ATITUDINEA EDUCATORULUI, PĂRINTE SAU PROFESOR, FAŢĂ DE

PRIMEJDIILE ADOLESCENŢEI

Prof. Both Lidia, Palatul Copiilor Arad

De-a lungul întregii vieţi a unui om nu există nicio perioadă care să se poată compara prin
amploarea şi repeziciunea transformărilor cu aceea a adolescenţei. Când păşeşte în adolescenţă,
omul nu mai este copil; când o părăseşte este un tânăr responsabil, având un alt statut social şi un alt
rol de îndeplinit în societate. Dacă şirul transformărilor la care îl supune inevitabil vârsta va fi bine
dirijat de către părinţi şi profesori, proaspătul tânăr va fi folositor societăţii, în caz contrar va fi o
povară pentru toţi. De aici decurge însemnătatea cunoaşterii transformărilor de la această vârstă,
pentru că nimeni nu poate dirija ceea ce nu cunoaşte.
Adolescenţa este perioada în care fiinţa umană tinde nemijlocit spre apropierea de adult din
punct de vedere fizic, psihic şi sociomoral. La sfârşitul perioadei, talia şi greutatea tânărului sunt
apropiate de cele ale adultului, la fel rezistenţa la eforturi. Sistemul nervos şi endocrin ajung la
maturizare, atât morfologic cât şi funcţional. Procesele nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia
se echilibrează, fapt ce va spori eficienţa autocontrolului, a prevenirii şi corectării nepotrivirilor,
erorilor din conduită.
Activitatea dominantă rămâne învăţarea, care însă va pretinde eforturi mai diversificate, mai
complexe, noi metode şi stiluri de învăţare, o ierarhizare a priorităţilor în dozarea eforturilor
corespunzătoare orientării profesionale a adolescentului, o specializare acompaniată de nevoia de a
cunoaşte cât mai mult din experienţa cognitivă a umanităţii. Învăţarea dobândeşte un sens
profesional, social, civic şi moral, este corelată, totodată cu interesele şi cu nivelul de aspiraţie.
Viaţa psihică se dezvoltă în strânsă legătură cu activitatea dominantă, cu socializarea amplă.
Ajung la maturitate treapta senzorio-perceptivă a cunoaşterii, spiritul de observaţie, memoria
intenţionată şi neintenţionată, logică şi mecanică, atenţia, etc. Gândirea dobândeşte un caracter
abstract şi generalizat, schemele algoritmice se diversifică, se afirmă cu vigoare caracterul iscoditor,
euristic al gândirii, operaţiile gândirii se vor adapta uşor la complexitatea şi la natura problemelor
pe care trebuie să le soluţioneze. Adolescentul urmăreşte să întemeieze logic ideile, să argumenteze,
să desprindă cauze, să pătrundă în esenţă, să anticipeze, să verifice adevărul enunţurilor, ipotezelor,
etc. În acest fel intră în posesia capacităţii de a accede la problematica teologică, filozofică,
spirituală. Gândirea dobândeşte capacitatea reflexivităţii, spiritul critic, selectiv, discernământul şi
orientarea valorică. Ea va orienta atitudinile sociale, politice care au tendinţa de a se stabiliza, la fel
şi atitudinile morale. Evident acest proces de orientare a cunoaşterii logico-spirituale poate fi
stimulat de educatori, de factorii educaţionali.
Imaginaţia îşi extinde orizonturile, conţinuturile, îşi diversifică procedeele şi domeniile în
care se manifestă: în artă, ştiinţă, tehnică, relaţii umane, filozofie, religie, etc. Adesea imaginaţia
adolescenţilor prospectează viitorul, este antrenată în producerea idealului de viaţă care poate avea
o mare forţă mobilizatoare pentru activitatea ulterioară, un rol de direcţionare a conduitei cu atât
mai mult cu cât va fi mai realist, mai adecvat aptitudinilor, nivelului dezvoltării Eului.
În mare parte, imaginaţia este susţinută de o amploare deosebită pe care o ia dezvoltarea
vieţii afective superioare: sentimentele şi pasiunile. Se formează şi se consolidează sentimente
superioare: intelectuale, morale, estetice, religioase, juridice. Pentru tinerii a căror personalitate este
dominată de credinţă, educaţia pentru valori se contopeşte cu educaţia religioasă.
La această vârstă se conturează dominantele de personalitate, temperamentul este luat sub
controlul conştiinţei şi voinţei, de dezvoltă aptitudini în funcţie de care adolescenţii îşi aleg profesia,
drumul în viaţă, se consolidează caracterul, sistemul motivaţional, convingerile morale, simţul
demnităţii personale, un stil personal de viaţă.
Adolescenţii au simţul responsabilităţii în plină funcţiune, spirit de independenţă, stăpânire
de sine, devin mai exigenţi faţă de ei înşişi, iar atitudinea faţă de semeni se exprimă prin formularea
unor idealuri politice, prin formarea culturii civice însoţite de energii psiho-morale, care să le pună
în funcţiune. De la atitudinea de ascultare faţă de alţii, adolescentul va trece la o relativă autonomie
în luarea deciziilor şi în conduita generală.
Acest stadiu de dezvoltare psihomorală, caracterială a personalităţii, constituie un bun suport
pentru extinderea preocupărilor autoeducaţionale, instructive, formative. Cultura activă dobândită,
axată pe valori, constituie, şi de aici înainte, mijlocul de cucerire a personalităţii dezirabile.
Transformările specifice adolescenţei ascund atât frumuseţea cât şi primejdiile adolescenţei:
frumuseţe deoarece este perioada în care floarea, care este copilul, se transformă în fruct şi
primejdie deoarece un fruct rău format sau minat de vicii ascunse nu va mai putea fi adus decât cu
greu la scopul final, de rod deplin şi folositor.
Când intră pe poarta adolesecenţei, toţi sunt copii, destul de puţin diferenţiaţi şi, în
ansamblu, nici buni şi nici răi în raport cu societatea. Când ies din ţinutul plin de taine şi surprize al
adolesecnţei, foştii copii vor fi nişte tineri împărţiţi în două tabere: unii constructivi în raport cu
societatea, alţii distructivi, apartenenţa la una din aceste tabere fiind adesea prelungită până la
sfârşitul vieţii. Nu trebuie să se creadă că întreaga răspundere ar reveni numai transformărilor rău
orientate din perioada adolescenţei. Adolescentul nu intră în această perioadă cu mâinile goale. El
va aduce bagajul de noţiuni morale acumulat în copilărie şi, mai important, bagajul desprinderilor
morale. Este în situaţia unui explorator care urmează să străbată un ţinut necunoscut, pentru aceasta
având nevoie de un echipament şi de provizii corespunzătoare. Dacă nu le are, va fi silit să se
descurce cu ceea ce găseşte la faţa locului, fiind la discreţia conjuncturilor. De aici reiese că,
succesul traversării adolescenţei se pregăteşte cu mult mai devreme, şi anume în perioada copilăriei.
Atunci trebuie să i se asigure copilului fundamentul moral şi disciplina morală, care să îl ajute să
depăşească furtunoasa încercare a adolescenţei.
Educatorii, fie ei părinţi sau profesori, trebuie să fie conştienţi de transformările prin care
trec adolescenţii şi să aibe în vedere primejdiile care îi pasc pe aceştia la fiecare pas. Ei sunt cei care
veghează asupra adolescentului şi încearcă să îl ferească de posibilele pericole ce ar putea influenţa
modul în care adolescenţii se maturizează şi se integrează în societatea din care fac parte. Ei sunt
farul care ghidează vaporul prin furtună.
Una dintre primejdiile adolescenţei se referă la greutatea adolescentului de a se încadra
psihologic în această vârstă. Copilul ştie că este copil, adultul ştie că este adult, adolescentul însă
greu se lămureşte ce este, unii având nostalgia copilăriei, alţii grăbindu-se să pară maturi prin fumat
sau băutură, etc. Faţă de această primejdie a neîncadrării şi oscilării psihologice, părinţii şi
profesorii trebuie să fie atenţi la instalarea acestor preferinţe, pentru a le controla şi a da sfaturile
necesare.
O altă primejdie însemnată rămâne neînţelegerea de către părinţi şi profesori a situaţiei
speciale şi complexe în care se află adolescentul din punct de vedere fizic, psihic şi sufletesc, ceea
ce poate provoca izolarea acestuia, apelul la sfatul unor incompetenţi sau la „înţelegerea” unor rău-
intenţionaţi. Conform unor studii care şi-au propus să identifice natura şi raporturile sociale ale
adolescenţilor, părinţii sunt prezenţe mai puternice în ceea ce privesc planurile adolescentului pe
termen lung, în timp ce colegii sunt mai importanţi pentru comportamentul imediat. Influenţa
părinţilor este efectivă în situaţii de afecţiune şi respect mutual şi devine inexistentă în absenţa
acestora. Faţă de primejdia instalării unui „complex al neînţelegerii” la adolescent educatorii trebuie
să fie apropiaţi sufleteşte de acesta, pentru a-i determina confesiunile, să nu-l ironizeze niciodată, să
fie cu mult tact şi în blândeţe, dar şi în avertizările energice, după caz.
Mulţi adolescenţi ajung în această perioadă parametrii maturizării fizice şi, virtual, aproape
toţi îşi încheie puseul pubelar. Cei aflaţi la această vârstă pot trăi o stare de confuzie privind relaţiile
sexuale, devierea funcţiei de reproducere fiind un alt pericol cu care se confruntă adolescenţii. Ea se
datorează şi unor presiuni relativ semnificative ca forţă, dar de sens contrar. Pe de o parte, este cea
naturală, din partea unui organism ajuns din punct de vedere biologic în faza maturizării sexuale,
căreia i se alătură stimulările oferite de către mediul social. Pe de altă parte, acestor incitaţii
biologice li se opune educaţia sexuală, promovată de familie sau de instituţia şcolară, încă racordate
valorilor moralităţii sexuale. Ca atare, adolescenţii sunt motivaţi către această componentă naturală
a comportamentului, dar şi „puşi sub semnul păcatului”. De aici, sentimentul confuziei şi vinovăţiei,
la care se adaugă şi presiunile grupului de vârstă. Dată fiind creşterea ratei maternităţii
adolescentine, a celei a avorturilor şi bolilor cu transmitere sexuală, cât şi a implicaţiilor
psihosociale pe care toate acestea le au, este cert că educatorul contemporan, ca şi instituţia şcolară,
de altfel, nu pot să se mai situeze pe poziţii de indiferenţă. În mod evident, o astfel de problemă nu
este prioritatea numărul unu a unei instituţii academice, dar ascunderea „jarului” în dulap poate
aduce riscul unui incendiu ce perturbă totul.
Alterarea comportării este o primejdie extrem de extinsă, în această perioadă putând apărea
tulburările emoţionale, cea mai comună fiind depresia. Simptomele ei sunt autodeprecierea, crizele
de plâns, gândurile şi tentativele de suicid. Rata mare a acestor tentative, ca şi valoarea ridicată a
recidivelor, indică faptul că în anumite condiţii, formele de depresie severă duc către actul disperat.
La această vârstă, supremul gest autodistructiv poate fi considerat mai mult ca o cerere de ajutor, ca
o neputinţă de a zări ieşirea dintr-o situaţie conflictuală, decât ca o pierdere a sensului existenţial ca
la adult. Nevoia înţelegerii şi a sprijinului discret, dar eficient, al adultului rămâne o sursă preţioasă.
Părinţii pot câştiga mult în înlăturarea unei asemenea primejdii, dacă menţin o legătură strânsă cu
dirigintele adolescentului, pentru a-şi coordona eforturile de stăvilire a acestei alterări.
Adolescenţa rămâne o vârstă incomparabilă prin complexitatea ei în întreaga viaţă a unui
om. Transformările bruşte şi radicale pe care le provoacă în fiziologia şi psihologia copilului, sunt
atât de delicate şi totodată importante, încât putem afirma că soarta omului se decide în mare
măsură la vârsta adolescenţei. De aici derivă şi răspunderea imensă care apasă pe umerii
educatorului atunci când urmează să conducă moral viaţa unor adolescenţi.
Deoarece adolescentul este frământat de o mulţime de întrebări, probleme şi îndoieli pe care
copilul nu le are şi la care adultul are răspunsuri bine precizate, atitudinea sufletească a
educatorului, fie el părinte sau profesor, este foarte importantă. Adolescentul, instinctiv caută pe
cineva care să îi ofere răspunsuri, care să îl înţeleagă, fiind în acelaşi timp bănuitor, reticent şi dificil
în comunicare. A lucra cu asemenea suflete, ripostând cu reacţii asemănătoare este o tragedie
educativă. Adolescentul va deveni peste noapte duşmanul înverşunat al educatorului şi nimic
constructiv nu va fi posibil între cei doi. Nici măcar vestita formulă „un pumn de fier într-o mănuşă
de catifea” nu-şi poate avea aplicare decât în rare situaţii, când unii adolescenţi îşi pierd cumpătul şi
trec la provocarea educatorului în mod gratuit distructiv. Singura soluţie, care în marea majoritate a
cazurilor nu dă greş, este atitudinea sufletească plină de înţelegere, prin care să se câştige încrederea
adolescentului şi astfel să se poată duce un dialog permanent cu el. O atare încredere îl îndeamnă pe
adolescent să-şi dezvăluie frământările sale educatorului şi nu altcuiva, iar înţelegerea de care este
animat educatorul îl îndeamnă să asculte totul cu bunăvoinţă şi răbdare şi să ofere un răspuns care
să ajute. Ironia, minimalizarea, nepăsarea, respingerea nu au ce căuta în atitudinea educatorului.
Chiar atunci când este nevoie de fermitate pentru a-l ajuta pe adolescent să depăşească unele
situaţii, ea se cere manifestată în forma cea mai blândă şi mai binevoitoare cu putinţă. Înţelegerea şi
răbdarea sunt cele două traverse de susţinere ale punţii pe care adolescentul va putea trece spre
tinereţe fără drame sufleteşti.

Bibliografie
1. Cosmovici Andrei şi Iacob Luminiţa (coordonatori) – Psihologie şcolară, Editura Polirom,
Iaşi, 1999
2. Marţian Iovan – Introducere în pedagogie, Editura Dacia, Arad, 2001
3. Moisin Anton – Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi şcoală. Îndrumător
pentru părinţi, educatoare, învăţători, diriginţi şi profesori, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2007