René Remond – Religie și societate în Europa.

Secularizarea în secolele al XIX-lea si XX,

Polirom, 2003

Capitolul III - Breșa

- pentru prima dată într-o societate europeană, în Franța, apartenența confesională nu va

mai fi o măsură a drepturilor individuale, și nici nu va mai condiționa cetățenia
- actul fondator: Art. X din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului adoptată de
Adunarea constituantă la 26 aug. 1789 („Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru
opiniile sale, fie ele chiar religioase.”). Art. este formulat la numai 2 ani după ce
monarhia le acordase protestanților o minimă recunoaștere
- declarația desfăcea legătura istorică dintre catolicism și societatea politică
- oamenii nu mai erau nevoiți să facă dovada apartenenței lor la catolicism pentru a se
bucura de toate drepturile, fie ele civile sau politice, legate de cetățenie
- li s-a acordat cetățenie deplină mai întâi protestanților (1790) , iar mai apoi și evreilor
(1791)
- toți francezi erau din acel moment egali în fața legii, indiferent de religia lor – cetățenia
era despărțită de religie
- legătura dintre catolicism și națiune slăbea
- religia nu mai constituia nici principalul fundament al unității, nici criteriul identității
naționale
- Concordatul din 1801: deși îi înapoiază Bisericii Catolice o parte din privilegii,
restituindu-i totodată o situație mai mult decât onorabilă, el justifică acest act printr-o
considerație de fapt, iar nu de drept: catolicismul este „religia majorității francezilor” și a
celor trei consuli
- art.5 al Cartei din 1814 garantează libertatea cultelor recunoscute - nimic nu îi împiedică
pe cei de altă religie decât catolicismul să exercite importante responsabilități în
societatea civilă sau să acceadă la cele mai înalte funcții din stat (ex: Guizot, protestant,
va fi timp 7 ani șeful guvernului sub domnia lui Ludovic-Filip)
- începutul celei de-A Treia Republici – îndepărtarea catolicilor le va asigura reformaților o
suprareprezentare
- o singură și tragică derogare de la aplicarea principiului instituit în 1789: politica de
excludere discriminatorie decretată în 1940 de regimul de la Vichy împotriva evreilor
- păstrarea tutelei statului asupra instituției bisericești: votarea unei Constituții civile a
clerului, la 12 iul. 1790
- în noi. 1789, pentru a redresa finanțele publice, Adunarea hotărâse ca bunurile clerului
(cel mai mare proprietar din întregul regat) să fie puse la dispoziția națiunii; în schimb,
Adunarea se angajase să îi asigure clerului o remunerație decență (originea bugetului
cultelor) – pe de o parte, secularizarea activităților de binefacere și din sfera educației ce
făceau parte de veacuri din funcția socială a Bisericii; pe de altă parte, deposedat de acum
 înainte de bunurile sale și lipsit de veniturile implicite, clerul ajungea să depindă de stat
în ceea ce privește subzistența
- din necesitatea generată de naționalizarea bunurilor clerului, Constituția civilă s-a născut
din voința politică de a pune organizarea bisericească în acord cu noua ordine socială
- preoții parohi și episcopii vor fi desemnați de către electori (ai cantonului pentru preoți, ai
departamentului pentru episcopi, aceștia din urmă primindu-și consacrarea episcopală de
la episcopii din diocezele vecine, Sf. Scaun fiind doar informat)
- prin efectele sale, inițiativa din 1790 a modificat ireversibil în Franța relațiile dintre
puterea politică, societate și religie
- Adunarea impune tuturor oamenilor Bisericii un jurâmânt de credință față de Constituție:
deputații nu puteau concepe ca un agent public să nu fie devotat guvernului care îl
plătește
- imediat după căderea regalității (suspendarea regelui Ludovic al XVI-lea, 13 aug. 1792),
Adunarea legislativă adoptă dispoziții ce vor avea ca rezultat un mare pas înainte în
secularizarea societății: instituirea unei stări civile deposedează clerul de o funcție
socială pe care o îndeplinea practic dintotdeauna – înregistrarea marilor momente ale
existenței individuale – și privează totodată actele religioase de efectele lor juridice:
registrele ținute de ofițerii stării civile înlocuiesc registrele de catolicitate (de acum
înainte nu botezul marchează intrarea în viață și în comunitatea națională, ci declarația
făcută la primăria locului de naștere; la fel se întâmplă și în cazul căsătoriei: se instituie o
cununie civilă și apare obligația anteriorității căsătoriei civile asupra celei religioase)
- societatea începe să trăiască o viață distinctă de cea a comunității ecleziastice
- ultimul act al acestei evoluții va avea loc în 1872, odată cu dispariția din foile de
recensământ a oricărei mențiuni privitoare la religie
- din feb. 1790, Adunarea constituantă declară nule voturile monahale, interzice depunerea
lor pe viitor și dispune desființarea congregațiilor
- adunarea legislativă instituie divorțul: pentru prima dată se legalizează un comportament
ce contravine învățăturilor Bisericii Catolice
- catolicismul nu mai este singurul cult recunoscut
- Articolele Organice reglementează în amănunt aplicarea Concordatului pentru religia
catolică și înzestrează cu un statutc cele două confesiuni protestante: Confesiunea de la
Augsburg (Biserica Luterană) și cultul reformat al tradiției calviniste; iudaismul va
beneficia de o recunoaștere oficială, în calitate de comunitate religioasă, iar nu etnică, în
1805
- Articolele Organice dotează fiecare dintre aceste culte cu o organizare proprie și cu o
reprezentare pe lângă autoritatea publică – reînnodarea legăturilor oficiale dintre religie și
societate s-a realizat pe principiul pluralității confesionale și al egalității între cultele
recunoscute
- cetățenia este irevocabil disociată de orice referință confesională: beneficierea de drepturi
civile și politice nu mai este subordonată niciunei apartenențe la vreo religie consacrată;
 libertatea cultelor este instituită, pe principiul egalității, pentru toate confesiunile
recunoscute
- după secularizările operate în sec. XVI dispar atât ultimele episcopate înzestrate cu
posesiuni, cât și numeroase schituri și mănăstiri deținătoare de mari proprietăți; în
Germania, același moment marchează sfârșitul unei epoci a catolicismului

Capitolul IV – „Chestiunea religioasă” și mizele ei

- în anul 1830, actul religios al ungerii monarhului este înlocuit de o ceremonie civilă, și
anume, depunerea, în fața Camerelor a jurământului de credință – substituție simbolică ce
marchează o etapă în secularizarea societății politice franceze
- privilegii acordate clericilor:
1. clericii nu se supun decât jurisdicțiilor ecleziastice, chiar și în privința
infracțiunilor de drept comun
2. scutirea de serviciul militar
3. imunitatea fiscală
- regimul congregațiilor a fost un permanent subiect de litigiu între statele catolice și Sf.
Scaun: ordinele religioase sunt supuse, de regulă, direct Sf. Scaun și beneficiază de o
imunitate care le sustrage autorității episcopului diocezan – în consecință, nici puterea
politică nu are influență asupra lor
- Bisericile aveau parte de suficiente probleme materiale, întrucât trebuiau să se întrețină și
să își asigure propria funcționare: subzistența clericilor, studiile viitorilor preoți,
întreținerea clădirilor, cheltuielile aferente instituțiilor de învățământ și de asistență
însemnau niște sume uriașe; pentru a face față acestor cheltuieli, Bisericile dispuneau de
două principale tipuri de resurse: dijma și venitul asigurat de proprietăți
 dijma – prețul plătit pentru rolul eminent pe care societatea i-l recunoștea religiei: în
schimbul cultului și al rugăciunii, funcții asumate de oamenii Bisericii în cadrul
diviziunii muncii, comunității îi revenea sarcina de a lua asupra ei întreținerea
clericilor; abolirea dijmei a fost acceptată de către deputații clerului la 4 aug. 1789
 Bisericile dispunea în plus de veniturile realizate de propriile averi; în unele țări,
clerul era cel dintâi proprietar funciar și dispunea de o parte însemnată dintre
edificiile urbane (era garantată independența Bisericii)
- în sec. XVI s-a folosit pentru prima dată termenul secularizare, pentru a desemna
expropieri, înainte să fie aplicat procesul de disociere a religiei de societate
- îndepărtate treptat de la conducerea societății civile, Bisericile își vor îndrepta speranțele
spre organizarea unei societăți confesionale (ex: rețea de instituții de învățământ cu
caracter confesional puternic afirmat, care intră în concurență cu serviciul public; apariția
unei prese confesionale, a sindicatelor confesionale)