Ştefan cel Mare – cel mai mare voievod al Moldovei

Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt foarte multe date cunoscute, cel mai
probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei. Ştefan cel Mare s-a născut în
focul războaielor civile care au marcat Moldova de la începutul secolului al XV-lea şi
până la jumătatea acelui veac, astfel că el a avut o copilărie traumatizantă. Primii ani
din viaţă i-a trăit într-o epocă de anarhie, dominată de războaie pentru tron între
bastarzi şi fiii ai voievozilor, de asasinate şi crime îngrozitoare. A asistat la
decapitarea tatălui său şi, potrivit unor legende, la uciderea cumplită a celui mai bun
prieten din copilărie, a umblat mult timp pribeag şi a fost deseori fugar.

Marele voievod a trăit într-un spaţiu idilic, fiind educat se pare şi de bunicul său
matern, un oarecare jupân Bogdan, de la Trotuş, în apropierea Borzeştiului. Tânărul
ar fi primit o educaţie severă, militară, fiind învăţat de mic cu armele.

Pentru o perioadă, se pare că Ştefan cel Mare a fost dat pe mâna unui călugăr
pentru istrucţia sa, iar unele legende arată că acesta ar fi fost dat spre ”pedepsire”
adică la învăţătură, timp de doi ani, călugărilor de la Muntele Athos, de la mănăstrirea
Zograf, unde ar fi învăţat să scrie, să citească, limba greacă şi, totodată, învăţătura
creştină, aşa fiind explicată şi evlavia voievodului de mai târziu.

În anul 1449, la 12 octombrie, tatăl său, Bogdan, sprijinit cu un corp de oaste trimis
de Iancu de Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă
apa Moldovei și se proclamă domn.

În 11 februarie 1450, Bogdan emite, la Roman, un hrisov de recunoaștere a

suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice
împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna
sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La finalul actului, unde sunt enumerați
martorii care girau acel document este menționată, imediat după domn, „credința
iubitului meu fiu, Ștefan Voevod”, aceasta fiind prima atestare documentară a
existenţei viitorului domn al Moldovei.

La 15 octombrie 1451, Bogdan este asasinat, la Reuseni, de către fratele său vitreg
Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele
de Petru Aron. După moartea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan, se vor
afla în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui
Vlad Țepeș.

În aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii
Siretului, în fruntea unei armate de șase mii de oameni, din care un corp de o mie de
munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos. Petru Aron a fost
surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat
pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit
câmpul de luptă, însă a încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare
a anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.

După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare
ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.

Până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze
serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn, iar
Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul realțiilor feudale, prin obligarea
țărănimii libere la prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție
politică importantă în viața statului.

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop
principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale, iar
principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de repopularea țării prin
împroprietărirea cu pământ – fapt confirmat de numărul mare de hrisoave de
împroprietărire cu „loc în pustiu” în diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de
graniță – și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice
(mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității
de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați
în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc – prin creșterea ponderii dregătorilor
militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.

În primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea boierilor prin
menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de
cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul Mihu.
Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un
nivel al conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a
acordat puteri lărgite, poziţii de mare raspundere atribuite doar rudelor sale și celor
mai apropiați dintre boieri.

Ștefan a avut de înfruntat două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte de ani de
domnie, cea din 1471 – când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul
său, marele vornic Isaia și cea organizată în 1504 – cu două zile înainte de moartea
sa, care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu uciderea
capilor conspirației.

Sursele de venit importante ale domniei sale erau reprezentate de veniturile încasate
din monopoluri și taxe vamale – monopolul exploatării și comercializării sării și
argintului, precum și monopolul comerțului cu pește, ceară și blănuri prețioase, iar
vămile erau așezate pe principalele artere comerciale.
Alte surse de venit le reprezentatu arenzile încasate de la proprietarii de case si
atelierele meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina – a treia
parte din lucrul judecat) și veniturile satelor și ocoaleleor domnești.

Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă
proprie – gros moldovenesc -, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare
a suveranității.

Pe parcursul domniei, Ştefan a dus peste 40 de războie sau bătălii, marea lor
majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei
Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria din Bătălia
de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare
succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva
unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei, la
10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mehmed
al II-lea va conduce, personal, o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea
armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul
încercărilor de hegemonie a celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei, iar în
urma perioadei de instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui
Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se degradase considerabil,
de unde obligaţia pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și
echilibrată.

Ștefan a acordat o atenție dezvoltării deosebite a instituției însărcinate cu acest

domeniu, Marele logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan și-
a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de
logofăt fiind îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (1457-1468), Toma (1468-
1474) și Ioan Tăutu (1475-1503). Abilitatea sa pe plan extern a dus la rezultate
remarcabile: în perioada 1462-1465, Ştefan se luptă cu muntenii și e în pace cu
turcii, ungurii și polonii, în 1467 se luptă cu ungurii, e în pace cu turcii și polonii
intervin în favoarea lui, protestând la Buda; în anii 1469-1479 e în luptă cu muntenii –
ungurii și turcii nu intervin, în 1475-1476, luptă cu turcii – polonii și ungurii îi trimit mici
ajutoare; la 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu
turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii – ungurii,
turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan, iar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult
timp relații bune.

În 1473, Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă, a condus două campanii
majore antiotomane – cele din 1475 și 1476, alte patru campanii minore – cele
pentru apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva
oștilor turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul Rumeliei și Malcoci, pașa de
Silistra, din 1485-1486.

Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații
permanente ca element central în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă,
cetățile jucau un rol politic și militar major, asigurând celui ce le stăpânea controlul
teritoriilor adiacente, dar și având de multe ori un rol decisiv în câștigarea campaniilor
și bătăliilor. Rezistența cetăților Neamțului, Sucevei și Hotinului a determinat
retragerea lui Mahomed al II-lea, în 1476, iar rezistența cetății Sucevei, la 1497, a
determinat retragerea regelui polon Ioan Albert.

După cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul context extern
european, Ștefan decide în 1487 să încheie pacea cu Imperiul Otoman, acceptând
reluarea plății tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și
independenței Moldovei.

După încheierea păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în ultima

parte a domniei, Ștefan își va focaliza politica externă pentru rezolvarea chestiunilor
în dispută de la frontiera nordică. În acest sens a dezvoltat un sistem de alianțe cu
Cnezatul Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și Marele Ducat al Lituaniei (1499), în
scopul îngrădirii influenței polone. După victoria din Bătălia de la Codrii Cosminului
din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a încheiat pacea cu Regatul
Poloniei.

Epoca lui Ștefan cel Mare a însemnat şi construcţia de biserici și mănăstiri şi

fortificarea unor cetăți. Deși tradiția îi atribuie lui Ștefan construcția a câte unei
biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el este
atestat drept ctitor cert al unui număr de 21 de biserici: Putna (1469), Milișăuți-
Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui
(1490), Iași (1492), Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău (1492), Borzești (1494),
Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497),
Neamț (1497), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni
(1504), bisericile de la Râmnicu Sărat (pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din
1846). De asemenea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a
exista însă documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești,
lângă Vaslui, Cotnari, Ștefănești (județul Botoșani), mănăstirea Căpriana, Cetatea
Albă, Cetatea Chilia, precum și paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi
sunt atribuite bisericile de la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă Cluj.

Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a
generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest
scop, au fost înființate o serie de scriptorii pe lângă mănăstirile principale, în plus față
de singurul atelier de acest fel, înființat de Alexandru cel Bun la mănăstirea Neamț.

Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin
transferarea de la Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați
în arta caligrafiei și a miniaturii, formați la școala lui Gavril Uric.

Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost
Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un
repertoriul bogat de elemente decorative specifice.

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de patru ori, prima dată cu Maruşca, alături de care l-
a conceput pe Alexandru, primul fiu al lui Ştefan cel Mare.

Următoarele trei soții au fost principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui
Simeon Olelkovici de la Kiev, cu care s-a căsătorit la 5 iulie 1463, casătoria a durat
doar patru ani iar rodul iubirii l-au reprezentat cei trei copii, doi băieți și o fată –
Bogdan-Vlad născut în 1466, Petru născut în 1467 (morţi amândoi de tineri în anul
1479) şi Elena; la 14 septembrie 1472, Ștefan se recăsătorește cu Maria, din familia
domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea, o
căsătorie care a durat doar trei ani. În anul 1475, Ștefan s-a căsătorit cu doamna
Voichița, fata lui Radu Vodă, căsătorie din care au rezultat doi copii, un băiat, viitorul
domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria.

Ștefan a avut și un număr de concubine, cele mai cunoscute fiind Călţuna din Brăila,
femeie căsătorită şi de moravuri uşoare, şi Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului
domn Petru Rareș, şi un posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută,
viitorul domn Ștefan Lăcustă. Restul aventurilor, despre care se spune că au fost cu
sutele, nu au putut fi dovedite.

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.

La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o situație politică favorabilă, având tratate de
pace încheiate cu toți vecinii săi, iar ultimul sfat de politică externă dat fiului său
Bogdan al III-lea înainte de a muri a fost de a menține pacea cu Imperiul Otoman.

Fiindcă Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un
număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească,
Transilvania sau la Muntele Athos, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu
numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.