Mihail Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880,[1][2] Pașcani, Principatele Unite[3] – d.

19 octombrie 1961,[3][1]
[4]
Vânători-Neamț, Vânători-Neamț, Neamț, Republica Populară Română[5]) a fost un scriitor,
povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți
și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe
parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri,
deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura
României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din
primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și
adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se poate
grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită
epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a
doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de
aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea
istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în
romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor
precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă
de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul
psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu perioada
socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada
interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul
Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând
funcția de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de
stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei campanii de presă venite din partea partidelor
de extremă dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al
II-lea, își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul
Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din
cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preluat conducerea
statului după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre
operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul
slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca propagandă în
favoarea comunizării.
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al Academiei
Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji
Naționale din România.[6] A fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan. Copiii
săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul lor scriitori.

Cuprins

 1Biografie

o 1.1Origini

o 1.2Primele încercări literare, căsătoria și familia

o 1.3Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

 o 1.4Anii 1910 și Primul Război Mondial

o 1.5Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

o 1.6Anii '30. Al Doilea Război Mondial

o 1.7Sistemul comunist și ascensiunea politică

o 1.8Ultimii ani, boala și moartea

 2Contribuții literare

o 2.1Context

o 2.2Caracteristici

o 2.3Debut

o 2.4Primele teme majore

o 2.5Hanu Ancuței, Șoimii și Neamul Șoimăreștilor

 3Politică

o 3.1Naționalism și umanism

o 3.2Opoziția față de fascism și sprijinirea Regelui Carol al II-lea

o 3.3Parteneriatul cu comuniștii

 4Moștenire

o 4.1Influențe

o 4.2Omagiu

 5Operă (selectiv)

 6Literatură proletcultistă

 7Monografii critice

 8Note

 9Bibliografie
 10Legături externe

 11Vezi și

Biografie

Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Vânători Neamț

Origini
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au
fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,[7] și Profira Ursache (d. 1895), fată
de răzeși analfabeți[8] din localitatea Verșeni.[9] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a
fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își
avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit. „din Sadova”),[10] adoptat de aceasta abia în
1891.[11][12] Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un impact
negativ asupra întregii familii.[13]Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest contrast dintre
identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în formarea autorului, deschizându-i calea spre o
„universalitate românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale
moldovenești.[14] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost criticul
literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului
socialist Vasile Morțun).[15] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom. [16]
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl.
Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir.[17] În timpul liber,
tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare, pescuind,
sau doar pentru a contempla natura.[18] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele
mamei.[12][19] În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în
prezența autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății. [20] Urmează
gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.[21][22][23] La Fălticeni a fost
coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului
și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale termină anii de gimnaziu în
fruntea promoției.[23]

Primele încercări literare, căsătoria și familia

Fiicele lui Sadoveanu, portrete de Aurel Băeșu: Profira,

Despina-Lia,

Theodora

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o

monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.
[24]
Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897,[22][25] cu schița Domnișoara M din Fălticeni, pe
care îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani.[22] În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața
nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu
numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,[24] cu un alt scheci și un poem.[26] Totuși, Sadoveanu
nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea simbolistă românească la care adera
revista.[26] Începe să scrie pentru reviste non-simboliste precum Opinia și Pagini Literare.[22][26] În
paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele
de Aurora[26] sau Lumea.[11]
Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la Universitatea din
București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii.[11][22][27] A început să frecventeze
societatea boemă a Capitalei,[11], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și să scrie
numai proză realistă.[27] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la Fălticeni, [12]
[22][23][28]
unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din cariera de scriitor.[22] În
1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre fragmentele acestuia fiind
publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.[29] În iunie 1903, Sadoveanu este
incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile
căprarului Gheorghiță”.[27] Această primă perioadă din viața sa avea să fie evocată de scriitor în
opera sa Anii de ucenicie (1944).
După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie. [30] Inițial, familia
Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se apoi într-o
nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.[23] Scriitorul a avut unsprezece copii,[24] dintre care
trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă și romancieră.
[31]
Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor,[31] în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre ei
(n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea sa prematură pe
Frontul de Vest, în anul 1944.[31][32][33]

Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

Sămănătorul, nr. 20 din 14 mai 1906. Nicolae Iorga este trecut ca director, iar Sadoveanu, Ștefan Octavian
Iosif și Ion Scurtu sunt ceilalți editori

La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903,[29][34] Sadoveanu contribuie cu lucrări la revista
tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga. A mai
colaborat la ziarul Voința Națională, publicat de Partidul Național Liberal și condus de
politicianul Vintilă Brătianu. La începutul lunii decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi
publicat Șoimii, primul său roman, o variantă dezvoltată a povestirii Frații Potcoavă, cu o introducere
de istoricul Vasile Pârvan.[29] În 1904 se întoarce la București, pentru a ocupa postul de copist la
„Casa Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației, întorcându-se doi ani mai târziu
la Fălticeni.[22][35] După anul 1906, s-a alăturat grupului de scriitori format în jurul revistei Viața
Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.[15]
Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul literaturii române.
Ele susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși mai târziu au adoptat o politică de stânga,
cunoscută sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet
Ibrăileanu, redactor până în anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten apropiat al
lui Sadoveanu, invitându-l la o excursie pe Râul Râșca.[36] În această perioadă, o tânără
scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale în Mariana Vidrașcu, un
roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat uitării. [37]
1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru
volume: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,[12][22][24][27][38][39] volume în care
Sadoveanu abordează cu precădere teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice
în literatură, care avea să dureze pentru mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare
cu editura Minerva. Debutul a fost pregătit din timp, bazându-se pe exercițiile literare din deceniul
trecut.[29][38][40] Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu,
lider al mișcării conservatoare Junimea, a făcut o recenzie pozitivă volumului Povestiri, propunându-l
totodată la premiile Academiei Române din 1906. Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl menționa pe
Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai României.[41] Conform lui
Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o
formă „populară” a realismului, teorie apărută în eseurile sale încă din anul 1882. [42] Sadoveanu i-a
amintit pe Iorga, Maiorescu, și în special pe Constantin Banu și poetul sămănătorist George
Coșbuc ca cei care l-au ajutat să capteze interesul colegilor săi scriitori și a publicului. [29] Până
atunci, scriitorul avusese parte de manifestări de adversitate din partea oponenților Sămănătorului,
în principal din partea criticului Henric Sanielevici. În recenziile sale din Curentul Nou, volumele lui
Sadoveanu erau considerate ca promovând acte imorale precum adulterul și violul, criticul
exprimându-și totodată opinia că programul lui Iorga de didacticism moral era unul ipocrit.[29] După
cum avea să-și amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era deranjat de unele aprecieri critice în
legătură cu opera sa, menționând că decanul Sămănătorist l-a considerat odată egalul lui Vasile
Pop (unul din protejații lui Iorga, considerat supraapreciat de Sadoveanu). [29]
În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de Iosif.
[43]
Revista avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de emancipare față de influențele
străine.[44] Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o „mare
influență culturală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât tradiționaliștii
rurali ai „tendinței naționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum simbolismul.
[45]
Călinescu și Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul a fost, în mare parte, promotorul
unor reguli mai vechi, trasate inițial de Junimea.[46] Vianu mai adaugă și că aportul lui Sadoveanu la
cercul literar a fost principalul element artistic din istoria acestuia, felicitându-l pe Iosif pentru
predicția sa conform căreia, în timpul unei perioade de „criză” literară, Sadoveanu era persoana
generatoare de inovație.[47]
Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre publicare
în anul 1906.[38] În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905, este numit
la Ministerul Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu. Supervizorul său era
poetul D. Nanu; i-a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.[48] Nanu scria în acea
perioadă: „Este o clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii fumează, își beau
cafeaua, creează vise, poeme și proză [...].”[48] Slujba sa administrativă este întreruptă de o a doua
încorporare în 1906, în Forțele Terestre, fiind înaintat la gradul de sublocotenent.[38][49] Fiindcă era
deja supraponderal, marșul de la Probota, din centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a cauzat mari
suferințe.[38]

Anii 1910 și Primul Război Mondial

Pagina de titlu a romanului Neamul Șoimăreștilor în ediția originală din 1915, „cu ilustrații de Stoica” (Editura
Minerva)

Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de scris - în 1907, anul Răscoalei
Țărănești. Ministrul Educației, Spiru Haret, îl numise inspector al cercurilor culturale sătești și al
bibliotecilor populare.[50] Inspirat de rezultatul sângeros al revoltei, precum și de încercările lui Haret
de a educa țărănimea, Sadoveanu atrage în mod repetat atenția poliției după ce publică ghiduri de
autoajutorare destinate plugarilor harnici, un fel de activism social care a dus în final la o scurtă
anchetă.[51]
Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909, după ce se alătură Societății
Scriitorilor din România, devenind și președintele acesteia la 2 septembrie 1909.[52][53] În același an,
el, Iosif, și Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun bazele publicației cu apariție lunară Cumpăna, care
luptă împotriva eclectismului lui Ovid Densusianu și a școlii junimiste În 1910 însă, revista își
încetează apariția.[11][54] Devine și o prezență constantă la întâlnire intelectualilor avute la Cafeneaua
Kübler.[55]
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care o deține până
în 1919.[11][12][22][23] În acest an publică volumele Povestiri de sară (la Editura Minerva), Genoveva de
Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la
revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat s