Teoria și metodologia instruirii

PPS, anul II, gr. 1

Lect. Univ. dr. E. Seghedin

Cioclu Nina-Felicia

1. Referat în care să prezentați avantajele vs dezavantajele unei metode de

predare-învățare.
C. Moise definește metoda ca fiiind un ”drum sau o cale de urmat, în activitatea comună a
educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învățământului, adică pentru informarea
și formarea educaților.” Este utilizată atât de către educator, cât și de educați în cadrul procesului
de învățământ cu scopul informării și modelării sub aspect uman a educaților.
Metodele de învățământ reprezită modalitățile sistematice de lucru de care se pot servi
profesorii în activitatea de instruire și elevii în cea de învățare, capabile să conducă la rezolvarea
obiectivelor pedagogice propuse. Pentru profesor, metodele didactice servesc la organizarea și
conducerea unei acțiuni sistematice prin care elevii vor atinge scopul propus, arătându-le de
asemenea ce să facă și cum să acționeze. Alegerea metodelor de către profesor depinde de mai
mulți factori subiectivi sau obiectivi, cum are fi: personalitatea profesorului, imaginația și
puterea lui de adaptare, competența profesională și capacitatea de reflexie pedagogică și de
analiză. Pentru elev metodele de învăţământ au rolul de al sprijini să parcurgă calea spre
cunoaştere, spre dobândirea de noi comportamente care îi sporesc valoarea personalităţii.
Eficienţa metodelor didactice este relevată în măsura în care are calităţi transformatoare,
fiind înţeleasă drept modalitățile folosite de profesor pentru a-i determina pe elevi să găsească ei
înşişi calea proprie de urmat în vederea construirii propriei cunoaşteri. Astfel elevul devine
conştient nu numai de conţinutul unui domeniu ci trăieşte şi emoţia de a-l studia, motivându-şi
alegerile, realizând o învăţare temeinică.
Atunci când alege o metodă didactică, profesorul are în vedere realizarea unor finalităţi
bine precizate, specificate şi concretizate sub formă de obiective. Metodele expozitive ( de
exemplu: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea, instructajul, cursul etc.) au avantajul
prezentării conţinuturilor unui număr mare de auditori, într-un timp relativ scurt, cu accent pe
elementele esenţiale. Rolul profesorului în acest caz se rezumă la cel de emiţător/transmiţător al
mesajului educaţional. Esenţială este însă modalitatea în care reuşeşte să capteze şi să menţină
interesul şi atenţia concentrată a elevilor pe parcursul expunerii. O condiţie a eficienţei metodelor
de tip expozitiv o constituie adaptarea limbajului la particularităţile auditoriului, folosind un
repertoriu comun.
Expunerea didactică este o metodă de predare-învățare ce constă în expunerea verbală
monologată a unui volum de informații, de către educator către educați, în concordanță cu
prevederile programei și cu cerințele didactice ale comunicării. Este o metodă ce a beneficiat de
o îndelungată utilizare în cadrul procesului de învățământ, de aici și încadrarea sa între metodele
tradiționale ale școlii de pretutindeni. Poate apărea în formă ”pură”, însă deseori se sprijină și pe
alte metode în funcție de materia la care este utilizată. Expunerea îmbracă mai multe variante, în
funcție de vârsta elevilor și de experiența lor de viață: povestirea, explicația și prelegerea școlară.
Expunerea se caracterizează printr-o serie de avantaje datorită cărora sunt frecvent
utilizate în învăţământ. Dintre acestea, menţionăm: reprezintă o cale simplă şi economică de
comunicare a cunoştinţelor (un volum mare de informaţii este transmis într-un timp scurt), oferă
posibilitatea unei abordări sistematizate şi integrale a temei tratate şi, totodată oferă posibilitatea
clarificării noţiunilor de bază, furnizează un suport pentru studiul individual și de asemenea
permit adaptarea discursului verbal la nivelul intelectual al elevilor. Astfel cadrul didactic are
posibilitatea de a orienta elevii sau studenții prin folosirea de sublinieri verbale și gestuale,
procedee oratorice, reveniri, sintetizari, analogii și elevii pot fi atenționați operativ în legătură
cu materiale nou apărute (care nu figureaza în listele bibliografice incluse în curs sau manual)
sau în legătură cu relațiile dintre aceste materiale noi si cele deja studiate.

Pe de altă parte, expunerea didactică este criticată pentru limitele (dezavantajele) pe care
le prezintă. Aceasta determină la elevi o stare de receptare pasivă, poate duce la plictisul și
dezinteresul elevului, cunoştinţele fiindu-le oferite sub formă de produse finite. Conexiunea
inversă nu se realizează în mod corespunzător, întrucât comunicarea este unidirecțională,
activitatea este centrată pe cadrul didactic și nu pe copil/elev, punându-se accentul mai mult pe
predare, decât pe învățare, și nu valorifică resursele muncii în echipă, neglijându-se dezvoltarea
abilităților de studiu personal. Promoveaza relații autoritare și de distanță psihologică între
profesori și elevi, relația profesor-elevi fiind concepută ca o relaţie de mare complexitate care
implică un dialog permanent între cei doi factori, educator şi educat, o comunicare reciprocă
angajând toate laturile personalităţii acestora. Fiind un act ce ţine de sfera relaţiilor
interpersonale, actul educativ, eficienţa sa se decide pe terenul raporturilor concrete zilnice dintre
profesor şi elev. În problema relaţiei profesor-elev, pe lângă o bogată experienţă pozitivă ce s-a
acumulat în decursul anilor, se constată că uneori predomină arbitrariul, practici învechite şi
prejudecăţi pe care o atitudine conservatoare le menţine. Astfel profesorul trebuie să inspire
încredere elevului în forţele sale, să prindă curaj, să-l facă să se implice în relaţia de comunicare,
să reuşească să-l antreneze într-o discuţie constructivă.

Alegerea, din varietatea metodelor de învăţământ, pe cele considerate cele mai eficiente
pentru o anumită activitate didactică, este în exclusivitate rezultatul deciziei profesorului. În
luarea acestei decizii, cadrul didactic ţine seama de următoarele considerente: obiectivele
pedagogice urmărite; specificul conţinutului de învăţat; particularităţile elevilor; condiţiile
materiale locale (mijloace de învăţământ, spaţiu şcolar etc.); timpul disponibil; propriile sale
competenţe pedagogice şi metodice. Alternarea metodelor de învăţământ, diversificarea
procedeelor didactice pe care acestea le includ constituie o expresie a creativităţii cadrului
didactic.