Corista

Antresolul unei vile, o după-masă călduroasă. În partea stângă a scenei ,înspre adâncul ei,
(punctul de reper la care ne raportăm este din perspectiva publicului) se află ușa de la intrare. În
partea dreaptă, în față, la câțiva metri de rampă se află o ușă care dă în altă cameră. În mijloc, o masă
cu două scaune iar în partea stângă o canapea cu așternutul și pernele dezordonate. Haine bărbătești
aruncate pe unul dintre scaunele mesei. În partea dreaptă a scenei, o pianină peste care este așezată o
mică oglindă și câteva farduri și machiaje. În locul pianinei poate fi așezată o măsuță de toaletă cu
oglindă mare.
Pașa și Kolpakov sunt în scenă. Pașa purtând un halat de mătase, desculță, cu părul prins neglijent.
Kolpakov bea direct dintr-o sticlă de vin deși în fața lui, pe masă, stau două pahare. E în maiou și
lenjerie. Pașa, pe canapea, își face pedichiura sau își aruncă ochii pe un album mare cu poze lucioase
(o revistă de modă, o revistă de can-can).
Când Kolpakov se pregătește să îi toarne Pașei un pahar de vin, se aude soneria. O privește
nedumerit, când la Pașa, când la ușă.

PAȘA : (șoptind): Trebuie să fie sau poştaşul, sau prietena mea.

Fără nici o expresie, nici lent dar nici prea grăbit, Kolpakov își ia hainele, lasă paharul cu vin lângă
celălalt pahar și sticlă și iese pe ușa din dreapta, în altă cameră.
Pașa se ridică și deschide ușa. În spatele ei, o tânără îmbrăcată prea elegant și sobru pentru vârsta ei.
Pantofi cu toc scurt, fustă din material gros, cămașă, sacou și pălărie cu boruri scurte. În contrast cu
ținuta ei care inspiră control și autoritate, aceasta respiră greu, are ochii mari și tenul palid. Pare,
pentru câteva clipe, o victimă ce ar cere un ajutor. Înghite în sec de câteva ori ca și cum ar avea gura
uscată și își șterge fruntea ca și cum tocmai ar fi văzut în fața ei un accident groaznic.
PAȘA: (către tânără) Ce doriți?
Tânăra tace. Face un pas înainte privind în jur de parcă ar căuta ceva. Auzim aceeași respirație
greoaie, poate chiar un „unde e...unde e...” șoptit în cea mai mică nuanță posibilă. Pașa o privește
încurcată, în picioare. Se așază pe unul dintre scaune și își lasă câteva clipe chipul în mâini.
Privește apoi cele două pahare de pe masă și sticla de vin. Privește patul cu cearceaful șifonat.
Dă cu privirea de o șosetă a lui Kolpacov pierdută pe podea. Pașa observă acest lucru și se apleacă să
o ridice, să o ascundă.
În momentul în care Pașa este semi-îngenunchiată în fața Tinerei, cu mâna pe șosetă, Tânăra începe
să vorbească cu o siguranță nebănuită. Prima replică a Tinerei trebuie rostită ca și cum s-a
transformat brusc, din victimă, în prădător.
TÂNĂRA: Soțul meu...(pauză) e la dumneata?
Abia în acest moment, când, relaxată, Tânăra își dă jos pălăria, îi putem vedea ochii înroșiți de plâns.
Pașa pune șoseta în buzunarul halatului și se ridică închizându-și mai bine halatul pe corp. E ușor
jenată.
PAȘA: (șoptind, cu vocea tremurândă): Care soț?...(pauză lungă) Care soț?
TÂNĂRA: Soţul meu… Nikolai Petrovici Kolpakov.
PAȘA: Nu… nu, doamnă… Nu cunosc niciun soţ.
Tânăra își trece de câteva ori batista peste buzele palide. Își ține răsuflarea. Privește cele două pahare
și sticla de vin și îi scapă un surâs palid.
TÂNĂRA: (cu glas ferm, zâmbind): Zici că nu e aici?...nu știu cum, ciudat.
PAȘA: Nu... nu știu de cine vorbiți.
TÂNĂRA: (încet ca volum, dar cu sentimente foarte intense de dispreț): Scârboasă, ticăloasă,
mizerabilă ce eşti!…Da, da… eşti o scârboasă. Şi sunt cât se poate de fericită că pot, în
sfârşit, să ţi-o arunc în obraz!
Pașa, șocată, își lasă greutatea de pe un picior pe altul, îi întoarce spatele și își acoperă chipul cu
mâinile, își potrivește mai bine halatul pe corp încercând să își acopere goliciunile.
TÂNĂRA: (zâmbește, însă Pașa nu-i vede zâmbetul) Unde-i soţul meu? (pauză) De altfel, mi-e
totuna dacă e aici sau nu. (îi piere ușor zâmbetul pe măsură ce Pașa se întoarce spre ea) Trebuie
să-ţi spun că s-au descoperit în sarcina lui o serie de fraude… Îl caută… Vor să-l aresteze…
Iată ce ai făcut!
Tânăra se ridică și începe să se plimbe prin cameră. Începe să plângă.
TÂNĂRA: (plângând, cu ură) Chiar astăzi or să-l găsească şi or să-l aresteze. Şi eu ştiu cine
l-a împins la grozăvia asta! Ticăloasă, nemernică ce eşti! Creatură scârboasă, femeie
vândută! (Pașa începe să aranjeze cearceaful pe canapea, se preocupă cu orice ar putea să o ajute să
nu-i întâlnească privirea de foc a tinerei. ) Eu n-am nicio putere… ascultă, femeie pierdută ce
eşti!…(tânăra o oprește pe Pașa și o silește să ia loc pe scaun) Eu n-am nicio putere, dumneata
eşti mai tare decât mine, dar să ştii că are cine să ne apere, pe mine şi pe copiii mei!
Dumnezeu vede tot! El e drept! O să te pedepsească pentru fiecare lacrimă pe care o vărs,
pentru toate nopţile mele nedormite! Da, vine ea vremea să-ţi aduci aminte de vorbele
mele!
Pașa începe să plângă. Își șterge lacrimile și nasul cu mâneca halatului.
PAȘA: Dar eu nu știu nimic, doamnă!
TÂNĂRA: (strigând) Minţi! Ştiu tot! Te cunosc de mult! Ştiu că în luna din urmă venea la
dumneata în fiecare zi!
PAȘA: Aşa-i. Ei, şi? Ce-i cu asta? La mine vin mulţi, dar eu nu silesc pe nimeni… Fiecare e
liber să facă ce pofteşte.
TÂNĂRA: Ţi-am spus doar că s-au descoperit fraude! Bărbatul meu a delapidat de la
serviciu bani străini!… Pentru dumneata… pentru una ca dumneata a făcut el o crimă ca
asta! (Se așază pe celălalt scaun. Dă la o parte sticla de vin cu un gest ferm pentru a o vedea mai
bine, apoi spune cu hotărâre)
Ascultă, dumneata n-ai principii, dumneata nu trăieşti decât ca să faci rău, acesta doar e
rostul vieţii dumitale. Cu toate astea nu cred că ai căzut atât de jos încât să nu-ţi fi rămas
măcar un dram de omenie! Gândeşte-te că are nevastă şi copii… Dacă e condamnat şi trimis
la ocnă – şi eu, şi copiii rămânem muritori de foame… înţelege odată! Şi totuşi este un
mijloc care să-l scape şi pe el şi să ne scape şi pe noi de mizerie şi de ruşine: dacă depun
chiar astăzi nouă sute de ruble, îl lasă în pace. Numai nouă sute de ruble!
PAȘA: (printre plânsete, aproape incoerent) Care nouă sute de ruble? (încet) Eu… eu nu ştiu…
Eu n-am luat…
TÂNĂRA: Dar nu cer de la dumneata nouă sute de ruble… dumneata n-ai bani, de altfel
nici n-am nevoie de banii dumitale! (pauză) Altceva îţi cer… De obicei, unor femei ca
dumneata bărbaţii le fac daruri scumpe. (pauză) Dă-mi înapoi darurile pe care ţi le-a făcut
bărbatul meu!
PAȘA: (strigând cu hotărâre, sărind ca arsă, în picioare) Doamnă, dar le nu mi-a dat niciodată
nimic!
TÂNĂRA: Atunci, ce-a făcut cu banii? Că a cheltuit şi banii lui, şi pe ai mei, şi bani străini…
Ce-a făcut cu ei?… Ascultă, te rog! (se ridică, se apropie de ea, îi ia mâinile între ale ei. Devine
umilă) Mi-am pierdut capul şi ţi-am spus o mulţime de lucruri neplăcute, te rog să mă
ierţi… Dumneata mă urăşti, dar dacă totuşi ştii ce e aceea milă, încearcă să te pui în locul
meu! Te implor, dă-mi înapoi ce ai de la el!
PAȘA: (își trage mâinile, rece) Aş face-o cu plăcere, dar să mă bată Dumnezeu dacă mi-a dat
vreodată ceva! V-o spun cinstit! Adică nu, aveţi dreptate… mi-a adus o dată două
fleacuri… Dacă doriţi, uite, vi le dau…
Pașa trage unul din sertarele măsuței de toaletă și scoate de acolo o brățară ușoară de aur și un inel
subțire.
PAȘA: (îi întinde bijuteriile) Astea-s.
TÂNĂRA: (jignită) Ce înseamnă asta? strigă ea. Eu nu-ţi cer de pomană, îţi cer lucrurile
care nu sunt ale dumitale… lucrurile pe care, profitând de situaţia dumitale, le-ai stors de la
soţul meu… bărbatul acesta nenorocit, lipsit de voinţă… Joi, când te-am văzut cu el în port,
purtai brăţări şi broşe scumpe. N-o face cu mine pe mieluşelul nevinovat! Te întreb pentru
ultima oară: îmi dai bijuteriile, sau nu?
PAȘA: Ciudată mai sunteţi, pe cuvântul meu… Vă asigur că n-am văzut de la Nikolai
Petrovici al dumneavoastră decât brăţara şi inelul pe care vi le-am arătat. El nu-mi aducea
decât pateuri dulci.
TÂNĂRA: (începe să râdă) Pateuri dulci!… Acasă copiii n-aveau ce mânca şi el căra aici
pateuri dulci! Prin urmare, nu vrei să-mi dai înapoi bijuteriile?
Se reașază pe scaun. Cu privirea ațintită în gol, șoptește:
Ce să mă fac acum? Dacă nu găsesc nouă sute de ruble, suntem pierduţi şi el, şi eu, şi
copiii… Ce să fac cu ticăloasa asta? S-o ucid, sau să-i cad în genunchi?
Își duce batista la obraz și începe să plângă cu suspine.
Te rog! Doar dumneata l-ai nenorocit şi l-ai adus la sapă de lemn! Scapă-l, te rog… (cu
pauze apăsătoare) Dumitale poate că nu ţi-e milă de el – dar copiii… copiii… Ce vină au bieţii
copilaşi?…
Pașa vizualizează cele spuse de tânără și începe să plângă. Se așază și ea pe un scaun.
PAȘA: Ce pot să fac eu, doamnă? zise. Îmi spuneţi că sunt o mizerabilă şi că eu l-am adus
pe Nikolai Petrovici la sapă de lemn. Iar eu vă jur în faţa lui Dumnezeu cel drept că n-am
avut niciun folos de la el… Din tot corul nostru, numai Motia are un amant bogat; noi,
celelalte, îl tragem pe dracu de coadă. Nikolai Petrovici e un domn cult şi delicat… cum aş
fi putut să nu-l primesc? Noi nu putem să nu primim…
TÂNĂRA: Dar eu bijuteriile ţi le cer! Dă-mi bijuteriile! Nu vezi că plâng… Că mă
înjosesc?… Uite, dacă vrei, cad în genunchi în faţa dumitale! Poftim!
Tânăra cade în genunchi aproape de Pașa. Pașa se agită, își șterge ochii și deschide același sertar de
unde scoate mai multe bijuterii.
PAȘA: Bine, vi le dau! îi răspunse şi începu să se agite, ştergându-şi ochii. Poftim! Numai
că astea nu le am de la Nikolai Petrovici… le-am primit de la alţii… Cum binevoiţi… Luaţi-
le, dacă doriţi, numai să ştiţi că de la soţul dumneavoastră n-am avut niciodată vreun folos.
Luaţi-le şi îmbogăţiţi-vă! Iar dacă sunteţi soţia lui legitimă şi… de neam ales, atunci
păstraţi-l lângă dumneavoastră. Asta-i! Nu l-am chemat eu la mine, singur a venit…
TÂNĂRA: (printre lacrimi) Nu-s destule...Astea nu fac nici cinci sute de ruble!
Pașa se repede la sertar de unde mai scoate câteva bijuterii. După ce i le întinde, își desface brațele și
strigă:
PAȘA: Altceva nu mi-a mai rămas...N-aveți decât să-mi faceți și percheziție!
Tânăra oftează și adună tremurând toate bijuteriile în batistă.
Tăcere apăsătoare, lungă. Fără a saluta, fără a schița nici un gest către Pașa, tânăra iese.
Ușa din dreapta se deschide și intră Kolpakov palid și agitat.
PAȘA: (repezindu-l) Ce bijuterii mi-ai adus? se repezi Paşa la el. Când mi-ai adus, dacă-mi
dai voie să te-ntreb?
KOLPAKOV: Bijuterii?… Astea-s fleacuri! (pauză) Doamne! A plâns în faţa ta, s-a înjosit…
PAȘA: (strigând) Te-ntreb: ce bijuterii mi-ai adus?
KOLPAKOV: (Se așază pe canapea) Doamne, Dumnezeule! Ea, femeie cinstită, mândră,
curată… a fost gata să cadă în genunchi în faţa…(își pune capul în mâini, năucit) în faţa uneia
ca tine! Numai eu am adus-o aici! Numai eu sunt de vină!
Își trece nervos mâinile prin păr
Nu, niciodată n-o să mi-o iert! N-o să mi-o iert!
(Pașa se apropie de el și dă să îl îmbrățișeze însă el o respinge, strigă) Pleacă de lângă mine…
ticăloaso! Da, a fost gata să cadă în genunchi… şi în faţa cui? (O împinge și se ridică) În faţa
uneia ca tine, Doamne, Dumnezeule!
Kolpakov se îmbracă repede și iese. Pașa rămâne singură pe canapea și începe să plângă amarnic.