Sunteți pe pagina 1din 2

În primul rând, I.L.

Caragiale nu se remarcă doar prin arta compoziţiei, a


structurii conflictelor, ci şi prin talentul excepţional în ceea ce priveşte realizarea
personajelor. Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea
timpului respectiv, fiecare având identitatea sa bine precizată, trăsături specifice,
modul său de a gandi şi de a se exprima. Personajele sale sunt aşadar tipuri
umane, personaje de factură clasică, având ca dominantă o trăsătură căreia i se
subordonează celelalte trăsături, pentru că personajele, deşi tipice, nu sunt
realizate schematic, ci sunt privite în complexitatea lor. Astfel, există trăsături
comune şi trăsături individuale care se contopesc în realizarea personajului
caragialesc.

În al doilea rând, aşa cum spunea Paul Zaripofol „Caricatura în opera lui
Caragiale este îndeobşte eminent amuzantă”, acest amuzament fiind stârnit de
întâmplările prin care trec şi de situaţiile în care sunt puse personajele. Din
personajele comediei „O scrisoare pierdută”, cel mai expresiv consider că este
Nae Caţavencu. Avocat, directorul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, şeful opoziţiei
politice din judeţ, ilustrează tipul demagogului şi al parvenitului. Este fondator şi
preşedinte al Societăţii Enciclopedice „Aurora Economică Română”, a cărei
prescurtare – A.E.R. – este sugestivă pentru statutul de societate fantomă, prin
care îşi însuşeşte ilegal sume importante de bani. Dovada ilegalităţilor financiare
este poliţa falsificată pe care o gaseşte, fără efort, Trahanache: „Girurile astea
două cu care onorabilul domn Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate,
sunt tot pentru enteresul ţării?”.

În al treilea rând, Caragiale „a dat adeseori figurilor lui un mecanism de


marionete, dar excepţionala lui capacitate de observare le-a făcut să fie păpuşi de
caracter”, aşa cum susţine Paul Zaripofol. Comicul de caracter relevă însuşirile
ce reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele acestui politician, iar în
mod direct din didascalii sau din relaţiile cu celelalte personaje. Nae Caţavencu
este ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a
comicului. Patron de ziar şi conducătorul opoziţiei politice, Caţavencu vrea să
pară un cetăţean onorabil, dator să informeze opinia publică despre moravurile
amoroase ale prefectului, dar în esenţă este un şantajist josnic, folosind
scrisoarea ca unealtă în dorinţa de a obţine postul de deputat („Vreau… mandatul
de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!”). Parvenit, grosolan şi impostor, se
conduce dupa deviza „scopul scuză mijloacele”, pusă însă, din pricina inculturii,
pe seama „nemuritorului Gambetta”, pe care-l confundă cu Niccolo Machiavelli,
de altfel, celebru pentru acest principiu al succesului în parvenitism. Caţavencu
este înfumurat şi impertinent atâta timp cât se află în posesia scrisorii, arma
şantajului („Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!”, strigă el de la
fereastră când este atacat de Tipătescu), dar devine umil, slugarnic şi linguşitor
atunci când pierde scrisoarea: „În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască
pentru fericirea judeţului nostru!”. Prin comicul de situaţie reies, în mod indirect
şi alte trăsături ale lui Caţavencu. Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, el
conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său politic, Dandanache, fără
niciun scrupul, intuind că şansa de a câştiga în viitor este legată de Zoe.
Demagogia este principala trăsătură de caracter a lui Caţavencu „nu braţul care
loveşte, voinţa care ordonă e de vină”, iar atunci când ea îmbracă forme de
patriotism, personajul este de un ridicol desăvârşit: „Nu voi, stimabile, să ştiu de
Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România…”.

Nu în ultimul rând, comicul de limbaj şi cel onomastic ajută la caracterizarea


personajului şi la conturarea caracterului său făţarnic. Comicul de limbaj se
manifestă mai ales în discursurile politicianului, care reliefează personajul
semidoct, dar infatuat, plin de importanţă. Atunci când ia cuvântul la adunarea
electorală care precede alegerile, Caţavencu îşi construieşte cu ipocrizie „o poză”
de patriot îngrijorat de soarta ţării, rostind cu greu cuvintele din cauza emoţiei
care-l îneacă, dramaturgul evidenţiind aceste atitudini ridicole prin didascalii:
„Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare…
suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai
tare)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne…
(de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de
tot) la România… (plânge)”. Ignoranţa lui Caţavencu este evidentă atât din
nonsensul afirmaţiilor – „Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice,
dar lipseşte cu desăvârşire”. Aceeaşi lipsă elementară de cultură rezultă şi din
confuzii semantice, Caţavencu numindu-i „capitalişti” pe locuitorii capitalei, iar el
autocaracterizându-se „liber-schimbist”.

Prin comicul onomastic, se sugerează, indirect, firea de mahalagiu, de


palavragiu a lui Caţavencu, întrucât „caţă” înseamnă persoană răutăcioasă,
cicălitoare, iar cuvântul „caţaveică” numeşte o haină cu două feţe, de unde reies,
indirect, ipocrizia şi demagogia individului.
În concluzie, principalele mijloace artistice de caracterizare a personajului sunt
sursele comicului, foarte variate şi sugestive, în conturarea trăsăturilor etice
remarcându-se comicul de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume. Dialogul şi
monologul constituie modalităţi de caracterizare indirectă, ca şi vorbele, faptele şi
gândurile personajului, caracterizarea directă fiind făcută de către celelalte
personaje sau de către dramaturg. Prin indicaţiile scenice, care sunt adevărate
fişe de caracterizare, dramaturgul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă şi
credibilitate, făcându-le atât de reale, încât trăiesc şi în zilele noastre.