reglementări să-și aibă sediul în unele legi speciale cu dispoziții naționale.
Ar exista, deci, ca izvor Codul Penal European, unele legi penale ca dispoziții penale, alte legi extrapenale
care ar conține unlele dipoziții de drept penal European. Codul Penal European ar da expresie unor
principia ale concepției integrate privind politica penală a U.E. și doctrina penală de apărare în
accepțiunea contemporană a acestora și ar reflecta gândirea juridică penală europeană, experiența
juridico-filosofică a U.E. și a altor țări ținând cont și de tendințele europene în această materie de
constantele universal ale problematicii penale internaționale. După adoptarea Constituției Europei vor fi

8
Idem
9
A.Fuerea – “Drept comunitar European. Partea generala”, Editura All Beck, Bucuresti, 2003
introduce noi dispoziții de drept penal European destinate să întărească ordinea juridică penală
europeană prin instrumentele constituționale cunoscute.

Tratatele și convențiile internaționale. În anumite condiții tratatele și convențiile internaționale

încheiate de U.E. cu alte state sau la care el a aderat constituie izvoare ale dreptului penal European.
Sunt două categorii de tratete și convenții la care U.E. este angajat să acționeze în interesul umanității,
prima – delicate juris gentium, iar a doua tratatele și convențiile în materie penală. Dreptul penal
European a încetat să mai fie un instrument al politicii conjuncturale șia redevenit un drept al apărării
valorilor fundamentale ale societății europene în ansamblu. Normele și instituțiile dreptului penal
European ca și principiile pe care acestea le exprimă, eliberate de influențele conjuncturale, sunt în
present capabile să asigure apărarea acestor valori. Amplul process de refundamentare și de
modernizare completă a dreptului penal European, revenirea sa la matcă ne îndreptățește să afirmăm că
în prezent dreptul depal European are deschideri euroatlantice vădite și universal întemeiate.

În toate ramurile dreptului, ca de altfel în toate domeniile de activitate, au avut și au loc

schimbări în lumea contemporană și cu atât mai mult acum când întreg sistemul de drept penal
European se reașează pe temeiuri noi, fundamentele noii ordini de drept penal European sunt necesare.
Observăm o anumită încetineală în definitivarea proiectelor de legi, a luării lor în dezbatere în forurilr
competente, a aprobării și promulgării lor. Au fost situații când unele legi au apărut în spațiul European,
înainyte de a fi elaborată doctrina penală, de securitate și apărare, iar testul Irak arată concepții penale
diferite în spațiul euroatlantic și nu numai, care nu se fundamentau pe o concepție penală europeană
unitară în domeniu, situație care ar putea dăuna imaginii U.E. în lume.

Dreptul penal European poate fi definit ca totalitatea acelor norme juridice care alcătuiesc sistemul
unitar de norme în spațiul juridic European care au drept obiect de reglementare European, unitar și
unic, propriu. Reglementarea conduitei nu se face după ce au săvârșit infracțiuni, după ce au devenit
infractori ci de la început, de când se adoptă legea penală, uneori chiar înainte să devină infractori, chiar
înainte de a se naște, o parte dintre ei. Normele juridice exercită o puternică influență asupra conduitei
oamenilor prin prevenirea relațiilor de conflict de la intrarea lor în vigoare. În dreptul penal European și
persoana juridică poate primi sancțiuni de drept penal. Dacă obligația prevăzută de normle dreptului
penal European este respectată raportul juridic respective este un raport de conformare. Atunci când
obligația nu este respectată și se săvârșește o infracțiune, o faptă prevăzută de legea penală, apare un
nou raport, un raport juridic de contradicție sau de conflict între societate și infractor. El permite U.E.,
statelor membre U.E. și organelor acestora să acționeze în sensul sde a trage la răspundere și a-l
pedepsi, sancționa pe infractor, dar naște și obligația corelativă a infractorului de a răspunde pentru
infracțiunea săvârșită și de a suporta sancțiunea prevăzută de lege, care va fi aplicată cu respectarea
strictă a normelor de drept stabilite privind urmărirea penală, judecarea și executarea pedepselor.
Desigur pe parcursul aplicării legii trebuie să se aibă în vedere principiile europene de drept penal
European.10

10
P. Palcu, Drept Penal European, Arad, 2009, pg. 57
BIBLIOGRAFIE

1. D.C. Dragoş – „Uniunea Europeana. Instituţii .Mecanisme”, Ediţia 2, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;

2. A.Fuerea – “Drept comunitar European. Partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti,
2003;

3. T. Ştefan – „Introducere în dreptul comunitar”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;

4. P. Palcu, Drept Penal European, Arad, 2009.