Creatinina sericǎ

Creatina se formeazǎ în ficat şi pancreas din aminoacizi (argininǎ, glicinǎ, metioninǎ); apoi ea este
transportatǎ în ţesuturi şi îndeosebi în muşchii scheletici. În muşchi se fosforileazǎ, transformându-se în
creatinfosfat sau fosfocreatinǎ, un compus macroergic.
Creatinina este metabolitul creatinei şi fosfocreatinei şi este cel mai puţin variabil compus
azotat neproteic al sângelui, întrucât concentraţia ei sericǎ nu depinde de regim, de efort sau de
alte constante biologice şi nu variazǎ decât în funcţie de eliminarea sa renalǎ. Cantitatea de creatinǎ
convertitǎ în creatininǎ se pǎstreazǎ la un nivel constant care este în raport direct cu masa de ţesut
muscular a organismului. Creatina provenită din alimente (în special din carne) creşte stocul de creatină
şi creatinină. Reducerea aportului proteic scade nivelul creatininei prin absenţa aminoacizilor arginina şi
glicină, precursorii creatinei.

Creatinina este cel mai fix constituent azotat al sangelui, neinfluentat de majoritatea
alimentelor, de efort, ritmul circadian sau de alte constante biologice si este corelata cu
metabolismul muscular.

Producerea creatininei are loc în ficat şi în rinichi. Creatinina se eliminǎ prin urinǎ prin filtrare
glomerularǎ şi este un indicator mai sensibil al funcţiei renale decât ureea serică. Ea nu este reabsorbitǎ
decât parţial în tubuli şi, deci, condiţiile care scad filtrarea glomerularǎ duc la o excreţie scǎzutǎ şi la
creşterea concentraţiei ei în ser. Deoarece excreţia este relativ constantǎ şi producerea creatininei nu este
influenţatǎ de catabolismul proteic sau de alţi factori externi, concentraţia creatininei serice este un bun
indicator al filtrǎrii glomerulare.

Scopurile dozării creatininei serice:

1. diagnosticarea pacienţilor cu afecţiuni renale acute sau cronice;
2. monitorizarea pacienţilor cu insuficienţă renală cronică de diferite stadii;
3. evaluarea pacienţilor cu boli metabolice cronice – diabet zaharat, gută, dislipidemii;
4. evaluarea pacienţilor cu manifestări urinare, cu boli extrarenale, acute sau postoperator şi
a celor care necesită îngrijiri medicale intensive (hemodializă, politraumatisme);
5. monitorizarea afecţiunilor cu catabolism proteic crescut (mielom multiplu, acromegalie).

!! în bolile renale cronice se recomandă determinarea atât a creatininei, cât şi a ureei serice (impreuna cu
parametrul uree nitrogen BUN), deoarece raportul BUN/creatinină furnizeaza mai multe informaţii.

Dozarea creatininei serice prin metoda Jaffe

Principiul metodei: În mediu alcalin, creatinina formeazǎ cu acidul picric un complex de
culoare roşie-portocalie, numit picrat de creatininǎ. Intensitatea culorii complexului format este
direct proporţionalǎ cu concentraţia creatininei din proba analizatǎ.
Calcul: mg creatinină/100ml ser = EP/ES
considerând concentraţia standardului 1mg/100 ml.
Valori normale: bǎrbaţi: 0,7 – 1,2mg/dl ser;
femei: 0,5-1,0mg/dl ser
copii: 0,4-1,0mg/dl ser
Semnificaţie diagnosticǎ:
Creşteri ale creatininei serice de peste 1,5mg/dl ser indicǎ afectare renalǎ şi pot avea cauze:
a) prerenale – insuficienţǎ cardiacǎ congestivǎ, stǎri de şoc;
- depleţie hidrosalinǎ care apare în stǎri de vomǎ, diaree, în transpiraţiile abundente cu aport
insuficient de sǎruri sau în cazul administrǎrii excesive de diuretice;
- diabet zaharat, diabet insipid.
1
 b) renale: - afectare glomerularǎ, tubularǎ, vascularǎ, interstiţialǎ; insuficienţǎ renalǎ acutǎ sau
cronicǎ.
c) postrenale: - obstrucţia tractului urinar prin adenom de prostatǎ, neoplasm compresiv pe uretere,
calculozǎ obstructivǎ, anomalii congenitale ce comprimǎ sau blocheazǎ tractul urinar.
 Creşteri cât de mici ale creatininei faţǎ de valorile normale în caz de transplant renal indicǎ
respingerea grefei.
 O dietă cu un conţinut excesiv de carne poate determina creşteri ale creatininei serice (15-30%
din creatinina excretată zilnic provine din alimente).
 Concentraţia creatininei serice creşte nu numai în afectarea renalǎ gravǎ, ci şi în gutǎ, unele
afecţiuni hepatice sau boli caracterizate printr-o distrugere intensǎ a proteinelor precum şi în miopatii şi
polimiozite.
 La persoanele în vârstă sau la cele cu masa musculară redusă nivelul creatininei este mai scăzut
şi poate masca o perioadă îndelungată dezvoltarea unei insuficienţe renale cronice. Pentru a aprecia cu
fidelitate mai mare funcţia renală se recomandă determinarea clearance ului la creatinină, care ţine cont
şi de vârstă şi greutatea pacientului.
 Raportul normal uree sanguinǎ/ creatininemie este între 20:1 pânǎ la 30:1 şi oferǎ indicaţii
diagnostice importante.
creşterea lui apare la bolnavii cu insuficienţǎ renalǎ cronicǎ, în cazul aportului proteic excesiv, a
hemoragiilor gastro-intestinale, a stǎrilor hipercatabolice (arsuri, infecţii severe), a tratamentului
cortizonic sau în oliguria funcţionalǎ.
scǎderea raportului indicǎ un aport proteic scǎzut;
creşterea proporţionalǎ a ureei şi a creatininei – cu conservarea raportului dintre ele – sugereazǎ
diagnosticul de nefropatie parenchimatoasǎ organicǎ.

Clearance-ul creatininei

Clearance-ul reprezintă cantitatea de plasmă epurată de rinichi în unitatea de timp pentru

o substanţă dată.
Formula de calcul: C=UxV/P
unde C=clearance-ul substantei;
U=concentratia substantei in urina exprimata in mg/mL;
V=debitul urinar exprimat in mL/min.;
P=concentratia substantei in plasma exprimata in mg/mL.

Se urmaresc clearance-urile a doua categorii mari de substante:

- substante ce nu se reabsorb si nu se secreta de catre tubii renali - filtratul glomerular;
- substante ce sunt epurate complet - fluxul plasmatic renal.

Determinarea clearance-ului creatininei este proba funcţională renala cea mai utilizată în clinica
medicală, folosită pentru estimarea ratei filtrării glomerulare (toată creatinina filtrată glomerular este
excretată în urină, cu exceptia bolilor care determina un flux renal scazut – insuficienta cardiaca
congestiva, insuficienta renala acuta – in care apare reabsorbtia tubulara a creatininei).
Avantajul metodei consta in faptul ca valorile sunt independente de aportul exogen de proteine si de
diureza.

Recomandari pentru determinarea clearance-ului creatininei:

1. explorarea functiei renale la toti pacientii hipertensivi, diabetici, sindrom metabolic, insuficienta
cardiaca, ciroza, deshidratare, soc.
2. pacientii cu afectiuni renale: stenoza de artera renala, glomerulopatii, pielonefrita cronica bilaterala;
2
monitorizarea insuficientei renale si stabilirea momentului inceperii dializei - de obicei Observatii :
3.sarcina – poate determina cresterea clearance – ului;
4. Monitorizarea tratamentului cu medicamente nefrotoxice (aminoglicozide, metotrexat, cisplatin)care
pot determina crestea clearance–ului la creatinina.

Dozarea ureei serice

Ureea este principalul produs final azotat al metabolismului acizilor aminaţi proveniţi din
scindarea în stomac şi în intestine a proteinelor sub acţiunea enzimelor proteolitice şi absorbţia lor
prin peretele intestinal. Prin reacţia de dezaminare aminoacizii proveniţi din alimente sau din surse
endogene elibereazǎ amoniac care reacţioneazǎ cu CO2 şi se transformǎ în carbamoil-fosfat, formǎ sub
care intrǎ în ciclul ureei.Amoniacul este un produs toxic pentru organism care – prin ureogenezǎ
hepaticǎ – este transformat în uree, un produs netoxic ce se eliminǎ prin urinǎ. Se admite cǎ un gram de
uree corespunde la 3g de proteine catabolizate. De menţionat cǎ amoniacul provine şi din catabolismul
altor componente azotate precum baze azotate purinice sau pirimidinice, amine biogene. O importantǎ
parte din amoniacul rezultat direct sau indirect este reutilizat în procesul de biosintezǎ a aminoacizilor.
Determinarea ureei este un indicator fidel al alterǎrilor incipiente ale funcţiei renale, deoarece poate
rǎmâne în limite normale atunci când filtrarea glomerularǎ este redusǎ cu pânǎ la 50%.

Scopurile dozării ureei serice

1. diagnosticul insuficienţei renale;
2. diagnosticul diferenţial între azotemia prerenală şi postrenală pe baza raportului
uree/creatinină; în insuficienţa renală terminală, întrucât semnele urotoxice se corelează
bine cu nivelul ureei;
3. monitorizarea rezultatelor dietei hipoproteice în insuficienţa renală cronică;
4. monitorizarea hemodializei.

Dozarea ureei serice prin metoda colorimetricǎ cu diacetilmonoximǎ (DAMO)

Principiul metodei: Ureea condenseazǎ cu DAMO în mediu acid, în prezenţa tiosemicarbazidei

şi a ionilor de Fe2+, formând un compus de culoare roşie. Intensitatea culorii compusului format
este direct proporţionalǎ cu concentraţia ureei din proba analizatǎ.
Calcul: mg uree/100ml se (plasmǎ, sânge) = EP/ES x CS = EP/ES x 50
50 = concentraţia soluţiei standard de uree (50mg uree/100ml).
Valori normale: 20-50 mg uree/dl ser
Abaterile de la aceste limite sunt legate de modificǎri ale cantitǎţii de uree sintetizate sau, aşa cum se
întâmplǎ frecvent, de alterǎri ale vitezei de excreţie renalǎ a ureei.
In insuficienţa renală cronică cu poliurie sau asociată cu diaree, vărsături, insuficienţa hepatică,
nivelul ureei poate fi mai puţin crescut decât cel anticipat. Pe de altă parte, în asocierea insuficienţei
renale cronice cu oligurie, aport proteic crescut, insuficienţa cardiacă, hemoragie digestivă nivelul ureei
este mai mare decat cel asteptat.

Semnificaţie diagnosticǎ:
1. Valorile scǎzute:
 apar în dietele cu un conţinut scǎzut de proteine sau în cazuri de creştere a volumului
plasmatic;
3
  indicǎ alterǎri profunde ale funcţiei hepatice, ficatul fiind organul în care are loc sinteza ureei;
este cazul atrofiei galbene a ficatului, necrozei hepatice, intoxicaţiilor cu fosfor, cloroform,
tetraclorurǎ de carbon.
2.Valorile crescute pot avea cauze:
 Prerenale – prin mecanisme ce acţioneazǎ anterior filtrǎrii glomerulare:
a) reducerea fluxului sanguin renal – hemoragie, stǎri de şoc, deshidratǎri prin vomǎ, diaree, fistule
digestive, transpiraţii, diuretice în exces, diabet zaharat sau diabet insipid.
b) catabolism proteic intens – hemoragie digestivǎ, stress, secreţie crescutǎ sau administrare
terapeuticǎ de hormoni steroizi ce mobilizeazǎ proteinele în scop energetic.
 Renale – afecţiuni ale glomerulilor, tubilor, vasculare sau interstiţiale:
a) Insuficienţǎ renalǎ acutǎ – glomerulonefrite, hipertensiune malignǎ, medicamente nefrotoxice,
intoxicaţii cu metale grele, necrozǎ corticalǎ.
b) Afecţiuni renale cronice – glomerulonefritǎ, pielonefritǎ, diabet zaharat, amiloidozǎ, boli de colagen.
 Postrenale prin obstrucţia tractului urinar – uretere, vezicǎ urinarǎ, uretrǎ – ce împiedicǎ excreţia
ureei; ureea poate difuza inapoi in fluxul sanguin
a) Obstrucţia ureterelor prin calculi, tumori, inflamaţie, postchirurgical, adenom de prostatǎ,
calculi sau tumori vezicale.
Alte exemple
 valoare scăzută a ureei, de 6-8 mg/dL se asociază frecvent cu o stare de hiperhidratare;
 o valoare scăzută de 10-20 mg/dL indică o funcţie glomerulară normal
 cresterea ureei sanguine la 50-150 mg/dL presupune o afectare semnificativă a funcţiei renale
 o valoare marcat crescută a ureei, de 150-250 mg/dL, indică o afectare severă a funcţiei
glomerulare.
 In insuficienţa renală cronică valorile ureei sanguine se corelează mai bine cu simptomele de
uremie decât cele ale creatininei serice.

 Ureea urinarǎ: - se lucreazǎ pe urina recoltatǎ în 24h

- valori normale între 15-30mg% în 24h;
- are aceeaşi semnificaţie diagnosticǎ cu ureea sericǎ.

Acidul uric seric

Acidul uric este produsul final al catabolismului acizilor nucleici în organismul uman şi la
maimuţele antropoide.Acizii nucleici pot fi de naturǎ exogenǎ (alimentari) sau pot proveni din
distrucţia celulelor proprii. Procesul de formare a acidului uric are loc prin oxidarea bazelor azotate
purinice (adenina şi guanina) în ficat şi se numeşte uricopoezǎ. La pH-ul fiziologic al organismului,
acidul uric existǎ în plasmǎ aproape în totalitate ca ioni de urat (urat monosodic) legat neglijabil de
proteine. El este excretat în urinǎ prin filtrare glomerularǎ urmatǎ de reabsorbţie tubularǎ parţialǎ.
Deoarece pH-ul urinar este – în general – scǎzut, cea mai mare parte a acidului uric este liber; în calculii
renali existǎ acid uric şi nu uraţi de sodiu; valori ale pH-ului urinar mai mari de 6,5 determinǎ
transformarea lui în urat de sodiu.
Acidul uric este considerabil distrus la nivel intestinal sub acţiunea bacteriilor intestinale; el este
transformat în alantoinǎ şi dioxid de carbon sub acţiunea bacteriostaticelor.

Recomandări pentru determinarea acidului uric:

1. investigarea antecedentelor heredo – colaterale de gută (25% din rudele pacienţilor cu gută au
acid uric crescut);
2. diagnosticul şi urmărirea tratamentului în gută;
4
 3. evaluarea insuficienţei renale si litiazei renale;
4. monitorizarea tratamentelor care modifică nivelurile acidului uric (citostatice) pentru evitarea
depunerilor renale de uraţi cu posibila inducere a insuficienţei renale;
5. evaluarea distrucţiilor tisulare;
6. toxemia de sarcină.

Dozarea acidului uric din ser prin metoda colorimetricǎ cu acid fosfowolframic
Principiul metodei: În mediu alcalin, acidul uric reduce acidul fosfowolframic cu formarea unui
complex (albastru de wolfram) ce poate fi colorimetrat. Intensitatea culorii compusului format este
direct proporţionalǎ cu concentraţia acidului uric din

Calcul: EP/ES x CS = EP/ES x 5 = mg acid uric/dl ser

Valori normale: 3-7mg acid uric/dl ser
Variaţii fiziologice:
a) în funcţie de sex: bǎrbaţi: 3,5-7,5mg/dl ser;
femei: 2,5-6,5mg/dl ser.
b) de vârstǎ – nou-nǎscuţii prezintǎ valori mai mari, iar copiii prezintǎ valori mai mici decât
adulţii.
c) de alţi factori: - o alimentaţie bogatǎ în purine (viscere, carne, cacao, ciocolatǎ, cafea, spanac,
conopidǎ, mazǎre, fasole,linte), efortul fizic cresc uricemia;
- existǎ şi variaţii în cursul aceleiaşi zile, valorile fiind mai scǎzute noaptea;
- la femei – la menopauzǎ – valorile uricemiei sunt mai mici decât cele din perioada activǎ sexualǎ, apoi,
odatǎ cu înaintarea în vârstǎ devin egale cu cele ale bǎrbaţilor.

Semnificaţie diagnosticǎ:

1. Valorile crescute apar ca urmare a:

a) supraproducţiei de acid uric ce conduce la gutǎ primarǎ, dietǎ excesivǎ (viscere, muşchi), tratamente
citolitice pentru leucemii, limfoame, policitemie vera, psoriazis, anemii hemolitice;artrite deformate,
decompensǎri cardiace;
b) excreţiei reduse ce determinǎ insuficienţǎ renalǎ, cetoacidozǎ, acidozǎ lacticǎ; intoxicaţii cu plumb
sau cu alcool;
c) unei degradǎri masive de nucleoproteine celulare – arsuri, iradieri cu raze X sau gamma, mielom,
radioterapie;
2. Valorile scǎzute apar ca urmare a:
a) excreţiei accentuate ca în cazul administrǎrii de medicamente uricozurice: aspirinǎ (peste 4g/zi),
corticosteroizi, ACTH, estrogeni, anticoagulante;
- afectare hepatocelularǎ severǎ;
- reabsorbţie renalǎ tubularǎ scǎzutǎ, nefrite, tuberculozǎ renalǎ.
b) producţiei scǎzute ca în administrarea de allopurinol ce inhibǎ xantinoxidaza, enzimǎ ce catalizeazǎ
oxidarea xantinei la acid uric.
Patologia acidului uric este dominatǎ de gutǎ, o maladie metabolicǎ ereditarǎ caracterizatǎ de
precipitarea cristalelor de urat de sodiu în ţesuturile moi şi periarticulare producând inflamarea
acestora (se formeazǎ “tofi gutoşi). Pentru înlǎturarea eventualelor erori, acidul uric trebuie dozat
bisǎptǎmânal la acelaşi individ, înainte de confirmarea sau infirmarea diagnosticului de gutǎ. Guta
poate fi primarǎ -ca urmare a hiperproducţiei de acid uric- şi secundarǎ unor alte afecţiuni (în
special metabolice) de bazǎ.
Dozarea acidului uric nu este folositǎ ca test pentru evaluarea funcţiei renale, iar modificǎrile
acidului uric sunt paralele cu ale ureei şi creatininei serice, ele fiind crescute atunci când sunt afectate
5
formarea sau excreţia urinei, indiferent de cauza determinantǎ. Aceastǎ dozare are valoare în diagnosticul
şi urmǎrirea efectului tratamentului în gutǎ şi ca indicator al catabolismului masiv al acizilor nucleici în
toxemia gravidicǎ, dupǎ radioterapia tumorilor, dupǎ tratamentul cu agenţi citotoxici.