Cap.

I - ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI

CARDIOVASCULAR
Sistemul circulator mentine constant cantitativ si calitativ “lichidul tisular” in toate regiunile
organismului. Sângele circulă în interiorul arborelui vascular datorită diferenţelor de presiune. Aparatul
cardiovascular cuprinde următoarele componente: inima, arterele mari şi arteriole, ramificându-se în
reţeaua capilară prin care se irigă ţesuturile şi organele. Sângele se întoarce prin sistemul de
colectare al venelor la inimă (marea circulaţie);de aici trece spre plămâni,unde are loc oxigenarea
sângelui(mica circulaţie sau pulmonară).Legătura dintre vene şi artere se face prin capilare,care
constituie sectorul circulator al schimburilor de gaze şi substanţe nutritive dintre sânge şi ţesuturi.
I. INIMA
Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în jos, iar baza
corespunde marilor vase(venele cave,artera pulmonară,aorta) Este poziţionată in etajul inferior al
mediastinului , între cei doi plamâni , deasupra diafragmului ; invelită intr-o tunică fibroasă numită
pericard.Este un organ muscular ai cărui pereţi au trei straturi:miocardul(muşchiul inimii),căptuşit în
interior de endocard,iar la exterior de o membrană seroasă,pericardul.Pompa cardiacă are patru
camere:atriul drept şi stâng cu pereţii subţiri-camerele de primire-şi ventriculul drept şi stâng cu
pereţii mai groşi,care constituie pompa efectivă.Între cavităţi există orificii de comunicare dotate cu
valvule,ca şi la ieşirea din inimă(artera pulmonară şi aorta).Buna funcţionare a aparatelor valvulare
favorizează umplerea cu sânge a inimii în perioada de repaos(diastolă)şi propulsarea după contracţie
în marea şi mica circulaţie.Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic,fără
întrerupere.din viaţa embrionară până la moarte.Automatismul cardiac este asigurat de un centru
specializat(nodul sinusal), de la care porneşte stimulul cardiac.

1 . CONFIGURAŢIA EXTERNĂ

Inima prezintă :
 Doua feţe : - anterioară sau sterno-costală- la acest nivel se afla şanţul interventricular care
desparte ventriculul stang de ventriculul drept şi şanţul atrio- ventricular , care desparte atriile de
ventricule.
- inferioară sau diafragmatică , pe care se continuă şanţurile anterioare
 două margini
 o bază sau faţa posterioară ce corespunde atriului stâng şi drept
 un vârf care aparţine ventriculului stâng
2 STRUCTURA INIMII

Inima este alcătuită din trei straturi :

a. ENDOCARDUL sau stratul intern, este constituit dintr-un endoteliu situat pe o
membrana bazală ce se continuă cu stratul subendotelial, format din fibre colagene, fibre de reticulină,
fibre elastice, rare celule conjunctive şi numeroase terminaţii nervoase senzitive. Endocardul nu conţine
vase sangvine , hrănirea făcâdu-se prin imbibiţie. El se continuă cu endoteliul arterelor şi venelor.
b. MIOCARDUL sau stratul mijlociu , este constituit din celule lungi si cilindrice numite fibre
musculare sau miocite ce se ramifica si se anastomozează , având un diametru intre 10-100μ.
 Fiecare fibră musculară este acoperită de o membrană plasmatică numită sarcolemă. Citoplasma
poartă numele de sarcoplasmă ,este foarte abundentă , subţire şi conţine un nucleu situat central.
 În sarcoplasmă se gasesc miofibrele si un reticul endoplsmatic neted cu rol in contracţia acestui
ţesut muscular. Există de asemenea nişte tubuli trasverşi , in forma de “ T “, aşezaţi perpendicular pe
reticulul sarcoplasmatic . Aceştia sunt prelungiri ale sarcolemei , si se deschid la exteriorul fibrei. In
cadrul fibrei musculare cardiace aceşti tubi sunt mai voluminoşi.
 Miofibrele sunt compuse din miofilamente subţiri si groase. Cele subţiri sunt alcătuite din actină
care, prin moleculele sale, formează lanţ dublu spiralat ce dă forma caracteristică acestor filamente.
Miofilamentele subtiri contin tropomiozină şi troponină,iar cele groase sunt formate din molecule de
miozină.
Musculatura cardiacă se inseră pe scheletul fibros al inimii alcatuit din :
 septul interventricular membranos
 inelele fibroase ale orificiilor arterei aorte şi orificiile atrio-ventriculare drept si stâng
 trigonul fibros drept şi stâng , care uneşte inelele fibroase ale orificiilor atrio-ventricular si al
aortei
Miocardul este constituit astfel încât , între musculatura atriilor şi cea a ventriculilor nu există legatură in
afară de fasciculul HIS. La nivelul atriilor , musculatura este mai subţire şi dispusă circular ; la nivelul
ventriculilor , musculatura este dispusă in trei straturi , cu orientare oblic – spiralată. Din fasciculele
musculare se desprind muşchii papilari care, prin cordaje tendinoase se leaga de valvulele orificiior
atrio-ventriculare. Miocardul adult are striaţii asemănătoare cu muşchii scheletici, dar se comportă ca un
sincitiu datorită prezenţei unor contacte între celulele miocardice (discuri intercalare), care permit
propagarea depolarizarii în toate celulele aproape simultan. Funcţional acesta seamănă cu muşchiul
neted prin activitatea sa ritmică şi involuntară. Miocardul adult atrial este subţire şi conţine două straturi,
superficial şi profund, comune celor două atrii. Miocardul adult ventricular este mai gros şi se compune
din trei straturi, superficial, mijlociu şi profund.
c. PERICARDUL sau stratul extern este o membrană conjunctivă subţire ce acoperă suprafaţa cardiacă
şi constituie foiţa viscerală a pericardului seros
si contine inima si radacinile vaselor mari. Este format din :
- pericardul fibros , situat la periferie, cu forma de trunchi de con cu baza fixata pe diafragm.
Este susţinut de ligamentele pericardice (sterno-pericardice ; vertebro-pericardice si freno –pericardice )
- pericardul seros care, asemanator pleurei si peritoneului este alcatuit din doua foiţe , parietală
la exterior şi viscerală la interior. Ele se continuă una cu cealaltă la nivelul bazei cordului. Intre ele se
formează un spaţiu virtual ce contine o cantitate mică de lichid , 15-40 ml care asigura motilitatea
(cavitatea pericardică)
Inervaţia pericardului
Pericardul fibros este inervat de nervii frenici ,iar pericardul seros prezintă o bogată inervaţie senzitivă ,
ceea ce explică apariţia aritmiilor după excitarea sa mecanică sau electrică .
ŢESUTUL NODAL- aparatul de conducere al inimii
Reprezintă un dispozitiv neuro-muscular care asigură generarea impulsului de contractie intermitent si
transmiterea lui din atrii in ventriculi. Muşchiul cardia se contractă fără stimuli extrinseci , in interiorul
muşchiului cardiac existând un ţesut muscular specializat în elaborarea şi conducera stimulilor – ţesutul
nodal sau excitoconducător .
Alcătuire :
nodulul sinoatrial(SA) Keith-Flack, prezent în peretele atriului drept(AD), în apropierea orificiului venei
cave superioare(VCS).
1. nodulul atrioventricular(AV) Aschoff-Tawara, localizat în atriul drept, deasupra orificiului
atrioventricular drept.
2. fasciculul atrioventricular Hiss, prezintă singura cale de legătură între atrii şi ventricule. Pleacă din
nodulul AV , străbate septul interventricular şi se împarte în două ramuri :dreapta şi stânga care coboară
în ventriculele respective.
3. reţeaua Purkinje reprezintă ramificarea ramurilor fascicolului Hiss, realizează legătura cu miocardul
adult şi transmite impulsurile de contracţie de la varf la baza şi de la endocard spre epicard. Reţeaua
Purkinje nu este centru de impuls nervos(nu produce automatism).reprezintă foiţa viscerală a
pericardului seros.Pericardul este un sac fibros ce înconjură inima şi originea vaselor mari.Este format
din două straturi:
a. superficial -pericardul fibros
b. profund -pericardul seros, format din două foiţe : viscerală(captuşeşte cordul şi vasele
mari) şi parietală (captuşeşte faţa profundă a pericardului fibros
Aceste foiţe se continuă una cu alta şi circumscriu cavitatea pericardică.
Timpul de depolarizare (contracţie) a miocardului este de 10-15 ori mai lung decât a ţesutului muscular
striat datorită eliberarii prelungite de calciu in sarcoplasmă. În celulele cardiace calciul provine atât din
reticulul sarcoplasmatic cât şi din lichidele extracelulare. Eliberarea calciului se face rapid, dar
traversarea sarcolemei se face mai lent având ca rezultat prelungirea duratei contracţiei fibrei musculare
cardiace.
3. CONFIGURAŢIA INTERNĂ
Cordul uman are o structura tetracamerală , doua atrii si două ventricule separate între ele prin septurile
interventricular si interatrial . Atriul si ventriculul de aceeaşi parte comunică între ele prin orificiul
atrio-ventricular corespunzător.
1.ATRIILE :
 Capacitate redusă comparative cu
ventriculele
 Formă cuboidală
 La nivelul lor se deschid
orificiile :
- A.S - venele pulmonare
- orificiul atrio- ventricular stâng
- A.D -vena cavă superioară şi inferioară
- orificiul atrio-ventricular drept
 Grosime redusă a pereţilor
 Lipsa muşchilor papilari
 Sunt separate între ele de septul interatrial şi comunica ambele cu ventriculii omonimi prin orificiul
atrioventricular.
 Orificiul atrioventicular prezintă valvule în formă de pâlnie numite cuspide (valvula bicuspidă sau
mitrală la orificiul stâng şi valvula tricuspidă la orificiul drept) , cu vărful orientat spre ventricul şi baza
spre atriu
 Vârful se continuă cu cordajele tendinoase ale muşchilor papilari din ventricul
 În atriul drept se află orificiile de deschidere ale venelor cavă superioară şi inferioară precum şi
orificiul atrioventricular drept
 În atriul stâng se află orificiile de deschidere ale celor patru vene pulmonare şi orificiul
atrioventricular stâng.

VENTRICULII
 Au pereţii mai groşi datorită funcţiei de pompă pe care o indeplinesc
 Capacitate mai mare şi formă de piramidă.
 Baza ventriculilor corespunde orificiului atrioventricular de fiecare parte
 Ambii ventriculi prezintă lângă orificiul atrioventricular şi un orificiu arterial prin care pleacă
vasele mari(artera aorta din ventriculul stâng şi trunchiul arterei pulmonare din ventriculul drept).
 Orificiile arteriale sunt formate din trei valvule semilunare (sigmoide)
 Suprafaţa internă a ventriculelor este neregulată datorită prezenţei unor formaţiuni proeminente
numite cordaje tendinoase ( care sunt dispuse în axul longitudinal al cordului şi sunt muşchi
subendocardici ) si muschi papilari.
 Cordajele tendinoase se prind cu un capăt de muşchiul papilar iar cu celalalt de valvulele
atrioventriculare , impiedicand rasfrangerea valvulelor in atriu in timpul sistolei ventriculare
 Din ventriculul drept pleaca trunchiul arterei pulmonare prevazut cu valva pulmonara care inchide
ventriculul drept , împiedicând astfel întorcerea coloanei de sânge in timpul diastolei
 Din ventriculul stâng pleacă aorta , al cărei orificiu este prevăzut cu valvule aortice cu acelaşi rol
ca şi cele pulmonare.
Vascularizatia inimii. Inima este irigată de cele două artere coronare (stângă şi dreaptă), cu originea
în aorta ascendentă. Din arterele coronare se desprind ramuri colaterale(vene), care sunt de tip terminal,
irigând anumite teritorii din miocard, fără a se uni cu ramurile colaterale vecine. Sângele venos al inimii
este colectat de sinusul coronar, situat în şanţul atrioventricular stâng şi care se deschide în atriul drept.
Artere coronare :
- stângă , care vascularizeaza atriul stang , cea mai mare parte a ventriculului stâng,
2/3 din septul interventricular şi o porţiune mică vecină a ventriculului drept.
- dreaptă , al cărei teritoriu de vascularizat cuprinde : atriul drept , ventriculul drept ,
1/3 posterioara a septului intraventricular , o zonă mică a ventricului stâng
Venele coronare : se varsă in atriul drept prin sinusul coronar ,iar obstrucţia uneia poate determina
ischemia şi necroza teritoriului irigat,având drept rezultat infarctul miocardic acut
Inervaţia inimii
Se realizează prin fibrele vegetative simpatice si parasimpatice ce alcatuiesc plexul cardiac. Fibrele
simpatice provin din ganglionii cervicali şi exercită efecte stimulatoare asupra miocardului şi
vasodilatatoare coronariene Fibrele parasimpatice provin din nervii vagi, inervează predominant nodulii
sino-atrial şi atrioventricular , având ca efect diminuaea activităţii cordului
 II . VASELE DE SÂNGE
1. ARTERELE
Arterele sunt vasele prin care sângele
circulă de la inimă la reţeaua capilară din
organe şi ţesuturi , constituind un vast
sistem ramificat, cu punct de plecare
dublu:
1. ventriculul stâng, pentru aorta
2. ventriculul drept pentru atera
pulmonară
AORTA
- are drept punct de plecare ventriculul
stâng şi are trei componente :
1. Aorta ascendentă (ramuile aortei
aacendente sunt arterele coronare
ddreaptă şi stângă)
2. Arcul aortic :
- trunchiul brahio-cefalic :
(artera
carotidă
comuna
dreaptă,
artera
subclavie dreaptă)
- artera carotidă comună
- artera subclavie stângă
3. Aorta descendentă –se bifurcă la
nivelul vertebrei L4
a -toracală ,până la nivelul
diafragmului
b-abdominală ,până la locul de bifurcare

Aorta, prin ramurile sale trimite sânge

arterial in tot corpul :
 ramurile ascendente
vascularizează exrtemitatea cefalică ,
membrele superioare şi o parte a toracelui
formând sistemul aortic superior
 ramurile descendente
vascularizează restul toracelui, abdomenul si membrele inferioare alcătuind sistemul aortic inferior.
 TRUNCHIUL BRAHIO – CEFALIC

ARTERA CAROTIDĂ COMUNĂ (dreaptă si stângă) se bifurcă la nivelul cardilajului tiroid, în

artera carotidă internă si externă. Artera carotidă comună formează mănunchiul vasculo-nervos al
gâtului ,impreună cu vena jugulară şi nervul vag.
 ARTERA CAROTIDĂ EXTERNĂ asigură vascularizaţia glandei tiroide, laringelui ,
musculaturii limbii , faringelui , musculaturii cefei ,tegumentului feţei ,gâtului şi capului
 ARTERA CAROTIDĂ INTRNĂ asigură vascularizaţia ochilor, glandei
lacrimale,porţiunii anterioare şi laterale a encefalului
 ARTERA SUBCLAVIE ,dreaptă şi stângă , irigă :
 Centura scapulară
 Extremitatea superioară a toracelui
 Parţial gâtul , trunchiul cerebral, cerebelul , o parte a măduvei spinării
 Esofagul , traheea
 Muschii trapez şi ai coloanei cervicale
 ARTERA AXILARĂ continuă artera subclavie. Face parte alcatuieşte manunchiul vasculo-
nervos axilar ,împreună cu vena axilară şi nervul median (plexul brachial).
Artera axilară vascularizează :
 Musculature toracelui
 Glanda mamară
 Muşchii scapulei şi muşchiul deltoid
 Articulaţia scapulo – humerală
ARTERA BRAHIALĂ continuă artera axilară până la linia de flexie a cotului , unde se bifurcă in artera
radială si ulnară. Artera brahială are raporturi intime cu nervul media şi vascularizează :
 Muşchii membrului superior şi oasele acestuia
 Nervul median
b. AORTA DESCENDENTĂ
 TORACALĂ : -ramuri viscerale (mediastin, bronhii, pericard,esofag)
- ramuri parietale (spatiile intercostale, muschii spatelui,
măduva spinării , meninge
 ABDOMINALĂ : continuă artera toracică până la bifurcaţie
- ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt: trunchiul celiac, artera mezenterică
superioară, arterele suprarenale — stângă şi dreaptă —, arterele renale — stângă şi dreaptă —, arterele
testiculare, respectiv ovariene — stângă şi dreaptă —, şi artera mezenterică inferioară. Trunchiul celiac
se împarte în trei ramuri — splenică, gastrică stângă şi hepatică — şi vascularizează stomacul, duodenul,
pancreasul, ficatul şi splina. Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul
ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers. Artera mezenterică inferioară vascularizează partea
stângă a colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului.
>> La nivelul vertebrei L 4 aorta se bifurcă în arterele iliace commune, dreaptă şi stângă.
 ARTERA ILIACĂ COMUNĂ se bifurcă indreptul articulaţiei sarcoiliace .
Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei, devenind arteră femurală, care
irigă coapsa. Se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa poplitee (faţa posterioară a genunchiu-
lui). Ea se împarte în două artere tibiale: 1. artera tibială anterioară irigă faţa anterioară a gambei şi laba
piciorului şi se termină prin artera dorsală a piciorului, din care se desprind arterele digitale dorsale;
 2. artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei şi, ajunsă în regiunea plantară, se împarte în
cele două artere plantare, internă şi externă, din care se desprind arterele digitale plantare.
Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri viscerale pentru organele din
bazin (vezică urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele genitale — uter, vagin, vulvă, prostată,
penis.
 ARTERA FEMURALĂ se continuă de la nivelul regiunii poplitee cu artera poplitee . Artera
femurală străbate faţa antero-medială a coapsei printr-un spaţiu muscular= canalul femoral , împreună cu
vena şi nervul femoral. Ramurile arterei femurale vascularizează:
- ţesutul subcutanat al abdomenului inferior
- scrotul ,labile
- ganglionii inghinali
- articulaţia coxo – femurală şi muşchii anteriori şi posteriori ai coapsei
- articulaţia genunchiului
ARTERA PULMONARĂ :pleacă din ventriculul drept şi are două ramuri :
1. artera pulmonară stângă ce pătrunde in pediculul pulmonar stâng
2. artera pulmonară dreaptă patrunde in pediculul pulmonar drept
Arterele pulmonare conţin sânge venos , pe care il transportă de la ventricular drept la plămâni , unde va
fi oxigenat şi ,prin venele pulmonare este condus in atriul stâng

STRUCTURA ARTERELOR

Peretele arterial este alcătuit din trei straturi :

 tunica internă ( intima )
 tunica medie
 tunica externă (advincea)
Această structură a peretelui este variabilă în raport cu calibrul arterelor :
 tunica internă este alcatuită dintr-un endoteliu format dintr-un singur strat de celule
turtite,poligonale , aşezate pe o membrană bazală.
 Tunica medie este alcătuită din ţesut conjunctiv , fibre elastice şi ţesut muscular neted.
Aceasta determină împarţirea arterelor în două tipuri : musculare şi elastice.
 Tunica externă este formată din ţesut conjunctiv , fibre colagene şi elastice

CLASIFICARE:

o ARTERE DE CALIBRU MIC: continuă metarteriolele din care se formează

capilarele. La arteriolele cu calibru mai mare ,între tunica internă şi cea medie există un ţesut elastic –
limitantă elastică cu rol în menţinerea deschisă a lumenului vascular.
Datorită faptului că tunica medie prezintă o componentă aproape exclusiv musculară,aceasta
conferă arteriolelor un rol deosebit de important în determinarea rezistentei periferice şi a TA , de aceea
reprezintă un factor important in reglarea TA şi repartizarea cantitaţii de sânge în diferite regiuni
o ARTERELE MIJLOCII :
o tunica internă conţine un strat de ţesut conjnctiv format dintr-o substanţă
fundamentală bogată în muco-poli-zaharide ,fibriocite ,histiocite ,fibre elastice dispuse in reţea ,
reticulină ,colagene, dispuse longitudinal.
o Tunica externă conţine capilare , arteriole,venule ,plexuri şi terminatii nervoase. Au
un caracter puternic contractil , reglează debitul şi presiunea sanguină în teritoriul irigat
 ARTERELE DE CALIBRU MARE sunt reprezentate de arterele de la baza inimii :
aorta , artera pulmonară şi principalele ramuri.
- tunica internă prezintă un strat striat mai dezvoltat
- limitanta elastică internă lipseste
- tunica medie este formată din fibre elastice
- ţesutul muscular este slab reprezentat
- advincea este mai subţire
II. 2. CAPILARELE
După ce sângele a străbătut arterele mari şi mici , ajunge intr-o vastă reţea de vase cu calibru foarte mic
( 8-10 µ ) , numită reţea capilară , raspândită în tot organismul
STRUCTURA CAPILARELOR:
 endoteliu format din cellule endoteliale aşezete intr-un singur strat , având o formă
alungită , turtită şi un contur neregulat , cu propietatea de a-şi modifica forma , permiţând trecerea
proteinelor plasmatice şi chiar a elementelor figurate ale sângelui ;
 membrana bazală este foarte subţire şi aderentă la celulele endoteliale, cărora le dă
rezistenţa necesară. Este alcătuită din substanţă fundamentală şi fibre conjunctive. Celulele endoteliale
impreună cu membrane bazală alcătuiesc membrana biologică filtrantă, cu propietatea de permeabilitate
selectivă
 periteliu – alcătuit din fibre colagene elastice şi cellule conjunctive numite pericite
( fibrocite , histocite ). Aceste celule sunt dispuse în jurul membranei bazale şi intervin in procesul de
permeabilitate capilară

II. 3. VENELE

a. Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă
inferioară.
Vena cavă superioară.
Strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele jugulare interne, de la membrele superioare, prin
venele subclaviculare, şi de la torace (spaţiile intercostale, esofag, bronhii, pericard şi diafragm), prin
sistemul azygos.
De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naştere venele
brahiocefalice stângă şi dreaptă, iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă superioară.
Vena subclaviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de la nivelul membrelor superioare.
Sângele venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme venoase, unul profund şi unul
superficial.
Venele profunde poartă aceeaşi denumire cu arterele care le însoţesc.
Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul liber prin
transparenţă, datorită coloraţiei albastre. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în venele profunde. La nivelul
lor se fac injecţii venoase.
Vena cava inferioară. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi viscerele din bazin,
de la rinichi, glandele suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al abdomenului
(venele lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice). Vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat
cu substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale. Ea se formează din unirea a trei vene:
mezenterică superioară, mezenterică inferioară şi splenică
Vena cavă inferioară se formează prin unirea venei iliace comune stângi cu cea dreaptă.
Venă iliacă comună este un trunchi nervos , de 3-4 cm rezultată din unirea venei iliace externe cu vena
iliacă internă.
 Vena iliacă internă colectează sângele de la pereţii şi viscerele din bazin.
 Vena iliacă externă continuă vena femurală şi se întinde pana la articulatia sacro-iliacă. Aceasta
strânge sângele venos de la nivelul membrului inferior.
 Se disting:
o vene superficiale : safenă mare şi safenă mică
o vene profunde – încep la nivelul degetelor , cu venele digitale,plantare ce se varsa in arcada
plantară din care se formează venele tibiale anterioare si posterioare plus venele fibulare şi peroniene.
Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma şi se termină în atriul drept.
b. Sistemul venos al micii circulaţii:
Sângele din teritoriul pulmonar este colectat în venele lobare care confluează formând venele pulmonare ,
câte două pentru fiecare plămân şi se varsă in atriul stâng.
Circulaţia sângelui în vene este mai lentă decât în artere , în venele mari atingând viteza de 10 cm /s.
Viteza scurgerii sângelui prin vene creşte progresiv de la venule spre venele mari , datorită creşterii
diametrului vascular venos şi concomitent scade presiunea intravenoasă spre venele mari, la intrarea in
atriul drept.
LIMFOCITELE
Cirulatia limfatica este o cale derivativă a marii circulaţii , prin care reintra in vene o parte din lichidele
interstiţiale. Ea are loc in cadrul unui sistem vascular închis ,care incepe din ţesuturi prin capilare inchise ,
se colectează în vase din ce în ce mai mari şi,în final formează doua colectoare limfatice mari ce se
deschid în venele subclaviculare.
Capilarele limfatice , terminate în “ fund de sac” în spaţiile interstiţiale, au o structura asemanatoare cu
capilarele sanguine, fiindconstituite dintr+un endoteliu foarte permeabil. Vasele limfatice însoţesc venele
şi au o structura asemanatoare cu aacestora, peretele lor fiind mai subtire. Prezintă valve semilunare.
Pentru a ajunge la cord , limfacitele străbat unul sau mai multi ganglioni limfatici de unde primesc
limfocite si imunoglobulină. În final, vasele limfatice se colectează în două trunchiuri limfatice.
1 . CANALUL TORACIC este cel mai mare colector limfatic , începe printr-o porţiune dilatată (cisterna
chili) în care este drenată limfa dim membrele inferioare,peretele abdominal ,organele genitale , organele
abdominale. Canalul toracic este situat înapoia aortei , strabate diafragmul şi se varsă în unghiul venos
stâng, constituit prin unirea venelor jugulară internă şi subclaviculară stângă a capului şi gatului, membru
superior stâng şi jumatatea stângă a toracelui
2. CANALUL LIMFATIC DREPT este un colector scurt, care primeste limfa din jumătatea dreaptă a
capului şi gâtului , membrul superior drept şi jumătatea dreaptă a toracelui,vărsându-se în unghiul venos
drept, format prin unirea venelor jugulară internă şi subclaviculară dreaptă.
FUNCŢIILE SISTEMULUI LIMFATIC:
o Prin limfacite este drenată o parte a lichidelor interstiţiale, prevenind acumularea de
lichideextracelulare şi creşterea concentraţiei produşilor de catabolism.
o Limfa readuce în circulaţie proteinle extravazate(20-25% din totalul proteinelor plasmatice)
o Transportă acizii graşi cu lanţ lung şi colesterolul , resorbiţi in intestin, precum şi anumite enzime
şi hormoni descărcati din celulele secretoare direct în lichidul interstiţial
o Are rol în imunitatea organismului

3. SISTEMUL VASCULAR CORONARIAN

a. ANATOMIA ARTERELOR CORONARE

Ca orice ţesut al organismului , muşchiul cardiac este hrănit de sâmge arterial , bogat in oxigen şi
substanţe nutritive , provenit din sistemul aortic. Arterele care vascularizează miocardul sunt cele două
artere coronare (stângă si dreaptă) care iau naştere din aortă.
ARTERA CORONARĂ STÂNGĂ porneşte din aortă, la nivelul valvei sigmoide stângi şi, după ce
parcurge un traiect , se bifurcă în două ramuri principale: artera interventriculară anterioară( descendentă
anterioară) şi artera atrioventriculară stângă (circumflexă).
o artera interventriculară anterioară coboară pe faţa anterioară a inimii prin şantul interventricular şi se
termină pe faţa posterioară a inimii printr-o ramură numită artera apexiană posterioară.
Artera coronară stângă hrăneşte :
o cea mai mare parte a atriului stâng
o o fâşie îngustă din peretele sterno-costal al ventriculului drept
o peretele anterior al inimii
o peretele inferior al ventriculului stâng
o vârful inimii
ARTERA CORONARĂ DREAPTĂ porneşte din aortă , la nivelul valvei sigmoide drepte,intră în
jumătatea dreaptă a şanţului atrioventricular anterior, înconjoară marginea dreaptă a inimii, trece în şanţul
atrioventricular posterior , apoi în şanţul interventricular posterior (arteră interventriculară posterioară sau
arteră descendentă posterioară).
Din artera coronară dreaptă se desprind ramuri arteriale, ventriculare şi septale.
Ramurile arteriale vascularizează:
 pereţii atriului drept
 parte din septul interatrial care desparte cele doua atrii şi contribuie la irigarea nodului
sino-atrial , principalul centru de comandă al inimii,în care se elaborează şi din care pornesc stimulii care
întreţin automatismul cardiac, respectiv frecvenţa şi ritmul normal al bătăilor inimii
Ramurile ventriculare irigă :
 porţiunea dreaptă a peretelui sterno-costal al inimii
 peretele diafragmatic al ventriculului drept
 treimea inferioară a septului interventricular
 peretele diafragmatic al ventriculului stâng
Tot din artera coronară se desprind ramuri care irigă nodul atrioventricular,porţiunea iniţială a fasciculului
HIS şi o parte din ramura stângă a acestuia. În aproximativ 60% din cazuri nodul sinusal este irigat de
artera coronară dreaptă. De aceea stenozarea sau obstruarea arterei coronare drepte produce tulburari grave
în automatismul cardiac
b. STRUCTURA CORONARELOR
Pereţii arterelor coronare sunt alcatuiti din trei straturi sau tunici : tunica internă sau intima,tunica medie şi
tunica externă sau advincea.
 Tunica internă este formată dintr-un endoteliu care limetează lumenul vasului şi care este aşezat pe o
membrana bazală
 Tunica medie este constituită din fibre musculare netede orientate perpendicular pe axul lung al
vasului.
 Tunica externă este formată din ţesut canjunctiv lax , alcătuit indeosebi din fibre colagene şi elastice
si din elemente celulare (fibre dispuse circular)
Structura arterelor coronare prezintă unele variaţii topografice. Astfel ramurile subepicardice ca şi
porţiunile proximale ale trunchiurilor coronare sunt de tip elastic pentru a putea rezista undelor sistolic
c. INERVAŢIA CORONARELOR:
 Coronarele au dublă inervaţie :
- senzitivă şi vasomotorie , provenind din sistemul vagal
- ramuri din tractul cervico-toracic şi simpatic din ganglionul stelat
CIRCULAŢIA INTRAMURALĂ
În grosimea peretelui cardiac există o bogată reţea vasculară reprezentată de capilare , sinusoide
cardiace, ramuri anastomotice:
 capilarele înconjoară fibrele miocardice formând o reţea vasculară bogată
 ramurile anastomotice sunt interarteriale, intravenoase şi arterio-venoase. Acestea au un calibru
redus la persoanele tinere, din acest motiv o ocluzie coronariană bruscă duce rapid la necrozarea
teritoriului muscular tributar. O îngustare coronariană care se constituie lent la persoanele mai vârstnice
duce la o lărgire treptată a reţelei anastomotice care devine funcţională. Rezultatul final al procesului
patologic fiind o fibroză difuză a miocardului.

4.FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR

A. PROPRIETAŢILE FIZIOLOGICE ALE MIOCARDULUI
1. Excitabilitatea sau funcţia batmotropă
Procesul de excitabilitate este o funcţie a membranei fibrelor musculare miocardice şi este condiţionat de
polarizarea electrică a membranei.
Excitabilitatea este proprietatea muşchiului de a răspunde la stimulii fiziologici naturali , care se formează
la la nivelul lui cât şi la excitanţii artificiali de natură mecanică, fizică (caldura şicurentul electric –cel mai
puternic excitant) ,chimică (produc inhibare sau stimulare , cum sunt sarurile de Na+, Ca2+,K+ .
În timpul sistolei , miocardul nu reactionează la excitantul electric pentru că se află în perioada refractară ;
în diastolă se află în faza de excitabilitate,deci reacţionează la excitantul electric.
2. Automatismul cardiac sau funcţia cronotropă
Inima ,menţinută în condiţii fiziologice in afara organismului ,isi continuă activitatea prin funcţionarea
spontană , repetitivă , cu caracter ritmic.
Suportul morfologic al automatismului este sistemul excito-conducător al inimii sau ţesutul nodal.
Frecvenţa normală a excitaţiilor ritmice cardiace în repaus este în medie de 70-75 bătăi/ minut şi este
determinată de excitatii care pornesc de la nodul sino-atrial.
3.Conductabilitatea sau funcţia dromotropă
Conductabilitatea miocardului asigură raspândirea excitaţiei în întreaga masa a acestuia. Ca şi
automatismul,conductabilitatea este asigurată de ţesutul cardiac specific.
De la nodul sino-atrial, excitaţia se raspândeşte în atrii determinând contracţia atriala (sistola)cu o viteză
de 1m/s. Excitaţia atrială este captată apoi de nodul atrio-ventricular. În nodul atrio-ventricular , excitaţia
se propagă mult mai încet,0,05 m/s, fapt ce asigură contracţia asincronă a atriilor şi ventriculilor.
Din nodul atrio-ventricular, excitaţia se propagă , prin intermediul fasciculului atrio-ventricular HIS la
cele douăramuri ale acestuia, de unde este transmis n toată masamusculară ventriculară prein reţeaua
Purkinje. Ventriculul drept este activat înaintea ventricululi stâng, deoarece ramura dreaptă a fasciculului
HIS este mai scurtă.
4.Contractilitatea sau functia ionotropă
Unda de depolarizare determină unde de contracţie în miocard.
5. Tonicitatea sau funcţia tonotropă
Este stare de semicontracţie a muşchiului cardiac care se menţine şi în diastolă.
B. CICLUL CARDIAC SAU REVOLUŢIA CARDIACĂ FIZIOLOGICĂ

Fazele activităţii inimii constau din contracţii (sistole) , prin care se realizează evacuarea cavităţii şi
relaxări (diastole),în timpul cărora are loc umplerea cavitaţilor.
Rezultatul activitaţii inimii este deplasarea sângelui într-o singură direcţie în inimă datorită rolului de
supapă al valvelor şi menţinerea unei diferenţe e presiune , necesară circulaţiei în sistemul vascular,între
venele mari, pe care le goleşte, şi arterele mari,în care expulzează sângele sub presiune.
Inima funcţionează ca o dublă pompă aspiro-respingătoare, contracţiile ventriculare ritmice asigurând
circulaţia sanghină permanentă între cele două circuite , sistemic şi pulonar. În timpul diastolei atriale,
sângele adus la cord de venele mari se acumulează în atrii , deoarece valvele atrio-ventriculare sunt
închise. Dupa terminarea sistolei ventriculare ,presiunea intraventricualră scade rapid, devenind inferioară
celei atriale şi, ca urmare , valvele atrioventriculare se deschid şi sângele se scurge pasiv din atrii în
ventricule.
Sistola atrială are durată scurtă (0.1s) şi eficienta redusă, din cauză că miocardul atrial este slab
reprezentat. In timpul sistolei atriale ,sângele nu poate reflua în venele mari datorită contracţiei
concomitente a unor fibre cu dispoziţie circulară , care înconjoară orificiile de vărsare ale acestor vene în
atrii ; ca urmare,sângele trece în ventricule. După ce s-au contractat, atriile intră în diastolă (0.7s).
Sistola ventriculară urmeaza celei atriale (0.3s). După ce ventriculul a început să se contracte , presiunea
intraventriculară depăşeeşte pe cea intraatrială şi, ca urmare , se închid valvele atrioventriculare. Urmează
o perioadă scurtă în care ventriculul este complet închis, contracţia ventriculară determinând cresterea
presiunii intraventriculare. Când presiunea intraventriculară depăşeşte pe cea din arterele ce pleacă spre
cord, se deschid valvele semilunare de la baza acestore vase şi începe evacuarea sângelui din ventricul. În
timpul sistolei, ventriculele expulzează în aortă şi respectiv, în artera pulmonară, 70-90 ml sânge care
reprezintă debitul sisitolic.
După sistolă,ventriculele se relaxează, presiunea intraventriculară scade rapid şi, cand ajunge sub nivelul
celei din arterele mari, se închid valvulele sigmoide.
De la sfârşitul sistolei ventriculare până la începutul unei noi sistole atriale, inima se gaseste în stare de
repaus mecanic, in DIASTOLĂ GENERALĂ .
Activitatea mecanică a cordului este apreciată pe baza valorii debitelor sistolic şi cardiac :
 debitul sistolic reprezintă cantitate de sânge expulzată de ventricule la fiecare sistolă şi variază
între 70-90 ml
 debitul cardiac , obţinut prin inmulţirea debitului sistolic cu frecvenţa cardiacă pe minut, are valori
de aproximativ 5.5 l ,dar poate creste în timpul efortului muscular până la 30-40 l. Debitul cardiac creşte
patologic,in timpul perioadelor febrile şi scade în timpul somnului.
ZGOMOTELE INIMII sunt consecinţa activitaţii mecanice cardiace. În mod obisnuit , prin auscultaţie se
percep două zgomote : sistolic(prelungit cu tonalitate joasă) si diastolic(scurt şi ascuţit ).
REGLAREA ACTIVITĂŢII INIMII
1. Reglarea nervoasă.
Inima este inervată de sistemul nervos vegetativ, simpatic şi parasimpatic. Fibrele nervoase vegetative se
termină în sistemul excitoconducător al inimii. Actiunea nervilor inimii se exercită prin influenţa
automatismului cardiac şi prin reglarea acestuia.
Nervii cardiaci sunt :
 efectori sau motori, reprezentaţi de :
 fibrele parasimpatice cu actiune inhibitorie asupra inimii
 fibrele simpatice cu actiune acceleratorie asupra inimii
 senzitivi
2. Reglarea umorală potenţează şi prelungeşte actiunile realizate de mecanismele neurovegetative şi
datoreaza descarcări ocazionale în circulatie sau la capatul distal al fibrelor vegetative simpatice şi
parasimpatice a unor substanţe care acţionează asupra cordului şi a vaselor.
Adrenalina si noradrenalina se descarcă din medulo-suprarenale în condiţii de hipotensiune sau de stress.
Noradrenalina acţionează predominant asupra vaselor , iar adrenalina stimulează în special activitatea
cordului.
Hormonul diuretic retrohipofizar (vasopresină)-în doze mari exercită efecte vasoconstrictoare arteriolare.
Acetilcolina, mediatorul chimic al parasimpaticului , produce dilataţia arterelor mici, dar are şi activitate
inhibitorie cardiacă.

C.FIZIOLOGIA CIRCULAŢIEI ÎN VASE

Rolul inimii în circulaţia sângelui este de a menţine o diferenţa de presiune , între extremitatea arterială şi
cea venoasă a arborelui circulator , în circulaţia sistemică şi pulmonară.
1. Circulatia sângelui în artere
Sângele circulă în artere sub o anumită presiune , care se transmite şi asupra pereţilor arteriali,
determinând tensiunea arterială. În condiţii normale , tensiunea arterială normală sistolică la adult este de
120-130 mm Hg, iar cea diastolică de 70-80 mm Hg. Există variaţii fiziologice ale tensiunii arteriale
legate de sex , vîrstă, postură, efort fizic.
Determinarea tensiunii arteriale se face prin metode indirecte, neinvazive,cel mai des prin auscultaţie.

2. Circulaţia sângelui în vene

Circulatia sângelui în vene este rezultatul diferenţei de presiune intre cele două extremităţi ale arborelui
venos : capilarele venoase şi locul de vărsare al venelor mari în atrii. Deşi diferenţa de presiune din
sistemul venos este mult mai mică decât în sistemul arterial al marii circulaţii , circulaţia sângelui este
facilitată şi de alti factori :
 aspiraţia toracică produsă de presiunea negativă intratoracică ( în inspir)
 mişcările diafragmului în inspir exercită o presiune viscerelor abdominale , presiune
transmisă şi venelor din aceasta zonă.
 Tonusul şi contracţiile muşchilor extremitătilor inferioare fragmentează coloana de sânge
şi favorizează întoarcerea venoasă. De asemenea şi pulsaţiile arterelor, pentru venele situate în imediata
vecinătate
 Aspiraţia atrială : în timpul ejecţiei ventriculare presiunea din atrii scade favorizând
aspirarea sângelui venos.
 Forţa gravitaţională favorizează circulaţia în teritoriile aflate supracardiac şi o obturează
pe cea aflată sub acest nivel.
3.Circulaţia sângelui în capilare
Deplasarea sângelui in capilare este determinată de diferenta de presiune intre extremităţile capilarului ,
mai mare la nivelul atriilor şi mai mica la nivelul venulelor. Datorită diferenţei de presiune se creează
condiţii optime pentru relizarea schimbului de substanţe, peretele capilar comportându-se ca o
membrană permeabilă pentru apa şi substanţele micromoleculare (ioni,electroliţi) dar nu şi pentru
proteine. Reglarea circulaţiei la acest nivel se face prin procese de vasoconstricţie şi vasodilataţie în
funcţie de:
 Schimburile de substanţe nutritive
 Mentinerea homeostazei ţesuturilor
D. REGLAREA CIRCULAŢIEI SÂNGELUI
Atât presiunea arterială cât şi repartiţia sângelui în diferite ţesuturi se află permanent sub acţiunea
factorilor nervoşi şi umorali, care se modifică în funcţie de starea de activitate sau derepaus a
organismului sau a diferitelor ţesuturi.
Tensiunea arterială este astfel mentinută constantă prin mecanisme depresoare sau hipotensive şi
presoare sau hipertensoare stimulate pe cale :
- reflexă realizând autoreglarea
- umorală prin substante chimice cu efect vasoconstrictor si vasodilatator
PATOLOGIA ARTERELOR CORONARE
Cea mai frecventă afecţiune a coronarelor este ateroscleroza. Pentru patologia cardiacă nu prezintă
importanţă moificarea peretelui coronarian ci măsura in care acesta afectează irigarea miocardului.
Ateroscleroza poate evolua ca un fenomen parafiziologic , care se instalează lent, paralel cu procesul de
fibroplazie al vârstei înaintate sau ca proces patologic, instalat brusc,care evoluează rapid , înainte ca
organismul să se poată adapta la noua situaţie , ducând la apariţia semnelor de suferinţa a miocardului.
Procesul aterosclerotic modifică lumenul vaselor si le periclitează elasticitatea.
Deosebit de importantă este viteza de constituire a procesului ocluziv, modificările ce se produc lent au
un rasunet minim asupra miocardului ,existând posibilitatea de creare a unei circulaţii colaterale
suficiente. O modificare a lumenului, instalată în scurt timp , găseşte un cord nepregatit şi fără
posibilitate de adaptare producându-se un infarct miocardic.
Circulaţia într-o ramură coronară poate fi întreruptă printr-un trombus care să obstrueze lumenul, rar
prin embolus sau printr-un hematom intramural. În urma unor cercetări efectuate s-au studiat coronarele
în 172 de cazuri de deces prin infarct miocardic şi s-a constatat că modificările coronariene s-au
datorat,în 169 din cazuri , leziunilor aterosclerotice, în două cazuri s-au gasit obstrucţii ale ostiului
coronarian stâng datorită leziunilor luetice,iar intr-un caz s-au găsit leziuni de coronarită reumatismală.
Ocluzia totală sau strangularea coronarelor, cu reducerea lumenului peste 80%, s-a produs prin :
tromboză (35%),ateroscleroză obliterantă(27%) si prin hemoragie intimală (35%).
Un rol important îl are modul de reacţie al peretelui vascular faţă de ateromatoza instalată. Daca peretele
arterial reacţionează printr-o neoformare de ţesut de colagen sărac în vase va rezulta o remaniere a
peretelui vascular, cu o ingustare marcată a lumenului şi pierderea elasticităţii peretelui. Accidentul acut
înaceste cazuri se produce prin suprasolicitarea unui miocardcu o irigare insuficientă.
În alte cazuri remanierea plăcii de aterom se face printr-un ţesut conjunctiv foarte bogat în neo-vase.
Ţesutul perivascular nu poate furniza un suport suficient neocapilarelor care, la prima creştere a
presiunii sangvine , cedează, producându-se hemoragie intimală. Revărsatul hematic, dacă este masiv se
poate completa o ocluzie a unui lumen ingustat prin ateroscleroză, hematomul intimal fiind el însuşi
cauza ocluziei coronariene acute.
Revărsatul hematic poate antrena o rupere a endoteliului intimei coronarei, cu revărsare în lumen şi
producerea unui trombus masiv. Ca sediu,procesul aterosclerotic interesează mai frecvent artera
coronară descendentă anterioară