Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fata Din Dafin
Fata Din Dafin
DAŢI-MI ascultare să vă spun povestea celei mai dulci şi mai dalbe dintre fete,
cu numele de Dafina.A fost odată, cine ştie în ce veac, o domniţă, care simţea o
arzătoare dorinţă să aibă şi ea o fetiţă. Cum nu-i fusese dată bucuria aceasta, ea
plângea şi se jăluia toată ziua şi toată noaptea:
— Doamne, de aş avea o fetiţă, şi de n-ar fi altceva, să fie măcar o foaie de
dafin.
Într-o zi, cum sta supărată, suflarea vântului îi aduse peste fereastră o frunză de
dafin. Frunza asta, ca prin minune, se mişca singură şi umbla prin casă ca un
om. Dar domniţa nu luă seama şi la măturat foaia fu culeasă şi aruncată la gunoi.
Dusă cu gunoiul în margine de cetate, o zburături vântul şi o purtă în pădure,
într-o poiană: înflorită, în acea poiană crescu şi se învoltă Dafina, ca o floare
gingaşă şi miresmată, şi răspândea balsamul ei fermecător în toată împrejurimea.
Veni voinicul, se aşeză la masă şi vru să îmbuce. Dar mâncarea nu o putu pune
în gură de atâta iuţeală.
— Măi bucătare, făcu el, unde ţi-a fost mintea când mi-ai presărat mirodeniile în
mâncare ?
Bucătarul ce să mai zică? Sărmanul de el se ştia fără vină. Se ruşina şi tăcu.
Cum îndrăgi locurile acelea, vânătorul mai întârzie o zi. Bucătarul cumpănea
gustul bucatelor şi le potrivea ca să nu dea greş. După ce le bucătari bine, gândi
în sine : „Acum pot în toată liniştea să trag un pui de somn, că de când eu
bucătăresc, n-am mai gătit o mâncare aşa de grozavă”.
Şi tot ca mai înainte, fata trânti foaia de dafin în bucate. Când veni flăcăul de la
vânătoare, găsi pe bucătar cufundat în somn, sforăind. Îl clinti din loc şi-l sculă :
— Ce trăsnaie ţi-a venit să torni atâtea mirodenii ? Nu vezi că mâncarea e foc de
iute ?
— Cum aşa ? Asta nu mi s-a întâmplat în viaţa mea !
— Gustă să vezi ce otravă e !
Dafinul se deschise şi Dafina se desprinse din copac. Roti ochii în jur, să vadă
dacă n-o adulmecă cineva, dar nu zări ţipenie de om. Şi parcă dusă în zbor,
zvârli doi pumni de frunză în mâncare. Dar când fugi spre copac, flăcăul sosi din
urmă, o cuprinse blajin spre a nu o înspulbera de firavă ce era şi o sărută.
Apoi Dafina, îmbujorată, căută a se încopăci, dar tulpina se închise şi zise :
„Pentru fată sărutată dafinul se strânge ;
Afina, Dafina, în zadar mai plânge”.
Dafina iar se rugă dragului dafin spre a se cuibări în culcuşul ei, dar dafinul tot
inimă înlemnită : nu vru să-i deschidă.
Într-o zi, umblând pe pajiştea frumoasă, el se sili să-i culeagă flori de tot felul, şi
albe, şi roşii, galbene şi albastre, vineţii şi verzui, şi mai mari şi mai mărunte şi i
le înmănunche în poală. Şi Dafina prinse a se alinta cu ele, a le înviora
stropindu-le cu apă şi a se pierde de drag în tovărăşia lor ; le săruta şi le sorbea
mireasma, până ce ameţită şi fericită adormi între floricele.
Ajutat de bucătar, vânătorul desfăcu şi ridică cortul şi plecă, după ce mai întâi îl
puse să îngroape vatra din pădure, pentru ca atunci când se va trezi Dafina, să i
se pară că totul a fost o nălucire de vis.
Dormi ea cât dormi, dar când deschise ochii, se văzu biata de ea singură. Începu
să suspine din adâncul sufletului şi să se jăluie :