Konrad Gundisch - Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul Medieval

- comentariu bibliografic -

După ce am parcurs bibliografia obligatorie pentru tema referitoare la Transilvania în secolele

IX-XIV, m-am hotărât să mă opresc asupra lucrării lui Konrad Gundisch, mai ales pentru că mi-a atras
atenţia comentariul de pe prima pagină, conform căruia lucrarea a fost scrisă ca să fie înţeleasă de
publicul german. Mi s-a părut interesant de urmărit modul în care un autor străin prezintă o problemă
pe care o întâlnisem până acum doar în manualele şcolare sau în lucrări ale autorilor români.
Nu am să fac un rezumat al celor câteva pagini citite, ci am să încerc să punctez amănuntele
care mi s-au părut mie deosebite faţă de ce citisem până în acest moment.
Încă de la început, autorul face o prezentare foarte plastică a geografiei Transilvaniei (a
"covorului cârpit"), care într-adevăr prin împărţirea naturală în unităţi geografice mai mici a determinat
şi conturarea unor micro-regiuni istorice, precum Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului. Ni se atrage
atenţia asupra posibilelor confuzii pe care le-am putea face dacă am adopta cifra 7 pentru numărul
comitatelor sau al scaunelor saşilor, fără să ţinem cont de evoluţia administrativă ulterioară;
mărturisesc că din manualele de clasa a XII-a nu reiesea clar de ce dacă sunt şapte comitate găsim
opt denumiri diferite.
Se punctează scurt faptul că deşi, aparent, am avea de a face cu o structurare etnică a
Ardealului, populaţia română (cea mai numeroasă) nu are forme proprii de organizare administrativă;
însă nu trebuie trecută cu vederea.
În al doilea rând, sunt surprinse schematic etapele cuceririi şi expansiunii puterii maghiare în
Transilvania, dinspre V înspre E, SE; în sfârşit am înţeles şi eu criteriul după care poate fi urmărită
înaintarea în teritoriu - este vorba de sistemul de apărare sub formă de "prisăci". După cum explică
autorul, aceste fâşii de pământ de 10-40 km lăţime sunt lăsate în paragină atâta timp cât sunt pe
graniţă, dar după înaintare, ele devin recultivabile şi trec în proprietatea regelui. Sistemul nu era
infailibil şi acest lucru va fi demonstrat şi de marea invazie tătară.
Al treilea amănunt care mi se pare demn de a fi menţionat este explicaţia oferită faptului că în
Transilvania s-a păstrat formula voievodatului; încă din şcoala generală când venea vorba despre
acest subiect la istorie, se sublinia mereu faptul că împotrivirea populaţiei autohtone a determinat
renunţarea la organizarea Transilvaniei sub formă de principat; atestarea lui Leustachius voievod în
anul 1076 o percepeam ca pe o mică victorie asupra "personajului negativ" care îmi părea a fi
stăpânirea maghiară. Iată că Konrad Kundisch mi-a oferit o alternativă care mi se pare a fi plauzibilă:
în Transilvania s-a păstrat voievodatul şi pentru că provincia se afla la o distanţă apreciabilă de centru;
putem lua ca şi analogie cazul Sloveniei, unde exista un Ban.
În fine, când vine vorba de "cele trei naţiuni", se spune în lucrare, că în 1437, în centrul atenţiei
consemnatarilor secui şi saşi nu era asuprirea iobagilor români, ci apărarea antiotomană; ne este
oferită ca şi dovadă, faptul că în reînnoirea tratatului, din 1459, era vorba doar de ajutor reciproc
împotriva invaziilor turceşti. Legat de această problemă, nu mă simt în măsură să îl contrazic sau să îl
aprob pe autor, însă mi s-a părut un punct de vedere ce merită analizat şi eventual investigat în
lucrările altora.
Consider că lucrarea pe care am încercat să o prezint pe scurt poate oferi unui eventual cititor
o imagine generală asupra problemei analizate şi (întocmai cum şi-a propus şi autorul) este o lucrare
accesibilă publicului larg.

Mădălina-Valeria Vereş
Istorie-Istorie
Anul I - Grupa III
Linia română