“Epigonii” de Mihai Eminescu

Poemul a fost scris cand Eminescu avea douazeci de ani si a fost publicat in 1870 in
« Convorbiri literare ». Alaturi de “Venere si Madona”, aceasta creatie de tinerete a
reprezentat manifestul estetic al liricii eminesciene si un moment de rascruce in cariera
tanarului autor. Pe de o parte, publicarea lui i-a atras atentia lui Titu Maioresu asupra
disponibilitatilor sale lirice, iar pe de alta parte, el restabilea valoarea de ansamblu si
importanta literaturii de la 1848. Eminescu era constient ca inaintasi precum
Gr. Alexandrescu si V. Alecsandri l-au influentat, mai ales prin trasaturile romantice ale
creatiei lor. Pentru el, literatura contemporana nu egala valoarea celei scrise de predecesori.
De aceea, autorii epocii in care poetul a trait au fost calificati drept « epigoni », termenul
grecesc denumindu-i pe imitatorii mediocri, lipsiti de originalitate, ai unor mari talente
literare. De la acest termen s-a format notiunea de epigonism, marcand creatia fara valoare a
imitatorilor unor modele artistice de prestigiu.

Poemul este fragmentat in doua parti distincte, alcatuind o ampla antiteza istorica,
artistica si morala intre trecut si prezent. Constructia antitetica asaza in opozitie ideile,
motivatiile sentimentale, valorile umane si literare, pe care poetul le pretuieste sau de care
se disociaza. Aceasta dispunere in contraste este un efect al conceptiei romantice asupra
lumii, intelese ca o unitate a contrariilor, conceptie ce domina si viziunea eminesciana
(“coincidentia oppositorum”). In “Epigonii”, compozitia antitetica se evidentiaza prin
distinctia temporala a celor doua unitati ale discursului liric: prima se refera la trecutul care
este glorificat, iar a doua corespunde prezentului satirizat. Grafic, antiteza este marcata de
un sir de puncte de suspensie.

Prima parte a poemului se inrudeste cu “Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”, prin faptul ca
are trasaturile lirice specifice unei ode. Eminescu ii elogiaza pe inaintasi, hiperbolizand
valoarea artistica a operelor lor, dar mentionand, indeosebi, patriotismul sincer al acestora.
Creatiile predecesorilor sunt comparate de autor cu “Zilele de-aur a scripturilor romane”,
reliefand o imagine a lor ideala. Eminescu preamareste capacitatea poetilor care l-au
precedat de a inventa un limbaj liric adecvat operelor literare, comparand melodicitatea
exprimarii acestora cu un “fagure de miere”. El face, astfel, dovada ca a pretuit operele
inaintasilor si ca a meditat asupra semnificatiilor desprinse, reusind performanta sa le
defineasca specificul literar intr-un singur vers sau chiar numai in jumatati de versuri.
Capacitatea de abstractizare si pregnanta aforistica a versurilor eminesciene se fac simtite
chiar din prima faza de creatie a autorului. Scriitorii mentionati sunt prezentati intr-o ordine
gradata si ascendenta valoric, de la Cichindeal –liric minor- pana la Vasile Alecsandri,
recunoscut drept “rege al poeziei”.

Partea a doua a poemului este construita pe baza unor alternante pronomiale intre
formele accentuate ale pronumelor personale “noi” si “voi”, reprezentand distanta
ireconciliabila dintre predecesorii epocii eminesciene si contemporanii sai. Aceasta parte
poematica debuteaza cu doua intrebari retorice si cu repetitia pronumelui “noi”, accentuand
lipsa de idealuri, de moralitate si de afectivitate autentica a generatiei sale. Amplele antiteze
de la nivelul intregului poem sunt reluate si la nivelul fiecarui vers, cu ajutorul epitetelor, al
comparatiilor si al metaforelor, ale caror sensuri sunt antonimice: “mici de zile, mari de
patimi”, “inimi mari, tinere inca desi voi sunteti batrani”.

Versul eminescian se comprima datorita absentei verbelor copulative, elipsele

verbale dand aspectul unor maxime, care denunta spiritele lipsite de religiozitate. In forme
satirice, ajungand pana la accente pamfletare, poetul critica societatea lipsita de idealuri
majore, in care i-a fost destinat sa traiasca; oamenii acesteia se caracterizau, mai ales, prin
trasaturi negative: sterilitatea sentimentala (“simtiri reci”), lipsa inspiratiei creatoare si a
talentului (“harfe strivite”- reprezentand stilistic un oximoron), micimea caracterelor,
amploarea viciilor, absenta vointei, scepticismul, anonimatul existentelor, mediocritatea
aspiratiilor, cabotinismul (mimarea talentului), imbatranirea prematura, uratenia sufleteasca,
deziluzia experientelor esuate, impostura intelectuala, veleitarismul (dorinta de a-si asuma
responsabilitati nepotrivite pentru adevaratele lor posibilitati). Pentru acestia, religia este
rezumata numai la o aparenta (“umbra”), patriotismul se reduce doar la frazeologia
demagogica, cultura ramane superficiala si fara un adevarat fundament. Lipsiti de orice
convingeri intelectuale, morale, artistice ori sociale, “epigonii” cultivau un nihilism steril,
negand finalitatea oricarei actiuni omenesti. Daca pentru generatia de la 1848 cuvintele
limbii romane erau “sfinte” si memorabile, pentru contemporanii lui Eminescu ele pareau
sa-si fi pierdut intelesurile si expresivitatea poetica.

Eminescu crede ca atat reusita in plan artistic a marilor scriitori, cat si popularitatea
temporara de care s-au bucurat unii lirici minori in epoca premergatoare junimismului s-ar
datora pasiunii acestor artisti de a cugeta si credintei lor nestramutate in idealurile artei.
Versurile predecesorilor exprimau atat capacitatea de a resimti ideile in concordanta cu cele
ale poporului, cat si de a le transpune intr-un limbaj firesc, pe intelesul tuturor. Viata
spirituala si intensitatea sentimentelor traite le-au pastrat inimile “tinere”, chiar daca unii
dintre ei atinsesera batranetea in epoca eminesciana. Poetul construieste chiar o viziune
apocaliptica asupra lumii, in care timpurile reale –definite confuze prin valoarea sau
nonvaloarea lor- si-au modificat succesiunea fireasca: astfel, viitorul pare sa se fi consumat
o data cu generatia valoroasa, care iesise deja de pe scena istoriei literare, in timp ce trecutul
s-a metamorfoat intr-un prezent caduc (lipsit de valoare): “S-a-ntors masina lumii, cu voi
viitorul trece;/ Noi suntem iarasi trecutul- fara inimi, trist si rece”.

Pentru integritatea morala a scriitorilor de altadata si pentru sinceritatea afectivitatii lor,

Eminescu le compara sufletele cu un “inger”, iar inima cu o “lira”. Ii numeste scriitori
“vizionari”, capabili sa scruteze cu inteligenta, luciditate si sensibilitate intelesurile viitoare
ale artei, precum si destinul previzibil al societatii pentru care isi propusesera sa fie
adevarate pilde morale. In ciuda vicisitudinilor existentei lor, desfasurate adesea in conditii
precare, scriitorii iluministi, premoderni si pasoptisti din toate cele trei tari romane si-au
dedicat puterea creatoare artei literare: “Ati visat zile de aur pe-asta lume de amar” (antiteza
metaforica).

Eminescu ii considera pe multi dintre autorii mentionati in prima parte a poemului

niste veritabili aparatori ai valorilor estetice ale neamului romanesc.
 Ultimele trei strofe renunta la accentele satirice in favoarea meditatiei filosofice.
Inspirandu-se din preceptele schopenhaueriene, Eminescu afirma ca viata si moartea sunt
etapele firesti ale existentei universale, ca ele se succed perpetuu si pun capat duratei
omenesti, careia, astfel, ii asigura caracterul ei tragic. Oamenii fara idealuri duc existente
anoste, anonime valoric si nu sunt in stare sa infaptuiasca lucruri durabile. Recurgand din
nou la intrebarile retorice, poetul national simte nevoia sa redefineasca atat semnificatia
“cugetarii sacre”, cat si mesajul poeziei catre cititorii sai. Arta, in ansamblul ei, este
capabila sa infrumuseteze viata spiritului omenesc, sa o innobileze, sa-i asigure
complexitatea si diversitatea trairilor sufletesti, asternand “un strai de purpura si aur peste
tarana cea grea” (antiteza metaforica tipic romantica).

In strofa finala, poetul adreseaza salutul sau de adio generatiei care l-a premers si
careia ii recunoaste un merit fundamental –acela de a fi realizat o lume imaginara, cea a
artei, pe care sa o opuna existentei cotidiene, banale: “Ce cladeati o alta lume pe-asta lume
de noroi” (contrast obtinut prin repetitie si antiteza pronominala). Eminescu regreta ca
adevaratele valori s-au amestecat cu impostura, ca lumea se masoara dupa orgoliile
indivizilor care o alcatuiesc si ca el a avut nesansa de a trai intr-o societate decadenta si
insignifianta: “Toate-s praf Lumea-i cum este si ca dansa suntem noi”. Punctele de
suspensie reluate marcheaza semnul identitatii -prin comparatie- intre lipsa valorii morale,
caracteristica atat lumii in genere, cat si generatiei contemporane lui Eminescu.