Evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală reprezintă la momentul prezent un fenomen economic dar şi social

complex, care are un efect direct la dezichilibrare în mecanismele pieţei, dar şi la
îmbogăţirea, în mod ilegal, a practicanţilor acestor metode de inşelăciune ce afectează statul
dar şi pe fiecare cetăţean al statului în parte. Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlnește atât
pe plan național, cât și pe cel internațional, reprezentând una dintre cele mai raspândite
infracțiuni cu caracter economic. E foarte greu de definit fenomenul de evaziune din pricina
existenţei mai multor interpretări, denumiri, accepţiuni şi viziuni ale acestuia, fiind utilizate o
mulţime de sintagme pentru acesta ca „fraudă, fraudă ilegală, fraudă legală, evaziune
internaţională, economie subterană, economie neagră, fraudă prin lege”.
În practica statelor cu economie de piaţă, faptele care au în vedere interpretarea
favorabilă a legislaţiei fiscale, adică cazurile de evaziune fiscală legală, mai frecvente sunt
următoarele:
- constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, într-un cuantum mai mare decât
cel ce se justifică din punct de vedere economic, micşorând astfel venitul impozabil;
- practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii
de maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit,
măsură menită să stimuleze acumularea;
- asocierile de familie dar şi societăţile oculte dintre soţia şi copii întreprinzătorului şi
acesta, rezultatul unei asemenea manevre fiind impunerea separată a acestora, repartizarea
separată a veniturilor pe fiecare asociat ducând la micşorarea sarcinilor fiscale. Prin astfel de
soluţii sunt speculate prevederile legale ce reglementează cote de impunere mai mici sau
stabilesc reduceri, scutiri de impozit pentru veniturile până la un anumit plafon.
Din cercetarea efectuată, m-am oprit asupra a trei metode relevante de evaluare a masei
impozabile:
I. Declaraţia contribuabilului (declaraţia controlată) este procedeul cel mai simplu de
cunoaştere a materiei impozabile şi constă în furnizarea cu promptitudine şi pe propria
răspundere a elementelor privind situaţia financiară a contribuabilului. Se pleacă de la
premisa că în mod efectiv contribuabilul este în măsură să cunoască natura şi mărimea
veniturilor sale, a moştenirii sau a cifrei de afaceri şi să indice administraţiei situaţia
sa personală, familială sau profesională.
II. Declaraţia terţului constă în declararea de către persoana care cunoaşte mărimea
materiei impozabile, a datelor necesare pentru evaluarea acesteia de către organele
fiscale (salarii, chirii, drepturi de autor). Sistemul este interesant pentru administraţie
care are de câştigat în ceea ce priveşte exactitatea deoarece terţul nu are nici un interes
să subevalueze materia impozabilă. Acest lucru se datorează atât faptului că el se
 expune sancţiunilor, cât şi pentru că salariile, chiriile şi drepturile de autor plătite sunt
cheltuieli care se deduc din profitul impozabil.
III. Metodele prezumtive. Caracteristica comună şi principială a acestor metode o
constituie aproximaţia. Din categoria acestei metode fac parte tehnici pe bază de
indici. Metodele indiciare se aplică în cazul impozitelor reale (funciar, pe clădiri etc.)
şi dă o imagine aproximativă a valorii obiectului supus impozitării, fără a ţine seama
de persoana care deţine obiectul respectiv. Această evaluare prezintă avantajul că este
simplă şi puţin costisitoare şi dezavantajul că nu asigură o impunere echitabilă.
Tehnicile forfetare urmăresc atribuirea de către administraţia fiscală, de comun acord
cu contribuabilul, a unei anumite valori obiectului impozabil, stabilind în acest fel
mărimea masei impozabile. Şi în acest caz evaluarea se face cu aproximaţie.
IV. Metodele de evaluare administrative. Administraţia fiscală stabileşte, potrivit
acestei tehnici, valoarea materiei impozabile. Ele sunt consecinţa prerogativelor
atribuite administraţiei de a împiedica reaua voinţă a contribuabilului în cazul apelării
la instrumente de ascundere a obligaţiilor fiscale. Aceste tehnici se disting prin
caracterul unilateral, absenţa contradictoriului şi existenţa de privilegii pentru fisc.