Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
CURSUL
DREPT CIVIL. DREPTURI REALE
PRINCIPALE
RAPORT
CONSTITUIREA, EXERCITAREA ȘI STINGEREA DREPTULUI DE
SERVITUTE
Petrachi Victor
„Aceștia au clasificat servituțile în servituți prediale, cele care se instituie în beneficiul unui
lucru, și sevituți personale, cele care se instituie în beneficiul unei persoane. Servituțile prediale
presupun existența a două fonduri imobile: fondul dominant – în beneficiul căruia se instituie
dreptul de servitute, și fondul aservit – în sarcina căruia servitutea se instituie. La rândul lor
servituțile prediale pot fi rustice și urbane. Servituțile personale presupun existența a două
drepturi reale ce aparțin unor persoane diferite asupra unuia și aceluiași lucru, și anume dreptul
de servitute personală și dreptul de proprietate. Dreptul roman cunoștea următoarele servituți
personale: uzufructul, uzul, abitația și operae servorum vel animalium.”2
Potrivit art.639 alin.1, „[s]ervitutea este sarcina care grevează un imobil (imobilul
aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (imobilul dominant). Din
prevederile alineatului enunțat s-a văzut că, „în timp ce uzufructul, uzul și abitația se constituie
în favoarea unei persoane, servitutea ia ființă pentru utilitatea și comoditatea unui fond.”4
„Din definiția legală, rezultă că servitutea presupune existența a două imobile, aparținând
diferiților proprietari, unul din ei fiind dominant, iar celălalt aservit. Se numește teren dominant,
deoarece proprietarul lui dispune de anumite prerogative în privința terenului aservit, al cărui
proprietar trebuie să tolereze și să permită exercitarea unor acte materiale față de terenul său
ori să se abțină de la săvârșirea acestora. Servitutea din punct de vedere al proprietarului de
1
Victor Volcinschi, Daniela Țurcan, Serghei Cebotari, Radu Mandraburca, Artur Tarlapan, Natalia Bacalu,
Victoria Hîncu, Drept privat roman, Chișinău, Tipografia Centrală, 2014, p.226
2
Ibid, pp.228-229
3
Adoptat prin Legea nr. 1107 din 06.06.2002, în Monitorul Oficial nr.82-86 din 22.06.2002, modernizat prin
Legea nr.133 din 15.11.2018, în Monitorul Oficial nr.66-75 din 01.03.2019
4
Safta-Romano Eugeniu, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Iași, Ed.Graphix, 1993,p.186
teren dominat, este un drept, iar din punct de vedere al proprietarului terenul aservit este o
limitare, o sarcină a dreptului său.”5
5
Baieș Sergiu, Roșca Nicolae, Drept civil. Drepturile reale. Principale, Chișinău, Tipografia Centrală,2016,
pp.245-246
Constituirea dreptului de servitute
În dreptul roman, „care punea servituțile prediale rustice în cadrul bunurilor mancipi,
servituțile se constituiau prin mancipanțiune, iar cele prediale urbane, considerate ca res nec
mancipi, prin in iure cessio.”6
Există trei moduri de stabilire a servituții derivând din fapta omului. Astfel, conform
prevederilor art.642 alin.1 Cc al RM, modurile de stabilire a acestoro servituți sunt:
Profesorul C. Hamangiu definește destinația proprietarului ca fiind „actul prin care proprietarul care
stăpânește două fonduri, stabilește între ele o stare de fapt care ar constitui o servitute, dacă
fondurile ar aparține a doi proprietari diferiți. Cât timp ambele fonduri aparțin aceluiași proprietar,
starea de fapt nu constituie servitute, însă dacî cele două fonduri ajung la stăpânirea a doi proprietari
diferiți, servitutea se naște fără titlu sau prescripție. Destinația proprietarului este un mod de stabilire
a servituților.”7
Constituirea unei servituţi prin destinaţia proprietarului presupune reunirea mai multor
condiţii:
6
Mihai Jacota, Drept roman, Vol.1, Iași, Ed. Fundației Chemarea, 1993, p.170
7
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. II, București, Ed. ALL,
1997, p.283
d) numai servituţile aparente care se relevă printr-o amenajare exterioară vizibilă sînt susceptibile
a fi stabilite prin destinaţia proprietarului;
e) în ipoteza unei servituţi discontinue, cel ce o invocă trebuie să probeze că actul de separare al
fondurilor nu conţine nici o dispoziţie contrară menţinerii servituţii. 8
Prin prisma articolului 643 din Codul civil, al Republicii Moldova, nu se pot constitui prin
destinaţia proprietarului decît servituţile continue şi aparente. În practică însă, „cele mai diverse
cazuri vizează divizarea fondului de către proprietar, lăsînd prin semne vizibile drum de trecere
pentru locul înfundat, după care înstrăinează proprietatea uneia dintre cele două parcele. De
aceea, doctrina şi practica cea au statuat ca servitutea să fie aparentă şi nu continuă au
recunoscut şi în aceste cazuri servituţi stabilite prin destinaţia proprietarului.”9
„Cînd vorbim de constituirea servituţilor, prin act juridic sau titlu, avem în vedere
operaţiunea juridică, actul juridic care serveşte la stabilirea lor, negotium, nu înscrisul
probatoriu, instrumentum, care constată această operaţiune. Vînzarea, donaţia, legatul sînt
astfel de titluri, independent de actul probatoriu care le constată.”11
Orice servitute, indiferent de natura ei, poate fi stabilită prin titlu. Acesta, e o manifestare
de voinţă a proprietarului, poate îmbrăca forma convenţiei (vînzare - cumpărare etc.) sau a
testamentului. Chiar dacă este cuprins într-un instrument probator, convenţie, testament,
încheiate în scris, titlul este valabil dacă este rodul voinţelor celor întru care se încheie.
8
Mihai Jacota, Op.Cit., p.175
9
Ibid, p.178
10
„Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, nr. 44-46, 1998
11
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Op.Cit., p.285
Cc al RM menţionează, la art.642, că servitutea poate fi constituită şi prin act juridic, ea
fiind opozabilă numai după înscriere în registrul bunurilor imobile.
Conform prevederilor art.642 alin.2 din Cc al RM, „actul juridic prin care se constituie
servitutea se încheie în formă autentică.” Conform alineatului următor, „servitutea constituită
prin acte juridice este opozabilă după înregistrarea în registrul bunurilor imobile.” O servitute
nu poate fi constituită în mod valabil verbal. În acest caz, ar fi necesar să se aplice regulile de
drept procedural comun în materia probelor. Prin urmare, o astfel de servitute ar putea fi
dovedită în justiţie fie prin martori, fie prin simpla prezumţie., dar art.324 alin.1 din Cc al RM
stabileşte că nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.
Anumite servituţi se pot dobîndi prin prescripţie achizitivă sau uzucapiune, adică printr-o
posesiune îndelungată, altele nu. Aici se are în vedere uzucapiunea imobiliară. Conform art.644
alin.1 din Cc al RM, „[o]rice servitute se poate dobândi prin uzucapiunea prevăzută la art.524.”
Iar conform alin.2 al aceluiași articol, „[n]umai servitutea pozitivă se poate dobândi prin
uzucapiunea prevăzută la art.526, care se aplică în mod corespunzător.”
Exercitarea dreptului de servitute
Pentru a se analiza exercitarea dreptului de servitute, este necesară analiza drepturilor
şi obligaţiilor ce revin proprietarilor celor două fonduri sau terenuri, precum şi constatarea
titlului prin care a fost instituită servitutea.
În acest şir de idei, „[p]roprietarul fondului dominant, adică beneficiarul servituţii, are dreptul
să se folosească de servitute, adică să facă asupra fondului aservit actele de folosinţă la care
servitutea îi dă dreptul. Un lucru este cert: dacă nu ar avea dreptul la aceste lucrări, beneficiarul
servituţii nu ar putea exercita servitutea în mod util, ceea ce ar echivala cu inexistenţa servituţii.
Astfel, cel care dobîndeşte un drept de trecere asupra fondului vecin are implicit dreptul de a
face lucrările necesare întreţinerii sau construirii unui drum pe fondul vecinului pentru
exercitarea trecerii în limitele stabilite.”12
12
Ibid, 296
Ceea ce este caracteristic în situaţia redată anterior constă în faptul că proprietarul
terenului aservit poate indica, pentru exercitarea dreptului de servitute, o altă parte a terenului
decît cea indicată la art.645 alin.3, dar numai în cazul în care o astfel de transferare nu
prejudiciază proprietarul terenului dominant. Astfel, cheltuielile de transferare sînt suportate
de către proprietarul terenului aservit.
Consolidarea sau, după cum se mai numeşte această instituţie în materia servituţii,
“confuziunea” constă în reunirea fondului dominant şi a celui aservit în mîinile aceluiaşi
proprietar. Ambele fonduri aparţin aceluiaşi proprietar sub un titlu oarecare: cumpărare,
schimb, împărţeală, moştenire (acceptarea pură şi simplă a moştenirii aduce confuziunea
(consolidarea) cînd există un singur moştenitor, nu însă şi acceptarea sub beneficiu de
inventar), renunţare.
Ceea ce ține de renunțare atunci, proprietarul terenului dominant renunţă expres sau
tacit la servitute atunci cînd intenţia de a renunţa se deduce din circumstanţe neechivoce.
Deoarece servitutea este un drept imobiliar, proprietarul fondului dominant trebuie să aibă
capacitatea de a dispune. El poate renunţa cu titlu oneros sau gratuit. Renunţarea se
consemnează în Registrul bunurilor imobile.
Atît servituţile în genere, cît şi cele de trecere vor putea fi răscumpărate de proprietarul
terenului aservit cu condiţia de a exista o disproporţie vădită, temeinică între utilitatea care o
procură terenului dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată terenului aservit.
Dispoziţiile art.651 lit.e din Codul civil rezultă însă că imposibilitatea de a exercita
servitutea este o cauză de sine stătătoare. Autorii codului au pornit de la ideea că, la un moment
dat, intervine o piedică materială, care face ca servitutea să nu mai poată fi exercitată. Această
piedică nu stinge propriu-zis servitutea, ci suspendă exerciţiul ei. În acest caz, servitutea nu se
stinge, continuînd să existe, însă nu poate fi exercitată.
Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1107 din 06.06.2002, în Monitorul
Oficial nr.82-86 din 22.06.2002, modernizat prin Legea nr.133 din 15.11.2018, în Monitorul
Oficial nr.66-75 din 01.03.2019
Legea nr. 1543-XIII din 25 februarie 1998 privind cadastrul bunurilor imobile, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 44-46, 1998
B.Bibliografie
Baieș Sergiu, Roșca Nicolae, Drept civil. Drepturi reale. Principale, Chișinău, Tipografia
Centrală, 2016
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. II,
București, Ed. ALL, 1997
Mihai Jacota, Drept roman, Vol.1, Iași, Ed. Fundației Chemarea, 1993
Victor Volcinschi, Daniela Țurcan, Serghei Cebotari, Radu Mandraburca, Artur Tarlapan,
Natalia Bacalu, Victoria Hîncu, Drept privat roman, Chișinău, Tipografia Centrală, 2014