Transaminazele serice

Transaminazele serice acţioneazǎ la nivel intracelular, catalizând reacţia de transfer a unei

grupǎri amino (-NH2) de la un α-aminoacid la un α-cetoacid. Actiunea lor nu se manifestǎ în
plasmǎ, putând fi considerate enzime plasmatice nefuncţionale.
Reactia de transaminare reprezintǎ una dintre cǎile gemerale de catabolizare a aminoacizilor în
organism, alǎturi de decarboxilare şi de dezaminare. Ea are importanţǎ în metabolismul intermediar în
sinteza aminoacizilor neesenţiali proprii organismului, utilizând aminoacizi şi cetoacizi în exces din
rezerva metabolicǎ (pool). Tot prin aceastǎ reacţie se stabileşte corelaţia dintre metabolismul protidic cu
cel glucidic prin intermediul α-cetoacizilor rezultaţi din ciclul Krebs.
Existǎ douǎ transaminaze serice cu aplicaţii clinice importante:
a) glutamat-oxaloacetat transaminaza (GOT sau TGO) sau aspartat-aminotransferaza (AST) –
catalizeazǎ transferul grupǎrii amino de la acidul L-aspartic la acidul α-cetoglutaric rezultând
acidul oxalilacetic şi acidul L-glutamic.
Ea existǎ în concentraţii mari în miocard şi ficat şi în concentraţii mai redus în muşchiul scheletic,
rinichi şi ţesutul cerebral.
b) glutamat-piruvat transaminaza (GPT sau TGP) sau alanina-aminotransferaza (ALT) –
catalizeazǎ transferul grupǎrii amino de la L-alaninǎ la acidul α-cetoglutaric, rezultând acidul
piruvic şi acidul
L-glutamic:
Ea existǎ în ficat, concentraţia fiind mai redusǎ în miocard şi în muşchiul scheletic, rinichi.Nivelele
crescute din ficat şi localizarea sa exclusive citoplasmaticǎ explicǎ relativa sa specificitate în bolile
hepatice.
 Scopurile determinarii activitatii transaminazelor serice
1. diagnosticul IMA;
2. diagnosticul diferential al afectiunilor hepatobiliare si pancreatice;

3. se pot face determinari repetate in scopul stabilirii evolutiei spre cronicizare a hepatitelor
virale

4. evaluarea si monitorizarea pacientilor in cazul consumului cronic de alcool - valorile ALT

evolueaza paralel cu cele ale AST, dar cu valori mai mici, in afectiunile datorate abuzului de
alcool.

Determinarea activitǎtii enzimatice a transaminazelor serice prin metoda colorimetricǎ cu 2,4-

dinitro-fenil-hidrazinǎ (DNFH)
Principiul metodei: Se incubeazǎ substrat GOT sau GPT cu ser nehemolizat. Acidul piruvic eliberat în
reacţie reacţioneazǎcu 2,4-dinitro-fenilhidrazina în mediu bazic formând dinitrofenilhidrazona, coloratǎ în
roşu-cǎrǎmiziu.Intensitatea culorii este proporţionalǎ cu acitivitatea enzimei din proba analizatǎ.
Modul de lucru:
Reactivi (ml) Proba de analizat (P) Standard (S) Martor (M)
Substrat 0,5 0,5 0,5
0
Se incubează 5 minute la 37 C
Ser nehemolizat 0,1 - -
Standard piruvat - 0,1 -
Apă distilată - - 0,1
Se omogenizează, se incubează 60 minute pentru GOT şi 30 minute pentru GPT la 370C.
2,4-DNFH 0,5 0,5 0,5
Repaus 20 minute la temperatura camerei
1
 NaOH 0,4N 5 5 5
Repaus 5 minute la temperatura camerei.
Calcul:
Concentraţia de piruvat rezultat din reacţia enzimaticǎ este proproţionalǎ cu concentraţia enzimei din ser
şi depinde de durata incubǎrii.
Activitate GOT:
EP/ES x CS x 10-3x 1/t=EP/ES x 2x 10-3 x 1/60 =EP/ESx33,3μmol/l/min/ml ser
Activitate GPT:
EP/ES x CS x 10-3 x 1/t =EP/ES x2x10-3x1/30 =EP/ES x 66,6μmol/l/min/ml ser
CS = 20mM = 2x10-3 μmol

Valori normale:
GOT: copii sub 3 luni maxim 40UI
copii 3 luni-5ani 2-28 UI
adulţi 2-20UI
GPT copii sub 5 ani 0,2-13 UI
adulţi 2-16,5UI

Semnificaţie diagnosticǎ:
a) GOT existǎ în cantitǎţi mari în miocard şi ţesutul hepatic şi mai puţin în muşchii striaţi, rinichi,
pancreas, plǎmâni, eritrocite.Creşteri ale activitǎţii enzimatice ale GOT apar în:
1. infarct miocardic
2. infarct pulmonar – creşterile sunt uşoare pânǎ la moderate, persistând pânǎ la 3-5 zile de la atacul de
durere;
3. insuficienţa cardiacǎ dreaptǎ cu congestie (stazǎ hepaticǎ);
4. operaţii pe cord;
5. distrofii musculare progresive sau boli traumatice musculare;
6. sindromul de zdrobire, arsuri;
7. infarcte renale, splenice şi intestinale;
8. pancreatitǎ acutǎ;
9. leziuni necrotice ale sistemului nervos central;
10. toxemie gravidicǎ.
11. afecţiuni hepatice – nivelul ca şi durata creşterii transaminazelor sunt paralele cu extinderea leziunii
(aidcǎ cu modificarea permeabilitǎţii celulare şi necroza); determinǎrile de GOT sau de GPT sunt
deosebit de utile în urmǎrirea evoluţiei hepatitei cornice sau acute, dar interpretarea valorilor anormale
trebuie fǎcutǎ cu prudenţǎ şi ţinând seama de contextual clinic.
b) GPT – creşterile acestei enzime reprezintǎ un semn precoce în hepatitele virale, aceste
determinǎri putând fi utilizate ca martor al leziunii hepatocitelor şi astfel sǎ se poatǎ face o
diferenţiere între afectarea hepaticǎ şi cea produsǎ prin colestazǎ.
Creşteri de 100 de ori peste valoarea normalǎ apar în;
 Afecţiuni hepatice
o Hepatita viralǎ acutǎ (înaintea apariţiei icterului);
o Hepatita toxicǎ (chloroform, CCl4, compuşi organici ai fosforului)
 Afecţiuni pancreatice
o Pancreatitǎ acutǎ
o unele tipuri de tumori
Creşteri moderate de 1-9 ori valoarea normalǎ apar în:
o Colestazǎ hepaticǎ cronicǎ

2
o cirozǎ
o ictere mecanice (pânǎ la 7-10 ori valorile normale);
o tumori hepatice;
o leziuni ale musculaturii.
Un parametru important legat de activitatea transaminazelor este raportul GOT/GPT numit
raport de Rittis care – in condiţii fiziologice normale – este egal cu 1,3. În afecţiunile hepatice acest
raport este mai mic decât 1,3. Când GOT are valori crescute, iar GPT are valori normale este
posibilǎ suspectarea prezenţei unui infarct miocardic, iar raportul de Rittis devine mai mare decât
1,3.

Creatinfosfokinaza (CPK)
Creatin fosfokinaza catalizeazǎ fosforilarea creatinei de cǎtre ATP în celulele musculare şi
ţesutul cerebral. Datoritǎ rolului sǎu în producerea de energie pentru organism, CPK reflectǎ
catabolismul tisular normal.CPK se prezintǎ sub forma a trei izoenzime:
1. CPK-BB (CPK1) localizatǎ în special în ţesutul cerebral;
2. CPK-MB (CPK2) localizatǎ în special în muşchiul cardiac şi puţin în muşchiul scheletic;
3. CPK-MM (CPK3) localizatǎ în muşchii scheletici.

Scopurile determinǎrii activitǎţii enzimatice a CPK:

 detectarea şi diagnosticul infarctului miocardic acut şi a reinfarctizǎrii (în special prin CPK-
MB);
 evaluarea posibilelor cauze ale durerii precordiale şi monitorizarea severitǎţii ischemiei
miocardice dupǎ chirurgia cardiacǎ sau dupǎ catetrism;
 detectarea afecţiunilor musculaturii scheletice care nu sunt de origine neurogenǎ – de xemplu:
distrofia muscularǎ Duchenne şi dermatomioliza precoce.
Valori de referinţǎ: CPK total: bǎrbaţi : 40 – 175U/l
femei : 25 – 140U/l
În serul subiecţilor sǎnǎtoşi se gǎsesc aproape exclusiv izoenzimele CPK-MM, astfel încât o
creştere a izoenzimei CPK-MB atrage atenţia asupra unor leziuni miocardice. De fapt, o creştere a
activitǎţii CPK la peste 160U/l şi o activitate CPK-MB de peste 5% din activitatea totalǎ este sugestivǎ
pentru infarctul miocardic acut. În IMA sau dupǎ chirurgie cardiacǎ, CPK-MB începe sǎ creascǎ în 2-4
ore, atinge valoarea maximǎ în 12-24 de ore şi revine la normal de obicei în 24-48 de ore. Persistenţa
valorilor crescute indicǎ evoluţia afectǎrii miocardice şi s-a constatat cǎ 2/3 din pacienţi prezintǎ valori
crescute dupǎ 72 de ore de la debut. Atunci când cresterile dureazǎ mai mult de 3 zile de la debutul
infarctului, prognosticul este foarte rezervat. Reinfarctizarea este indicatǎ de valori crescute ale CPK
apǎrute la un interval de cinci zile dupǎ o revenire prealabilǎ la normal.
Izoenzima CPK-MB poate prezenta valori crescute în:
traumatismul cardiac;
miocarditǎ (uneori);
insuficienţa cardiacǎ congestivǎ (creşteri moderate);
chirurgia cardiacǎ şi înlocuirea valvelor cardiace;
angiografia coronarianǎ (creşteri tranzitorii);
şocuri şi traumatisme electrice şi termice (valori crescute apar la aproximativ 50%
din pacienţi, dar nu sunt susţinute de LDH1> LDH2).
Detectarea CPK-BB poate indica leziune tisularǎ cerebralǎ, tumori cerebrale maligne, şoc
sever, insuficienţǎ renalǎ.

3
 Valorile crescute ale CPK-MM urmeazǎ afectarea musculaturii scheletice dupǎ un traumatism
sau dupǎ o boalǎ muscularǎ. Creşteri moderate apar şi în hipotiroidism, iar p creştere marcatǎ
apare în activitatea muscularǎ intensǎ cauzatǎ de stǎrile de agitaţie.
Creşteri ale valorilor CPK total se pot datora cardiomiopatiei alcoolice, intoxicaţiei cu
monoxide de carbon, hipertermiei severe,hipokaliemiei severǎ (scǎderi marcate ale poasiului seric)
sau apar dupǎ convulsii.

Lactatdehidrogenaza (LDH) face parte din clasa oxidoreductazelor şi catalizeazǎ

transformarea acidului lactic în acid piruvic în prezenţa NAD+ ca acceptor de H+.
Ecuaţia reacţiei catalizate este:
CH3 CH3
│ │
CH ─ OH + NAD ↔ C = O + NADH +H+
+

│ │
COOH COOH
Ea poate fi separatǎ electroforetic în 5 izoenzime LDH1, LDH2, LDH3, LDH4, LDH5, separarea
fiind fǎcutǎ în ordinea scǎderii mobilitǎţii lor electroforetice. Fracţiunile rapide (LDH 1, LDH2) sunt
de provenienţǎ miocardicǎ, iar cele lente (LDH 4, LDH5) provin mai ales din ficat şi parţial din
musculatura scheleticǎ.
În infarctul miocardic acut, LDH este aproape întotdeauna crescut, încǎ din primele 10-12
ore de la debut, atingând un vârf dupǎ 48-72 de ore. Persistenţa valorilor crescute timp de 10-14
zile este utilǎ pentru diagnosticul mai târziu la primul consult al pacientului dupǎ o perioadǎ
suficient de lungǎ astfel încât valorile CPK şi GOT sǎ devinǎ normale. Valori ale LDH mai mari de
2000U/l sugereazǎ un prognostic foarte rezervat. Deoarece existǎ numeroase afecţiuni în care valorile
LDH cresc, este necesarǎ şi determinarea activitǎţii izoenzimelor LDH1 şi LDH2. Valorile LDH1 pot
rǎmâne crescute chiar dacǎ cele ale LDH total revin la normal. În infarctele minore, LDH 1 poate fi
crescut, în timp ce LDH total prezintǎ valori normale. În IMA asociat cu insuficienţa cardiacǎ congestivǎ
pot apare valori crescute ale LDH1 şi ale LDH2. În insuficienţa cardicǎ congestivǎ propriu-zisǎ, valorile
izoenzimelor LDH sunt normale.
Introducerea valvelor intracardiace prostetice determinǎ constant hemoliza cronicǎ însoţitǎ de
creşteri ale LDH total, ale LDH1 şi LDH2. Astfel de creşteri apar şi înainte de intervenţiile chirurgicale la
pacienţii cu modificǎri hemodinamie severe ale valvelor cardiace.

Creşteri ale izoenzimelor LDH în diferite tipuri de afecţiuni

Afecţiunea Izoenzime LDH
crescute
Infarct miocardic acut I şi II
Infarct cortical renal acut I şi II
Anemie pernicioasǎ I
Şocuri electrice şi termice, traumatisme V
IMA cu congestie hepaticǎ acutǎ I şi V
Limfoame maligne III şi IV
Carcinom de prostatǎ V
Embolie pulmonarǎ şi infarct II şi III
Dermatomiozite V

4
 Determinarea activitǎţii LDH este utilǎ şi în cazul respingerii acute a transplantului de inimǎ
deoarece LDH1 creşte mai mult de 100U/l şi - ca procent - ajunge la 35% din LDH total în primele 4
sǎptǎmâni dupǎ intervenţie. Aceste valori pot scǎdea sub o terapie imunosupresoare corespunzǎtoare;
LDH total continuǎ sǎ rǎmânǎ crescut, chiar dacǎ LDH1 revine la normal.

Gama – glutamil tranferaza (GGT sau γ-GT)

GGT catalizeazǎ transferul grupǎrii γ-glutamil de la peptide cǎtre alţi aminoacizi. Este o
proteinǎ heterodimericǎ, fiecare subunitate constând dintr-un singur lanţ polipeptidic. Este
localizatǎ la nivelul membranei citoplasmatice a numeroase celule, centrul activ al enzimei fiind situat în
exterior. GGT are un rol important atât în sintezele proteice şi în reabsorbţia proximalǎ tubularǎ a
aminoacizilor din filtratul glomerular, cât şi în metabolimul mediatorilor inflamaţiei (ca de exemplu,
leucotrienele), al substanţelor carcinogene şi toxice.
GGT mǎsurat în ser provine în special din ficat. Cea mai mare parte este legatǎ de lipoproteine, în
special HDL, dar şi de LDL. O micǎ parte este hidrosolubilǎ, fiind asemǎnǎtoare GGT eliberate de
proteaze din membrana celulelor hepatice. GGT legat de HDL este crescut în special în bolile hepatice
non-icterice, în timp ce GGT legat de LDL este crescut în colestazǎ, iar fracţiunea hidrosolubilǎ creşte
într-o varietate de boli hepatice. GGT este îndepǎrtatǎ din plasmǎ prin bilǎ, activitatea enzimei în bilǎ
fiind de 10 ori mai mare decât cea plasmaticǎ. O parte din ea este degradatǎ de rinichi şi eliminatǎ prin
urinǎ. Sinteza GGT poate fi indusǎ în ficat de colestazǎ, de consumul cronic de alcool sau de dozele
terapeutice ale unor medicamente.

Scopurile determinǎrii GGT:

1. depistarea alcoolismului - este cel mai sensibil indicator, fiind enzima a cǎrei creştere
depǎşeşte celelalte enzime hepatice dozate în mod curent. La alcoolici, nivelul seric al GGT poate
ajunge la valori de peste 50 ori valoarea normalǎ, gradul de creştere depinzând atât de cantitatea
de alcool consumatǎ, cât mai ales de persistenţa îndelungatǎ a consumului; practic, este enzima-
marker pentru alcoolism. Este foarte utilǎ în diagnosticarea alcoolismului ascuns şi în evidenţierea
valorilor crescute ale fosfatazei alcaline de origine osoasǎ sau hepato-biliarǎ.
2. monitorizarea abstinenţei de la alcool.
3.diagnosticul bolilor hepatice şi biliare – în astfel de afecţiuni, valorile GGT se coreleazǎ cu
cele ale fosfatazei alcaline.
4. diagnosticul unei hepatopatii în prezenţa unei afecţiuni osoase, a sarcinii sau în perioada
copilǎriei – sunt condiţii în care valorile fosfatazei alcaline cresc, în timp ce valorile GGT se
încadreazǎ în valorile de referinţǎ.
GGT are valori considerate fiziologic normale:
 La femeile însǎrcinate şi la copiii de peste 3 luni.
 În afecţiunile osoase în cazul persoanelor aflate în perioada de creştere (copii şi adolescenţi).
 În afecţiuni renale şi în efortul fizic intens.

Semnificaţie diagnosticǎ – valori crescute:

 În afecţiunile hepatice – creşterile ei sunt paralele cu cele ale fosfatazei alcaline,
leucinaminoppetidazei, 5’-nucleotidazei, dar este un indicator mai sensibil decât ele. În hepatita
acutǎ, creşterile ei sunt mai puţin marcate decât ale altor enzime hepatice, dar – ca dinamicǎ – valorile
ei sunt ultimele care revin la normal şi de aceea ea este utilǎ în indicarea refacerii organismului. În
hepatita cronicǎ, GGT creşte mai mult decât în hepatita acutǎ, valorile ei fiind mai mari decât cele ale
GOT şi GPT.

5
 GGT prezintǎ creşteri marcate (impresionante) în serul bolnavilor cu retenţie biliarǎ.
Astfel, în timp ce fosfataza alcalinǎ creşte de 3-5 ori faţǎ de limita superioarǎ a normalului, GGT
depǎşeşte aceastǎ limitǎ de 10-30 ori. În ciroza biliarǎ primarǎ, creşterea ei este marcatǎ.
 În cazurile de ficat grǎsos (steatozǎ hepaticǎ), creşterile ei sunt paralele cu cele ale TGP şi
TGO, dar sunt mai marcate.
 În icterul obstructiv, creşterile sunt mai rapide şi mai mari decât cele ale fosfatazei
alcaline.
 În colestaza mecanicǎ sau viralǎ, GGT şi fosfataza alcalinǎ au niveluri la fel de crescute,
dar în colestaza indusǎ medicamentos, GGT este mai mare decât leucinaminopeptidaza.
 GGT este întotdeauna crescutǎ în pancreatita acutǎ.
 GGT este crescutǎ la 50% din pacienţii cu IMA – creşterea ei începe în a 4-a, a 5-a zi
dupǎ debutul IMA, atingând un maxim dupa 8-12 zile.
 În cancerul de prostatǎ, creşterile ei sunt paralele cu cele ale fosfatazei acide.
 GGT creşte de 3-10 ori peste limita normalului în neoplasmul primitiv sau metastatic al
ficatului, în insuficienţa cardiacǎ congestivǎ cu stazǎ hepaticǎ, dupǎ administrarea de barbiturice.
 GGT este uşor crescutǎ – de 1,5-2 ori peste limita superioarǎ a normalului – şi în serul
pacienţilor cu hipertrigliceridemie, aceasta sugerând o stimulare a proteosintezelor hepatice.