Cursul

al V-lea, 27.03.19

In cadrul orientării psihologice mai avem și teoria psihomorala, teorie elaborata de Etienne de
Greef. Esență acestei teorii consta în faptul ca din punctul lui Etienne de Greef, de vedere structurile
afective ale individului sunt determinate de doua grupuri fundamentale de instincte

1. De aparare

2. De simpatie

În cursul copilăriei aceste instincte de pot altera, determinând un sentiment de injustitie, o stare
de inhibiție sau indiferență afectiva astfel încât în opinia acestuia personalitatea unui i tractor se
structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morala denumit proces criminogen și care îl
conduce pe individ la trecerea la actul infracțional.

Acest proces cunoaște 3 etape:

1) Faza asentimentului temperat

În decursul acesteia un individ normal suferă o degradare progresiva a personalității sale ca

urmare a acumulării unor frustrări repetate. Astfel acest individ se convinge de o nedreptate a mediului
social în care trăiește și nu mai identifică nicio rațiune care sa îl determine sa respecte codul moral al
comunității în care trăiește.

2) Etapa asentimentului formulat

În aceasta individul accepta comiterea crimei, cauta justificari și încearcă sa identifice un mediu mai
tolerant.

3) Criza

In decursul acesteia individul accepta ideea eliminării victimei și așteaptă ocazia favorabila pentru
trecerea la actul infracțional.

În concluzie, această teorie se bazează pe un Eu al individului care consimte și tolerează ideea crimei
și atunci elementul de diferențiere între infractor și noninfractor consta în faptul ca infractorul trece mai
ușor la comiterea actului. Prin urmare, diferența este una de grad și trăsătură psihica fundamentala care
permite și încurajează trecerea la actul infracțional este reprezentata de indiferenta afectiva a
individului.

Teoria a personalității criminale

Teorie elaborata de Jean Pinatel si este axata pe conceptul de personalitate criminala în cadrul
căreia se sintetizează elementele principale ale teoriilor anterioare, în special viziunea dinamica asupra
entităților personalitatii, abordarea diferențiată a mecanismelor și proceselor criminogene ale trecerii la
act din varianta psihomorala.

Jean respinge teza existentei unei diferențe de natura umana între infractor și noninfractor și
preia teza lui Etienne de Greef dezvoltând-o și explicând existenta atât a unei diferențe de grad între
infractor și noninfractor, cât și a unei diferențe între categoriile de infractori care s-ar întinde de la
criminalul ocazional la recidivistul înrăit.

Sintetizand trăsăturile personalitatii criminale, autorul se oprește la: egocentrist, labitate

psihica, agresivitate, indiferenta afectiva, trasaturi care luate izolat nu sunt neapărat specifice
infractorilor, ci doar reunirea lor conferă personalitatii unui individ un caracter infracțional. Prin urmare
aceasta teorie are ca nucleu central acest summun de trăsături, dar care apare ca o rezultanta și nu ca
un destin necesar.

Se apreciază de fapt ca infracțiunea este o fapta în natura umana, infractorii sunt indivizi
normali, iar ceea ce ii deosebește este acea trecere la act ca urmare a diferenței de grad, diferența
dintre indivizi fiind de fapt una cantitativă, prin raportare la numărul de trasaturi comuni negative, și nu
una calitativa.

Evaluarea critica

S-a apreciat ca eroarea principala a orientării psihologice consta în centrarea considerarii

infractorului ca fiind posesorul unui tip aparte de perosnalitate, diferențiată în funcție de teorie fie ca
natura, fie ca grad, de personalitatea noninfractorului. Principala critica din aceasta perspectiva este ca
se reduce problematica cauzalitatii doar la factori de ordin psihologic, eliminându-se relațiile și
determinările sociale din lanțul cauzal al comiterii unei infracțiuni.

Contribuția principala este dezvoltarea explorării universului psihic al infractorului prin

accentuarea și identificarea factorilor care țin de motivația actului infracțional la nivelul psihologic al
infractorului și care au o legătură nemijlocita și cu dinamica producerii actului infracțional. Și poate cel
mai important merit al acestei orientari este fundamentarea personalitatii ca baza a formulării
diagnosticului și prognosticului criminologic, influențând în mod decisiv cercetarea in domeniul
metodologiei cercetarii, cat si al resocializarii infractorului.

 Orientarea sociologica

Indiferent de teorie, adepții acestei perspective au accentuat sau chiar au conferit caracter
exhaustiv cauzelor, acordând o deosebita importanta determinărilor de ordin social și absolutizand
procesul de socializare al omului ca având influența decisiva în comiterea actului infracțional.

1. Scoala cartografica

Primul reper în cadrul acestei orientări, este reprezentat de școală cartografica, printre
principalii promotori sunt Quetelet si Guerry și care au realizat o analiza statistica a criminalității
încercând sa creoneze și anumite legitati ale dinamicii acesteia prin raportare la regiuni din Franța, într-o
anumita perioada de timp. Astfel, ca urmare a acestei analize statistice, s-a constata ca au predominat
infractiunile contra persoanei în timpul sezonului cald in zonele din sudul Frantei, iar infractiunile contra
proprietății în nord în timpul sezonului rece. Astfel s-a elaborat legea termica a criminalitatii.

Ulterior, G. Tarde a evidențiat faptul ca deosebirile care apar în structura și volumul criminalității
din cele doua regiuni sunt de fapt rezultatul dezvoltării social economice diferite și nu consecința
diferențelor de ordin climatic.

Quetelet a dezvoltat metodele matematice și statistice pentru a demonstra influenta anumitor

factori sociali și individuali în apariția crimei. De reținut ar fi următorii:

- vârsta s-a apreciat ca ar avea cea mai mare influenta în comiterea crimei, criminalitatea aflându-
se într-o relație direct proporționala cu dezvoltarea forței fizice a individului. Faptele comise cu
violenta contra persoanei se comiteau în timpul tinereței și cele contra proprietății în timpul
bătrâneții.
- O alta influenta este sexul, s-a apreciat ca bărbații au venit mai des în conflict cu legea, iar
femeile au săvârșit infracțiuni contra proprietății.
- Un alt factor, anotimpul. Vara se comiteau infracțiuni contra persoanei, iar iarna contra
proprietatii.
- Climatul sudic sau mediteranean stimula săvârșirea infracțiunilor contra persoanei, iar cel nordic
delictele contra proprietății.
- Profesia împărțea persoanele prin raportare la gradul de instruire, astfel încât perosanelr un
grad mai mare de educație preferau infractiunile de genul fraudei, cu un mai puțin efort fizic.
- Statutul social sau patrimonial in analiza sa a condus la concluzia ca omul nu săvârșește
infractiuni din cauza stării materiale ci ca o consecință a trecerii rapide de la o stare de confort
de bine, la rău.
- Un alt factor este alcoolismul care, s-a constat ca duce la săvârșirea infracțiunilor cu violenta
procentual în analiza scolii cartografice fiind în procent de 70% din infracțiunile comise.

 2. Scoala sociologica. Teoria lui Durkheim

Următoarea teorie este cea a lui Emile Durkhaim, care este în primul rand unul dintre fondatorii
sociologiei ca știință.

Principala trăsătură a acestei teorii este opinia potrivit căreia criminalitatea este un fenomen social
normal, care se manifesta inevitabil în toate societățile datorită eterogenitatii condiției umane și atunci
infracționalitatea nu este determinata de cauze excepționale ci, în primul rand, de structura socio-
culturala căreia ii aparține.

Pe de alta parte, criminalitatea trebuie inteseala și analizata în strânsă legătură cu o cultura

determinata în timp și spațiu. Astfel ca, crima constitue un factor de sănătate publica pentru ca face
diferența dintr bine și rău și pentru ca mai atrage atenția asupra stării precare a unei națiuni.

Prin raportare la aceasta sinteza a teoriei, a abordat conceptul de anomie (gr a nomos=fara norme).
Adică o stare obiectiva a mediului social caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale datorată
unor schimbări bruște, cum ar fi: războaie, revoluții, etc. Și atunci, dereglarea sociala determina
dezechilibru care poate provoca fie fenomenul de suicid, fie comportamentul infracțional al oamenilor.

3. Scoala mediului social

Scoala mediului social numita și școală lioneza fondata de doi francezi Lacassange și Manouvrier
care au elaborat teoria conform căreia mediul social are un rol determinant în geneza criminalității.

Teoria acestora a fost rezumata în doua fraze celebre: „Societățile nu au decât criminalii pe care ii
merita” si „Mediul social este mediul de cultura al criminalității, iar microbul este infractorul, un element
care nu prezintă importanta decât în ziua în care găsește mediul care îl face sa se dezvolte”.

Esența clara a acestei scoli este următoarea, fiecare societatea conține tipurile de infracțiuni și de
infractori corespunzătoare condițiilor economice, culturale, morale și sociale proprii.

4. Scoala interpsihologica

Ulterior s-a impus școală interpsihologica al cărei reprezentat este Gabriel Tarde care face din
sociologie o interpsihologie apreciind ca socialul este guvernat de relațiile psihologice dintre indivizi
bazate pe legea imitației. Cu alte cuvinte, săvârșirea de infracțiuni se datorează doar influentelor
psihosociale preluate prin imitație, de aici construind-se și o relație între criminalitate și profesia
exercitată, evidențiind-se astfel existenta asa zisei categorii de infractori de profesie carecterizate printr-
un anume limbaj criminologic numit argou, prin anumite semne de recunoaștere numite tatuaje și prin
reguli de asociere în cadrul unor grupuri de criminali în care predomina asa zisa lege a tăcerii,
criminologic numita omerta.

Așadar, spre deosebire de Durkheim, Gabriel Tarde nu considera crima ca pe un fenomen social
normal, ci apreciază infractorul ca fiind un parazit social care se propagă prin limitarea trăsăturilor de
ordin criminogen.
 O alta teorie care s-a impus în cadrul acestei teorii este reprezentata de Franz von Liszt, A. Prins și
van Hammel a căror cercetare s-a bazat pe o analiza statistico-matematice a criminalității. Cei trei
criminologi încercând o conciliere intre școala antropologia italiana și școală sociologica franceza,
subliniind legăturile dintre variațiile tipologiilor de criminali predestinat fiziologic și alte fenomene
sociale, cum ar fi: structura populației, stratificarea sociala, concurenta sau repartizarea inegala a
veniturilor în societate.

Enrico Ferri. Teoria sociologica multifactoriala

În sec XX s-a impus teoria sociologica multifactoriala conceputa de Enrico Ferri care, deși a fost
discipol al lui Cesare Lombroso, pornește de la teoria antropologica endogena impusa de maestrul sau,
dar își dezvolta propriile sale cercetări asupra cauzelor exogene, socio-economice ale fenomenului
infracțional. Și, totodată, este prima personalitate care își pune o întrebare legitima "de ce în condiții
exogene similare doar anumiți indivizi comit infracțiuni?", iar răspunsul lui Ferri a fost ca delictul
reprezinta un fenomen complex, cu determinare multipla atât fizico-sociala, cât și biologica care se
manifesta în modalități și grade diferite, în funcție atât de caracteristicile specifice individului implicat în
actul infracțional, cât si in funcție de coordonatele spatio-temporale în care se comite fapta.

A reușit la sfârșitul sec XX sa facă și o clasificare a factorilor care determina apariția crimei

1. Factori antropologici sau endogeni:

• cei care țin de constitutia organica a infractorului;
• cei corespunzători constituției sale psihice;
• caracteristici personale raportate la vârsta, sex, etc.

2. Factorii fizici sau cosmo-telurici:
• Climatul;
• natura solului;
• anotimpurile;
• Etc.

3. Factorii mediului social:
• densitatea populatiei;
• familia;
• educația;
• opinia publica;
• alcoolismul;
• etc.

 Ferri a formulat teoria suprasaturatiei conform căreia orice fenomen social anormal, cum ar fi
războiul, revoluția, criza economica, etc determina o creștere brusca a criminalității, iar odată cu
epuizarea evenimentului în cauza criminalitatea revine în asa zisele limite normale.

Teorii sociologice moderne. Modelul consensual

Principalele teorii sociologice moderne s-au orientat spre aspecte cu caracter de noutate cum ar
fi studiul delincvenței juvenile, dar și studii experimentale de mare întindere, diversitatea acestor teorii
fiind atât de mare încât le putem clasifica în trei orientari:

I. Teoria structurii sociale

Sunt incluse curentul culturalist și curentul funcționalist.

II. Teoria proceselor sociale

Cuprinde teoria învățării, teoria controlului social și teoria etichetarii sociale

III. Teoria conflictelor sociale

1. Scoala ecologica de la Chicago

Scoala ecologica de la Chicago care a cunoscut o mare dezvoltare în deceniile 2 și 3, în concepția

acestei orientări orice element, indiferent de natura sa, animal, vegetal, biologic, psihologic, din
momentul în care întra în relație cu alte elemente, este susceptibil de a fi implicat într-o relație cauzala,
același fiind și tiparul relației om - societate, influențat de particularități ecologice.

Astfel o prima explicație a genezei criminalității în marile concentrarii urbane are la baza proporția
ridicata a emigranților, făcându-se o analogie între grupurile de emigranți și speciile de plante care
încearcă sa supraviețuiască pe un teren ostil. Concluzia a fost că emigranții încearcă sa supraviețuiască în
noile condiții sociale, apelând la diverse forme de adaptare concretă.

Stabilindu-se astfel o corelatie intre delincventa și perturbările sociale din zonele populate majoritar
de emigranți. Acolo erau prezenți următorii factori șomajul foarte ridicat, sărăcia în procente aproape
totale, condiții de munca nefavorabile, învățământ dezorganizat și traversat de criterii discriminatorii.
Astfel s-a formulat conceptul de zona criminogena specifica prin care se denumea practic aria în care
apărea delincvența ca un fenomen de respingere specific cartierelor sărace.