Universitatea „Al.I.

Cuza” Iaşi Disciplina: DINAMICA GEOCHIMICĂ A SCOARŢEI TERESTRE ŞI

Facultatea de Geografie şi Geologie A PEDOSFEREI. METODE DE DETERMINARE A ECOTOXICITĂŢII
Departamentul de Geografie An universitar: 2019 – 2020
Anul de studii: II / Semestrul I
Secţia: MADD
IV. DETERMINAREA DENSITĂŢII
IV.1. Principii teoretice
IV.2. Determinarea densităţii gazelor
IV.2-1. Estimarea densităţii gazelor prin calcul
IV.2-2. Determinarea densităţii gazelor prin metoda picnometrică
IV.3. Determinarea densităţii lichidelor
IV.3-1. Determinarea densităţii lichidelor prin metoda areometrică
IV.3-2. Determinarea densităţii lichidelor prin metoda picnometrică
IV.3-3. Determinarea densităţii lichidelor cu balanţa Mohr – Westphal
IV.4. Determinarea densităţii sustanţelor solide
IV.4-1. Determinarea densităţii substanţelor solide prin metoda picnometrică
IV.4-2. Determinarea densităţii substanţelor solide cu balanţa hidrostatică
IV.5. Lucrare practică: Determinarea concentraţiei unei soluţii din măsurători de
densitate
IV.6. Lucrare practică: Determinarea densităţii materialelor solide
Bibliografie generală
Curs Prof. univ. dr. Bulgariu Dumitru
Lucrări practice Prof. univ. dr. Bulgariu Dumitru
 IV. DETERMINAREA DENSITĂŢII

IV.1. Principii teoretice

Densitatea reprezintă o mărime care defineşte, în general, distribuţia spaţială a particulelor

materiale sau a fluxurilor (de electroni, radiaţie electromagnetică, linii de forţă a câmpurilor
magnetice etc.). Pentru cazul substanţelor, prin densitate se înţelege masa unităţii de volum:

m ; [kg/m3; kg/dm3; g/cm3] (1)
V
în care: m – masa [g; kg]; V – unitatea de volum [m 3; dm3; cm3]
Conform definiţiei, densitatea este o mărime absolută şi determinarea ei pentru un material
dat implică măsurarea masei (prin cântărire directă) şi a volumului (prin determinări directe sau
indirecte).
Densitatea relativă – este o mărime adimensională care defineşte densitatea unui material în
raport cu densitatea altui material de referinţă:
(i) pentru gaze – densitatea relativă se exprimă în raport cu densitatea aerului, a cărui
valoare, în funcţie de presiune şi temperatură, este:
P (2)
d aer  1,293  ; kg.m 3
1  3,67  10 3.T
în care: P – presiunea [atm.]; T – temperatura [oC].
(ii) pentru lichide şi solide – densitatea relativă se exprimă în raport cu densitatea apei, care
la 4oC are valoarea de 1 g.cm-3.
Observaţie. În unele lucrări de specialitatea, densitatea relativă se defineţe ca masa unităţii de
volum (sau masa specifică) raportată la masa specifică a apei distilate la 4oC şi convenţional,
densitatea relativă se notează cu „”. Există însă o serie de deosebiri între densitatea () şi
greutatea specifică (). Uneori valoarea numerică a acestora este identică, deşi unităţile fizice de
măsură sunt diferite (: g/cm3, iar : gf/cm3). Relaţia dintre greutatea specifică şi densitatea unui
material este următoarea:
   .g (3)
în care: g – acceleraţia gravitaţională.
În cazul granulelor solide poroase densitatea nu este o mărime univocă şi sunt necesare
precizări dacă această mărime se referă la densitatea reală, densitatea aparentă, densitatea
aparentă de volum sau densitatea în vrac.
Densitatea reală – reprezintă densitatea materialului poros propriu-zis din care se scade
volumul ocupat de pori. Determinarea acesteia se realizează de obicei prin metode de dislocare de
preferinţă a heliului (care are un diametru atomic efectiv de numai 0,2 nm şi poate pătrunde uşor
chiar şi în porii cu dimensiuni foarte mici). Erori importante la aplicarea acestei metode pot să apară
în cazurile când materialul solid conţine pori închişi la ambele capete.
Densitatea aparentă – se referă la o granulă singulară de material solid, al cărui volum este
definit de suprafaţa sa geometrică exterioară. Dacă se cunoaşte volumul de pori pe unitatea de
masă (Vp) şi densitatea reală a granulei (d R), se poate calcula densitatea aparentă (d A) cu relaţia:
1 1
Vp   (4-a)  dR 
1 (4-b)
dA dR 1
Vp 
dR
Densitatea aparentă de volum sau în vrac – se referă la densitatea unui număr mare,
reprezentativ de granule, cuprinse într-un volum V, cunoscut. Conform acestei definiţii, masa
materialului cuprinde, atât porii granulei, cât şi spaţiile libere dintre granule. Valoarea numerică a
densităţii aparente de volum depinde de împachetarea granulelor. Densitatea aparentă de volum
este un parametru arbitrar al materialului deoarece valoarea ei depinde de forma granulelor şi de
modul în care aceste granule sunt aranjate în volumul dat.

2
 În principiu, determnarea densităţii se bazează pe: (i) măsurarea masei unui volum cunoscut
de substanţă, sau (ii) măsurarea volumului ocupat de unitatea de masă de substanţă, sau (iii)
măsurarea atât a volumului, cât şi a masei substanţei studiate. Dintre aceste două mărimi care intră
în relaţia de calcul a densităţii (masa şi volumul – relaţia 16), masa nu este influenţată de
temperatură şi presiune, în timp ce volumul este influenţat semnificativ de temperatură, în cazul
lichidelor şi solidelor (prin dilatare) şi de presiune, în cazul gazelor.

IV.2. Determinarea densităţii gazelor

IV.2-1. Estimarea densităţii gazelor prin calcul

Dacă se consideră un gaz (de exemplu C0 2, N2, NH3 etc.) a cărui compoziţie este bine definită
şi a cărui masă moleculară este cunoscută, se poate utiliza pentru calculul densităţii, ecuaţia de
stare a gazelor ideale, scrisă sub forma:
m
pV  n.RT  RT (5)
M
în care: P – presiunea; V – volumul; T – temperatura; R – constanta generală a gazelor ideale; n –
numărul de moli din gazul considerat; m – masa gazului considerat; M – masa moleculară a gazului
considerat.
Pentru condiţii standard: T = 0oC şi p = 1 atm., din relaţia (4) rezultă:
 m  RT  (6)
M    
 V  p 
Deoarece:
m RT
  şi p = 1 atm.  M   (7)
V 1
Exprimând R în dm3.atm şi  în g.dm-3, rezultă:
M
M  22,414     (8)
22,414
Exemplu. Să se calculeze densitatea amoniacului la 0°C şi la 1 atm, ştiind că M NH 3  17,031
17,031
  0,7598 g / dm 3
22,414

IV.2-2. Determinarea experimentală a densităţii gazelor (metoda picnometrică)

Pentru determinările curente de densitate în cazul substanţelor gazoase se utilizează un

picnometru special – picnometrul Chancel [figura 1]. Metoda de
determinare a densităţii gazelor cu picnometrul Chancel (metoda
Dumas) este precisă însă necesită două pincometre. Picnometrul I
serveşte la analiza propriu-zisă (se umple cu gazul analizat), iar
picnometrul II serveşte drept contragreutate, fiind umplut cu aer.
Fiecare picnometru este prevăzut cu un dop gol (1) în care se
introduce, până aproape de fundul balonului, tubul (2) – acesta poate
fi întors astfel încât să fie adus în partea opusă tubului lateral (3).
Gazul de analizat se usucă în prealabil prin trecere printr-un tub
cu clorură de calciu anhidră (sau pentaoxid de fosfor). Gazul se
introduce în picnometrul I prin deschiderea robinetului (4). Prin rotirea Figura 1. Picnometrul
Chancel
dopului (1) se deschide şi ieşirea prin tuburile (2) şi (3). Tubul (3) se
leagă în continuare la robinetul (4) al picnometrului II; se umple astfel şi al doilea picnometrul cu
gaz uscat (tubul 3 la picnometrul II se lasă la început deschis pentru evacuarea completă a aerului).
Se închid robinetele (4) la ambele picnometre şi tubul (3) de la picnometrul II, reţinându-se astfel în
ambele picnometre gazul de analizat. Se lasă apoi ambele picnometre timp de 30 minute să ajungă
la temperatura camerei, după care se deschide 30 secunde robinetul etanş al picnometrului I,

3
robinetul (4) şi tubul (3). Se cântăreşte picnometrul I, se notează presiunea barometrică şi
temperatura camerei.
Densitatea gazului se calculează cu relaţia:
m  m1
  1 (9)
V
în care: m – masa picnometrului I umplut cu gaz la temperatura camerei [g]; m 1 – masa
picnometrului plin cu aer (în aceleaşi condiţii) [g]; V – volumul picnometrului [cm3]; 1 – densitatea
aerului [g / cm3].

IV.3. Determinarea densităţii lichidelor

Metodele uzuale de determinare a densităţii substanţelor lichide:

(i) metoda cu plutitori liberi (metoda areometrică);
(ii) metoda cu picnometrul (metoda picnometrică);
(iii) metoda cu balanţa hidrostatică.

IV.3-1. Determinarea densităţii lichidelor prin metoda areometrică

Plutitorul liber (areometrul) este confecţionat din sticlă în forma

prezentată în figura 2. La partea inferioară se introduc bile de plumb sau
mercur datorită cărora îşi menţine o poziţie verticală, atunci cînd este
introdus într-un lichid. Zona superioară a aerometrului este prevăzută cu o
scară etalonată direct în g/cm3.
Tehnica de lucru. Lichidul căruia urmează să i se determine
densitatea se pune într-un cilindru de sticlă (pentru a fi transparent), în care
se introduce plutitorul ţinîndu-l atent, până cînd începe să plutească liber
fără să atingă pereţii cilindrului. In momentul în care areometrul nu mai
oscilează în plan vertical se citeşte diviziunea tangentă la suprafaţa
lichidului care indică direct densitatea lichidului analizat. Pentru o precizie Figura 2. Areometru
mai bună a determinărilor se repetă determinările de trei-patru ori. Unele
areometre au montate şi termometre pentru a se putea face şi corecţia în funcţie de temperatură
(termoareometre).

IV.3-2. Determinarea densităţii lichidelor prin metoda picnometrică

Metoda de determinare a densităţii lichidelor cu picnometrul constă în determinarea masei unui

volum exact de lichid, prin cântărire. Picnornetrele sînt vase de sticlă cu capacităţi variabile cuprinse
între 1 şi 100 cm3 etalonate la 20 sau 25 °C. Ele se închid cu ajutorul unor dopuri rodate prevăzute
cu cîte o capilară prin care iese lichidul care depăşeşte volumul pentru care au fost etalonate.
Ultimele tipuri de picnometre sînt prevăzute şi cu termometru [figura 3].
Tehnica de lucru. Se spală picnometrul cantitativ şi apoi se usucă într-un curent de aer cald
sau în etuvă. După uscare se ţine picnometrul în exsicator 20—30 min şi apoi se cîntăreşte la
balanţa analitică. Se notează masa picnometrului gol cu m 1, după aceea se umple cu lichidul de
analizat exact până în momentul în care excesul iese prin capilara cu care este prevăzut dopul
picnometrului. Surplusul de lichid este şters atent cu ajutorul unei hîrtii de filtru fără să rămînă
scame din aceasta pe peretele picnometrului. Se cîntăreşte din nou picnometrul cu lichid şi se
notează masa determinată cu m2.
Densitatea lichidului analizat se calculează folosind relaţia :
m2  m1
 lichid  (10)
V
în care: m1 – masa picnometrului gol [g]; m2 – masa picnometrului plin[g]; V – volumul [mL] pentru
care a fost etalonat picnometrul (este gravat pe sticla picnometrului).
Dacă se lucrează cu picnometrul la altă temperatură decât cea înscrisă pe el, pentru a efectua
corecţia de volum se umple cu apă distilată, se cîntăreşte a treia oară la balanţa analitică, notând
4
masa picnometrului cu apă distilată cu m 3. Raportul (m3 – m1) / ρ al apei permite calculul extact al
volumului la temperatura de lucru. ρ este densitatea apei la temperatura de lucru, care se citeşte pe
termometrul montat în dopul picnometrului. Relaţia (25) devine:
m2  m1
 lichid    apa (11)
m3  m1
Valoarea densităţii apei la temperatura la care se efectuează determinarea se ia din tabele.

Figura 3. Picnometre pentru lichide şi semisolide: (1) picnometru simplu; (2) şi (3) picnometre cu termometru;
(4) picnometru pentru semisolide.

IV.3-3. Determinarea densităţii lichidelor cu balanţa Mohr - Westphal

Principiul de funcţionare al balanţei Mohr – Westphal (balanţa hidrostatică) este acelaşi ca al

unei balanţe obişnuite, deosebirile dintre ele fiind de natură constructivă. De asemenea, se
deosebesc şi prin scopurile în care sînt folosite: balanţele obişnuite sînt folosite pentru determinarea
maselor ca atare, iar balanţele hidrostatice pentru determinarea densităţii relative a lichidelor şi
solidelor.
Din punct de vedere constructiv, o balanţă obişnuită are braţele egale, în timp ce balanţa Mohr
– Westphal [figura 4] are braţul din dreapta mai scurt decât braţul din stânga. Braţul stâng este
prevăzut şi cu un cârlig de care se suspendă corpul care trebuie cântărit.
Tehnica de lucru. În scopul determinării densităţii unui lichid se suspendă un corp solid
(acesta trebuie să fie ales astfel încât să nu interacţioneze nici cu apa şi nici cu lichidul de analizat)
de cârligul braţului drept al balanţei cu ajutorul unui fir confecţionat din fibre chimice şi i se
determină masa în aer care se notează cu m 1. După aceasta se scufundă corpul suspendat, într-un
pahar cilindric cu apă distilată, iar masa corpului scufundat se notează cu m2. Din diferenţa m 1 - m2
se află „pierderea” de masă a corpului suspendat determinată de forţa arhimedică. Aceasta este
numeric egală cu volumul corpului scufundat, exprimat în cm 3, considerând că masele m1 şi m2 sunt
măsurate în grame.
Se blochează balanţa, se scoate corpul scufundat din apă şi se înlocuieşte apa din pahar cu
lichidul de analizat. După ce se şterge corpul suspendat cu hîrtie de filtru, se introduce în lichidul de
cercetat, se deschide balanţa şi se restabileşte din nou echilibrul acesteia. Noua masă (a aceluiaşi
corp) se notează cu m 3. Pentru restabilirea echilibrului balanţei se scot sau se adaugă călăreţi (3 –
figura 9). Călăreţii sunt de patru mărimi: 1,00; 0,10; 0,01 şi 0,001 g. În calcul se va ţine cont de
poziţia călăreţilor pe braţul balanţei – se înmulţeşte valoarea acestuia cu fracţiunea zecimală a
diviziunii. Exemplu: călăreţul de ordinul II (0,1 g) aşezat la diviziunea 3 va avea valoarea 0,1 x 0,3
= 0,03.
Pentru cazul cînd determinările se efectuează la o temperatură apropiată de 4°C, densitatea
lichidului studiat se află cu ajutorul relaţiei:
m1  m3
 lichid  (12)
m1  m2
Dacă temperatura de lucru este mult diferită de 4°C este necesar să se ţină seama de
densitatea apei la temperatura respectivă. Astfel, relaţia (11) devine:
m1  m3
 lichid   a (13)
m1  m2
în care: ρa - densitatea apei corespunzătoare temperaturii la care se efectuează determinarea.
5
 Figura 4. Schema de principiu a
balanţei Mohr - Westphal

IV.4. Determinarea densităţii substanţelor solide

Metodele curente:
(i) metoda picnometrică;
(ii) metoda cu balanţa hidrostatică.

IV.4-1. Determinarea densităţii solidelor prin metoda picnometrică

Metoda picnometrică se aplică uzual pentru substanţele solide insolubile în apă. Dacă
substanţa căreia trebuie să i se determine densitatea este solubilă în apă, se foloseşte un alt lichid în
care substanţa analizată nu este solubilă.
Tehnica de lucru. Se umple mai întâi picnometrul (figura 3) cu apă distilată şi se şterge cu o
hârtie de filtru excesul de apă care a ieşit prin capilara practicată în dopul picnometrului. Se
cântăreşte la balanţa analitică picnometrul umplut cu apă distilată şi se notează masa cu m 1. Se
închide balanţa şi se adaugă pe platanul acesteia (alături de picnometrul plin cu apă distilată) o
anumită cantitate din substanţa de cercetat introdusă într-o fiolă de cântărire a cărei tară este
cunoscută. Cântărind din nou şi scăzând tara fiolei de cântărire se obţine suma maselor
picnometrului şi substanţei solide, care se notează cu m 2. Din diferenţa m2 – m1 se află masa
substanţei luată în analiză. Se ia picnometrul şi fiola cu substanţă de pe platanul balanţei şi se
introduce substanţa solidă în picnometru cu multă atenţie pentru a nu se produce pierderi. Apa
dezlocuită va ieşi afară. Urmărind să nu rămînă bule de aer (în acest scop picnometrul se loveşte
uşor cu degetul) se aşază dopul şi se şterge apa prelinsă pe pereţii exteriori ai picnometrului. După
aceasta se cântăreşte din nou la balanţa analitică, obţinându-se masa picnometrului cu apă şi
substanţa solidă introdusă, fără apa dezlocuită, care se notează cu m 3. Efectuându-se diferenţa m2 –
m3 se obţine masa apei distilate dezlocuite, respectiv volumul substanţei solide.
Deci, rezultă că densitatea substanţei solide se poate calcula cu ajutorul relaţiei următoare:
m m2  m1
  ; g / cm3 (14)
V m 2  m3
Dacă determinarea se efectuează la altă temperatură decât cea la care a fost etalonat
picnometrul şi care este înscrisă pe peretele lui trebuie să se facă obligatoriu corecţia de volum.
Dacă că se lucrează cu alt lichid decât apa distilată, este necesar să se cunoască densitatea
exactă a acestui lichid pentru ca din raportul (m 2 – m3) / ρ’ (ρ’ – densitatea lichidului) să se afle
volumul substanţei solide introduse în picnometru. În aceste condiţii, relaţia (13) devine:
m2  m1
  ' ; g / cm3 (15)
m 2  m3

IV.4-2. Determinarea densităţii solidelor cu balanţa hidrostatică

Balanţa hidrostatică folosită pentru determinarea densităţii substanţelor solide este aceeaşi cu
cea care se foloseşte în cazul lichidelor (figura 4). Se determină masa corpului de cercetat suspendat

6
în aer şi se notează cu m1. După aceea se scufundă corpul în apa distilată (substanţa introdusă în
apă nu trebuie să se dizolve sau să reacţioneze chimic cu apa) şi se determină masa m 2. Diferenţa
m1 – m2 corespunde masei de apă dezlocuite şi cum masa unităţii de volum este egală cu unitatea
pentru apa distilată, această diferenţă exprimată în grame este numeric egală cu volumul corpului
cântărit exprimat în cm3.

IV.5. Determinarea concentraţiei unei soluţii din măsurători de densitate

Aparatura şi materiale
Picnometru. Sare anorganică – pentru aplicaţiile de laborator se pot utiliza oricare dintre
sărurile obişnuite care au o solubilitate molară acceptabilă la temperatura camerei. Flacoane cotate
de 250 cm3 şi de 25 cm3. Sticlă de ceas. Pisetă cu apă distilată. Pâlnie de filtrare. Balanţă analitică.
Pipete gradate de 5 cm3, 10 cm3 şi 25 cm3. Cilindru gradat de 25 cm3. Micropipete Pasteur din sticlă.
Acetonă. Apă bidistilată.
Strategia de lucru:
(1) Se prepară 250 mL de soluţie 0,5 – 1,0 M a unei sări anorganice.
Modul de lucru:
(i) se calculează cantitatea de substanţă necesară pentru prepararea a 250 mL soluţi de
concentraţie 0,5–1,00 M;
(ii) se cântăreşte la balanţa analitică, pe sticlă de ceas, cantitatea de substanţă necesară;
(iii) se aduce substanţa cântărită, fără pierderi, în flaconul cotat de 250 mL, se dizolvă şi se
aduce la semn cu apă distilată.
(2) Se prepară o serie de soluţii etalon prin diluţia cu apă bidistilată la flacon cotat de 25 cm3 a unor
volume bine precizate din soluţia stoc de concentraţie 1 M (volumele de soluţie concentrată
necesare diluţiei şi concentraţiile soluţiilor etalon sunt date în tabelul 1); aceste soluţii se vor
utiliza pentru trasarea curbei de etalonare.
(3) Se determină densitatea pentru fiecare dintre soluţiile de etalonare – metoda picnometrică –
modul de lucru a fost prezentat în secţiunea V.3-2; rezultatele obţinute se înregistrează sub
forma indicată în tabelul 1; pentru fiecare soluţie se vor efectua minim trei determinări de
densitate, ulterior în calcul luând-se media aritmetică a celor trei determinări.

Tabelul 1. Modul de preparare a soluţiilor pentru trasarea curbei de etalonare şi înregistrarea datelor
experimentale la determinarea concentraţiei unei soluţii din determinări de densitate.
Substanţa utilizată: Solubilitatea (20oC):
Masa moleculară: [g] / 250 mL =
Vsoluţie stoc; mL 0,00 2,50 5,00 7,50 10 12 15 18 20 25
Cetalon [moli / L]
Cetalon [Eg / L]
Cetalon [g / mL]
ρ1
Densitatea ρ2
absolută ρ3

Ecuaţia dreptei de etalonare:
Proba necunoscută ρ1 Concentraţia probei necunoscute
ρ2
ρ3


(4) Se trasează curba de etalonare, adică dependenţa grafică dintre concentraţiile soluţiilor de
etalonare şi densităţile corespunzătoare (valorile medii !).
(5) Se determină densitatea pentru proba necunoscută (se fac minim trei determinări, ulterior
utilizându-se media lor aritmetică).
(6) Se determină concentraţia probei necunoscute prin:
(a) interpolarea grafică a valorii densităţii determinată experimental pentru proba necunoscută
(media aritmetică a determinărilor !) – se utilizează curba de etalonare;
7
 (b) metoda analitică – se înlocuieşte valoarea densităţii determinată experimental pentru proba
necunoscută în ecuaţia dreptei de dependenţă dintre densitate şi concentraţia soluţiilor etalon:
  a.C[ moli / L]  b (16)
în care: a – panta dreptei de etalonare; b – interceptul cu ordonata a dreptei de etalonare.

IV.6. Determinarea densităţii materialelor solide

Aparatura şi materiale
Balanţă analitică. Lichid de imersie pentru proba solidă (apă distilată sau glicerină). Dispozitiv
de cântărire a probei de analizat. Pensetă. Hârtie de filtru calitativă.
Pentru aplicaţia practică se vor utiliza eşantioane de roci şi minerale. Înainte de începerea
determinărilor experimentale eşantioanele se spală foarte bine cu apă distiliată şi apoi se usucă în
etuvă la 100oC. Este recomandat ca eşantioanele să fie manipulate cu o pensetă şi nu cu mâna
liberă.
Modul de lucru:
1. Se cântăreşte la balanţa analitică eşantionul de material solid în aer (pe talerul superior al
dispozitivului de cântărire) – masa determinată se notează cu m1 [g].
2. Se cântăreşte la balanţa analitică eşantionul de material solid imersat în apă distilată (pe talerul
inferior al dispozitivului de cântărire – masa determinată se notează cu m2 [g].
3. Se calculează densitatea materialului solid analizat. Pentru aceasta se ţine cont că diferenţa m1 –
m2 corespunde masei de apă dezlocuite şi cum masa unităţii de volum este egală cu unitatea
pentru apa distilată, această diferenţă exprimată în grame este numeric egală cu volumul corpului
cântărit exprimat în cm3. Ca urmare:
m1
 solid  ; g / cm3 (17)
m1  m2

Bibliografie generală

Becker H. (coord.) et al. (1980). Organicum. Chimie organică practică. Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Bulgariu D., Gavriloaiei T. (1996). Practicum de chimie. Partea I: Analiza calitativă anorganică.
Ed. Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi.
Damian N., Butuceanu E., Demetrescu I., Jurconi E., Popescu B. (1980). Aplicaţii şi probleme
de chimie generală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Davies E.J. (coord.) (1983). Chimie: exerimente şi principii. Manual de laborator. Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Găburici M., Bâlbă D., Dulman V. (1978). Analiza calitativă. Indreptar de laborator. I.P. Iaşi,
Facultatea de Tehnologie Chimică (litografie).
Kekedy L. (1982). Chimie analitică calitativă. Ed. Scrisul Românesc, Craiova.
Luca C., Magearu V., Nedea M.E., Nedea C. (1978). Tehnici de laborator în chimie. Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Ripan R., Popper E., Liteanu C. (1963). Chimie analitică calitativă. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Roşca I., Rotaru V., Apostolosecu M., Ştefancu E. (1976). Îndrumar de lucrări practice de
chimie anorganică. I.P. Iaşi, Facultatea de Tehnologie Chimică.
Macarovici C. (1963). Caiet de lucrări practice de chimie anorganică. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Negoiu D. (1972). Tratat de chimie anorganică (vol. 1). Ed. Tehnică, Bucureşti.
Neniţescu C.D. (1985). Chimie generală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
* * * Enciclopedia de chimie (vol. 1-6). Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.