C2- Elemente de psihologia învăţării

 delimitări conceptuale – învăţarea umană, învăţare şcolară;

 caracteristicile învăţării;
 conţinutul învăţării;
 forme ale învăţării;
 mecanismele neurodinamice ale învăţării

Învăţarea umană poate fi definită ca un proces evolutiv de esenţă informativă şi formativă, care
constă în:
 dobândirea experienţei de viaţă într-o manieră activă şi explorativă;
 realizarea unor modificări selective şi sistematice ale conduitei într-o direcţie
determinată;
 ameliorarea şi perfecţionarea controlată şi continuă a conduitei, sub influenţa mediului şi
educaţiei.
Învăţarea, indiferent de vârstă sau de contextul în care se produce prezintă următoarele
caracteristici:
 este un proces individual, o formă de activitate proprie individului care implică, în mod
obligatoriu, participarea activă a individului;
 este un proces perfectibil;
 este o abordare activă şi exploratorie a mediului, permiţând dirijarea, modelarea şi
optimizarea mediului.
 este un produs cantitativ și calitativ al cunoașterii sistematice, formale și nonformale ;
 este un proces de achiziție de fapte, abilități și metode care pot fi utilizate potrivit
necesităților și contextelor ;
 este o activitate de realizare a unor seturi noi de semnificații și sensuri ;
 este o capacitate superioară de înțelegere, interpretare și reinterpretare a realității percepute
și procesate în moduri care variază cu personalitatea celui care învață;
 este un comportament, produs și/sau proces.
Fiinţa umană se află în permanentă interacţiune cu ambianţa socială şi materială, cu semenii, cu
mediul, cu situaţiile pe care le stăpâneşte, provoacă, anticipează, rezolvă, precum şi cu sine
însuşi în autoconducere, autoinstruire şi autoeducaţie. In timp ce pedagogia priveşte învăţarea
mai ales ca proces dirijat şi desfăşurat în şcoală pentru generaţia în formare, psihologia o
abordează ca manifestare psiho-comportamentală, atât la animale cat şi la om, scoţând în
relief legităţile ei cele mai generale, dar şi cele particulare, întâlnite în procesul formării
continue. Cei mai mulţi specialişti în psihologia învăţării sunt de acord că, în accepţiunea ei cea
mai largă, învăţarea reprezintă dobândirea de către individ a unor noi forme de
comportament, ca urmare a repetării situaţiilor sau a exersării. Deci, învăţarea este
procesul prin care se alcătuieşte, se schimbă, evoluează programarea comportamentală a
organismelor în decursul dezvoltării individuale; învăţarea permite ca, pe o anumită bază
ereditară, să se constituie noi mecanisme de adaptare ale individului, de a dobandi noi informaţii
şi operaţii, de a stabili noi tipuri de interacţiune cu ambianţă. Multe din activităţi sunt considerate
ca ilustrând invăţarea: însuşirea unui vocabular, memorarea unui poem sau învăţarea scrisului.
Alte activităţi nu apar, însă, la prima vedere ca rezultat al învăţării: însuşirea unor prejudecăţi sau
preferinţe, unele atitudini sociale, idealuri sau diversele deprinderi necesare în relaţiile cu
semenii.
Toate organismele cunosc un proces de creştere, de implinire a funcţiilor, de maturizare;
acestea, desigur, influenţează comportamentul, cel puţin pentru faptul că şi sistemul nervos se
maturizează. Prin maturizare, in diverse etape, apar diferite posibilităţi de evoluţie
comportamentală; dar maturizarea este condiţionată nu numai de ereditate, ci şi de învăţare. De
exemplu, fără o primă maturizare motorie nu este posibil mersul, dar prin exersarea acestuia se
accelerează maturizarea funcţională a aparatului osteomuscular. Dacă animalele nu depind de
învăţare în definirea lor ca reprezentante ale unei specii, pentru formarea personalităţii umane,
decisive sunt existenţa socială şi culturalizarea realizate prin invăţare, atat spontan cat şi dirijat.
Particularităţile învăţării la om sunt determinate de faptul că el trăieşte şi se dezvoltă în societate,
că experienţa individuală pe care o dobandeşte este şi trebuie să fie în concordanţă cu mediul
social. Echipamentul nativ al individului este destul de redus in raport cu achiziţiile din timpul
vieţii. La animal aceste achiziţii sunt ancorate în prezent, în timp ce la om ele provin şi din
trecut, din practica socială, ceea ce face ca fiecare generaţie să urce cu o treaptă in cunoaşterea şi
stăpanirea realităţii. Omul îşi însuşeşte aceste date ale experienţei sociale prin intermediul
comunicării verbale, ceea ce face ca această experienţă să devină un bun personal, o achiziţie a
individului.
Din punct de vedere psihologic, învăţarea este modalitatea de asimilare a cunoştinţelor şi de
formare intelectuală, emoţională şi voliţională, de elaborare a deprinderilor, a conştiinţei şi
comportamentului social.
Învăţarea poate fi analizată :
 ca rezultat, în cazul în care ea se exprimă în termeni de cunoștinţe, priceperi,
deprinderi, obişnuinte, familiarizare, aclimatizare, adaptare etc;
 ca proces, în care caz referirea se face, mai ales, la mecanismele care-l condiţionează şi la
depăşirea însăşi a fenomenului, exprimat în termeni de însuşire, asimilare, modificare,
restructurare, întărire, etc;
 ca acţiune operaţională dirijată pedagogic sau independentă, individuală sau colectivă,
în care termenii sunt predare, instruire, exersare, autoinstruire, verificare,
examinare, putându-le asocia tehnicile şi metodele adecvate materialului de învăţat şi
subiectului care învaţă.
Învăţarea şcolară este definită de profesorul Neacșu I.astfel : ,,O activitate cu valoare psihologica
si pedagogica, condusa si evaluata in mod direct sau indirect de educator, care consta in insusirea,
transformarea, acomodarea, ameliorarea, reconstructia, fixarea si reproducerea constienta,
progresiva, voluntara si relativ interdependenta a cunostintelor, priceperilor, deprinderilor si
atitudinilor ". (1999, p. 24).

Învăţarea şcolară

 procesul de achiziţie mnezică, asimilare activă de informaţii, formarea de operaţii

intelectuale, deprinderi motorii şi atitudini
 de construire, elaborare de sensuri, asimilare de cunostinte, schimbare (transformare)
intentionata, pozitiva si pe termen lung a comportamentului elevului, a personalitatii
acestuia.
  este conditionată de o trăire a unei experiențe organizate, saturată de
semnificații pedagogice, experiență teoretică și practică, în același timp, modificările
putându-se constata în plan cognitiv, afectiv-atitudinal, acțional.
 este desfășurată în cadru instituționalizat, de catre agenții umani, în condiții concrete, cu o
relaționare pe verticală și pe orizontală;
 este un proces dirijat din exterior, ce tinde sa devină autodirijat;
 este un demers conștient, organizat dupa o concepție clară (planuri, programe), având
finalități și o desfasurare secvențială, graduală;
 are caracter formativ și informativ;
 depinde de motivație;
 are resurse, conținut, modalități de organizare (prin strategii, metode, procedee, tehnici)
specifice;
 necesită timp (alocat, necesar, planificat, consumat);
 respectă norme psihopedagogice;
 utilizează criterii de evaluare și posibilitati de feedback .

Învăţarea şcolară se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat şi este concepută, anticipată şi

proiectată după planuri, programe şi manuale, astfel încât să decurgă în direcţia dorită. Având ca
obiectiv general asimilarea sistematică a culturii prin studierea obiectelor de învâţământ,
învăţarea şcolară este controlată, dirijată şi evaluată de către profesori şi are tendinţa de a deveni,
pe măsură ce individul (elevul) evoluează, auto-controlată, auto-dirijată şi auto-evaluată.
Caracteristici principale:
− este secvenţială, în sensul că presupune trecerea prin mai multe secvenţe sau faze;
− este graduală, în sensul că presupune parcurgerea unor sarcini didactice cu grade diferite de
dificultate;
− este relaţională, în sensul că se desfăşoară în contextul relaţiei de comunicare dintre profesor şi
elev.
Considerând o secvenţă tipică de învăţare şcolară se analizează două laturi:

 aspectul motivaţional al învăţării (de ce învaţă elevul)

 aspectul procesual al învăţării (cum învaţă elevul)
Între aceste două laturi există o unitate indisolubilă.

Conţinutul învăţării va căpăta fie o desfăşurare concentrică, fie una în spirală, reluarea
cunoştinţelor la diferite niveluri. El nu trebuie neapărat să urmeze drumul de la inferior la
superior, ci poate să înceapă de la superior şi complex, cum ar fi rezolvarea de
probleme.Structura cunoştinţelor este plasata de Bruner în contextul unor activităţi de
continuitate şi integrabilitate. De aici se deduce importanţa înţelegerii structurii fundamentale a
obiectului, dezvoltarea atitudinilor favorabile faţă de învăţătură, formularea capacităţii de a
descoperi, adaptarea cunoştinţelor fundamentale la interesele şi capacităţile copiilor.
În funcţie de conţinutul învăţării, adică de ceea ce se învaţă, deosebim:
 învăţarea senzorio-motorie (învăţarea deprinderilor),
 învăţarea cognitivă (învăţarea noţiunilor),
 învăţarea afectivă (învăţarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor)
 învăţarea conduitei moral-civice.
Forme ale învăţării
J. Linhart distinge intre invăţarea directă, intenţională, in care sarcina de invăţare joacă un rol
important, şi invăţarea indirectă, spontană, nonintenţională, in care individul nu caută in mod
direct să inveţe.
Prin aplicarea unor criterii de conţinut, au fost identificate următoarele tipuri de invăţare (c/. M.
Golu, 2000, pp. 525-526):
 habituarea sau invăţarea prin obişnuire, care se manifestă fie in cadrul adaptării
senzoriale, fie in plan psihoafectiv, ca atenuare sau estompare treptată a efectului iniţial al
unui stimul, ca urmare a prelungirii in timp a acţiunii lui sau a creşterii frecvenţei lui in
campul nostru perceptiv;
 învăţarea prin condiţionare de tip clasic (pavlovian), care se realizează fie in planul
primului system de semnalizare (legătură temporară intre stimuli fizici), fie in planul
celui de-al doilea sistem de semnalizare (legătură intre stimuli fizici concreţi şi
denumirile lor verbale, aşa cum se intamplă in formarea conceptelor sau in invăţarea
discriminatorie a formelor, sau legătură intre doi stimuli verbali in baza căreia se stabilesc
raporturi semantice intre cuvinte);
 învăţarea prin condiţionare instrumentală (de tip skinnerian), care constă in
stabilirea unei legături adaptative intre secvenţele comportamentale şi elementele situaţiei
externe potrivit distribuţiei intăririlor (recompensă sau pedeapsă);
 învăţarea perceptivă, importantă atat sub aspect cognitiv, ea fiind implicată în însuşirea
sistemelor de semne, simboluri şi forme care se utilizează in diferitele ştiinţe, cât şi
comportamental, prin identificarea şi interpretarea stimulilor şi codurilor figurale prin
prisma stărilor de necesitate şi a sarcinilor de reglare aflate in faţa subiectului;
 învăţarea motorie, care se concretizează in articularea mişcărilor simple, singulare, in
sisteme funcţionale unitare integrate, fie cu valoare instrumentală, subordonate rezolvării
unor sarcini de muncă, fie cu valoare finalistă in sine, cum este cazul sistemelor motorii
din activitatea sportivă şi din balet;
 învăţarea verbală, care, pe de o parte, inlesneşte formarea şi imbogăţirea in timp a
vocabularului intern, iar pe de altă parte, asigură dezvăluirea şi fixarea legăturilor
semantice şi sintactice intre cuvinte.
Luand ca punct de plecare variabilitatea condiţiilor invăţării, Robert Gagne distinge tot atatea
forme sau tipuri de invăţare. Aceste tipuri de invăţare sunt plasate de psihologul invocat intr-o
ordine ierarhică. Un tip de invăţare situat la un nivel superior este, prin natura sa, mai complex şi
se bazează pe cele inferioare. Ierarhia tipurilor de învăţare implică faptul că achiziţia unei
capacităţi de nivel superior este condiţionată de achiziţia capacităţilor situate pe trepte inferioare.
De aceea, afirmă autorul, „un elev este pregătit să inveţe ceva nou in momentul in care
stăpaneşte condiţiile prealabile, cu alte cuvinte, in momentul in care şi-a insuşit, prin invăţarea
anterioară, capacităţile necesare pasului următor" (Gagne, 1975, p. 30).
Cele 8 tipuri de învăţare identificate de Gagne sunt:
1) învăţarea de semnale, prin care se are in vedere clasicul reflex condiţionat al lui Pavlov. O
caracteristică importantă este aceea că individul invaţă să dea un răspuns general, difuz, la un
semnal. Aceasta este o invăţare involuntară, direct legată de emoţiile şi nevoile vitale primare.
invăţarea de soneria ceasului deşteptător, la clopoţelul de la şcoală etc. invăţarea de semnale este
folosită uneori de profesor pentru a crea o stare de atenţie la elevi. Un profesor poate folosi in
mod deliberat bătaia din palme, de exemplu, ca semnal pentru a-i face atenţi pe elevi.
2) învăţarea stimul-răspuns, ce corespunde condiţionării operante a lui Skinner. Ea se
diferenţiază de forma precedentă prin faptul că subiectul este capabil de a discerne şi de a da un
răspuns specific la un stimul determinat. in loc de a avea o reacţie generală emoţională, individul
poate realiza o acţiune delimitată cu precizie, invăţarea S-R este implicată în învăţarea actelor
motrice voluntare. Ţinerea corectă a unui creion de către un copil mic este un exemplu de
aplicaţie relevată de invăţare S-R. Iniţial, creionul poate fi aşezat intr-o poziţie corectă in mana
copilului de către invăţător sau părinte. Acest procedeu se va repeta de două, trei ori. După un
număr de repetiţii intărite, răspunsul correct devine din ce in ce mai probabil.
3) înlănţuirea este, de asemenea, o formă simplă de invăţare. Ea se mai numeşte şi „învăţarea de
secvenţe" şi presupune invăţarea unei serii de legături S-R inlănţuite intr-o ordine determinată.
Gagne dă următorul exemplu: cand unui şofer incepător ii spunem „Porneşte acum motorul! ", ii
cerem să execute un lanţ de conexiuni S-R pe care el le-a invăţat deja. De asemenea, copiii
invaţă după modelul inlănţuirilor un număr de deprinderi: incheierea nasturilor, inchiderea
cataramelor, utilizarea foarfecelor, efectuarea nodurilor. invăţarea automatismelor (inotul, mersul
pe bicicletă, dactilografierea) se face in acest mod. inlănţuirile descrise sunt neverbale, deşi
invăţarea lor poate fi facilitată prin indicaţii verbale.
4) învăţarea de asociaţii verbale, ce presupune tot serii de legături S-R, dar acestea sunt de
natură verbală. Formarea lanţurilor verbale poate fi considerată un caz particular de inlănţuire.
Lanţurile verbale se formează cu prilejul invăţării cuvintelor unei limbi şi al imbinării lor in
propoziţii. In această formă de invăţare, memoria joacă un rol important. Sunt bine cunoscute
experimentele psihologului german Hermann Ebbinghaus privind memorarea unor silabe lipsite
de sens.Ebbinghaus a stabilit că se invaţă foarte mult prin asociaţii verbale. Deci, chiar şi in
condiţiile in care silabele au fost selectate ca avand un conţinut complet lipsit de sens, ele sunt
totuşi susceptibile de a forma asociaţii.
6) învăţarea noţiunilor, ce se referă la faptul că subiectul poate să clasifice obiectele pe baza
unor proprietăţi comune. Formarea conceptelor este foarte importantă in actul instruirii. incepand
cu clasele mici, apoi de-a lungul intregii perioade şcolare, elevului i se cere să clasifice multe
obiecte şi evenimente. Un rol important in acest proces il are limbajul. O dată ce noţiunile sunt
insuşite, individul este pregătit pentru asimilarea unui volum de cunoştinţe foarte mare.
7) învăţarea regulilor, care se bazează pe invăţarea noţiunilor. in termenii cei mai simpli, o
regulă este un lanţ de două sau mai multe concepte. Gagne defineşte regula drept „o capacitate
internă care-i oferă individului posibilitatea de a răspunde la o clasă de situaţii-stimul cu o clasă
de performanţe, ultima fiind in mod predictibil legată de prima printr-o clasă de relaţii". De
exemplu, pentru a invăţa o regulă de genul „obiectele rotunde se rostogolesc", elevul trebuie să
cunoască déjà noţiunile de „obiect rotund" şi „rostogolire" şi chiar să poată stabili o relaţie intre
ele. Dacă această legătură nu este inţeleasă, atunci nu avem de-a face decat cu invăţarea unui
simplu lanţ verbal. O mare parte din procesul invăţării şcolare o reprezintă invăţarea de reguli.
8) rezolvarea de probleme, care este un tip de învăţare ce necesită eforturi interioare numite in
mod obişnuit gândire. Ea poate fi privită ca un proces prin care regulile învăţate anterior sunt
combinate cu scopul găsirii unei soluţii intr-o situaţie problematică. Rezolvarea de probleme nu
înseamnă doar o aplicare a regulilor invăţate anterior. Ea este un proces ce generează o nouă
invăţare, însuşirea unor idei noi care multiplică aplicabilitatea regulilor invăţate anterior.
obiectelor care servesc la distingerea acestora: forme, mărimi, culori. insuşirea discriminărilor
este o activitate de mare importanţă in procesul de instruire şcolară. Elevul invaţă să diferenţieze
literele de tipar, cifrele, culorile, fonemele, pentru ca apoi să inveţe trăsăturile distinctive ale unor
clase de obiecte din mediul in care trăieşte (păsări, flori, maşini).
Învatarea are la bază o serie de mecanisme neurofiziologice și neurodinamice care au mare
importanță în obtinerea de rezultate pozitive în învatare.Mecanisme neurofiziologice, în creier,
hipotalamus, sistemul limbic si formatiunea reticulara - au rol foarte important în stări de atentie,
de vigilenta.Mecanisme neurochimice - progresele în neurochimie au aratat importanta reactiilor
chimice de baza, proportionalitatea si distribuirea lor în creier. Substante care faciliteaza
învatarea: xerotinina, dopamina, acetilcolina; ADN - (celula memoriei) + ARN. Mecanisme
bioelectrice - sunt implicate în egala masura în activitatea de învatare. Se stie ca ritmul α este
prezent în starea de veghe în timp ce ritmul β se concentreaza pe gândire activa (rezolvare de
probleme). Ritmul θ si ∆ se manifesta fie în stari de inconstienta fie în somn profund. Studiile și
cercetările moderne atesta rolul jucat de combinatorica operațiilor de discriminare, de calitățile
atenției, de nivelul activităților, de forța impulsului de acționare, de rezonanța
recompensei/pedepsei, precum și de valențele altor factori cu incidență asupra procesului de
învățare. Cercetările pertinente afirma că, structural și funcțional, fundamentul neurodinamic al
învățării îl constituie blocurile integrative ale creierului, formele complexe ale psihismului se
caracterizează printr-o integrare multinivelară (pe verticală) și ramificată (pe orizontală).
Blocurile operaționale, cu grade de complexitate și specificitate diferită se structurează în jurul a
trei grupări principale: Blocul A, Blocul B și Blocul C. Pentru înțelegerea datelor și ipotezelor
avansate, proiecția pe scoarța cerebrală este inversă dispoziției normale pentru mână, picior,
ochi, ureche. Fiecare emisferă cerebrală are propriul univers conștient, ele fiind, potențial
specializate pentru procesele de primire și prelucrare a informațiilor. Sinteza acestor specializări
sau competente la nivelul cunoașterii noastre se configurează după un tablou dihotomic, astfel:
emisfera cerebrală dreaptă (E.C.D.) și emisfera cerebrală stângă (E.C.S.).

Emisfera cerebrală dreapta (E.C.D.) – controlează activitățile și funcțiile mâini, ochiului,

urechii și piciorului de pe partea stângă, jucând astfel un rol integrator pentru informațiile
provenite din jumătatea laterală stângă a corpului, guvernează capacitățile de sinteza, de
generalizare, este răspunzătoare de elaborarea categoriilor și stărilor dionisiace, asigură percepția
valorilor estetice, este specializată pentru imagini bi și tridimensionale, pentru activități mintale
de tip intuitiv, pentru muzicalitate și stimuli neliniari, globali, cu apariție instantanee, cu
independență de sens mai puțin legați de experiența subiectului.

Emisfera cerebrală stângă (E.C.S.).- controlează activitățile și funcțiile mâini, ochiului,

urechii și piciorului de pe partea dreapta, jucând astfel un rol integrator pentru informațiile
provenite din jumătatea laterale dreaptă a corpului, guvernează capacitățile analitice, digitale,
computerizabile, este răspunzătoare de elaborarea categoriilor apolinice – ordine, măsură,
armonie; controlează dominant procesele gândirii, facilitează conduita în profesiuni de natură
medicală, chimie, biologie, științele economice, etc.S-a dovedit ca emisfera stângă controlează
limbajul generativ, cu importanță pentru semiotică necombinatorie, facilitează construcția și
înlănțuirile de cuvinte sau texte conținând maximum de informație prelucrată, realizează
corelația cuvânt- concept, precum și conceptualizarea imaginilor, asigură suprapunerea
aspectelor lingvistice, etc.