Acta Terrae Septemcastrensis

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

INSTITUTUL PENTRU CERCETAREA ŞI VALORIFICAREA
PATRIMONIULUI CULTURAL TRANSILVĂNEAN
ÎN CONTEXT EUROPEAN

ACTA TERRAE

SEPTEMCASTRENSIS
I

ARHEOLOGIE
STUDII CLASICE
MEDIEVISTICĂ

Editura Economică – Bucureşti

SIBIU 2002

1
 Acta Terrae Septemcastrensis

Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca,

2001, 259 p. + 5 h.

Lucrarea cercetătorului bucureştean Al. Madgearu reprezintă o apariţie insolită

în peisajul istoriografic românesc referitor la controversatele probleme ale evului
mediu timpuriu transilvan, insolită deoarece astfel de lucrări sunt extrem de rare şi
puţinele care au apărut au ocolit tratarea amănunţită şi corelarea cu informaţiile
arheologice şi cercetările toponimice cele mai recente a unui izvor extrem de
important pentru istoria Transilvaniei medievale, cum este Gesta Hungarorum a lui
Anonymus.
Lucrarea este structurată în trei părţi, după cum urmează:
- partea I. IZVORUL, Cap. 1. Cine a fost Notarul Anonim?, Cap. 2.
Credibilitatea operei Notarului Anonim;
- partea a II-a. "BLACHII" DIN PANNONIA, Cap. 1. Analiza textului, Cap. 2.
Populaţia romanică din Pannonia în secolele V-X, Cap. 3. Românii din Pannonia;
- partea a III-a. "BLACII" DIN TRANSILVANIA, Cap. 1. Credibilitatea
relatării despre cucerirea Transilvaniei, Cap. 2. Mărturiile arheologice ale primei
pătrunderi maghiare în Transilvania, Cap. 3. Voievodatul din bazinul Someşului
Mic. Fortificaţiile. Populaţia. 1. Dăbâca. 2. Cluj-Mănăştur. 3. Moigrad, Ortelec,
Zalnoc. 4. Şirioara. 5. Castrum Clus. 6. Voievodatul.
Aceste trei părţi ale lucrării sunt completate de un capitol de concluzii, de
bibliografie, rezumat în limba engleză şi index, la care se adaugă cele cinci hărţi.
Cum spuneam mai sus, lucrarea reprezintă o prezenţă insolită în peisajul
istoriografic românesc şi după cum însuşi autorul sublinia în Introducere: este o
încercare de a clarifica unele fapte... nu o demitizare a istoriei naţionale, deşi
mesajul rezultat din textul lucrării este departe de a aduce o cât de mică atingere
acelor mituri naţionale pe care vrea să le corecteze. Continuându-şi excursul autorul
face în Introducere un mic istoric al problematicii pornind de la spusele marelui
medievist care a fost Radu Popa, care deplângea exagerările din lucrările referitoare
la formarea voievodatelor româneşti din Transilvania, Crişana şi Banat,
considerând, Al. Madgearu, că la rândul său R. Popa a căzut în extrema cealaltă a
exagerărilor (p.9). Considerăm noi că, deşi analiza textului Gestei este deosebit de
pertinentă, totuşi Al. Madgearu a pornit în excursul său istorico-arheologic de la o
teză preconcepută şi anume validarea drepturilor româneşti asupra Transilvaniei
(p.10), aruncându-se la rândul său în "luptele" sterile de ordin politico-ideologic
dintre cele două istoriografii: română şi maghiară. Nu este rostul istoricului să
dovedească anumite drepturi, ci să aducă la cunoştinţa contemporanilor ceea ce
veacurile de istorie au acoperit cu vălul tăcerii, lăsând ca politicienii să îşi dispute
aceste drepturi folosindu-se sau nu de cele puse la dispoziţie de cercetarea istorică.

215
 Acta Terrae Septemcastrensis
Apreciem pozitiv faptul că Al. Madgearu insistă pe analiza integrală a textului
Gestei şi nu doar a pasajelor referitoare la spaţii româneşti, căci Notarul Anonim a
scris o operă unitară ce trebuie studiată în ansamblul ei (p.11), fiind în acest sens
printre puţinii cercetători ai izvorului care abordează o astfel de manieră de analiză.
Autorul face o trecere în revistă a ipotezelor privind identificarea lui P. dictus
magister, declarându-se susţinător al ipotezei care datează scrierea Gestei în
perioada ulterioară lui Bela II, în jurul anului 1150, dar consideră că nu poate fi
excluse total nici celelalte ipoteze. Deşi extrem de condensat, reprezentând o scurtă
introducere în substanţa problemei centrale a lucrării, capitolul 1 al primei părţi este
relativ important în geografia cărţii, deoarece analiza textului capătă o importanţă
diferită în funcţie de datarea Gestei şi de identificarea lui P. dictus magister.
Remarcăm încă din acest scurt capitol că nu au fost consultate toate traducerile
existente în limba română a textului Gestei, altfel ar fi fost prezent şi textul lui P. L.
Tonciulescu5, ca fiind ultimul în seria traducerilor acestui important izvor istoric.
Astfel ar fi putut menţiona în contextul stabilirii datei la care a fost scrisă Gesta şi
argumentaţia lui P.L. Tonciulescu, care atribuie scrierea cronicii în perioada lui
Bela I6. Menţionăm şi faptul că există o deosebire de păreri majoră în ceea ce
priveşte data la care a fost publicată pentru prima oară Gesta: Al. Madgearu spune
că ea a fost publicată în 1746 (p.19), în timp ce P.L. Tonciulescu afirmă că ea a fost
descoperită în 1746 în Biblioteca imperială din Viena, dar a fost publicată abia în
1765 de către Johannes Georgius Schwandtner în Scriptores rerum hungaricarum
veteres ac genuini, pars prima, Tyrnavia, vol. I, sub titlul Anonymi Belae regis
notarii Historia Hungarica7.
Analizând credibilitatea Gestei Al. Madgearu apreciază că izvorul este în mod
explicit tendenţios, adică propagandistic (am spune astăzi) (p.26), afirmaţie prin
care nu se îndepărtează, ba dimpotrivă, de sterilele dispute politizate şi politizante
ale istoriografiilor română şi maghiară, ce datează în principal de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Prin însăşi menirea ei Gesta, ca tip literar, indiferent de cine
este scrisă şi mai ales pentru cine, are rol propagandistic, de preamărire a faptelor
celor care au comandat scrierea, fără a avea neapărat un caracter conştient
tendenţios la adresa unui popor sau grup etnic. Faptul că notarul omite descrierea
unor episoade triste pentru dinastia arpadiană nu reprezintă altceva decât
respectarea unor tipicuri de redactare a gestelor medievale, fapt reliefat în alt
context chiar de Al. Madgearu (p.28).
Mai consistent şi de o importanţă mai mare este capitolul 1 al părţii a II-a
(pp.53-72), care tratează comparativ Gesta lui Anonymus cu Gesta lui Simon de
Keza şi cu Conica lui Nestor, în vederea elucidării unor pasaje ambigue cu referire
la identificarea populaţiei romanice în general şi a celei româneşti în particular.

5
P. L. Tonciulescu, Cronica Notarului Anonymus. Faptele ungurilor (traducerea de pe
fotocopia originalului din Viena), Bucureşti, 1996.
6
Ibid., p.6.
7
Ibid., p.3.

216
 Acta Terrae Septemcastrensis
Substanţa întregii lucrări este dată de partea a III-a, unde sunt tratate în trei
capitole problemele referitoare la istoria Transilvaniei în secolul al X-lea,
urmărindu-se în mod comparativ pasajele din Gesta lui Anonymus cu alte pasaje ce
fac referire la acest spaţiu din cronici mai târzii. Al. Madgearu, apreciază pe baza
analizei istorico-arheologice că, nu poate fi vorba de cucerirea Transilvaniei de
către Tuhutum ci de altă căpetenie maghiară şi anume de către Geula-Gyla cel
Bătrân bunicul lui Ştefan I (pp.131-132), deoarece în toponimia locală nu se
întâlneşte nici un nume care să derive din numele lui Tuhutum sau Horca. În acest
context el argumentează faptul că este imposibil ca acel Gylas, ce se creştinează la
Constantinopol şi îl cheamă la curtea s-a pe episcopul Hierotheus, să fie acelaşi cu
Gylas cel Tânăr, care este înfrânt de Ştefan I. Analiza toponimiei este completată cu
date arheologice, în special necropole vechi maghiare, de pe teritoriul Transilvaniei,
în vederea stabilirii cronologiei exacte a pătrunderii autorităţii maghiare în zona
centrală a Transilvaniei. Al. Madgearu consideră că a existat o singură cale de
pătrundere şi anume pe la Porţile Meseşului (p.156), fapt într-adevăr susţinut de
salba de necropole ce se situează între Biharea şi Alba-Iulia, datate în prima parte a
secolului al X-lea. Necropolele de pe valea Mureşului, dintre Alba-Iulia şi Arad se
datează mai ales în a doua parte a secolului al X-lea înspre cumpăna dintre milenii,
fiind legate probabil de întărirea controlului transportului sării pe apa Mureşului.
Remarcăm şi în acest context lipsa unei documentării amănunţite cu privire la
descoperirile arheologice databile în cursul secolului X, cum ar fi necropola de la
Orăştie–Dealul Pemilor X28, care se încadrează în cea de a doua fază, de tranziţie
către orizontul Bjelo Brdo I, fapt ce susţine, coroborat cu descoperirile de la Deva şi
Simeria, existenţă unei pătrunderi maghiare pe valea Mureşului databile în a doua
jumătate a secolului al X-lea. Aceste necropole aparţinând fazei de tranziţie de la
Honfoglalas (grupul Cluj) la Bjelo Brdo I sunt completate în ultimii ani de alte
descoperiri similare în bazinul mijlociu al Mureşului, cum ar fi necropola de la
Alba-Iulia, str. Brânduşei9, descoperiri ce vin să demonstreze mixajul cultural între
mediul maghiar timpuriu şi spaţiul slav apusean.
Discutând relaţia Moraviei cu Ungaria, Al. Madgearu consideră că Moravia
Mare nu controla zona saliferă a Transilvaniei deoarece dacă s-ar fi întâmplat acest
lucru Bulgaria nu ar fi putut introduce în 892 „embargoul” asupra sării exportate în
Moravia (p168), iar elementele de tip Köttlach prezente în Transilvania se explică,
în viziunea autorului, prin schimbul comercial intens între spaţiul transilvan şi cel
moravian. Afirmaţia este contrazisă de o alta: această dominaţie bulgară asupra
teritoriului dintre Dunăre şi Tisa este un fapt real… În 827, khaganul bulgar
Omurtag (814-831) a atacat Pannonia francă şi a cucerit ţinutul Srem, pe care
Bulgaria l-a păstrat şi după încheierea păcii din 832…(p.35), iar pe de altă parte
autorul admite prezenţa populaţiei vest-slave la Sălacea (177). Teritoriul dintre
Dunăre şi Tisa este cel atribuit ducelui Salan de către Gesta lui Anonymus şi Al.

8
Z. K. Pinter, S. A. Luca, Necropola medieval-timpurie de la Orăştie – Dealul Pemilor,
punct X2/1992-1993, în Corviniana, 1, 1995.
9
A. Dragotă, Brânda, , în Apulum,

217
 Acta Terrae Septemcastrensis
Madgearu apreciază ca veridice informaţiile Gestei cu privire la acest duce. Astfel,
noi considerăm că Bulgaria era în măsură să blocheze transportul de sare din
Transilvania, deoarece stăpânea sau deţinea sub influenţă teritoriile aflate la
confluenţa Mureşului cu Tisa, controlând astfel calea cea mai lesnicioasă de
transport. Folosirea Mureşului pentru a transporta sarea de către enclave moraviene
din Transilvania este susţinută şi de descoperirile arheologice de la Ciumbrud10, dar
mai ales de la Orăştie-Dealul Pemilor X811, unde a fost dezvelită o necropolă a
slavilor apuseni cu un inventar caracteristic grupului Ciumbrud. Însăşi cererea lui
Arnulf de Carinthia către bulgari demonstrează existenţa unui control moravian
asupra salinelor din Transilvania. Al. Madgearu consideră că descoperirile de tip
Ciumbrud aparţin unui grup din arealul de cultură bizantină. Având în vedere faptul
că descoperiri de acest tip au fost făcute în mai multe puncte de pe valea Mureşului
Mijlociu, pe baza afirmaţiilor lui Al. Madgearu, putem presupune că Transilvania se
afla sub o puternică influenţă bizantină în cursul secolului al IX-lea, sau având în
vedere faptul că suntem în plină epocă de ascensiune a puterii bulgare, atunci avem
de a face cu elemente bulgare. Ne pare curioasă această ipoteză având în vedere
lipsa materialului de tip Dridu B într-o cantitate mai mare care să justifice existenţa
unor comunităţi bulgare în centrul Transilvaniei. Dacă pentru sudul Transilvaniei
avem documentată influenţa bulgară, pentru nordul regiunii este aproape imposibil
de stabilit acest lucru şi tocmai aici avem atestate materiale de tip Köttlach şi
prezenţa unor grupuri de slavi vestici. Nu vedem de ce în cazul culturii Dridu B nu
putem face atribuiri etnice iar în cazul grupului Ciumbrud pe baza existenţei unor
analogii atât în Europa centrală cât şi în zona nord balcanică, atribuirea automată
este aceea în arealul bizantin. Al. Madgearu avansează chiar ideea existenţei unui
grup cultural aparte numit de el Alba-Iulia - Ciumbrud, datat în a doua jumătate a
secolului al IX-lea - prima jumătate a secolului al X-lea (p.192), din care fac parte
descoperirile de la Ciumbrud, Orăştie Dealul Pemilor X8, Blandiana A şi Alba Iulia
II.
Problema fortificaţiilor timpurii pe teritoriul Transilvaniei nu putea scăpa
analizei în contextul acestei lucrări şi Al. Madgearu se dovedeşte un fin analist al
datelor cunoscute, existând, totuşi, şi în acest capitol unele lipsuri în parcurgerea
bibliografiei recente12. Apreciem fina analiză asupra interpretării datelor cunoscute
despre fortificaţia de la Dăbâca şi concluzia după care aceasta nu poate data din
secolul al IX-lea şi dacă a aparţinut ducatului lui Gelu, atunci în nici un caz nu
poate fi identificată cu acel castru menţionat de Anonymus. În ceea ce priveşte
fortificaţiile de la Cluj-Mănăştur, Moigrad, Ortelec, Zalnoc, Şirioara, Cuzdrioara şi
Viile Tecii, Al. Madgearu le încadrează în sec. X, neexcluzând posibilitatea

10
A. Dankanits, I. Ferenczi, în MCA, 6, 1959, p.605-612; K. Horedt, Siebenbürgen in
Frühmittelalter, Bonn, 1986, pp.78-80.
11
Z. K. Pinter, N. Boroffka, în Apulum, , 2001, pp. ; S. A. Luca, Z. K. Pinter, Der
Böhmerberg bei Broos / Orăştie. Eine Archäologische Monographie, Sibiu, 2001, pp.98-
114
12
I. Stanciu, în ActaMP,

218
 Acta Terrae Septemcastrensis
existenţei lor anterior acestui secol, iar în ceea ce priveşte momentul distrugerii lor
se declară de acord cu anul 1068, anul confruntărilor violente între maghiari şi
pecenegi.
O problemă specială este cea a identificării cetăţii de reşedinţă a lui Gelu,
menţionată în Gesta lui Anonymus. Al. Madgearu, pornind de la ipoteze, care nu
sunt verificate prin săpături arheologice, preluând idei mai vechi, consideră că
cetatea de reşedinţă a lui Gelu este la Cluj, iar acel castrum Clusa ar putea refolosi
parţial fortificaţiile castrului roman care a existat înaintea constituirii municipiului
Napoca (în colţul de nord-vest al incintei municipale) (p.182). Considerăm că
argumentele sunt de ordin conjunctural şi, cel puţin la nivelul cercetărilor
arheologice actuale nimic nu ne permite să admitem ca veridică o astfel de ipoteză,
lucru de altfel subliniat chiar de către autor (p.184).
Al. Madgearu subliniază faptul că centrele salifere sunt catalizatoarele
constituirii centrelor de putere din Transilvania şi nu numai, acelaşi lucru
întâmplându-se şi la sud de Carpaţi, ca urmare a existenţei unor rute comerciale. În
acest context autorul apreciază faptul că arealul sud carpatic reprezintă din punct de
vedere cultural un melanj între elemente de cultură bizantine, bulgare şi slavo-
române, iar cultura Dridu B, care nu este răspândită pe tot teritoriul României, nu
poate fi atribuită etnic, fiind caracteristică zonei Dunării de Jos în secolele VIII-X
(p.190).
Românii în opera Notarului Anonim reprezintă un exemplu din ceea ce noua
istoriografie românească încearcă să producă prin debarasarea de anumite
comandamente politice şi balasturi ideologice. Cu toate scăpările, inerente unei
lucrări cu un astfel de subiect "fierbinte", cartea de faţă reprezintă un pas înainte în
vederea unei reaşezări a istoriei perioadei celei mai obscure din istoria spaţiului
transilvan.

Ioan Marian ŢIPLIC

219