Aşa cum s-a menţionat, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între

Municipiu! Bucureşti şi intimaţii reclamanţi, s-a constatat nulitatea absolută prin sentinţa civilă
nr. 8784 din 23 octombrie 2008 a Judecătoriei Sector .3, definitivă.
Nulitatea, ca sancţiune de drept substanţial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele
contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil (fie că este o
nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivităţii, ceea ce înseamnă că
nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nune), ci şi pentru trecut (ex tune), adică
aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.
Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul
încheierii şi acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii, se
ajunge în situaţia în care părţile nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge clin principiul
legalităţii, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalităţii încălcate la momentul încheierii actului,
prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operaţiuni juridice astfel perfectate.
In consecinţă, cum principalul efect (ce interesează în speţă) al unui contract de vânzare-
cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanţi, rezultă că, urmare a nulităţii,
aceştia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.
O atare constatare permite înaltei Curţi stabilirea concluziei că reclamanţii nu au un „bun
actual” în sensul Convenţiei (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancţiunii nulităţii),
după cum nu sunt nici titularii unei „valori patrimoniale, drept de creanţă sau speranţe legitime”
în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european.
In plus, deşi simpla constatare a inexistenţei unui bun (sau a celorlalte alternative ale
noţiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilităţii ratione materiae a art. 1
Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar se stabili şi existenţa ingerinţei, ingerinţă
care trebuia să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte raportul de
proporţionalitate între interesele individuale şi cele generale1.
Or, admiterea printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a unei acţiuni în
constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului
de proprietate asupra obiectului vânzării, şi restabilirea legalităţii, respectiv, a drepturilor
acestuia, nu poate fi calificată drept ingerinţa însăşi, după cum în conflict sunt interesele a doi

1
Pavel Filip, op. cit., p. 219.
particulari, iar nu un interes general şi unul individual.
Drept urmare, normele dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a
demonstrat anterior.
Constatându-se însă că reclamanţii nu întrunesc premisele aplicării art. 501 din Legea nr.
10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanţa de apel a confirmat
soluţia primei instanţe de respingerea a cererii privind acordarea valorii de circulaţie (de piaţă) a
apartamentului.
Nici celelalte două capete de cerere nu puteau ii admise (fructele civile la care au fost
obligaţi către proprietar ca şi cheltuielile de judecată făcute în procesul de constatare a nulităţii
contractului de vânzare-cumpărare purtat cu acelaşi proprietar, T.T.) în absenţa unui temei legal
care să permită o atare soluţie, instituţia răspunderii civile delictuale nefiind incidenţă, de vreme
ce prin sentinţa de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare s-a reţinut în sarcina
recurenţilor reaua-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceştia aflându-se,
prin urmare, în situaţia de a-şi invoca propria culpă.