Sunteți pe pagina 1din 10

Despre Mântuire

1. Simbolul de credinta in articolul 2 ne spune ca Fiul lui Dumnezeu este “Dumnezeu


adevarat din Dumnezeu adevarat”, nascut din Dumnezeu Tatal din vesnicie, de o
fiinta cu Tatal prin care toate s-au facut. Iar de la articolul 3 pana la articolul 7
inclusiv, Simbolul de credinta ne arata ca Dumnezeu Fiul ne-a mantuit prin
intruparea, moartea, invierea si inaltarea Sa la cer, precum si faptul ca El va fi la
sfarsitul veacurilor judecatorul celor vii si al celor morti, intemeind o imparatie
duhovniceasca vesnica.
2. In cele ce urmeaza vom vedea care este invatatura Bisericii noastre dreptmaritoare
despre mantuirea in Hristos.
3. Cuvantul “mantuire”, cel mai mult folosit in paginile Sfintei Scripturi, este legat
in Noul Testament de opera sau de activitatea Fiului lui Dumnezeu intrupat, de unde
si numele lui de “Mantuitor”, care inseamna : Izbavitor, Salvator, Vindecator. De
fapt chiar numele “Iisus”, in limba ebraica “Iehosua”, inseamna a elibera, a salva
dintr-un pericol, a vindeca de boala care duce la moarte. Trebuie sa precizam ca
“ideea de mantuire este strans legata de aceea de pacat. Potrivit Sfintei Scripturi
mantuirea reprezinta in ultima analiza izbavirea de pacat. Pacatul la randul sau
consta in caderea noastra si a firii intregi din viata si frumusetea cea dintai randuita
de Dumnezeu. Toti cati ne nastem in lume avem infipt in noi ghimpele caderii.
Partasi Dumnezeiestii Fiinte, intocmai cu ingerii insa pe pamant, imbracat in
nevinovatie si nerautate, cu trupul luminat de marirea nemuririi, necunoscand
durerea si slobod de griji si de truda in munca lui, impodobit cu toata intelepciunea
de trebuinta, asezat in mijlocul unei naturi care ii era prietena si supusa, asa a fost
omul la inceput, cununa fapturilor lui Dumnezeu. Prin caderea in pacat insa, el a
ajuns lipsit de dar si de viata dumnezeiasca, “vrajmas lui Dumnezeu” si gonit de la
fata Lui, cu chipul lui Dumnezeu din el ranit si intunecat, stricat in suferinta si
spurcat de patimi, injugat cu moartea, muncit de duhurile rautatii, bolind de
nedumnezeire, in vrajmasie si in lupta continua cu semenii si cu firea
inconjuratoare…Evident raul si pacatul care il insotesc nu au existat la inceput si de
aceea nici nu vor ramane pana la sfarsit. Deoarece insa noi n-am putut singuri sa ne
eliberam din legatura raului si de sub influenta pacatului, a intervenit Dumnezeu in
mare Sa iubire hotarand sa ne mantuiasca. De fapt nimeni altul, decat Dumnezeu, nu
ne putea oferi mantuirea, El fiind singurul care o are si care o poate da.
“Dumnezeu este preasfant, El este sfintenia desavarsita. Sfintenia este unul din
atributele Sale. Prin natura Sa spirituala El respinge pacatul, il elimina, il nimiceste”.
“Dumnezeu este in acelasi timp atotputernic. El poate sa mantuiasca in chip
desavarsit. Puterea Sa mantuitoare este vesnica pentru oricine il cheama”
(Isaia XVL, 17).
“Mantuirea este una din lucrarile minunate ale lui Dumnezeu infaptuita prin Fiul
Sau:…El va veni si ne va mantui” (Isaia XXXV, 4). Cand “s-a plinit vremea”, cand
intreaga faptura a ajuns la convingerea ca nu era in stare sa restabileasca singura
raporturile normale cu Dumnezeu si cand suspinul dupa un Mantuitor era mai
fierbinte, Fiul lui Dumnezeu a coborat din cer si in mod suprafiresc a luat trup
omenesc din Sfanta Fecioara Maria si a devenit om (Ioan I, 14). Fiind nascut din
Fecioara Maria, El apartine omenirii, dar pentru ca s-a nascut pe cale supranaturala,
El este fara de pacat. Asa fiind, El intrunea in persoana Sa in masura deplina toate
conditiile ca sa intervina cu viata Sa pentru noi si sa ne impace cu Dumnezeu. Prin
moartea si invierea Sa ne-a spalat pacatele si a refacut legatura noastra cu Dumnezeu,
iar firea noastra cazuta in pacat a fost adusa la starea cea dintai.
Aceasta lucrare savarsita de Dumnezeu prin Fiul Sau se numeste “mantuire
obiectiva” si are caracter universal. Mantuitorul nostru voieste ca toti oamenii sa se
mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Timotei, II, 4). Intelepciunea
dumnezeiasca a socotit insa ca e bine sa nu dispara din viata noastra orice urma
despre cadere si mantuirea sa nu se dea cu totul de-a gata, ci sa contribuim si noi la
dobandirea ei. Insusirea mantuirii de catre noi, credinciosii, se numeste “mantuirea
subiectiva” si se realizeaza prin har, credinta si fapte bune”(Nicolae, Mitropolitul
Banatului, Invatatura ortodoxa despre mantuire”, Timisoara, 1983, p. 31-33).
Ca si conditia subiectiva a mantuirii, credinta este un dar acordat sufletului din partea
lui Dumnezeu, spre a cunoaste descoperirea lui Dumnezeu si a putea intra in
comuniune cu El prin harul divin. “Ea ne ajuta sa intelegem si sa ne insusim
adevaruri care altfel ar ramane pentru noi taine nepatrunse. Ea este ochiul sufletului
cu care strabatem peste lucrurile vazute in lumea celor nevazute. Obiectul ei fiind
realitatile suprafiresti, se leaga de descoperirea dumnezeiasca facuta prin Iisus
Hristos: “…Credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos”
(Romani X, 17). Credinta este conditie a mantuirii deoarece inceputul mantuirii nu
poate fi desprins de credinta in Iisus Hristos, cel care a adus mantuirea. Credinta este
usa harului in viata noastra. Ori de cate ori facem, din inima, o marturisire de
credinta, o noua putere de har intra in fiinta noastra: “Noi am crezut si am cunoscut
ca Tu esti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, citim in Sfanta Scriptura (Ioan VI,
69). Iata de ce Sfintii Apostoli ziceau Mantuitorului: “Sporeste-ne credinta!
(Luca XVII, 5). Credinta ca dar al lui Dumnezeu nu se adreseaza numai
intelectualului, ca sa-L cunoasca si sa-L marturiseasca pe Dumnezeu, ci intregii
fiinte. Adica, nu este suficient sa cunosti voia lui Dumnezeu, se impune sa o si
implinim. In felul acesta credinta aprinde vointa si intreaga putere a sufletului.
Credinta nu are si nu poate ramane la o forma declarativa, fiindca “si demonii cred
si se cutremura” (Iacob II, 19), ne spune Sfanta Scriptura. Credinta lor insa nefiind
mantuitoare, este falsa, neadevarata, ceea ce inseamna ca adevarata credinta
cuprinde intreg sufletul, il angajeaza, ii da putere. De aceea caracteristica credintei
este de a fi “lucratoare in dragoste”(Galateni V, 6), iar “dragostea este plinirea legii”
(Romani XIII, 10). Mantuitorul arata foarte clar ca din fapte se poate cunoaste
credinta, asemenea cum dupa roade poti cunoaste un pom (Matei VII, 21-26). De
aceea Sfantul Iacob precizeaza: “Ce folos fratilor, daca zice cineva ca are credinta
iar fapte nu are? Oare credinta poate sa-l mantuiasca? Daca un frate sau o sora sunt
goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele si cineva dintre voi le-ar zice: “Mergeti in
pace. Incalziti-va si va saturati”, dar fara sa le dea cele trebuincioase trupului, care
ar fi folosul? Asa si cu credinta: daca nu are fapte, e moarta in ea insasi…Vedeti dar
ca din fapte este indreptat omul, iar nu numai din credinta. Precum trupul fara suflet
este mort si credinta fara fapte este moarta”(Iacob II, 14-26). Din tabloul judecatii
de apoi prezentat de Mantuitorul, vedem foarte limpede ca dupa faptele savarsite va
fi judecat oricare credincios (Matei XXV, 35-45), iar Sfantul Apostol Pavel
confirmand aceasta ne spune ca: “Noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii
lui Hristos ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori
rau”(II Corinteni V, 10). Faptele bune ca rod al adevaratei credinte, intaresc
permanent puterea sufletului spre o continua innoire a vietii in Hristos, pana la
“statura barbatului desavarsit, la masura plinatatii lui Hristos”(Efeseni IV, 13).
Faptele bune sunt acelea care arata chipul lui Hristos in viata duhovniceasca a
credinciosului. Pornind din credinta, faptele bune verifica si desavarsesc credinta.
Daca mantuirea se savarseste prin lucrarea harului divin, atunci trebuie sa avem in
vedere ceea ce ne arata Mantuitorul si Sfintii Apostoli cu privire la lucrarea harului.
Astfel, credinciosul se uneste cu Mantuitorul asemenea mladitei cu vita. El primeste
viata cea noua a harului asemenea mladitei din vita. Mladitele sunt insa mai multe si
numai impreuna primesc aceeasi seva care le da viata…(Ioan XV, 5). La fel
madularele unui trup primesc acelasi sange, pe care ele il transmit la altele si iarasi
il primesc spre viata aceluiasi trup. Daca un madular se rupe de corp, el nu mai
primeste sangele vietii si moare (Romani XII, 4-5, I Corinteni XII, 12 si
27, Coloseni I, 18). Tot astfel si credinciosii alcatuiesc Trupul tainic al Domnului,
adica Biserica, in care fiecare credincios este madular si unde primeste fiecare harul
Sfantului Duh prin Sfintele Taine, iar prin comuniunea dintre ei dobandesc
mantuirea. Ca harul este primit prin Sfintele Taine reiese foarte clar din insesi
cuvintele Domnului rostite cu prilejul instituirii Botezului si euharistiei: “Cel ce va
crede si se va boteza se va mantui…(Marcu XVI, 16), “…Pe cand mancau ei, Iisus,
luand paine si binecuvantand, a frant si, dand ucenicilor a zis: Luati, mancati, acesta
este trupul Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dat, zicand: Beti dintru acesta
toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre
iertarea pacatelor”(Matei XXVI, 26-28). Ca harul se transmite in comuniunea
credinciosilor, carmuiti de cei lasati sa fie “iconomi” ai Sfintelor Taine, adica a
ierarhiei bisericesti, reiese limpede si din cuvintele Sfantului Iacob cu privire la
sfanta taina a maslului: “Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si
sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului…”(Iacob V, 14).
De aici vedem ca noi primim harul mantuirii, dar aceasta nu inseamna ca ne putem
declara mantuiti. Se impune colaborarea pe mai departe cu harul divin, se cere adica
efort duhovnicesc pentru ca “Hristos pe care l-am primit in suflet odata cu harul
divin al Sfintelor Taine sa ia chip in noi (Galateni IV, 19). Acum incepe un proces
duhovnicesc, care dureaza pana la sfarsitul vietii, o alergare continua ca cea a
alergatorului din arena, spre a ne incununa de fericirea vesnica (Filipeni III, 12-14).
Iar daca numai in vesnicie mantuirea este desavarsita ne dam seama ca ea poate fi
periclitata, ca drumul mantuirii este cu urcusuri si coborasuri si ca putem oricand
cadea. De aceea si indemnul Apostolului: “Lucrati cu frica si cu cutremur la
mantuirea voastra” (Filipeni II, 12). Analizand acest aspect dinamic al mantuirii,
vom spune ca primirea harului necesar mantuirii, prin Sfintele Taine este
aspectul sacramental, de sfintire, iar conlucrarea, efortul sustinut spre desavarsirea
mantuirii este aspectul ei moral.
Ce inseamna mantuirea? (Salvarea dintr-un pericol sau eliberarea dintr-un rau). Care
este raul sau pericolul din care trebuie sa ne eliberam? (Pacatul). De ce pacatul?
(Fiindca pacatul atrage dupa sine moartea). De ce? (Fiindca prin pacat rupem
legatura de iubire cu Dumnezeu). Cu referire la pacat, ce inteles are mantuirea?
(Eliberarea de pacat si impacarea cu Dumnezeu). Cine realizeaza aceasta impacare
cu Dumnezeu prin eliberarea de pacate? (Cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi,
Fiul lui Dumnezeu intrupat, adica Iisus Hristos). Datorita faptului ca Iisus Hristos ne
aduce mantuirea, cum il numim? (Mantuitorul). Cum ne-a impacat El cu Dumnezeu
Tatal, eliberandu-ne de pacat? (Prin intruparea, activitatea, moartea, invierea si
inaltarea Sa la cer). Cum numim mantuirea realizata de Iisus pentru noi? (O numim
mantuirea obiectiva). Ne putem noi mantui prin puterile noastre? (Nu ne putem
mantui). Cum ne ajuta Fiul lui Dumnezeu sa ne mantuim? (Prin harul Sfintei
Treimi). Din partea noastra nu se cere nici o participare? (Se cere). Care este aceasta?
(Credinta si faptele bune). Cum se numeste mantuirea dobandita prin har, credinta
si fapte bune? (Se numeste mantuire subiectiva, iar harul, credinta si faptele bune se
numesc conditii ale mantuirii subiective). Unde si cum primim noi harul mantuitor?
(In Biserica, adica prin incorporarea noastra in Trupul tainic al Domnului. Il primim
prin Sfintele Taine). Cum putem intelege ca mantuirea trebuie primita atat
individual, cat si intr-o forma colectiva? (Fiecare credincios vine cu credinta si
faptele bune spre a primi harul divin in Biserica, in comuniunea Trupului tainic al
Domnului, apoi prin stradania personala face vie lucrarea harului divin). Cum se
numeste aspectul dobandirii mantuirii prin harul Sfintelor Taine? (Sacramental). Dar
conlucrarea cu harul divin spre a nu pierde mantuirea si a ajunge la desavarsirea si
sfintenia vietii, spre viata vesnica? (Acesta este aspectul moral. El tine de voia libera
si de stradania fiecarui credincios).
5. In legatura cu lucrarea harului divin pe de o parte, ca si primirea si conlucrarea cu
el, pe de alta parte, nu toti crestinii marturisesc acelasi crez. Unii spun ca singura
credinta te poate mantui, ca nu sunt necesare faptele bune, fiindca numai harul divin
aduce mantuirea pentru aceia pe care dinainte i-a hotarat Dumnezeu sa fie mantuiti.
Ceilalti ar fi sortiti osandei vesnice. Aceasta invatatura se numeste “predestinatie” si
sustinatorii ei incearca sa o intemeieze pe spusele Sfantului Apostol Pavel. Astfel,
putem citi: “…si stim ca celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate le ajuta spre bine…Cei
pe care Dumnezeu i-a cunoscut, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului
Fiului Sau, ca El sa fie intai nascut intre multi frati. Iar pe care i-a hotarat mai inainte,
pe acestia i-a si chemat, si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat, iar pe care
i-a indreptat, pe acestia i-a si marit” (Romani VIII, 28-30). Cercetand textul, vedem
ca “cei cunoscuti si cei hotarati” sunt tocmai cei “care il iubesc pe Dumnezeu”, iar
cineva dovedeste ca il iubeste pe Mantuitorul implinind poruncile Lui (Ioan XIV,
23), adica va savarsi din credinta faptele bune. In atotstiinta Sa, Dumnezeu cunoaste
din vesnicie pe cei care vor crede in El si vor conlucra cu harul divin. In cazul nostru
este vorba de prestiinta lui Dumnezeu, nu de o predestinare. Mai departe textul ne
vorbeste de hotararea lui Dumnezeu de a-i face “pe cei pe care i-a cunoscut mai
dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau”. Ori, “Hristos ia chip in noi”
(Galateni IV, 19), prin conlucrarea cu harul divin, prin efort duhovnicesc sustinut
din partea credinciosului.
In alta parte Apostolul scrie: “Binecuvantat fie Dumnezeu si Tatal Domnului nostru
Iisus Hristos, cei ce intru Hristos ne-a binecuvantat pe noi, in cerestile locasuri, cu
toata binecuvantarea duhovniceasca”. Precum intru el ne-a si ales, inainte de
intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui…(Efeseni I, 3-4).
Aceasta alegere spre sfintenie inainte de intemeierea lumii nu se refera la
predestinatie, ci la prestiinta lui Dumnezeu privind planul de mantuire a lumii prin
Hristos, atat a poporului ales, cat si a tuturor neamurilor, inclusiv a celor carora
Apostolul le adreseaza epistola sa. Acestia, ca de altfel toti oamenii sunt chemati la
sfintenie, la mantuire, fiindca “Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si
sa ajunga la cunostinta adevarului” (ITimotei II, 4).
Tot la atotstiinta lui Dumnezeu si nu la predestinatie se refera si textul din II
Tesaloniceni II, 13-14, “Iar noi, fratilor iubiti in Domnul, datori suntem totdeauna
sa multumim lui Dumnezeu pentru voi, ca v-a ales Dumnezeu dintru inceput, spre
mantuire, intru sfintirea duhului si intru credinta adevarului la care v-a chemat prin
Evanghelia noastra, spre dobandirea maririi Domnului nostru Iisus Hristos”.
Referindu-se la deosebirea ce trebuie facuta intre predestinatie si atotstiinta lui
Dumnezeu, Sfantul Ioan Damaschin subliniaza urmatoarele: “Trebuie sa se stie ca
Dumnezeu stie totul dinainte, dar nu le predestineaza pe toate. Cunoaste mai dinainte
pe cele ce sunt in puterea noastra, dar nu le predestineaza. El nu voieste sa se faca
raul si nici nu forteaza virtutea…Trebuie sa se stie ca virtutea a fost data in natura
de Dumnezeu si El este principiul si cauza a tot binele si este cu neputinta ca noi sa
voim si sa facem binele fara conlucrarea cu ajutorul Lui. In puterea noastra este sau
a ramane in virtute si a urma lui Dumnezeu, care ne cheama spre aceasta, sau a ne
indeparta de virtute, adica de a fi in viciu si de a urma diavolului, care ne cheama
spre acesta, fara sa ne sileasca.
6. Pe drept cuvant s-a aratat ca “oricare ar fi treapta de evolutie a fenomenului
religios, in toate timpurile, la toate treptele de cultura si la toate popoarele, ideea
mantuirii e prezenta. Mantuirea e centrul, inima insasi a fenomenului religios, chiar
a celui mai simplu si mai incoherent sistem de credinta religioasa…Mantuirea este
nadejdea suprema a oricarei religii. Nici un credincios, oricat de degajat in alte
privinte, nu se impaca decat cu gandul certitudinii absolute a mantuirii sale. Toata
invatatura sa religioasa, toata gama actelor sale rituale, toate practicile si aspiratiile
sale religioase urmaresc, in ultima analiza, castigarea mantuirii” (Pr. Prof. Ioan
Coman, Invatatura despre mantuire in vechile religii si in teologia patristica, in
revista “Ortodoxia”, nr. 3/1995, p. 323).
Astfel, la popoarele primitive ideea de mantuire este strans legata cu cea de mantuire
a sufletului conceputa ca o integrare in univers, in lumea de dincolo, a stramosilor si
chiar a zeilor.
Mantuirea apare clar evidentiata in religia mozaica, prin faptul ca este exprimata nu
numai ca o idee, ci ca o realitate. Inca dupa caderea primilor oameni in pacat,
Dumnezeu le promite un Mantuitor (Facerea III, 15). Si cum acest Mantuitor va
veni din poporul ales, Dumnezeu i-a fost tot timpul “mantuitor”, izbavindu-l de toate
nenorocirile care s-au abatut asupra lui. Prin profeti Dumnezeu fagaduieste ca in
timpurile “din urma” le va trimite pe Regele Mesia ca sa instaureze dreptatea si
mantuirea lui Israel.
Dupa cum putem vedea, “in nici o alta religie mantuirea nu ocupa un loc atat de
central ca in crestinism. Religia crestina prezinta o conceptie despre mantuire
precisa, sistematica si sigura. La baza ei sta ideea de mantuire, un mantuitor insa
care nu este creat de om sau chiar de Dumnezeu, nici inconjurat de ceata mitica sau
de mister, nici strain realitatii istorice. Mantuitorul crestin este insusi Fiul lui
Dumnezeu, dar in acelasi timp om adevarat”.
7. Din cele pana aici tratate vedem ca potrivit invataturii crestine mantuirea ne vine
prin intruparea, moartea, invierea si inaltarea la ceruri a Fiului lui Dumnezeu, iar noi
o putem primi in Biserica prin harul Sfintelor Taine, cu care trebuie sa colaboram
prin credinta si fapte bune.
8.a) Am vazut ca mantuirea nu se incheie odata cu primirea harului divin al Sfintelor
Taine, ci la dobandirea ei se cere si din partea noastra un aport de conlucrare. Numai
la sfarsitul vietii obtinem “cununa dreptatii”, sau “premiul biruintei” (II Timotei IV,
6-8, Apocalipsa II, 10, III, 11). Datorita acestui fapt se cuvine sa asteptam cu bucurie
mantuirea pe care Dumnezeu ne-o va da-o, dar intrucat exista posibilitatea caderii,
se impune ca intru smerenie sa “lucram cu frica si cu cutremur la desavarsirea
mantuirii noastre”(Filipeni II, 12).
b) Pentru a ne spori continuu puterile duhovnicesti pe drumul mantuirii, se cuvine
ca implinind porunca Bisericii, sa ravnim la primirea harului divin al Sfintelor Taine,
mai ales al Dumnezeiestii Impartasanii printr-o participare regulata la Sfanta
Liturghie si la celelalte slujbe bisericesti.
c) Drumul credinciosului spre mantuire pretinde o continua curatire a vietii
duhovnicesti, de oricare fel de intinaciune, de orice patima sau pacat. Fara acest efort
sustinut de eliminare a oricarui rau din fiinta sa, crestinul nu va putea implini scopul
mantuirii, al comuniunii cu sfintenia lui Dumnezeu.
d) Efortul continuei curatii duhovnicesti, al sfinteniei sau nepatimirii – cum i se mai
spune – trebuie neaparat impletit armonios cu innoirea duhovniceasca, cu cresterea
in virtute, prin fapte bune necontenit aratate semenului si colectivitatii din care
facem parte, ajungand astfel la “statura barbatului desavarsit, la masura varstei
deplinatatii lui Hristos” (Efeseni IV, 13). Numai astfel mantuirea corespunde
desavarsirii vietii duhovnicesti, conform indemnului Mantuitorului: “Fiti
desavarsiti, precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este”. (Matei V, 48).