Adolescența - o anticameră a ,,conflictului între generații”?

Prof. Clucerescu Carmen Simona

Colegiul Tehnic Toma N. Socolescu, Ploieșți

Două determinative domină copleșitor abordările științifico - pedagogice sau literare

prin care se conturează, cu o multiplă paletă de culori mai vii sau mai pale, portretul
adolescentului: criza de originalitate și atitudinea contestatară. De fapt, autorii, pedagogi ori
creatori de literatură artistică, se întâlnesc în susținerea explicit sau implicit a ideii că acestea nu
sunt decât expresiile febrilei căutări și definiri ale propriei identități.
Depășind tumultoasa etapă a pubertății, răscolită de puternicile furtuni stârnite prin
maturizarea sexuală generatoare a unor intense trăiri de spaimă și discomfort, de chinuitoarele
întrebări prin care totul e pus la îndoială, iar dorința de a atrage atenția duce la găsirea de
mijloace dintre cele mai exasperante pentru adulții din jurul lor, tinerii de 14-18 ani resimt intens
,,ieșirea din societatea de tip tutelar, familial și școlar și intră în viața social culturală mai largă a
școlii și a orașului.
Dar, departe de a fi un bulgăre de ceară ce se modelează după cum este presat,
adolescentul se vădește a fi mai degrabă un nucleu de contradicții în care diferitele laturi opuse
se confruntă și se supun succesiv una pe cealaltă pentru a face loc, în final, unei sinteze pe cât
de puțin respectate, pe atât de originale. ,,Nu seamănă deloc cu noi”, auzim adesea, ,,nu mai
sunt ca noi”, sunt contestările leitmotiv în care regăsim deopotrivă un amestec de nostalgie,
uimire, dar și de reproș, prin care cei maturi (vârstnici) se raportează la tineri în general, și,
evident, la adolescenți. Este o comparație care se face între o prezentare, păstrată sau construită,
deci ideală, și percepția unei realități prezente, ceea ce, evident, constituie, din capul locului un
handicap pentru construirea unei aprecieri de valoare.
Toți psihologii care s-au ocupat de studiul adolescenței au fost unanimi în susținerea
că aceasta este vârsta contestată, contestația rezultând din respingerea unor modele
predeterminate, motiv pentru a fi fost numită o etapă în care domină ,,Criza de originalitate
juvenilă”. Fară discuție, o astfel de concluzie s-a desprins pe baza unei inducții incomplete, însă
nimeni nu-și va putea propune respingerea caracterului științific al acestuia, reproductibilitatea
manifestată într-o multitudine de cazuri individuale fiind considerată temei suficient pentru
validitatea unei atari afirmații generale.
Adolescentul nu numai că dorește să fie adult, dar se și vede și se comportă ca atare,
revendicând drepturile acestuia. Și pentru că maturitatea lui fizică și intelectuală nu corespunde
unei maturități sociale care i-ar permite să aibă un statut de individ autonom, conflictele sunt
numeroase și inevitabile. Să luăm un exemplu extrem de comun. Tânărul adolescent de astăzi,
crescut într-o familie din care fiecare a treia are autoturism propriu, știe să-l manevreze cu mult
înainte de a fi împlinit vârsta legală ce-i permite obținerea permisului și a dreptului de a circula
astfel pe drumurile publice. El este nemulțumit, supărat și chiar revoltat de interdicția
existentă, pe care o consider o nedreptate. Și nu de puține ori dorința, impulsul de a ,,sări”
peste opreliști duce la încălcarea interdicției și la consecințe grave, pentru el, familie sau alți
membri ai societății.
Tendințele de dominație paternalistă, cele excesiv de grijulii pentru sanătatea,
programul de muncă, odihna tânărului etc. îl agasează și el le respinge, considerându-le
generatoare de stres. Vrea să-și facă propriul program zilnic, unul, de cele mai multe ori
atipic, în care noaptea învață ori se distrează, iar ziua doarme până la amiază. Vrea raporturi de
egalitate cu adulții, dar pe poziții de calitatea inversă. Dacă acestora le place muzica populară,
el adoră muzica rock; dacă ei sunt adepții ideii că ordinea din exterior este expresia ordinii din
minte, el consideră că dimpotrivă, ordinea internă înseamnă o ignorare a celei din afară; dacă
masa este pentru familie nu doar un prilej de satisfacere a unor trebuințe bilogice, ci un cadru
ritualic prin care se exprimă afecțiunea și comuniunea cu cei dragi, pentru adolescenți e
preferabilă integrarea frugal în afara cadrului astfel organizat pe care-l reclamă drept caduc și
cronofag.
Motivele de dispută dintre adolescenți și vârstnici se pot centra în jurul următoarelor
probleme:
a) Capacitățile și aptitudinile proprii. Aici întâlnim situații de supraapreciere sau
subapreciere. Tânărul consideră că nu are nici un fel de aptitudini, spre exemplu, nici pentru
discipline științifice, nici pentru cele umaniste. Ajuns uneori la paroxismul acestor opinii
personale, nu are reținere în a-și învinovăți chiar părinții ,,pentru că l-au făcut așa” și declară că-i
urăște.
Alteori, supralicitarea unor aptitudini existente, dar de nivel mediocru, invocarea
cultivării acestora în detrimentul celorlalte pot constitui prin prisma alegerii activităților
dominante, mărul discordiei. Tânărul X consideră că are talent la fotbal, chiar dacă toți antrenorii
la care s-a adresat au încercat să-l convingă de contrariu. El își petrece ore prețioase
,,antrenându-se” pe terenuri virane, printre ,,puștimea cartierului”, neglijându-și sarcinile școlare
zilnice și rămânând astfel repetent.
Contradicția apărută astfel la un moment dat între opinia tânărului și a celor din jurul
său, referitoare la aptitudini, n-a fost rezolvată. Desigur, dacă tânărul ar fi devenit un fotbalist,
infirmând predicția antrenorilor, faptul ar impune o altă interpretare. Istoria culturii cunoaște
astfel de cazuri: Hegel socotit ca elev ,,idiot la filosofie”, Pasteur ,,slab la chimie”, Newton
,,ultimul din clasă”, Umbold ,,mărginit, slab înzestrat” etc, dar acestea constituie excepții.
b) În legătură directă cu primul aspect, deosebirile, opoziția și conflictul se pot produce
și în ceea ce privește domeniul sau profesiunea de urmat.
c) Deosebirile de păreri se nasc și în legătură cu viziunea despre menirea unei anume
profesiuni, pe care unii o văd prin prisma prestigiului social și a satisfacțiilor morale, alții
doar prin cea a câștigurilor materiale.
 d) Școala și cerințele ei se constituie într-unul din subiectele mult disputate. Rolul ei
reprezintă prilej de confruntări. Deși cercetările asupra opiniei adolescenților conduc la concluzia
că școala reprezintă pentru aceștia o valoare fundamentală, cotestațiile la adresa manierei
încă tradiționale în care ea se impune se resimt la tot pasul. Respingerile se nasc din tendințele
inerțiale ale școlii, de a forma oameni docile, supuși, lipsiți de inițiativă, prin exacerbarea
ideilor de ordine, disciplină, efort pe care ea le promovează cu obstinație.
e) Istoria națiunii, istoria universală, personalitățile și conducătorii politici reprezintă
alte puncte în jurul cărora se pot naște divergențe.
Tinerii adolescenți se informează amplu în legătură cu anumite figure distinse,își
construiesc o imagine ideală a lor,devin adoratorii și apărătorii acestora,preiau sau doresc să
preia în conduit trăsături care au fost proprii acestor figuri istorice,fără să mediteze prea mult
dacă asemenea conduite mai sunt ori nu de actualitate.
f) Cele mai frecvente deosebiri de păreri se nasc, în legătură cu valorile morale și politice.
Astfel, ,,castitatea poate fi o însușire divină pentru Evul Mediu, nu pentru zilele noastre”,
,,dreptatea este apanajul celor puternici și curajoși”, minciunile sunt adevăruri aducătoare de
succes”, arta populară e o activitate lipsită de productivitate”, ,,poezia este refugiul spiritelor
slabe”, ,,dansul popular este gimnastica străbunicilor”, ,,muzica popular este opereta lelei Stanca
de la Cucuieții din deal”.
Adolescenții au o mare deschidere pentru ceea ce este nou (desigur, nu întotdeauna
noul este și superior). Această potențialitate le permite să percepă altfel o serie de aspecte ale
realității, fără prejudecăți, dar și fără maturitatea necesară. Spre exemplu, nu există pentru
adolescenți motive de tensiune pe problema apartenenței la o etnie și acesta este un aspect
pozitiv. Dar tot atât de ușor se manifestă și aderarea la un cult, o sectă religioasă, o grupare
politică sau paramilitară, ceea ce nu mai poate fi apreciat pozitiv.
Oscilațiile în atitudini, confruntările între laturile opuse ale unui caracter în curs
de constituire și cu modele ce se încearcă a fi impuse de școală, familie, societate dau tabloul
unei evoluții sinuoase, pline de convulsii și ambiguități a tânărului adolescent. Nu întâmplător
există în Occident numeroase lucrări care, axându-se îndeosebi pe aspect de genul celor relevate
mai sus, consideră ,,vârsta critică” drept o constantă pentru manifestarea unor dezechilibre și
dezaxări, absolutizând astfel în mod necrotic anumite fenomele negative la care se ajunge în
situații individuale excepționale.
Am numit adolescența anticamera conflictul între generații. Nu pledăm pentru idea
că deosebirile și opozițiile apărute la vârsta adolescenței între tineri și maturi sunt embrioni din
care se vor dezvolta invocatele conflicte eterne dintre generații. Conflictul între generații e mai
mult o metaforă pentru o realitate specific a relațiilor dintre ciclurile vieții.

Bibliografie:
Șchiopu,Ursula, Verza,Emil, Psihlogia vârstelor, EDP, Bucureși, 1982