Pentru a fi valabil încheiate, actele juridice civile trebuie să întrunească condiţiile de fond

şi de formă, esenţiale şi de valabilitate prescrise de lege şi, în caz contrar, în situaţia nerespectării
acestor cerinţe, actele respective sunt nevalabile, adică sunt fie nule, fie anulabile.
Se întâmplă ca actul juridic respectiv, deşi invalid, să fie executat, în tot sau în parte, şi,
mai mult, în baza lui, să fie încheiate alte acte juridice modificative sau nemodificative de
drepturi, după caz.
Este însă de observat că, în principiu, invaliditatea şi, prin urmare, nulitatea actului
juridic civil subzistă indiferent dacă actul respectiv (nul) a fost executat integral sau parţial,
realizându-se, în fapt, efectele juridice pe care trebuia, potrivit voinţei autorului sau autorilor lui,
să le producă şi, de asemenea, indiferent dacă a fost sau nu urmat de încheierea altor acte juridice
privind aceleaşi drepturi şi obligaţii şi, in fine, indiferent de timpul scurs de la data încheierii lui
şi până la data constatării nulităţii sau pronunţării acesteia, pe cale amiabilă sau, după caz,
judiciară1.
In fine, însăşi cauza de nulitate poate să nu fie manifestă, ci ascunsă, astfel încât să nu
rezulte din cuprinsul actului juridic, ceea ce face ca acel act, deşi nul sau, după caz, anulabil, să
se bucure de prezumţia de validitate, născută din aparenţa de validitate, şi aceasta indiferent dacă
autorul sau autorii lui sunt sau nu de bună-credinţă, adică au sau nu cunoştinţă de cauza de
nulitate. Tocmai această prezumţie de validitate, decurgând din aparenta respectare a condiţiilor
de validitate edictate pentru încheierea lui valabilă, stă la baza actelor juridice subsecvente făcute
cu terţii de bună-credinţă. Aparenţa de validitate interesează însă, de regulă, pe terţi, iar nu pe
autorul sau autorii actului juridic nul sau, după caz, anulabil.
Rezultă, aşadar, că situaţia juridică a unui act juridic nul sau, după caz, anulabil, este
uneori delicată şi se complică din ce în ce mai mult cu cât clarificarea acestuia nu este, din
diverse motive, realizată imediat sau la scurt timp de la data încheierii lui, ci, dimpotrivă, este
întârziată sau chiar agravată de executarea lui ori de încheierea unor acte juridice subsecvente, a
căror validitate este, de asemenea, incertă.
De aceea, în literatura de specialitate se face adesea distincţie între aşa-zisa perioadă
„interimară” (de provizorat) a nulităţii şi perioada subsecventă constatării sau pronunţării ei,
adică data la care sancţiunea nulităţii devine efectivă, în sensul că, deşi nulitatea subzistă din

1
Cercel Sevastian, Munteanu Cornelia, Fişe de drept civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 116.
chiar momentul încheierii actului, efectele sale sunt, la început, doar virtuale, deoarece nulitatea
există, dar, cum s-a spus, numai „în stare latentă”, actul bucurându-se de prezumţia de validitate,
fiind, aşadar, nevoie de o hotărâre judecătorească pentru a deveni manifestă, iar actul să fie
efectiv desfiinţat.
Această teză este însă criticabilă, deoarece, pe de o parte, se bazează pe concepţia falsă că
nulitatea are caracter eminamente judiciar (contencios), ignorând categoria nulităţilor de plin
drept, iar, pe de altă parte, şi mai ales, nu ţine seama de cauza de nulitate care afectează, in
concreto, fiecare act juridic, respectiv faptul că nulitatea poate fi, uneori, manifestă, caz în care
prezumţia de validitate este, prin ipoteză, înlăturată, astfel încât nulitatea nu poate fi ignorată de
părţi şi, evident, nici de terţi2.
În ceea ce ne priveşte, aşa-zisele efecte ale nulităţii în perioada interimară - intervalul de
timp de la momentul încheierii actului juridic şi până la data constatării sau pronunţării nulităţii
actului - depind după cum nulitatea operează ipso iure sau, după caz, la cererea persoanei
interesate, iar nu după cum actul juridic invalid se bucură sau nu de prezumţia de validitate. In
primul caz, este vorba de a şti dacă actul este sau nu radical nul, adică ineficace ab initio, pe când
în cel de-al doilea caz, este vorba de a şti dacă actul juridic nul sau anulabil este susceptibil de a
fi executat de către părţi şi, mai ales, de a funda buna-credinţă a terţilor.
Dacă actul juridic este nul ab initio, atunci nu produce nici un efect juridic şi tot ceea ce
s-a executat este lipsit de cauză juridică, însă, dacă Se bucură de prezumţia de validitate,
executarea lui nu poate fi refuzată decât dacă se opune excepţia de nulitate, iar terţii, bazându-se
pe aparenţa de validitate a actului, pot încheia cu părţile lui acte juridice subsecvente.
În schimb, dacă actul juridic este anulabil, atunci se bucură provizoriu de validitate,
deoarece nulitatea nu este, prin ipoteză, gravă şi produce tot provizoriu efecte juridice, ca şi când
ar fi deplin valabil, putând fi executat, dacă cel care este interesat nu opune excepţia de nulitate
ori nu exercită acţiunea în anulare, iar terţii, bazându-se pe aparenţa de validitate a actului, pot,
de asemenea, încheia cu părţile lui acte juridice subsecvente.
Prin urmare, trebuie făcută distincţia şi evitată confuzia între efectele nulităţii perioada
interimară (de provizorat) şi efectele nulităţii la data pronunţării, a aplicării ei, pe de o parte, şi
efectele juridice ale unui act juridic care, deşi nul sau anulabil, se bucură de prezumţia de
validitate, pe de alta parte. Această distincţie influenţează, cum vom vedea, înseşi consecinţele

2
Boroi Gabriel, Drept civi, partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 119.
juridice ale aplicării nulităţii, adică ale constatării sau, după caz, declarării nulităţii unui act
juridic, prin convenţia părţilor sau prin hotărâre judecătorească.