Tema nr.

1: DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND

ORIGINEA ŞI ESENŢA STATULUI

1. Obiectivele temei – definirea statului și determinarea genezei lui;

de studiu: – determinarea semnificației social-juridice a statului;
– aprecierea menirii juridice a instituției statului;
– identificarea caracteristicilor statului;
– identificarea elementelor definitorii ale statului;
– determinarea specificului statului de drept și identificarea
caracterelor sale;
– identificarea teoriilor privind geneza statului;
– definirea conceptului formei statului și identificarea criteriilor de
clasificare a statelor.

2. Cuvinte-cheie: stat, țară, organizare politică, societate umană, stat de drept,

inviolabilitate, independență, democrație, autocrație, monarhie,
suveranitate etc.

3. Structura 1.1. Noțiunea statului și geneza lui. Funcțiile statului.

temei: 1.2. Teoriile privind geneza statului.
1.3. Caracteristicile definitorii ale statului.
1.4. Elementele statului.
1.5. Noțiunea și caracterele statului de drept.
1.6. Forma de stat.

1.1. Noțiunea statului și geneza lui. Funcțiile statului

Statele sunt realităţi sociale care au existat şi au funcţionat de-a lungul istoriei, au suferit
transformări, au acumulat tradiţii, s-au extins sau restrâns, au creat ori desfiinţat instituţii.
Înainte de a fi interpretări filosofice sau ştiinţifice, ele au reprezentat o realitate socială şi au
evoluat datorită practicii sociale, conjuncturilor şi propriilor istorii.

Importanţa şi esenţialitatea statului, pentru orice societate, a făcut ca încă din cele mai
vechi timpuri, ea să fie supusă unei intense şi permanente preocupări a celor ce se ocupă cu
descifrarea elementelor vieţii sociale şi studiul politicii.

Discuții despre ce este, despre ce ar trebui să fie și în ce fel ar trebui să acționeze statul,
pot fi identificate încă din antichitate, chiar dacă nu era utilizat termenul de stat, el fiind
originar din perioada modernă. Articularea unor teorii coerente despre stat pot fi întâlnite în
discursul gânditorilor din Grecia antică. Timp de milenii a fost acceptată, oarecum apriori, ideea
că statul trebuie să asigure nevoile cetățenilor, să urmărească un bine public și să fie implicat în
atingerea intereselor comunității pe care o reprezintă. 1

Etimologic, termenul de stat derivă din latinescul stare, status care înseamnă mod de a fi,
statut. Etimologia termenului pune în evidenţă o constantă esenţială a conceptului şi anume
ideea de permanenţă, stabilitate, continuitate instituită.

Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atât ca teritoriu
ce desemna şi identifica o continuitate socială, cât şi ca instituţie supremă a societăţii.

Vechii greci defineau statul cu noţiunea de „polis”- stat cetate, ca aşezare delimitată de
alta, dar şi ca instituţie de exercitare a conducerii sociale.

La rândul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincţie între stat ca teritoriu, aşezare şi
stat ca instituţie, foloseau doi termeni distincţi: de ,,civitate”- stat în sensul de teritoriu şi ,,res-
publica” – ca instituţie politică, aceasta din urmă fiind mult mai aproape de semnificaţia ei
reală.

Şi vechii germani au văzut în stat atât o organizare teritorială, cât şi una politică,
definindu-l cu noţiunea de land.

Diversitatea de păreri privind conceptul de stat se explică prin nivelul de cunoaştere,

propriu momentului istoric dat, conjuncturilor și împrejurărilor istorice în care s-a gândit,
diversitatea de criterii de la care s-a plecat. Astfel, în antichitate, statul era considerat o forţă de
origine divină, concepţie care se va regăsi şi în următoarele formaţiuni sociale. În optica lui
Platon, statul reprezenta o organizare de tip aristocratic bazată pe caste, în care era inclusă
întreaga populaţie, cu excepţia sclavilor. Conducătorii erau filosofii, înţelepţii, gardienii erau cei
care îndeplineau rolul de paznici, iar meşteşugarii şi agricultorii asigurau baza socială. În
lucrarea ,,Politica o vocație și o profesie”, Max Weber debutează cu o definiţie a statului modern,
acesta fiind de acord cu Lev Trotkii, care afirma că: „Orice stat se întemeiază pe constrângere”2.
Pentru întâia oară noţiunea de stat – ,,statio” este folosită de N. Machiavelli, în scrierea sa
,,Principele” (1513), când se referea la ideea unităţii. Machiavelli a căutat să creeze un stat
capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un
asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate și menținute. În
opera sa, descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică.
Acest studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor
conducători, este bazat pe credința lui Machiavelli că, un suveran nu este constrâns de normele
etice tradiționale: ,,Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau
invers. Răspunsul este că, ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste
două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru
tine să fii temut decât iubit.” În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de
putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli
credea că, aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și
ale perioadelor anterioare.

1
A. P. Iliescu. Introducere în politologie. București: BIC ALL, 2002. p. 63.

2
Max Weber. Politica o vocaţie şi o profesie. București: ed. Anima, 1992. p. 8.
 Începând cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, în sens de putere şi instituţie politică, cu
rol major în organizarea şi conducerea societăţii, se impune treptat în limbile moderne. După
această perioadă, noţiunea de stat va fi folosit în sensul de instituţie politică sau de comunitate
umană, aflată sub o anumită autoritate, accepţiune care şi astăzi şi-a păstrat valabilitatea.

Statul, ca principală instituție politică, a apărut pe o anumită treaptă a evoluției istorice,

răspunzând nevoilor de dezvoltare și progres ale societății. În general, apariția statului este
situată în perioada de trecere de la organizarea gentilică a societății spre orânduirea
sclavagistă. Necesitatea apariției statului este legată de nevoia comunității umane evoluate de
a-și asigura funcționalitatea printr-o organizare politică. Printre factorii care au determinat
apariția statului se pot include:

– atingerea unui înalt grad de evoluție a triburilor și uniunilor tribale, prin creșterea lor
numerică, dar și calitativă, prin tendința de a se transforma în popoare și de a deveni sedentare,
în care funcționalitatea comunității nu se mai putea realiza doar pe baza legăturilor de sânge,
prin supunerea copiilor față de părinți, ci prin altfel de relații - superioare - oferite de
organizarea statală, în care apare o nouă relație conducători – conduși;
– diviziunea socială a muncii, legată îndeosebi de apariția agriculturii (viața comunității
începând să capete un caracter sedentar) a generat necesitatea de a organiza comunitatea pe
un anumit teritoriu, pe baza unor structuri politice;
– diferențierea socială, ca rezultat al apariției plusprodusului, care reclamă o armonizare a
intereselor privind producția, circulația și, mai ales, distribuirea și redistribuirea produselor,
ceea ce ducea, totodată, la necesitatea existenței unei autorități politice cu mijloace de
impunere a voinței proprii.
După cum se observă, statul a apărut legat de evoluția unor comunități umane care,
pentru a funcționa, aveau nevoie de o organizare politică dată de stat. La început, statul era o
organizare politică a triburilor și uniunilor tribale, iar apoi, o dată cu formarea popoarelor, statul
a devenit principalul mod de organizare politică a acestora, situație ce o întâlnim atât în
perioada sclavagistă cât și în cea feudală.

Dacă este să ne întoarcem la definirea statului, putem menționa că, literatura de

specialitate ne furnizează o multitudine de definiții. Astfel, ,,statul este organizaţia politică care
deţine monopolul forţei de constrângere, al elaborării şi aplicării dreptului, exercitată într-o
comunitate umană de pe un anumit teritoriu”.

Într-o altă definiție ,,statul este privit ca ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea, adică al aparatului prin care se realizează direcţionarea societăţii” sau, în sens larg,
,,organizarea politică a unei populaţii, în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de
comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă, pentru
realizarea prosperităţii fiecăruia şi a binelui comun, pentru înnobilarea fiinţei umane, prin
valorile perene ale culturii şi civilizaţiei”.

În concepţia profesorului Nicolae Popa, statul este ,,o modalitate social-istorică de

organizare socială, prin care grupurile şi-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit
expresie concentrată întreaga societate”3.

3
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. București: C.H. Beck, 2008, p. 74.
 Statul este un concept şi o realitate, deşi paradoxal, ca unitate, nu poate fi nici văzut, nici
auzit, nici pipăit. Aşadar, statul poate fi identificat (cel puţin strict juridic) cu ansamblul
sistematizat de organe de stat, cuprinzând parlamente, guverne şi alte autorități executive,
organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori etc. Statul este, astfel, un subiect de drept.
Toate celelalte subiecte de drept, fie persoane particulare, fie societăţi comerciale, pentru a
dobândi în mod pozitiv această calitate, adică pentru a avea valoare de subiect de drept, într-o
ordine juridică determinată, au nevoie de recunoaşterea statului. Statul dimpotrivă, are un
caracter desăvârșit, nu are nevoie de recunoaștere, căci din moment ce există, el are
recunoaşterea în sine însuşi, nu atârnă de nici o altă putere. Fiind o categorie socială extrem de
complexă, noţiunea de stat este folosită în sens larg şi în sens restrâns.

În sensul larg al cuvântului, statul este organizatorul principal al activităţii unei comunităţi
umane, care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea sau
executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.

În sens restrâns şi concret, statul constă în ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea.

Rolul statului, ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii, se

realizează prin anumite funcţii:

1. Funcţia legislativă - statul prin organismele sale specializate, adoptă întreaga legislaţie în
societate, inclusiv și Constituţia.
2. Funcţia organizatorică - care are în vedere transpunerea în viaţă a legilor şi a altor decizii
adoptate, cât şi organizarea întregii activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru
asigurarea desfăşurării normale a vieţii sociale.
3. Funcţia judecătorească – supraveghează la aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea
încălcării acestora.
4. Funcţia economică - statul este organizatorul direct al producţiei, al activităţii economice
în cadrul proprietăţii de stat, publice şi, pe de altă parte, asigură întreg cadrul politico-
organizatoric, prin care agenții economici independenți să-și desfășoare activitatea, vizând
armonizarea intereselor generale, în vederea unei activități eficiente.
5. Funcţia socială - se asigură condiţiile, ca toţi cetăţenii ţării, independent de poziţia lor
socială, să ducă o viaţă decentă, prin organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări
sociale, sănătate etc.
6. Funcţia administrativă - se asigură servicii către populaţie, pentru desfăşurarea normală a
tuturor activităţilor, precum: energie, apă, salubritate, servicii publice etc.
7. Funcţia culturală - se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor, prin
instituţii specializate, de cercetare ştiinţifică, învățământ, cultură etc.
8. Funcţia de apărare - a ordinii sociale şi asigurarea convieţuirii normale.
9. Funcţia de apărare a ţării - a independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii teritoriale
şi a ordinii de drept.
10. Funcţia de organizare şi colaborare cu alte state ale lumii pe diferite planuri: politic,
militar, economic, știinţific etc.
11. Funcţia privind apărarea păcii în lume, a menţinerii unui climat de linişte şi înţelegere
între popoare.4

4
E. Racila, C. Vâslan. Politologie. București: A.S.E., 2003, p. 86.
1.2. Teoriile privind geneza statului

Problema originii statului și dreptului, a cauzelor care au determinat apariţia lor, a

preocupat gândirea umană încă din perioada antichităţii. Pe parcursul dezvoltării statalității, au
fost elaborate un număr extrem de mare de teorii şi concepţii privind geneza şi originea
statului:

1. Teoria teologică (teocratică). Aceasta este proprie societăţilor antice şi feudale. Potrivit
acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste, islamice etc., statul este considerat a
fi creaţia divinităţii, iar monarhul este șeful statului şi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.
2. Teoria patriarhală, părtaşii acestei concepţii susţin că, statul îşi trage originea de la familie.
Germenii acestei concepţii pot fi observaţi încă de la Aristotel. În renumita sa lucrare ,,Politica”,
Aristotel susţine că, omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma
prelungită a acesteia.
3. Teoria patrimonială, apărută în perioada medievală, această teorie susţine că, statul a luat
naştere din dreptul de proprietate asupra pământului.
4. Teoria violenţei, această teorie capătă o răspândire largă, mai ales în epoca modernă.
Susţinătorii acestei teorii atribuie violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi ale statului.
5. Teoria organică (biologică). Susţinătorii acestei teorii afirmă că, statul este un organism
social compus din oameni, tot astfel precum organismul animal se compune din celule.
6. Teoria rasială. Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a dominaţiei
raselor ,,superioare”. Apropiată de această teorie este şi teoria globalismului, ce pune la bază
ideea împărţirii sferelor de influență între statele principale pentru ,,a ajuta” celelalte state. O
asemenea concepţie, în forma camuflată, a fost luată drept bază a politicii externe a ex.- URSS.
7. Teoria psihologică. Adepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de ordin
psihologic. După părerea lor, în societate există două categorii de oameni, unii care din punct
de vedere psihic sunt predestinaţi pentru funcţii de conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi.
8. Teoria contractualistă (contractului social). Potrivit acestei teorii, apariţia statului este
rezultatul unei înţelegeri între oameni, a unui contract social încheiat din voinţa oamenilor,
încheierea unui ,,pact de supunere”. Ca urmare a acestui pact, supuşii promit să asculte, iar
regele le promite un minimum de libertate.
9. Teoria juridică a ,,statului-naţiune”. Susţinătorii acestei teorii afirmă că ,,statul este
personificarea juridică a unei naţiuni”.
10. Teoria materialistă. Această teorie şi-a găsit absolutizarea, mai ales, în teoria marxistă,
conform căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de
producţie, a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste.
Majoritatea acestor teorii conțin un anumit adevăr, dar suferă prin unilateralitate, dată
atât de contextul istoric al elaborării, cât și de mobilurile ideologice.

Fără a opera o analiză minuțioasă a tuturor acestor teorii, vom preciza că, din punct de
vedere științific, statul este considerat de către mai mulți analiști ca, forma de organizare
politică a societății, aflate pe diferite trepte de dezvoltare, elementele cadru ce condiționează
existența statului fiind: teritoriul, populația și caracterul de organizare politică.

1.3. Caracteristicile definitorii ale statului

 Statul, manifestat şi concretizat prin puterile care îl compun, prezintă o serie de caractere
juridice (sau trăsături caracteristice) distincte, precum:

A. Puterea politică, care este o caracteristică esenţială a statului, constând în existenţa

puterii publice, care nu coincide nemijlocit cu populaţia. Specificul acestei puteri constă în
posibilitatea de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora.
Puterea statului este organizată şi întruchipată într-un aparat format dintr-un grup special
de oameni. Aceasta deţine monopolul constrângerii fizice şi dispune de mijloacele necesare în
vederea exercitării unei asemenea coerciţiuni. Puterea statului se manifestă prin diverse forme
ale activităţii statului (activitatea legislativă, executiv-dispozitivă, a justiţiei etc.), iar la dispoziţia
acesteia stau diverse unităţi, precum poliţia, procuratura, etc., care deţin monopolul constrângerii
în stat.
B. Organizarea administrativ-teritorială a populaţiei. Organizarea administrativă a
teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în unități teritoriale, delimitare făcută în scopul
realizării unitare a puterii. În urma organizării administrativ-teritoriale a populaţiei, apare o
legătură între stat şi cei care locuiesc pe teritoriul statului, denumită ca apartenenţă la statul
respectiv, având ca criteriu domiciliu. Populaţia, asupra căreia se exercită autoritatea de stat, nu
este alcătuită din indivizi uniţi întâmplător, ci din persoane care constituie o comunitate istorică
umană.
C. Elaborarea şi aplicarea dreptului. Dreptul este mijlocul organizării aparatului de stat,
prin intermediul căruia statul îşi realizează funcţia socială. Voinţa statului este exprimată prin
legile sale, care le asigură caracterul general obligatoriu, dar şi prin acte politice sau prin acţiuni
nemijlocite ale statului.
Chiar dacă între stat şi drept există o legătură strânsă, ele se diferenţiază prin faptul că,
statul este un instrument politic, care exercită conducerea societăţii, care dispune de mijloace
coercitive pe care le poate folosi la nevoie. Dreptul însă, reprezintă modalitatea, prin intermediul
căruia, se pune la dispoziţia societăţii un sistem de norme de conduită obligatorii pentru toţi
membrii societăţii. Dreptul este creat de stat, care de asemenea are un rol esenţial în elaborarea
reglementărilor juridice.
D. Suveranitatea de stat. Legătura dintre stat şi cetăţeni, dintre stat şi organizaţii, dintre
stat şi alte state, este exprimată în suveranitatea puterii de stat. Suveranitatea exprimă faptul că,
puterea de stat îşi extinde autoritatea sa superioară şi se exercită asupra unui anumit teritoriu şi
populaţii şi nu admite ca o altă autoritate să exercite atribuţiile specifice puterii statele, asupra
aceluiaşi teritoriu şi populaţii aflate pe el.
În conţinutul noţiunii de suveranitate distingem supremația, care se referă la latura internă,
ea exprimând integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor statului, precum şi faptul că
puterea de stat este superioară oricărei alte puteri, şi independența, care se referă la latura
externă şi prin care statul duce o politică externă, pe care şi-o stabileşte, fără să depindă de un alt
stat.
Suveranitatea și independența R. Moldova își găsesc și trebuie să își găsească garanțiile în
economia țării, în existența forțelor armate, în capacitatea de apărare a țării etc. Totodată, se
constituie în puternice garanții, eficiente pentru suveranitatea și independența statelor în general
și, prin urmare, și pentru R.Moldova, precum: climatul internațional de destindere, cooperare,
încredere și securitate; organismele internaționale la care participă și țara noastră etc.

1.4. Elementele statului

Existenţa şi funcţionalitatea statului, ca entitate distinctă, de sine stătătoare, este

condiţionată de prezenţa unor componente fundamentale, definitorii ca: populaţia, teritoriul şi
organizarea politică. Aceste componente au existat în toate formele pe care le-a îmbrăcat statul
de-a lungul istoriei, dar în fiecare perioadă acestea au avut semnificaţii, valori şi conţinuturi
diferite.

Populaţia constituie pentru existenţa oricărei forme statale o componentă de bază, fară
aceasta, statul nu şi-ar justifica prezenţa, nu ar exista obiectul asupra căruia să-şi exercite
autoritatea. În acelaşi timp, oamenii sunt cei ce crează şi dau viață statului, îl pun în mişcare şi
fac din el o realitate vie. Aceiaşi oameni, crează voinţa de a trăi în cadrul aceleiaşi comunităţi şi
tot ei dau naştere solidarităţii, fără de care statul nu s-ar putea închega şi funcţiona. Cei ce
locuiesc pe un teritoriu, delimitat de frontiere şi supuşi aceleiaşi puteri, pot avea faţă de
această putere, fie: calitatea de cetăţean, ori de străin, ori de apatrid. Dintre aceste trei
categorii de persoane, numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă
deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat. Ceea ce-i asigură populaţiei distinctibilitatea şi
permanenţa este naţiunea. În unele cazuri, populaţia este identificată cu naţiunea. Însă,
naţiunea nu trebuie confundată nici cu populaţia, nici cu statul.

Naţiunea este o comunitate umană, formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, de care ea

îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi viitorul.5 Comunitatea este caracterizată prin unitate
etnică, limbă comună, cultură, obiceiuri, tradiţii, spiritualitatea de neam, factura psihică.
Naţiunea este mai restrânsă ca populaţia. Naţiunea este produsul unui îndelungat proces
istoric, având la bază comunitatea de origine etnică. Sentimentul naţional este cel mai puternic
ferment de coeziune a statului şi permanenţei lui. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia,
tradiţii istorice, interesele materiale şi culturale comune, situaţia demografică. Datorită unor
circumstanţe, aceste elemente nu pot fi întrunite întotdeauna.

Naţionalitatea însă, reprezintă atât legătura individuală cu statul, cât şi leagă în acelaşi
timp indivizii între ei. Ea reprezintă apartenenţa individului la o naţiune. La început, această
legătură apărea în virtutea relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă de monarh. În prezent,
această legătură abstractă, poate apărea odată cu naşterea (relaţiile de rudenie) sau pe
parcursul vieţii (reintegrarea, naturalizarea etc.).6

Teritoriul constituie factorul material, spaţiul în limitele căruia se crează şi funcţionează

statul. Existența sa este tot atât de necesară şi importantă ca şi cea a populaţiei sau organizării
politice. El este un bun al întregii comunităţi şi, în această situaţie, pune problema apărării
integrităţii şi suveranităţii sale.

Funcţiile pe care le are teritoriul unui stat sunt următoarele:

· Teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu, localizându-l şi delimitându-
l de alte state;
· Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei care-l locuiesc, atribuindu-le
calitatea de apartenenţă la statul respectiv;
· Teritoriul determină limitele extinderii puterii politice şi contribuie la structurarea
autorităţilor publice, în dependenţă de organizarea teritoriului.
5
B. Negru. Teoria generală a dreptului şi statului. Chișinău: Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică pe lângă
Guvernul R. Moldova, 1999, p. 58-59.

6
Guceac I. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: M.A.I., Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 66.
 Teritoriul – cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer, asupra cărora statul îşi
exercită puterea (după unii autori şi navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliții
artificiali etc.). Pentru a fixa în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de
teritoriul altor state. Delimitarea se face prin frontiere.

Frontierele sunt liniile, reale sau imaginare, trasate între diferite puncte ale globului
pământesc, pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sunt terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Frontierele pot fi:

– „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief;

– „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite puncte;
– „astronomice” – trasate cu ajutorul unor meridiane sau paralele geografice.
Delimitarea mărilor teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special, se face prin
manifestarea de voinţă a statului respectiv sau prin convenţii internaţionale, încheiate între
statele interesate. Frontierele fac parte din teritoriu, ele sunt inviolabile 7.

Constituţia Republicii Moldova în art.3, aliniatul 2, postulează inviolabilitatea

frontierelor: ,,frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, respectându-se principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Legea privind frontiera de Stat a
Republicii Moldova stabileşte că, frontiera de Stat a Republicii Moldova este linia ce desparte,
pe uscat şi pe apă, teritoriul republicii de teritoriile statelor vecine, iar pe planul vertical
delimitează spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Totodată, se stipulează că, frontiera de
stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii Moldova. Frontiera
de stat se stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu statele vecine, în baza
totalurilor activităţii comisiilor bilaterale de demarcare. Frontiera se marchează pe teren cu
semne de frontieră clar vizibile.

Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor trasate relevă suveranitatea statului. Datorită

acestui fapt, frontierele sunt ocrotite de intervenţii ilegale. Trecerea ilegală a frontierei de stat a
Republicii Moldova atrage după sine răspundere administrativă sau penală8.

Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea teritorială implică atât drepturi

cât şi obligaţii pentru state. Celorlalte state le este interzis să aducă atingere suveranităţii
teritoriale a statului.

Constituţia Republicii Moldova, în art.3, alin. 1 consacră ,,Teritoriul Republicii Moldova

este inalienabil” şi „frontierele ţării sunt consfinţite de lege organică”. Această prevedere duce
la anumite consecinţe pentru Republica Moldova:

– teritoriul său nu ar putea fi modificat fără să se aducă atingere voinţei poporului care-l
locuieşte;
– micile modificări ale frontierei de stat („rectificări de frontiere”), cerute de anumite
împrejurări, nu se pot efectua decât printr-o modificare a Constituţiei;

7
Al. Arseni. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II. Chişinău: Tipografia Centrală, 1997, p. 67.

8
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional , vol. I. Chișinău: M.A.I., Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 62.
 – interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri, ce ar implica recunoaşterea în
folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului nostru.
– acest principiu nu este incompatibil cu recunoaşterea de către statul nostru a imunităţilor
şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe teritoriul său. Inviolabilitatea reprezentanţelor
diplomatice este o instituţie recunoscută prin uzanţe diplomatice general acceptate între
statele moderne.9
Puterea publică. Orice societate, oricât de primitivă ar fi, trebuie să depindă de o anumită
organizare şi distribuire a puterii. Puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi
organizarea socială în cadrul ei. Ea stă în spatele oricărei asociaţii şi îi susţine structura. Fără
putere nu există nici o organizaţie şi nici ordine. Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea
purtătorilor acesteia de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea
altora. Puterea se manifestă doar în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi concepută în afara
societăţii. Distingem o diversitate de expresii ale puterii: putere economică, militară, legislativă,
judecătorească, putere publică etc.

Pentru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca acesta să posede un teritoriu şi o
populaţie. Pe lângă aceste două elemente, este nevoie şi de o guvernare efectivă, de o putere
publică10. În literatura juridică şi politică, pentru desemnarea acestui ultim element al statului se
utilizează fie termenul de „putere publică (de stat)”, fie cel de „autoritate publică”.

– Autoritatea publică – instituţii care exercită funcţiile guvernării, asupra unei colectivităţi
sau asupra unui teritoriu, în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a mijloacelor necesare
de constrângere proprii puterii publice.
– Puterea publică – ansamblul organelor de stat, susceptibile de a lua decizii politice.
Instituţii politice superioare create prin constituţie, al căror statut este fixat prin legi
(Parlamentul, Guvernul etc.11
Puterea publică are următoarele trăsături:

1. Este un atribut al statului care se echivalează cu forța;

2. Puterea de stat are caracter politic;
3. Puterea are o sferă generală de aplicare;
4. Puterea deţine monopolul constrângerii de stat;
5. Puterea este suverană, această din urmă trăsătură este cea mai importantă.

1.5. Noțiunea și caracterele statului de drept

În linii generale, căutând rădăcinile conceptului statului de drept, trebuie precizat mai
întâi că, ideea statului de drept nu este expresia unei manifestări spontane, uşor de localizat în
timp şi spaţiu. Ea reprezintă rezultatul unui proces istoric mai îndelungat, proces ce avea ca
temelie raportul dintre puterea de stat, societate şi individ. Germenii acestui concept au apărut
însă în cutuma constituţională engleză, acolo unde, întâia oară, ideea „domniei legii” a fost

9
Al. Arseni. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II. Chişinău: Tipografia Centrală, 1997, p. 70.

10
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: M.A.I., Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 68.

11
S. Tămaş. Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Casa de cultură şi presă „Şansa”, 1996, p. 204.
proclamată ca principiu fundamental al vieţii sociale. Mai apoi, Revoluţia franceză de la 1789
avea să proclame, de asemenea ideea, că legea reprezintă manifestarea voinţei suverane a
poporului. Pe aceeaşi linie, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, doctrina germană avea să
impună o nouă manieră de înţelegere a statului de drept, acesta fiind socotit instrumentul prin
care statul îşi autolimitează puterea.

În perioada dezvoltării feudalismului, ideile statului de drept, de pe pozițiile istoricismului

le-au expus gânditorii progresiști ai timpului: Nicolo Machiavelli și Jean Boden. În teoria sa,
Machiavelli a încercat să lămurească principiile politicii, cu scopul de a determina imaginea
statului de drept, care ar fi de oglindit cerințele timpului. Scopul statului el îl vedea în folosirea
liberă a proprietății și garantarea securității fiecăruia. Prioritatea era acordată republicii, ca
formă de stat, deoarece anume republica răspunde cerințelor egalității și libertății. 12 Boden
determina statul, ca o administrare juridică cu mai multe familii și cu patrimoniul lor. Scopul
statului consta în asigurarea drepturilor și libertăților. 13 În concepția lui Grotius, scopul statului
de drept este protecția proprietății private prin intermediul unor norme juridice, care ar asigura
fiecărui om folosirea liberă a proprietății sale, cu acordul tuturor. 14 Libertatea oamenilor în
condițiile statului de drept, scria Jocke, constituie regula de bază, stabilită de către puterea
legislativă, esența căreia se exprimă în libertatea de a se exprima, în libertatea de a proceda
conform propriei voințe în toate cazurile, când legea nu se pronunță altfel și de a nu fi
dependent de o permanentă, nedeterminată, necunoscută voință autoritară a altui om. 15

Kant, la rândul său, a elaborat și motivat baza filozofică a teoriei statului de drept, în care
locul principal îl ocupa omul, personalitatea. O importantă teză formulată de Kant
este: ,,Fiecare persoană reprezintă o valoare absolută, nimeni nu poate fi considerat ca mijloc
de îndeplinire, chiar și a celor mai nobile planuri”.16 Ca principiu de bază al dreptului public,
filozoful german considera, prerogativa poporului de a avea dreptul de participare la procesul
de instaurare a ordinii de drept prin adoptarea Constituției, ce i-ar exprima voința. Când statul
are la bază dreptul constituțional, ce exprimă voința poporului, atunci există un stat de drept,
nu pot fi limitate drepturile cetățeanului în domeniul libertății personale, Constituției, gândirii și
activității comerciale.17

Se poate afirma18 astfel că, din perspectivă conceptuală, statul de drept are în vedere un
tip particular de stat, un adevărat model de organizare socială, construit ca un răspuns la
anumite cerinţe, necesităţi şi exigenţe ale vieţii reale. Definit incontestabil ca un rezultat istoric,
12
В. Н. Хроранюк. Теория Государства и право. Москва, 1996, p. 73.

13
G. del Veechio. Lecții de filosofie juridică. București: Europa-Nova, 1995, p. 58.

14
Т. Гроций. О праве войны и мира. Москва, 1956, p. 39.

15
Дж. Локк. Избранные филосовские произведения. Москва, 1960, p. 16-17.

16
А. С. Пигалкина. Oбщая теория права. Москва, 1996, p 333.

17
I. Кant. Scrieri moral – politice. București: C.H. Beck, 1991, p. 85.

18
S. Popescu. Statul de drept în dezbaterile contemporane. Bucureşti: Academiei Române, 1998, p. 28.
o cucerire, prin care indivizii şi grupurile sociale, în faţa puterii despotice, au căutat securitate şi
protecţie efectivă, statul de drept avea să capete o marcă definitivă abia după primul război
mondial.

Locuțiunea ,,stat de drept” reiese din asocierea celor doi termeni - ,,Statul” și ,,Dreptul”.
Între stat și drept există o relație puternică. Statul și dreptul constituie o unitate de contrarii.
Referindu-se la problema aceasta, profesorul universitar N. Popa menționează următoarele:
,,Dreptul are rolul de ,,corset” al forței, de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine, de
,,calmare” a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale, prin intermediul
activității de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea
juridică lezată prin activități ilicite”.19

Doctrina ne furnizează o multitudine de definiții ale statului de drept. Unele din definiţii
uzează de moderaţie. Între acestea, statul de drept presupune subordonarea statului faţă de
drept (J. Gicquel), sau un sistem de organizare, în care ansamblul raporturilor sociale şi politice
sunt subordonate dreptului (J. P. Henry), ori statul în care puterea e subordonată dreptului (M.
J. Redor), ori o sumă de garanţii fundamentale ale libertăţilor publice, o protecţie a legilor (J. L.
Quermonne).

Sunt apoi şi definiţii mai ample, mai laborioase, oferite conceptului. Una dintre ele
aparţine Sofiei Popescu20, pentru care statul de drept este acel „mănunchi de principii
recunoscute la scară mondială, care semnifică asigurarea autonomiei individului, a libertăţii
sale de acţiune şi autolimitarea sferei de acţiune a statului în favoarea individului”.

Pentru mediul moldovenesc, preocuparea pentru o problematică atât de complexă şi

actuală, cum este aceea a statului de drept, a fost reactivată în primul rând, de consacrarea în
legea fundamentală, a acestui atribut esenţial.

În literatura autohtonă, menționăm premisele statului de drept, evidențiate de doctorul

în drept Boris Negru, prin care statul de drept:

– este fundamentat pe supremația legii;

– presupune realizarea strictă a legilor de către toți;
– se prevede răspunderea reciprocă a statului și a cetățenilor;
– existența democrației constituționale reale;
– asigurarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului;
– există o reală separație și independență a puterilor. 21
În concluzie, putem menționa, că statul de drept este un nou model de concepere a
raportului şi relaţiilor dintre instituţii, între acestea şi cetăţean, dintre societatea civilă şi
politică. El constituie o garanţie suplimentară pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Şi în
Republica Moldova, după 1989, se poate aprecia că se înfăptuieşte un stat de drept,
fundamentat pe supremaţia legii, a Constituţiei. Constituţia din 1994 se bazează pe principii şi
19
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. București: C.H. Beck, 2008, p. 100.

20
Sofia Popescu, op. cit., p. 36 şi urm.

21
B. Negru, op. cit., p. 307.
valori, care garantează existenţa statului de drept în R.M., pe care, de altfel, o şi menționează
expres.

În perioada actuală, multe dintre statele lumii sunt considerate a fi de drept. Totuși,
problema trebuie privită cu realism, și dacă ne raliem la punctul de vedere exprimat de către
Edmond Picard,22 pentru care „statul de drept nu este niciodată o realitate desăvârşită şi niciun
stat nu poate, fără o îngâmfare vană şi de nesuportat, să pretindă că a atins perfecţiunea
statului de drept”, este loc pentru mai bine întotdeauna.

1.6. Forma de stat

Forma de stat este un concept politico-juridic, care exprimă modul de constituire şi

exercitare a puterii, de organizare şi conducere a societăţii prin stat. Forma statului este unul
dintre cele mai vechi concepte rezultate din studierea fenomenului statal în general, a
organizării şi conducerii statale, în special. În doctrina constituţională, forma de stat este
analizată sub trei aspecte: forma de guvernământ; forma structurii de stat; regimul politic. Deşi
distincte, cele trei aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele.

Astfel, forma de stat reprezintă o categorie complexă, ce determină modul de organizare,

conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri.

Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare şi organizare a organelor

statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi în special,
dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.

Primii care au dat o clasificare a formelor de guvernământ sunt istoricul Herodot şi

filosofii Platon şi Aristotel. Fenomenul care a dat naştere acestei expresii a fost „puterea
politică”, iar drept criteriu de clasificare a servit numărul de persoane care deţineau puterea.
Tot ei introduc noţiunea de republică, care desemna toate formele politice lipsite de şef de stat
ereditar şi în care puterea aparţine poporului.23

După Platon, în lume există următoarele forme de guvernământ:

– aristocraţia: ca formă ideală de guvernământ;

– timocraţia: guvernământul celor bogaţi şi ambiţioşi care generează din aristocraţie;
– oligarhia: o formă avansată a timocraţiei, guvernarea fiind realizată de cei mai bogaţi;
– democraţia: admite accesul poporului la guvernare;
– tirania: poate fi şi este instituită în urma abuzului de libertăţi democratice.
Aristotel propunea trei tipuri ale formei de guvernământ:

– monarhia: concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane. În opinia celebrului filosof,
monarhia putea deveni uşor tiranie sau despotism;

22
Edmond Picard. Le droit pur: Les permannences juridiques. Les constantes juridiques. Paris: Edit. Flammarion, 1921, p. 11.

23
A. Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco. Dreptul constituţional comparat. Chişinău: Centrul editorial al USM, 2003, p. 65
– oligarhia: puterea aparţine mai multor indivizi (diarhia, triumviratul, etc.) sau mai restrânse
după caz (clasă socială, castă militară);
– democraţia: deţinătorul plenipotenţiar al puterii era poporul.
Montesquieu distingea formele de guvernământ într-o manieră deosebită:
– republica: puterea aparţinea fie unei categorii sociale distincte (republică aristocratică), fie
întregului popor (republică democratică);
– monarhia: puterea aparţine monarhului care o exercită conform unei legi relativ exacte şi
stabile;
– despotismul: puterea se exercită în afara oricăror reguli prestabilite. 24
Forma de guvernământ este expresia exterioară a esenţei statului, determinată de
structura şi condiţia juridică ale organelor supreme ale puterii de stat. Este un sistem de
formare a raporturilor dintre conducătorul statului, organele supreme ale puterii legislative şi
ale celei executive.25 Principalele forme de guvernământ sunt: monarhia și republica.

Monarhia (gr. monos – singur, arche – conducere) – formă de guvernământ, în care

puterea supremă aparţine unei singure persoane, monarhului (rege, împărat, ţar, şah, etc.).
Monarhii deţin poziţia lor în virtutea eredităţii, iar mandatul lor nu este limitat în timp. 26
Formele monarhiei sunt: monarhie absolută şi monarhie constituţională (limitată).

Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că, puterea absolută aparţine

monarhului. El este unicul legislator, dirijează cu administraţia publică şi este instanţa judiciară
supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernământ, de aceea la etapa actuală, ea
este o raritate. Ca exemplu, poate să servească monarhia din Arabia Saudită şi Oman. Pe lângă
alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sunt şi conducători religioşi. Totuşi, puterea
acestor monarhi, poate fi limitată de către familia regală, care decide asupra moştenirii tronului
şi poate obliga monarhul să abdice.27 În monarhiile absolute lipseşte organul legislativ.

Monarhia constituţională (limitată) se caracterizează prin faptul că, împuternicirile

conducătorului statului sunt limitate prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv.
În dependenţă de gradul acestei delimitări, deosebim: monarhia dualistă şi monarhie
parlamentară.

1. Monarhia dualistă este forma iniţială a monarhiei limitate, în cadrul căreia puterea de
stat se realizează conform principiului separării puterilor în stat, mai ales puterilor legislativă şi
executivă. Puterea legislativă aparţine parlamentului, ales de către un cerc de supuşi (în
dependenţă de tipul de scrutin şi principiile dreptului electoral). Puterea executivă este
încredinţată monarhului, care o exercită împreună cu guvernul numit de el. Ramura
judecătorească la fel aparţine monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge legile
adoptate de către parlament, de a emite decrete-legi cu putere de lege şi de a dizolva

24
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan
cel Mare”, 2001, p. 113-114.

25
A.Arseni, op.cit., p. 66.

26
S. Tămaş. Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Casa de cultură şi presă „Şansa”, 1996, p. 162.

27
I. Guceac, op.cit., p. 114-115.
parlamentul. Guvernul poartă răspundere în faţa şefului de stat. O astfel de formă de
guvernământ există în Maroc, Iordania, Kuwait.
2. Monarhia parlamentară este o formă mai dezvoltată decât monarhia dualistă.
Actualmente, monarhia parlamentară este în: Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia, Spania,
Japonia, Danemarca. În monarhia parlamentară puterea monarhului nu se extinde în sfera
legislativă, fiind limitată considerabil la sfera administrării. Legile se adoptă de către parlament,
monarhul nu are dreptul de veto. Guvernul se formează în baza majorităţii parlamentare şi
poartă răspundere în faţa parlamentului. În cazul exprimării de către parlament a votului de
neîncredere guvernului, acesta demisionează. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod
independent. Orice act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către şeful guvernului sau
ministrului respectiv. În cadrul monarhiei parlamentare monarhul domneşte, dar nu
guvernează.28
Republica (lat. res publica – treburi publice) - este forma de guvernământ, în care
cetăţenii deţin şi exercită puterea suverană prin reprezentanţii aleşi (parlament, preşedinte).
Guvernarea republicii este opusă guvernării monarhice, ea nu este ereditară şi nici viageră. 29
Republica este considerată cea mai democratică formă de guvernământ.

Republicile se împart în: prezidenţiale, parlamentare şi semiprezidenţiale.

Republica prezidenţială se caracterizează prin rolul important al preşedintelui în sistemul

organelor de stat:

– conducătorul statului este ales fie de un colegiu special de delegaţi (în SUA), fie prin votul
direct al alegătorilor;
– preşedintele este investit cu dreptul de veto suspensiv asupra legilor adoptate de parlament;
– separarea severă a puterilor, în care organele beneficiază de independenţă semnificativă în
raportul reciproc;
– parlamentul nu este în drept să exprime vot de neîncredere guvernului, dar nici preşedintele
nu este în drept să dizolve anticipat parlamentul;
– preşedintele este şi şeful executivului;
– miniştrii sunt numiţi în funcţie de către preşedinte;
– lipsa formei de responsabilitate a guvernului faţă de parlament.
Exemplu tipic de republică prezidenţială este Statele Unite ale Americii, unde pentru
prima oară a fost instaurată această formă de guvernare. 30

Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia separării puterilor în stat.

Această formă de guvernământ se caracterizează prin următoarele aspecte:

– şeful statului este ales de către parlament;

– guvernul se formează în baza parlamentară şi poartă răspundere faţă de parlament;
– parlamentul este investit cu dreptul de a exercita control asupra activităţii guvernului;
– parlamentul este ales de către popor prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat;
– parlamentul poate dizolva guvernul prin acordarea votului de neîncredere;

28
A.Arseni, op.cit., p. 67.

29
S. Tămaş. Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Casa de cultură şi presă „Şansa”, 1996, p. 212.

30
A. Arseni, op.cit., p. 69-70.
– atribuţiile şefului statului sunt exercitate, de regulă, de către guvern prin intermediul şefului
guvernului sau a ministrului, care contrasemnează actele şefului statului.
Republica parlamentară este actuala formă de guvernământ a Germaniei, Ungariei, Italiei,
Indiei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei, etc. Datorită evoluţiei istorice a acestei forme de
guvernământ, astăzi se vorbeşte despre: regim parlamentar dualist (guvernul este responsabil
şi în faţa parlamentului şi în faţa şefului de sta t) şi regim parlamentar monist (guvernul e
responsabil doar în faţa parlamentului).31

Republica semiprezidenţială este forma de guvernământ, care combină particularităţile

republicii prezidenţiale şi a celei parlamentare. Exemple, în acest sens, sunt: Franţa şi
Portugalia.

Structura de stat - caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se referă la faptul,

dacă avem de a face cu o singură entitate statală sau o grupare într-un stat a mai multor entităţi
statale.

După structura de stat diferenţiem:

1. State simple sau unitare;

2. State compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu sau unitar se caracterizează prin existența unei formațiuni statale unice și
prin existența unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legislativ, un singur
guvern, un singur set de organe judecătorești). Cetățenii statului au o singură cetățenie,
organele administrativ-teritoriale se subordonează uniform organelor de stat centrale, iar
dreptul este, în principiu, aplicat uniform pe întreg teritoriul statului. Ca exemple de state
unitare putem menționa: România, Bulgaria, Suedia, Italia etc. Deci, este acel tip de stat, pe
teritoriul căruia și asupra populației căruia, se exercită o singură organizare politică și o singură
ordine juridică. Este cea mai răspândită formă de stat.

Trăsăturile statului unitar:

– Constituie o unică formațiune statală (reprezintă un singur subiect de drept pe plan

internațional).Un stat este unitar sau federal după cum se recunoaște.
– Unitatea politică a statului este completată cu unitatea constituțională (există o singură
Constituție)., pe când în statul federal, fiecare stat are Constituția proprie și există și una
federală.
– Există un singur rând de organe ale puterii și o singură cetățenie a locuitorilor, pe când în
statele federale există două rânduri de organe ale puterii.
– Teritoriul este delimitat în interior în unități administrativ-teritoriale, care se subordonează
în mod egal față de administrația centrală.
Statul federativ, compus sau unional – este statul compus din două sau mai multe entităţi,
unităţi statale.

Se caracterizează prin două rânduri de organe centrale de stat și anume cele ale
federației și cele ale statelor membre. Fiecare stat membru are un parlament, guvern și organ
judecătoresc suprem propriu, cu o anumită independență față de organele federative.
31
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan
cel Mare”, 2001, p. 119-120.
 Caracteristic acestui tip de stat este obligativitatea existenței unui parlament bicameral,
în a doua Cameră fiind reprezentate statele membre. Exemple în acest sens sunt SUA și Elveția.

Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept intern, iar cetățenii au două
cetățenii, pe de o parte a statului membru și pe de altă parte a statului federativ.

Subiectele federației păstrează o anumită independență, având în principiu dreptul de a

se desprinde din federație.

În afara subiectelor federative, se mai întâlnesc unele forme de autonomie, determinate

de necesitatea rezolvării unor probleme naționale locale, cum ar fi: republicile autonome,
regiunile autonome, districtele naționale și provinciile autonome.

Din perspectivă istorică, cauzele federalizării statelor au fost diferite:

– au fost federalizări forțate (crearea REICH-ului în 1871 sau a confederației HELVETE în 1848);
– au fost federalizări benevole (1787, Confederația Statelor Americane care se va transforma
mai târziu în SUA; Iugoslavia în 1918 etc.);
– au fost federalizări prin dislocarea statului unitar (Belgia 1993, Cehoslovacia 1968);
– Federalizarea prin dictat al marilor puteri (Kosovo, Irak).
Confederaţia – constituie o asociaţie de state independente, formată din considerente
economice şi politice atât de ordin intern, cât şi extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca
subiect de

drept internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune, pentru
soluţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde sunt reprezentate toate statele membre.

Regimul politic este acea latură a formei de stat, prin care se definește sistemul
metodelor și principiilor de înfăptuire a puterii de stat, în strânsă legătură cu situația drepturilor
și libertăților democratice ale cetățenilor și posibilitatea lor de a determina sau influența
politica statului, pe baza participării lor la adoptarea deciziilor.

Cea mai generală clasificare a regimurilor politice este acea în: regimuri autocratice și
regimuri democratice.

Regimul autocratic se caracterizează prin inexistența atât a condițiilor juridice formale,

cât și a condițiilor reale pentru manifestarea voinței poporului. Puterea de stat este exercitată
de către o persoană sau un grup de persoane prin metode dictatoriale, brutale, prin folosirea
terorii polițienești, prin negarea drepturilor și libertăților individuale, în măsura în care acestea
sunt prevăzute în legislația statului respectiv. Asemenea regimuri politice sunt caracteristice
multor state de tip antic și feudal și unor state de tip modern, de asemenea.

Regimul politic democratic presupune existența unor condiții, care să facă posibilă
participarea maselor de cetățeni la viața politică, influențarea politicii interne și externe a
statului, exercitarea unui control asupra modului în care organele de stat îndeplinesc voința lor.

Sarcini pentru 1. Apreciați semnificația termenilor: țară,

stat, putere politică, suveranitate,
autoevaluare: independență, supremație.
2. Formulați definiția statului în sens larg și
în sens restrâns.
3. Determinați care sunt funcțiile statului.
4. Expuneți și analizați caracterele
definitorii ale statului.
5. Determinați care sunt elementele
obligatorii ale statului.
6. Determinați care sunt funcțiile
teritoriului în stat.
7. Expuneți teoriile privind geneza statului.
8. Formulați definiția statului de drept.
9. Expuneți și explicați caracterele statului
de drept.
10. Formulați definiția formei de stat.
11. Clasificați statele după forma de
guvernământ.
12. Clasificați statele după structura de stat.
13. Clasificați statele după regimul politic.
14. Analizați enunțul ,, Republica Moldova
este un stat suveran şi independent, unitar şi
indivizibil”.

Bibliografie 1. Arseni A. Drept constituţional şi

instituţii politice, vol. II. Chişinău:
de referință: Tipografia Centrală, 1997.
2. Arseni A., Ivanov V., L. Suholitco.
Dreptul constituţional comparat. Chişinău:
Centrul editorial al USM, 2003.
3. Constituţia Republicii Moldova din
29.07.94//Monitorul Oficial al R. Moldova
nr.1 din 12.08.1994.
4. Giorgio del Veechio. Lecții de filosofie
juridică. București: Europa-Nova, 1995.
5. Guceac I. Curs elementar de drept
constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul
Afacerilor Interne, Academia de Poliţie
„Ştefan cel Mare”, 2001.
6. Iliescu A. P.. Introducere în politologie.
București: BIC ALL, 2002.
7. Negru B. Teoria generală a dreptului şi
statului. Chișinău: Secţia Editare a
Academiei de Administrare Publică pe lângă
Guvernul Republicii Moldova, 1999.
8. Picard Edmond. Le droit pur: Les
permannences juridiques. Les constantes
juridiques. Paris: Edit. Flammarion, 1921.
9. Popa Nicolae. Teoria generală a
dreptului. Bucuresti: C.H. Beck, 2008.
10. Popescu Sofia. Statul de drept în
dezbaterile contemporane. Bucureşti: Edit.
Academiei Române, 1998.
11. Racila Emil, Vâslan Călin. Politologie.
București: Academia de studii economice,
2003.
12. Tămaş S. Dicţionar Politic. Instituţiile
democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Casa
de cultură şi presă „Şansa”, 1996.
13. Weber Max. Politica o vocaţie şi o
profesie. București: ed. Anima, 1992.
14. Гроций Т. О праве войны и мира.
Москва, 1956.
15. Кant I. Scrieri moral – politice.
București: C.H. Beck, 1991.
16. Локк Дж. Избранные филосовские
произведения. Москва, 1960.
17. Пигалкина А. С. Oбщая теория права.
Москва, 1996.
18. Хроранюк В. Н. Теория Государства и
право. Москва, 1996.
Tema nr. 2: DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND

ORIGINEA ŞI ESENŢA DREPTULUI

1. Obiectivele – definirea dreptului și determinarea

temei de caracteristicilor definitorii ale dreptului
studiu: – determinarea funcțiilor dreptului;
– identificarea factorilor de configurare a
dreptului;
– identificarea structurii normei juridice;
– determinarea normelor sociale și
corelația dintre ele;
– identificarea principiilor dreptului;
– identificarea condițiilor răspunderii
juridice și determinarea specificului
fiecărei forme ale răspunderii juridice.

2. Cuvinte-cheie: stat, drept, normă de conduită, sistem de

drept, principiu dreptului, factor de
configurare a dreptului, izvor de drept,
normă socială, normă juridică, răspundere
juridică, fapta ilicită, acțiune, inacțiune,
vinovăție etc.

3. Structura 2.1. Noțiunea și caracteristicile dreptului.

temei: Funcțiile statului.
2.2. Sistemul normelor din societate și
corelația dintre ele.
2.3. Izvoarele dreptului
 2.4. Principiile dreptului.
2.5. Răspunderea juridică și condițiile
răspunderii juridice
2.6. Cauze sau împrejurări care exclud
caracterul ilicit al faptei, sau care înlătură
răspunderea juridică
2.7. Formele răspunderii juridice.
2.1. Noțiunea și caracteristicile dreptului. Funcțiile dreptului

Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul „ubi societas ibi ius” („unde este societate,
acolo este şi drept”). Omul este o fiinţă politică, „zoonpolitikon”, spunea Aristotel. Omul ca
fiinţă socială trăieşte într-o colectivitate în care se formează în funcţie de anumite situaţii
complexe diferite. Normele de conduită la început sunt mai simple, rudimentare, dar care încă
din vechime s-au manifestat uneori ca adevărate monumente legislative ca, de exemplu, Legile
lui Manu în India, Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Legea celor 12 table la romani ş.a.,
pentru ca apoi în societatea modernă şi, mai ales, în cea contemporană legislaţia să capete o
extindere foarte amplă, cerută de viaţa socială, de transformările care au loc, nevoile dezvoltării
vieţii sociale. Desigur, apariţia şi dezvoltarea dreptului şi statului se produce în funcţie de epocă
istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale, naţionale din fiecare ţară. Tocmai
de aceea este necesar şi important a se studia dreptul, condiţiile care influenţează modificarea,
transformarea lui, pentru a-i determina direcţiile dezvoltării sale viitoare, modalităţile potrivite
pentru a asigura aplicarea, respectarea lui, precum şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor
membrilor societăţii, ale oamenilor32.

Cuvântul drept33 este folosit în mai multe accepţiuni şi derivă de la latinescul directus, luat
în sens metaforic (directus - de la dingo), care înseamnă "drept" - orizontal sau vertical, de-a
dreptul, direct, linie dreaptă, adică o regulă de conduită fără specificarea conţinutului. În limba
latină, însă, cuvântul care corespundea cuvântului drept era ius (drept, dreptate, legi). Cuvântul
drept este întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie: droit la francezi; diritto la italieni;
derecha la spanioli; recht la germani; right la englezi.

Dreptul – este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de

stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii
respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice, respectarea obligatorie a cărora este asigurată,
la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice (de stat).

Mari sisteme de drept. În funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinând

seama de principiile filozofice promovate, sistemele de drept sunt clasificate după cum
urmează:

– familia sau sistemul romano-germanic sau continental, caracterizat prin descendenţa sa

romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţă de codificare, cum este dreptul
francez, cel german, cel spaniol etc.;

32
Baltag D., Guţu Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”, 2002, pag.1
33
Baltag D., Guţu Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”, 2002, pag.15
– familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, SUA, alte ţări ce au urmat
exemplu englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială bine
înţeleasă de legile scrise;
– în a treia familie a fost inclus dreptul socialist, din URSS şi alte ţări.34
Factorii de configurare a dreptului. Cercetarea analitică a factorilor de configurare a
dreptului ţine cont de toate caracteristicile participării omului la viaţa socială, de corelaţiile cu
mediul natural şi social. Acestea sunt grupaţi în următoarele categorii:

– cadrul natural - factor de configurare a dreptului, în toate componentele sale - mediul

geografic, factorii biologici, fiziologic, demografici
– cadrul istoric are în vedere condiţiile istorice şi particularităţile etnico-naţionale ale
populaţiei.
– cadrul social-politic influenţează dreptul constituindu-se ca un factor de configurare cu o
acţiune specifică. Nu avem în vedere doar structurile politice oficiale - statul în primul rând - ci
și grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice - structuri sociale nestatale. În
principal, Dreptul este influențat de partidul de guvernământ, de cei care dispun de pârghiile
puterii pentru a impune voința lor societății prin acte normativ-juridice.
– cadrul social-economic este determinat de nivelul economiei, formele de proprietate,
structurarea societăţii în diferite clase sau categorii sociale şi profesionale etc.
– cadrul cultural-ideologic (creaţia spirituală, ideologică, religia, cultura generală) are o
înrâurire semnificativă asupra reglementărilor juridice.
– factorii umani reprezintă zona centrală de interes pentru orice legislator. Reglementând
comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale dreptul se
raportează permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi chiar
de a transforma socialul. Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile
esenţiale ale individului: ("drepturile fundamentale"), dreptul care garantează egalitatea
deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnităţii
şi libertăţii, pentru că omul după natura sa, este o fiinţă demnă şi liberă. Dreptul este implicat în
procesul de adaptare a oamenilor la viața socială. Disciplinarea conduitei umane trebuie să
pornească de la cunoașterea aptitudinilor și relațiilor existențiale, a comportamentului corelat
al omului într-un sistem de relații dat. Acesta presupune cunoașterea factorului uman în
dinamismul și multitudinea însușirilor și aptitudinilor sale, luarea în considerare a nevoilor,
intereselor și finalităților acțiunilor omului, în diversele sale ipostaze, (cetățean, proprietar,
alegător, funcționar, muncitor, etc.).
– factorul internaţional (situaţia internaţională a ţării respective, raporturile cu vecinii, cu
comunitatea internaţională care influenţează de asemenea asupra dreptului) etc.
Funcţiile dreptului. Funcţiile dreptului sunt direcţiile principale de influenţă a
mecanismului juridic care evidenţiază rolul dreptului în reglementarea relaţiilor sociale.

1. Funcția de instituționalizare a organizării social-politice. Dreptul este acela care asigură

organizarea și funcționarea puterilor publice, precum și instituțiilor publice fundamentale (nu
trebuie să uităm de respectarea principiilor suveranității poporului, separației puterilor,
autonomiei locale și descentralizării), coraportul între autoritățile publice.
2. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății.
Ocrotind și garantând ordinea constituțională, proprietatea, statul și rolul individului, dreptul
apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale. El apără prin mijloace specifice
fiecărei ramuri, viața în comun împotriva diferitelor excese individuale, asigură libertatea,
securitatea persoanei, apără proprietatea.
34
Baltag D., Guţu Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”, 2002, pag.23
3. Funcția de conducere a societății. Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea
scopurilor social politice, dreptul este conducătorul de bază al societății, evidențiind nevoile
fiecărui individ, dirijând relațiile între membrii societății, la fel se implică ca mediator în
rezolvarea conflictelor apărute.
4. Funcția normativă. Funcţia normativă a dreptului exprimă poziţia specifică a dreptului în
viaţa socială, calitatea sa de a fi un mijloc eficace de organizare şi conducere socială,
îmbrăţişând cele mai importante relaţii sociale, dreptul are o poziţie specifică în ansamblul
celorlalte forme normative bucurându-se de un tratament social specific.
5. Funcția informativă – reflectând realitatea, în normele juridice se acumulează cunoștințe
despre viața multilaterală a societății.
6. Funcția educativă priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatarii acestora.
Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaşterea reglementărilor
existente; când intenţionează să încheie un act, un contract, studiază textele actelor normative
pentru a vedea ce este permis şi ce este interzis; în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia.
7. Funcţia preventivă vizează faptul că, prin simpla incriminare a faptelor periculoase pentru
societate, dreptul previne, opreşte, prin avertismentul pe care normele sale îl conţin tendinţele
de încălcare a acestora.
8. Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcării unei
norme nu se realizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului
acestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.

2.2. Sistemul normelor din societate și corelația dintre ele

Societatea umană care este interesată în instaurarea ordinii, a echilibrului social,

menţinerea structurilor şi formelor sale de organizare şi funcţionare îşi desfăşoară activitatea
într-un mod organizat, după anumite reguli sociale, într-un anumit cadru normativ, altfel s-ar
instaura anarhia, violenţa, bunul plac al fiecărui individ şi dezordinea. Diversitatea relaţiilor
sociale determină existenţa unei multitudini de norme sociale, şi, în consecinţă, o varietate de
forme prin care se influenţează conduita oamenilor în cadrul acestor relaţii. Multitudinea de
norme sociale nu se echivalează nici un moment cu existenţa anarhică a acestora. Există,
dimpotrivă, o strânsă relaţie între diversele categorii de norme, numeroase forme de
colaborare între ele, determinate de faptul că diversele seturi normative prezintă proprietăţi şi
corelaţii comune. Existenţa formelor variate de reglementare a activităţii oamenilor impune, pe
planul cercetării, necesitatea delimitării sistemelor normative - o delimitare în timp şi spaţiu -
precum şi examinarea trăsăturilor lor determinate, fundamentale. Sistemul normelor sociale
este alcătuit din următoarele categorii de norme: normele etice, normele obişnuielnice,
normele tehnice, normele religioase, normele organizaţiilor sociale nestatale şi normele
juridice.

Normele etice (morale) – reprezintă un ansamblu de concepţii şi reguli cu privire la bine

sau rău, drept sau nedrept, permis său nepermis. Vechimea moralei este tot atât de mare pe
cât este şi societatea. Ea a jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important în
reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinii sociale. Având ca valori fundamentale
principiile binelui, dreptăţii, justiţiei, adevărului, valori apărate şi promovate şi de drept, de la
bun început s-a pus problema analizei raportului de morală, a asemănărilor şi deosebirilor
dintre ele. Din perioada antică până în cea medievală, în general, în multe privinţe, normele
morale erau confundate cu normele juridice, încă din antichitate gândirea juridico-politică a
fost preocupată de raportul drept-morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine
precizată între cele două categorii de norme sociale, doctrina juridică romană, preocupată de
perfecţionarea sistemului juridic, a făcut paşi sensibili în direcţia conceperii dreptului,
independent de morală. În fapt, totalitatea juriştilor este de părere că între drept şi morală
există o corelaţie organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi independenţa.

Care sunt asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală? Fără îndoială, că atât dreptul,
cât şi morală reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Legătura strânsă între cele două
fenomene analizate ne vorbeşte că numeroase norme au atât o natură morală cât şi juridică
(de exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de
viaţa, demnitatea, proprietatea altora, sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut
moral). Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi aprobarea şi
susţinerea sa morală.

Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele
se pot deosebi, bunăoară, în anumite privinţe, în funcţie de natura grupului social, a
colectivităţii naţionale, sociale, religioase în care se manifestă. Nu există valori morale absolute.
Dreptul, în schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică unică
în societate, într-o ţară dată. Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, pe când
normele de drept, cu excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi
organizate.

Normele obişnuielnice (obiceiurile). Obiceiurile sunt o categorie aparte de reguli sociale,

care au apărut încă din primele începuturi ale existenţei umane când au dat un minim de
reglementări colectivităţilor umane. Obiceiul este o regulă de conduită care se formează şi
apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, aceasta
devenind treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii respective pe care oamenii o
respectă din obişnuinţă, ca o deprindere. Din această cauză obiceiul are, într-un anumit sens,
un caracter conservator. În societăţile primitive, arhaice, precum şi mai târziu în antichitate şi
Evul Mediu obiceiul, tradiţia, avea un câmp deosebit de extins, mergând de la reglementarea
vieţii de familie, rudenie, uzuri alimentare şi vestimentare, până la cele privind producţia şi
schimbul de bunuri, în aceste condiţii societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu
ajutorul puterii publice, astfel numeroase obiceiuri capătă caracter juridic. Treptat, s-a ajuns să
se facă distincţie între obiceiul juridic şi cel nejuridic. Obiceiul devine normă juridică - cutumă -
în momentul în care este recunoscut de puterea publică, de stat. În acel moment el devine,
alături de celelalte norme juridice, obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea
juridică deci de acum devine izvor de drept.

Normele organizaţiilor sociale nestatale. Există o serie de norme de conduită, tot

nejuridice, creaţie a unor organizaţii sau organisme sociale, economice, politice, religioase sau
de altă natură, care-şi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare, raporturile dintre membrii
săi prin statornicirea unor norme, elaborate de ele, ce le guvernează întreaga activitate.
Distingem astfel de organizaţii ca partidele politice, asociaţii civile, organizaţii apolitice,
organizaţii fără scop lucrativ, firme comerciale, societăţi mixte, organizaţii de tip cooperatist,
uniuni profesionale, ligi, asociaţii, cluburi sportive sau de petrecere a timpului liber, organizaţii
ştiinţifice, culturale etc. Toate acestea îşi elaborează norme cu caracter statutar, instituţional,
convenţional (stătut, convenţii, acte de instruire). Normele organizaţiilor sociale nestatale sunt
foarte asemănătoare normelor juridice, ele stabilind drepturi şi obligaţii ale membrilor lor,
sancţiuni pentru nerespectarea lor. Dar ele nu pot fi considerate ca norme juridice pentru că le
lipseşte, între altele, ceea ce este esenţial dreptului şi anume apărarea şi garanţia lor, la nevoie,
cu ajutorul puterii publice, a forţei coercitive a statului. Trebuie să reţinem şi faptul, că în
momentul în care aceste norme sunt recunoscute de puterea de stat dându-li-se forţă juridică,
ele devin norme juridice. Aceasta are loc în contextul în care statul recunoaşte ca având valoare
juridică statutul său alte acte ale organizaţiilor respective.

Normele tehnice presupun cerința conduitei umane față de natură, exprimată de legile
naturale. Întemeiate pe legile naturii, normele tehnice poartă un caracter obiectiv și nu depind
de voința omului. Normele tehnice interacționează cu normele juridice și pe lângă aspectul
tehnic, capătă și o haină juridică. Avem în vedere, în primul rând, normele care rezultă din
obligația de serviciu (de exemplu, obligația șoferului unei instituții de a menține mașina curată).
Normele tehnice pot fi folosite și în activitatea juridică, prin prelucrarea mecanică, cibernetică a
unor date și fapte juridice.

Normele politice. Politica poate fi înţeleasă mai ales ca expresia şi acţiunea Puterii, în
special a celei a autorităţii publice. Politica este activitatea socială care îşi propune să asigure
prin forţa, în general subordonată dreptului, securitatea externă şi consensul intern al unei
unităţi politice date, garantând ordinea în contextul luptelor care se nasc din diversitate,
divergenţa de opinii şi de interese.

Dreptul, ca ansamblu de norme ce dirijează grupul social, reprezintă voinţa poporului

exprimată de către organul reprezentativ al acestuia – Parlamentul. La rândul lui, Parlamentul
este constituit din reprezentanţii diferitelor partide politice care au întrunit votul cetăţenilor. Ca
urmare, conţinutul normelor elaborate de Parlament (dar și de Guvern sau de organele
administraţiei publice) va reflectă și concepția partidelor politice parlamentare.

Pe de altă parte, „jocul” partidelor politice este ordonat şi limitat prin normele juridice
deja adoptate. În consecinţă, legătura dintre drept şi politica este biunivocă, în sensul că
dreptul şi politică se influențează, se condiţionează reciproc.

Având în vedere această realitate a democraţiei, în doctrină s-a exprimat atât opinia că
politica este subordonată dreptului, cât şi aceea că dreptul reprezintă unul dintre instrumentele
politicii. Istoria instituţiilor juridice este, probabil una a coabitării dificile a acestor două
tendinţe, fără a se punea însă nega existenţa unor interdependenţe între cele două.

Normele religioase - constituie un sistem de norme sau porunci morale întemeiate pe

învăţătura cărţilor sfinte sau pe autoritatea întemeietorilor, profeţilor etc., un mod de viaţă
recunoscut ca obligatoriu de adevăraţii credincioşi.

De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, cele două mari puteri, a existat
o legătura inevitabilă şi indisolubilă.
 Atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să
reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi
au originea şi existenţa în credinţa în sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor
puteri. Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea
timpului s-au diferenţiat.

La începutul existenţei sale, dreptul s-a confundat cu religia, în sensul că normele ce-l
alcătuiau erau considerate ca fiind emanaţia divinităţii; în acelaşi timp, guvernanţii şi oamenii
dreptului erau preoţi, iar cele mai importante acte juridice erau supuse sancţiunii divinităţii.
Legătura dintre cele două discipline, dintre credinţa religioasă şi cea juridică, a fost atât de
strânsa încât funcţiile preoţeşti şi cele juridice erau aproape contopite. În antichitatea romana,
violarea legii era considerată ca fiind o ofensă adusă divinităţii. Instituţiile statului s-au laicizat
treptat şi astfel a intervenit demarcarea între funcţiile şi instituţiile laice şi cele religioase. Cu
toate acestea, cele două instituţii şi-au păstrat caracterul normativ, legătura psihică şi morală,
legătură latentă dar permanentă dată de sentimentul mistic comun, care le conferă atât
autoritate cât şi prestigiu.

Norma juridică – Norma juridică este celula de bază a dreptului. Dreptul nu poate exista
şi nu poate fi explicat în afara realităţii sale normative, în conţinutul oricărei norme juridice este
înmagazinată o anumită reprezentare conştientă a legislatorului în legătură cu conduita posibilă
sau datoare a subiectelor participante la relaţiile sociale. În acest sens norma juridică este un
etalon, un model de comportament, un „program”.

Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de

puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalităţii
dreptului, şi anume, de a asigura convieţuirea socială, orientând comportarea oamenilor în
direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează
societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se ordonează şi reglementează în
forme specifice dreptului relaţiile interumane în conformitate cu aceste valori.

Pentru a putea fi înţeleasă de toţi subiecţii de drept, norma juridică trebuie să aibă o
anumită structură logică din care să rezulte cât mai exact răspunsul la câteva întrebări:

– Cui este adresată şi în ce împrejurări acţionează?

– Ce variante de comportare prescrie statul subiectului de drept?
– Care vor fi consecinţele nerespectării normelor juridice?
Structura normei juridice:

Ipoteza – Ipoteză este aceea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,
împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria
subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei. Bunăoară, în exemplul de mai sus (de
exemplu art. 7 al Legii privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte, prevede
că: "Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii care domiciliază permanent în Republica Moldova
sunt obligaţi să deţină de la naştere buletine de identitate"(ipoteza are în vedere cetăţenii
Republicii Moldova şi apatrizii care domiciliază permanent în Republica Moldova).
 Dispoziţia – este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată
în prezenţa ipotezei date. mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale
subiectelor vizate de normă juridică respectivă (de exemplu, în art. 7 din Legea citată mai sus
dispoziţia constă în obligativitatea de a deţine de la naştere buletine de identitate). Dispoziţia
poate să prevadă, fie săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligaţia conducătorului auto de a
acorda ajutor accidentaţilor), fie abţinerea de la săvârşirea unor fapte (interdicţiile penale,
administrative ş. a.). De asemenea, dispoziţia poate să impună o anumită conduită (a face), să
interzică o anumită comportare (a nu face) ca să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui
anumit comportament.

Sancţiunea – indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări sunt,
de fapt, măsurile luate împotriva persoanelor care au violat legea şi care sunt aduse la
îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat.

Clasificarea normelor juridice. Există diferite clasificări ale normelor juridice în funcţie de
criteriul avut în vedere.

A. Criteriul ramurii de drept. După obiectul pe care-l reglementează, adică relaţiile sociale la
care se referă normele juridice, se constituie ramurile de drept şi instituţiile juridice (drept
constituţional, drept penal, drept civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.). Aceasta
este şi un criteriu de clasificare a normelor juridice, ca norme de drept constituţional, penal,
civil etc.
B. Criteriul forţei juridice a actului normativ. După forţa juridică pe care o au normele
juridice, ţinând seama de ierarhia şi forma de exprimare ca acte normative, distingem norme
din legi, norme din decrete, din hotărâri ale guvernului ş.a.m.d.
C. Criteriul modului de reglementare a conduitei. Literatura juridică contemporană clasifică
normele juridice având în vedere acest criteriu în:
1. onerative sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia de a săvîrşi o acţiune (de
exemplu, Codul familiei prevede că "soţii poartă în timpul căsătoriei numele pe care le-au
declarat cu ocazia căsătoriei". Nu este neapărat necesar ca în textul actului normativ să se
folosească şi expresia "este obligat" sau "trebuie", deducându-se din felul cum este formulat
textul).
2. prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni, a unei fapte (de exemplu,
normele penale interzic săvârşirea unor acţiuni, dar în acelaşi timp obligă organele de stat să
urmărească şi să sancţioneze pe infractor).
3. permisive sunt acelea, care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune, o
conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur conduita, acţionând după
propria apreciere.
D. Criteriul sferei de cuprindere. După sfera de cuprindere şi natura reglementării normele
juridice se mai clasifică în:
1. norme generale. Normele generale au sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor relaţiilor
sociale din ramura respectivă a dreptului,
2. norme speciale. Normele speciale cuprind un domeniu mai restrâns de relaţii sau anumite
instituţii.
3. norme de excepţie sunt acele norme care se abat de la reglementarea generală, admițând
o reglementare de excepţie faţă de dreptul comun şi dispoziţiile generale.
2.3. Izvoarele dreptului
 Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.

În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare formale):

– Obiceiul juridic (cutuma) – Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Obiceiul este, după
cum se ştie, o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei repetate într-o
perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul sub forma diferitelor
datini şi tradiţii cu caracter moral său religios a reprezentat modalitatea principală de ordonare
a relaţiilor sociale şi influenţarea acţiunii umane în comună primitivă, în conformitate cu
interesele asigurării existente şi securităţii colectivităţii.
Obiceiul continuă să aibă un rol social inferior în toate epocile istorice, ponderea sa
variind, însă, de la o epocă la alta, împreună cu schimbarea conţinutului social al
reglementărilor consacrate de el. Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate de
aceasta cu forţă juridică devin obiceiuri juridice cunoscute şi sub denumirea de cutume, ele
sunt izvoare de drept. Cutuma a jucat şi continuă să aibă un rol important ca izvor al dreptului
internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic tendinţa de reglementare
scrisă şi de codificare a acestuia. Obiceiul juridic ca izvor de drept este, în genere, propriu
societăţilor cu ritm lent de dezvoltare şi transformare, ceea ce este specific pentru societăţile
vechi (de exemplu: în Thailanda până astăzi mai există obiceiul de divorţ al soţilor, care a existat
încă în perioadă iniţială. Bărbatul şi soţia în faţa martorilor aprind câte o lumânare de mărime
egală. Acel soţ, luminarea căruia arde mai repede, este obligat să părăsească casa, neluând
nimic din avere).

Potrivit teoriei romano-canonice trebuie îndeplinite două condiţii pentru ca obiceiul să

devină izvor de drept: a) o condiţie obiectivă (materială) care constă într-o regulă veche şi
incontestabilă; b) o condiţie subiectivă ( psihologică), potrivit căreia regula trebuie să aibă un
caracter obligatoriu, adică să fie sancţionată juridic.

– Practica judecătorească (precedentul judiciar sau jurisprudenţa). La început, judecătorii

nu aveau la îndemână legi scrise. Judecătorul era şi creatorul regulii de drept. Astfel, hotărârea
dată de judecător, într-un domeniu, devine obligatorie în soluţionarea unei cauze similare
viitoare, adică devine izvor de drept.
În dreptul roman, jurisprudenţa a căpătat o mare importanţă prin intermediul aşa-
numitului drept pretorian. Hotărârile pretorilor şi ale altor magistraţi cu ocazia soluţionării unor
cauze concrete, prin care se corectă, adapta sau completa vechiul drept civil roman au devenit
obligatorii, la început, pentru magistratul care le-a emis, apoi, pentru toţi magistraţii.

În unele sisteme de drept, precum cel de common-law, jurisprudenţa este izvor direct de
drept, iar în altele, precum cel romano-german, nu. Adagiul nullum crimen sine lege, nulla
poena sine lege a devenit, la început în ramura penală, principiu de drept. Totuşi, şi în ţările cu
sistem bazat pe actul normativ, ca unic izvor de drept, jurisprudenţa constituie, în mod
excepţional, izvor de drept mediat. Astfel, în ţara noastră, jurisprudenţa Curţii Europene de la
Strasbourg sau deciziile instanţei supreme în soluţionarea recursului în interesul legii sunt
considerate, în unele opinii, creatoare de drept.
– Doctrina nu este astăzi, izvor de drept. În secolul al III-lea, la Roma, scrierile celor mai
mari jurisconsulţi, precum Paul, Papinian, Ulpian şi Gaius constituiau izvor de drept. Rezumate
ale acestor scrieri au fost preluate în Codul lui Iustinian, Corpus Iuris Civilis, şi au constituit izvor
de drept până în secolul al IX-lea. De asemenea, ştiinţa dreptului influenţează, fără îndoială,
atât pe legiuitor, cât şi pe interpret, pe judecător.
– Contractul este izvor de drept, mai ales în plan internaţional, tratatele internaţionale
nefiind altceva decât acorduri de voinţă între state. Magna Charta Libertatum a fost încheiată
ca un gen de contract între Ioan fără de Ţară şi baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi în 1215. Ea
este astăzi act constituţional pentru Marea Britanie.
Contractele sunt, de regulă, acte individuale juridice, sunt efecte ale dreptului, şi nu
creatoare de drept. În mod excepţional, contractul poate avea şi caracter normativ. Astăzi, sunt
acte normative unele contracte, mai ales în plan internaţional, când „contractele” sunt
încheiate între state. De asemenea, pot fi considerate izvoare de drept Contractele colective de
muncă, mai cu seama contractul colectiv de muncă unic pe economie şi contractele colective la
nivel de ramură. Ele sunt acorduri de voinţă între Guvern, Patronat şi Sindicate şi se publică în
Monitorul Oficial.

– Actul normativ – juridic – Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel
mai important izvor al dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat,
exponent al puterii suverane al poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atât
prin poziţia ei superioară în sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem
reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume stabilite, cât şi prin conţinutul
normativ al reglementărilor instituite de ea.

Categoriile actelor normative:

1. Legile. Legile sunt de trei categorii: constituţionale, organice şi ordinare. În clauză de

adoptare a legii se menţionează categoria acesteia (de exemplu: „Parlamentul adoptă prezenta
lege organică”).
– Legi constituţionale. Constituţia Republicii Moldova este legea supremă a societăţii şi a
statului. Legi constituţionale sunt legile de modificare şi/sau completare (revizuire) a
Constituţiei, care se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi, precum şi cele aprobate prin
referendum republican35. Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea
Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea
constituțională se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.
– Legi organice sunt actele legislative care reprezintă o dezvoltare a normelor
constituţionale şi pot interveni numai în domeniile expres prevăzute de Constituţie sau în
alte domenii deosebit de importante pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea
de legi organice. Domeniile care se reglementează prin lege organică sunt stabilite la art.72
alin.(3) din Constituţie: a) sistemul electoral; b) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
c) organizarea şi funcţionarea Parlamentului; d) organizarea şi funcţionarea Guvernului; e)
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a contenciosului administrativ; f) organizarea administraţiei locale,
a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; g) organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; h) modul de stabilire a zonei economice exclusive; i) regimul
juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; j) regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele şi protecţia socială; k) organizarea generală a învăţământului; l) regimul general al
35
Art.8, Legea privind actele legislative nr. 780 din  27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002, art. Nr.: 210.
 cultelor religioase; m) regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război; n) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; o) acordarea amnistiei şi graţierii;
Prin lege organică se reglementează şi36: a) consfinţirea frontierelor ţării; b) stabilirea
Imnului de Stat; c) modul de funcţionare a limbilor; d) condiţiile dobândirii, păstrării şi
pierderii cetăţeniei; e) structura sistemului naţional de ocrotire a sănătăţii şi mijloacele de
ocrotire şi protecţie a sănătăţii fizice şi mintale a persoanei; f) stabilirea funcţiilor publice ai
căror titulari nu pot face parte din partide; g) prelungirea mandatului Parlamentului în caz de
război sau catastrofă; h) stabilirea unor incompatibilităţi ale calităţii de deputat în Parlament,
altele decât cele prevăzute expres de Constituţie; i) procedura de alegere a Preşedintelui
Republicii Moldova; j) prelungirea mandatului Preşedintelui Republicii Moldova în caz de
război sau catastrofă; k) stabilirea altor membri ai Guvernului, în afară de Prim-ministru,
prim-viceprim-ministru, viceprim-miniştri şi miniştri; l) stabilirea unor incompatibilităţi ale
funcţiei de membru al Guvernului, altele decât cele prevăzute expres de Constituţie; m)
stabilirea structurii sistemului naţional de apărare; n) formele şi condiţiile speciale de
autonomie ale unor localităţi din stânga Nistrului şi din sudul Republicii Moldova; o)
atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi; p) stabilirea normelor
materiale şi procedurale de iniţiere, desfăşurare şi lichidare a afacerii (activităţii de
întreprinzător), precum şi de control asupra afacerii; q) stabilirea limitelor de reglementare a
activităţii de întreprinzător pentru Guvern şi/sau pentru autorităţile administraţiei publice.

Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două lecturi
şi sunt subordonate legilor constituţionale. Modificarea, completarea şi abrogarea legilor
organice sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac, de regulă, prin lege organică, conform
procedurii stabilite în acest sens.

Exemple de legi organice: toate codurile R. Moldova (civil, procesual civil, penal, procesual
penal, muncii, vamal, contravențional, fiscal, educației etc.), Legea cu privire la cetățenie,
Legea privind actele legislative etc.

– Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate
legilor constituţionale şi legilor organice. Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii
deputaţilor prezenţi şi sunt subordonate legilor constituţionale şi organice. Modificarea,
completarea şi abrogarea legilor ordinare sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac, de
regulă, prin lege ordinară, conform procedurii stabilite în acest sens.
Exemple de legi ordinare: Legea privind Codul de conduită a funcţionarului public, Legea
cu privire la modul de introducere şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul Republicii Moldova
de către persoane fizice etc.

2. Acte normative subordonate legilor: Decretele Preşedintelui, Hotărârile Parlamentului,

Hotărârile Guvernului, Actele Administraţiei Publice Centrale şi Locale etc.

În definirea sferei de cuprindere a actelor normative subordonate legii, trebuie să se aibă

în vedere următoarele37:

36
Art.9, Legea privind actele legislative nr. 780 din  27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002, art. Nr.: 210.

37
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 80-81
a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia), să nu conţină dispoziţii
contrare acestora;
b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror reglementare este prevăzută a fi
dată prin lege;
c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului de la care emană;
d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare faţă de cele inferioare;
e) să fie date în formă şi cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.
1) Decretele Președintelui. Decretele sunt acte administrative, ce conţin o manifestare de
voinţă unilaterală a Preşedintelui Republicii Moldova, emise în scopul executării atribuţiilor
conferite de Constituţie, producătoare de efecte juridice, cu un conţinut normativ sau
individual38. Decretele pot avea un caracter normativ sau individual 39. Decretul cu caracter
normativ conţine reguli generale, este impersonal, aplicându-se repetat unui număr nelimitat
de subiecţi (de exemplu: decretul prin care Preşedintele declară mobilizarea generală sau
parţială). Un asemenea decret nu se adresează unor indivizi dinainte determinaţi, ci stabileşte
reguli generale, obligatorii pentru toţi. Decretele individuale, în funcţie de conţinut, le putem
împărţi în: decrete prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectul la care se
adresează (numirea în funcţie a judecătorilor); decrete care conferă un statut personal
beneficiarului (acordarea cetăţeniei, acordarea graţierii individuale).
2) Hotărârile Parlamentului sunt acte legislative subordonate legilor, se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor prezenţi, dacă prin Constituţie nu este prevăzută o altă majoritate, şi nu
se supun procedurii de promulgare. Hotărârile cu caracter individual şi alte hotărâri care nu
conţin norme de drept pot fi examinate fără a fi supuse tuturor procedurilor prealabile în
organele de lucru ale Parlamentului. Modificarea, completarea şi abrogarea hotărârilor
Parlamentului se fac, de regulă, prin hotărâre, conform procedurii stabilite în acest sens.
Hotărârile Parlamentului se adoptă40:

– în domeniul organizării activităţii interne a Parlamentului şi structurilor ce intră în

componenţa sa ori îi sunt subordonate nemijlocit;
– pentru aprobarea sau modificarea structurii unor organe sau instituţii;
– pentru alegerea, numirea, revocarea, destituirea şi suspendarea din funcţii publice;
– pentru aprobarea altor acte care nu conţin norme de drept;
– în alte domenii care nu necesită adoptarea de legi.
3) Moţiunile. Prin moţiune, Parlamentul îşi exprimă poziţia într-o problemă de politică internă
sau externă. Moţiunea de cenzură este unicul act legislativ prin care Parlamentul îşi exprimă
neîncrederea în Guvern. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, în
conformitate cu prevederile Constituţiei şi cu Regulamentul Parlamentului. După adoptare,
moţiunea de cenzură nu poate fi modificată, completată sau abrogată. Moţiunea de cenzură
produce efecte juridice din momentul adoptării.
4) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului - Hotărârile şi ordonanţele se adoptă cu votul
majorităţii membrilor Guvernului.
5) Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice centrale (departamentale), ale
autorităţilor unităţilor teritoriale autonome cu statut juridic special, ale altor autorităţi ale
administraţiei publice locale. Autorităţile administraţiei publice centrale, autorităţile şi
instituţiile publice autonome, autorităţile unităţilor teritoriale autonome cu statut juridic
special şi alte autorităţi ale administraţiei publice locale emit, în condiţiile legii, acte normative
38
Goriuc Silvia. Actele Preşedintelui Republicii Moldova. În Administrarea Publică, nr. 4, 2012, p. 29

39
Iorgovan A.,Tratat de drept administrativ. Vol. I, Bucureşti: All Beck, 2001, p. 323

40
Art.11, Legea privind actele legislative nr. 780 din  27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002, art. Nr.: 210.
(ordine cu caracter normativ, regulamente, instrucţiuni, reguli, hotărâri, decizii, dispoziţii şi alte
asemenea acte). Ordinele cu caracter normativ, regulamentele, instrucţiunile, regulile şi alte
acte normative se emit numai pe bază şi întru executarea legilor, precum şi a hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior
pe care se întemeiază. Regulamentele, instrucţiunile, regulile şi alte acte normative se aprobă
prin ordine, hotărâri sau decizii.

2.4. Principiile dreptului

Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care sintetizează experiența

socială şi asigură echilibrul dintre respectarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor. Etimologic,
noţiunea de principiu vine de la latinescul „principium” care are sensul de început, obârşie sau
element fundamental. Orice principiu este un început pe plan ideatic, o sursă de acţiune.
Principiile generale ale dreptului sunt prescripţiile generatoare care stabilesc arhitectura
dreptului şi aplicarea sa. Un principiu se poate prezenta sub diverse forme: axiome, deducţii sau
o generalizare a unor fapte concrete. Principiile generale ale dreptului asigură unitatea,
omogenitatea, coerenţa şi capacitatea de dezvoltare a unor relaţii asociative. Un principiu de
drept este rezultatul experienţei sociale, iar utilitatea practică a cunoaşterii principiilor generale
constă în aceea că ele trasează liniile directoare pentru întregul sistem juri1dic şi exercită o
acţiune constructivă, orientând activitatea legiuitorului. Pe de altă parte, principiile generale au
un important rol în administrarea justiţiei, deoarece cei abilitaţi cu aplicarea dreptului trebuie
să cunoască nu numai norma juridică, ci şi spiritul său, iar principiile dreptului determină tocmai
spiritul legilor.

Principiile de drept sunt extrase din dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse pe cale de
interpretare din alte norme având rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu evoluţia
socială.

Cele mai importante principii ale dreptului sunt: Principiul asigurării bazelor legale de
funcționare a statului; Principiul libertăţii şi egalităţii; Principiul echității și justiției; Principiul
responsabilităţii.

– Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului. Acţiunea acestui principiu

constituie premisa existenţei statului de drept. Caracteristica fundamentală a statului de drept
o constituie, în această lumină, cucerirea pe cale legală a puterii, şi apoi exercitarea sa în
conformitate cu cerinţele legalităţii, ceea ce implică şi simţul compromisului, adică
recunoaşterea legitimităţii parţiale a argumentelor celorlalţi. Într-un asemenea stat, dreptul
îndeplineşte misiunea sa de intermediar între idealurile morale, filozofice şi forţele reale,
sociologice, între ordine şi viaţă. În statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată
de scurtimea duratei sale (a celor ce o deţin). Izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să
fie voinţa suverană a poporului, iar aceasta, trebuie să-şi găsească formele juridice potrivite de
exprimare în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o democraţie.
Poporul trebuie să aibă garanţii constituţionale eficiente, asigurându-se exerciţiul separat al
puterii pe cele trei planuri: legislativ, executiv şi judecătoresc şi în acelaşi timp interconexiunile
şi intercontrolul fiecărei componente a puterii.
În acest context se poate considera că acţiunea principiului asigurării bazelor legale de
funcţionare a statului se constituie în premisa existenţei statului de drept.
– Principiul libertăţii şi egalităţii. Într-o societate democratică, statul - organismul politic care
dispune de forţă şi decide cu privire la întrebuinţarea ei - garantează juridic şi efectiv libertatea
şi egalitatea indivizilor. Dimensiunile demersului în care omul poate să se mişte după bunul său
plac sunt fixate de către puterile publice în conformitate cu scopurile pe care ele însele şi - au
propus să le atingă într-un sistem politic pluralist. „Fiecare individ are dreptul la viaţă, la
libertate şi la siguranţa personală” - prevede art. 3 din Declaraţia universală a drepturilor
omului. Fiind fundamente ale vieţii sociale, libertatea şi egalitatea trebuie să-şi găsească
expresie juridică. De aceea aceste concepte vor fi şi sunt principii ale dreptului care le va
confirma într-o unitate ce ţine de însăşi dialectica vieţii sociale. Nu poate exista egalitatea decât
între oameni liberi şi nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfinţită juridic.
Egalitatea înseamnă echilibrul vieţii, iar libertatea înseamnă capacitatea oamenilor de a acţiona
fără dificultăţi, fără oprelişti. Principiul general al libertăţii se difuzează în ramurile dreptului fie
sub forma libertăţilor generale, fie sub forma libertăţilor individuale. Aceste libertăţi sunt
solidare, în sensul că afectarea uneia produce o reacţie în lanţ, deranjând pe toate celelalte.
Astfel libertatea de gândire este strâns legată de libertatea de exprimare, libertatea cuvântului
de libertate de a scrie şi de a publica etc. Libertatea este una singură, dar căile sale de
manifestare sunt numeroase: libertatea religioasă, libertatea cuvântului, libertatea presei etc.
Acestor forme de exprimare ale libertăţii le corespund diversele drepturi ale individului
prevăzute în constituţie şi apărate în reglementările legale ale actelor normative subordonate
constituţiei. Libertatea trebuie să fie înţeleasă de fiecare om, doar aşa ea devine o condiţie
pentru ca fiecare să-şi poată construi, graţie alegerilor sale veşnice (perpetue), propria
personalitate.
– Principiul echității și justiției. Acest principiu readuce în prim plan problema existenţei unor
prescripţii fundamentale, desprinse din raţiune, şi al căror scop este de a da siguranţă vieţii
sociale. Cuvântul echitate vine de la latinescul „aequitas”, care înseamnă dreptate, cumpătare,
potrivire. Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea legiuitorului, cât şi activitatea
de interpretare şi aplicare a dreptului. Justiţia - (sora romană a lui Dike (la greci, după
împărţirea egală a prăzii se auzeau strigăte: „Dike” (dreptate)), reprezintă acea stare generală
ideală a societăţii realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi
împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor comune. În concepţia lui Platon, justiţia se
realizează prin îndeplinirea de către fiecare clasă socială aceea ce îi era destinat prin naştere -
să conducă, să muncească, să se lupte, să se supună fără proteste etc. Aristotel concepe justiţia
fie sub formă comutativă, fie sub forma distributivă. Justiţia comutativă priveşte raporturile
dintre particulari, esenţa ei este egalitatea, reciprocitatea - fiecare trebuie să primească exact
contravaloarea a ceea ce a oferit. Justiţia distributivă are în vedere raporturile dintre
colectivitate şi indivizi. Aici este hotărâtoare ideea de proporţie - ceea ce primeşte fiecare de la
societate trebuie să fie proporţional cu rangul, meritele şi aportul său. În acest fel justiţia
distributivă la Aristotel, apare rece, aproape crudă. La romani justiţia se fonda pe principiul
moral al dreptăţii, ei aşezau la baza justiţiei acel „honeste vivere” (a trăi cinstit). Sau, legile vin şi
pleacă, justiţia rămâne.
– Principiul responsabilității. Responsabilitatea însoţeşte libertatea. Responsabilitatea este
un fenomen social; ea exprimă un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale.
Libertatea omului apare din trei puncte de vedere: - libertatea în raport cu natura; - în raport cu
societate; - libertatea omului în raport cu sine însuşi. În ordinea de idei care ne interesează,
aceea a libertăţii ca fundament al responsabilităţii, avem în vedere sensul libertăţii sociale a
omului (cunoaştere, decizie, acţiune). Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii
faţă de rezultatele acţiunii sociale a omului, se admite faptul că acţiunea socială este cadrul
nemijlocit de manifestare a responsabilităţii, pe de o parte, iar pe de altă parte că libertatea
este o condiţie fundamentală a responsabilităţii. Fiind strâns legată de acţiunea omului,
responsabilitatea apare ca fiind intim corelată cu sistemul normativ. Nivelul şi măsura
responsabilităţii sunt apreciate în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere
conştientă în practică a prevederilor normelor sociale. Ca o concordanţă dintre ideile,
sentimentele, atitudinile individului şi cerinţele sociale, responsabilitatea era plasată la început,
pe terenul moralei. Trebuie de subliniat, că responsabilitatea înţeleasă ca o dimensiune a
individului ce reglementează întregul său comportament nu poate fi redusă doar la nivelul său
moral, există o corelaţie a tuturor formelor de responsabilitate (morala, politica, juridică).
Dreptul nu trebuie privit şi apreciat doar prin posibilităţile pe care le are de a interveni post
factura pe terenul răului deja făptuit, moment în care sancţiunea se impune; el are posibilitatea
prin conţinutul prescripţiilor sale, să contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale a
individului faţă de lege, atitudine ce presupune grija asumată faţă de integritatea valorilor
sociale apărate pe cale legală (implicând deci fenomenul responsabilităţii). Dobândind
dimensiunea responsabilităţii, individul nu se mai află în situaţia de subordonare "oarbă" şi
supunere neînţeleasă faţă de normă de drept, ci în situaţia de factor care se raportează la
normele şi valorile unei societăţi în mod activ şi conştient.

2.5. Definiţia şi condiţiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică, este instituția juridică ce cuprinde ansamblul normelor juridice,

care vizează raporturile juridice ce se nasc în sfera activității specifice, desfășurată de
autoritățile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de
drept, în scopul asigurării respectării ordinii juridice și binelui public.

Noţiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate dreptului, ea fiind folosită în

toate domeniile vieţii sociale. Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică,
religioasă, etc.; şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin
declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se restabileşte ordinea de
drept încălcată.

Condiţiile răspunderii juridice. În componența condițiilor răspunderii juridice pot fi

incluse următoarele dintre ele41:

1. conduita sau faptă ilicită;

2. rezultatul dăunător al acestei conduite;
3. legătura cauzală dintre conduita ilicită şi rezultatul
socialmente dăunător;

4. vinovăţia autorului faptei ilicite;

5. totuși există situaţii când, deşi sunt întrunite formal toate condiţiile enumerate mai sus,
condiţii cerute de lege, pentru a exista răspundere juridică, aceasta nu depinde operantă din
anumite cauze pe care le cere legea, aceste cauze sau împrejurări fie exclud caracterul ilicit al
faptei, fie înlătură răspunderea juridică.
1) Conduită (fapta) ilicită. Conduita ilicită poate fi definită ca fiind împrejurarea ce determină
naşterea unui raport juridic de constrângere 42. Sau, ea constă în săvârşirea unei anumite fapte

41
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 151

42
Costin M. Noţiunea de conduita ilicita și criteriile ei de determinare. În Revista româna de drept, nr. 10, 1970, p.67
rezultând dintr-o conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Conduita
ilicită ar prezenta trei caractere:
– antisocialitatea, ce se exprimă în aceea că, orice conduită ilicită prezintă un caracter
antisocial, căci lezează, înfrânge anumite valori sociale, iar gradul de antisocialitate exprimă
pericolul social şi generează, în funcţie de aceasta, anumite forme de răspundere juridică;
– antijuridicitatea, ce se exprimă prin contradicţia dintre conduita individului şi o normă
juridică, prin care se interzic sau se impun anumite comportamente;
– imoralitatea, ce presupune că, toate faptele ilicite sunt contrare şi normelor morale43.
Conduita ilicită se produce prin acţiune sau inacţiune.

Acţiunea este voinţa conştientă, exteriorizată a omului, mişcarea lui voluntară către un
anumit scop, încălcarea unei norme de drept cu caracter prohibitive 44.

Inacţiunea este abţinerea de la o acţiune pe care persoana este obligată prin lege să o
îndeplinească. Deci inacţiunea poate fi considerată ilicită numai atunci când această persoană
avea obligaţia juridică să acţioneze într-un anumit fel şi ea nu a acţionat ca atare45.

Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite. În funcţie de natura sancţiunilor

prevăzute de lege şi de gradul de pericol social al faptelor, formele conduitei ilicite şi ale
răspunderii juridice sunt următoarele46: infracţiunea (ce atrage răspunderea penală);
contravenţia (ce atrage răspunderea administrativă şi contravenţională); delictul (ce atrage
răspunderea civilă şi constituţională); abaterea disciplinară( ce atrage răspunderea de dreptul
muncii (materială și disciplinară)).

2) Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător. Această condiție reprezintă consecinţa

negativă, patrimoniala sau morală, suferită de către o persoană ca urmare a faptei ilicite
săvârşite de o altă persoană sau, altfel spus, rezultatul prin care se vatămă ori periclitează
valorile sociale ocrotite prin normele juridice 47. În cazul unor anume fapte ilicite, rezultatul
păgubitor este tocmai elementul probator prin care se ajunge la dovedirea săvârșirii ei. În cazul
altor situații, mărimea prejudiciului creat poate atrage o răspundere sporită prin reținerea unor
circumstanțe agravante48. Prejudiciul determină obligaţii de reparaţiune în anumite condiţii
prevăzute de legea în vigoare: a) să se fi atins un drept subiectiv dobândit sau un interes; b)
acest interes să nu fi fost reparat49.
În funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale, reprezentând
transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau
distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare pecuniară, iar altele pot

43
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică, București: Lumina Lex, 1997, p. 41

44
Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un fenomen social. În Revista Administrarea publică, 2004, nr. 1-2, p. 79-87

45
Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un fenomen social. În Revista Administrarea publică, 2004, nr. 1-2, p..85

46
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 150

47
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 153-154

48
Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, 2001, p.284

49
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 154
fi efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea
obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)

3) Legătură cauzală dintre fapta ilicită rezultatul socialmente dăunător. Răspunderea juridică
va interveni numai atunci când între acţiunea ilicită şi rezultatul produs există un raport de
cauzalitate. În practică judiciară s-a stabilit că fapta omului poate fi considerată cauză a unui
rezultat nu numai atunci când raportul dintre faptă şi rezultat constituie expresia necesităţii, ci
atunci când acel raport are caracterul unei înlănţuiri întâmplătoare. În toate cazurile în care
pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului
de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau inexistenţei
raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
4) Vinovăţia. Vinovăţia este o stare subiectivă carе îl caracterizează pe autоrul faptei
ilicite în momentul încălcării normei juridicе, stare exprimată în atitudinea psihică negativă
faţă de fapta socialmente periculoasă şi faţă de consecinţele acesteia50. Vinovăţia are un
conţinut psihologic şi, în consecinţă, ea se poate pune şi cercetă ca problemă numai în legătură
cu acţiunile sau inacţiunile conştiente ale omului. Astfel, conținutul psihologic este format din:
– Voinţă. Voința exprimă dorinţa manifestă a persoanei de a acționa sau nu într-un anumit
fel ori indiferenţa acesteia faţă de eventualitatea producerii consecințelor socialmente
negative ale faptei sale.
– Conştiinţă. Conștiința este considerată ca un proces psihic care presupune cunoaştere, o
înţelegere sau o reprezentare, precum şi o activitate intelectuală sau psihică ori o cunoaştere
imediată în baza unui minim etic comun valabil pentru întreaga societate.
Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariţia ideii devenită hotărâre sau
rezoluţie şi transformată în manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia
necesară săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi
aprecia caracterul ilicit al faptei sale cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea
răspunde sau a da seamă individul trebuie să aibă în acel moment al săvârşirii o voinţă
conştientă faţă de rezultatele faptei sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în
deplină cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop.

Vinovăţia îmbracă două forme: intenția și culpă.

1. Intenţia, care exprimă un fenomen complex, ce reclamă ambianța spirituală și morală ce

precede și însoțește săvârșirea unui act ilicit51. Ea este de două feluri:
– directă. Adică, făptuitorul își reprezintă acțiunea sau inacțiunea sa, precum și modul de
înfăptuire a rezultatului prejudiciabil. În astfel de condiții, el urmărește producerea acestui
rezultat.
– indirectă. Autorul, deși prevede rezultatul acțiunii sale el, nu-l urmărește, ci numai
acceptă posibilitatea producerii lui. Ceea ce caracterizează intenția indirectă este atitudinea
indiferentă a făptuitorului față de rezultatul prejudiciabil.
2. Culpa – constituie o formă aparte de legătură psihică a autorului cu fapta, caracterizată
prin producerea de către agent a unui rezultat pe care nu l-a voit și pe care, cu mai multă

50
Vonică R. Introducere generală în drept. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.547

51
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică, București: Lumina Lex, 1997, p. 107
diligență, l-ar fi putut evita52. Este formă mai puţin gravă a vinovăţiei şi îmbracă în dreptul penal
două forme:
– imprudenţa (uşurinţa) este atunci când autorul faptei ilicite a prevăzut rezultatul posibil al
faptei sale, nu a acceptat însă acest rezultat și nici nu l-a dorit, sperând în mod uşuratic că el
nu se va produce.
– neglijenţă constă în ,,omiterea luării precauțiilor cerute de îndeplinirea unei obligații de
care este ținut agentul”53. Deci, neglijența se realizează numai în legătură cu îndeplinirea
unor acte pozitive pe care o persoană avea datoria să le efectueze.

2.6. Cauze sau împrejurări care exclud caracterul ilicit al faptei, sau care înlătură
răspunderea juridică

Sunt situații sau împrejurări prevăzute de lege, în care, deși formal sunt întrunite toate
condițiile răspunderii juridice (conduită ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă și
rezultat, vinovăție) totuși autorul nu răspunde pentru conduita sa culpabilă, fie pentru că
legiuitorul a exclus caracterul ilicit al faptei, fie că a înțeles să înlăture răspunderea
făptuitorului. Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei diferă în funcție de de forma pe care
o îmbracă conduita ilicită.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt expres prevăzute în art. 35 din Codul
Penal al R.Moldova54:

1. legitima apărare. Conform art. 36 C.P. al R. Moldova, alin.2 se prevede că,, este în stare de
legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat,
material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care
pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat ori interesul public” și respectiv alin.
3 ,,este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru a
împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă
încăpere.
2. reţinerea infractorului. Conform art. 37 C.P. al R. Moldova ,,nu constituie infracţiune fapta,
prevăzută de legea penală, săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al
predării ei organelor de drept”. Sintagma ,,reţinere a infractorului” exprimă sensul acţiunilor de
cauzare a unor prejudicii în timpul captării şi predării către organele de drept a persoanei care a
comis o infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea penală. Acţiunile de reţinere a
infractorului pot fi diverse: imobilizare prin legare, izolare în încăperi sigure, cauzare de daune
integrităţii corporale sau sănătăţii, în cazuri excepţionale – moartea acestuia.
3. starea de extremă necesitate. Conform art. 38, alin.2 C.P. al R. Moldova ,,este în stare de
extremă necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi
înlăturat altfel”. Sursele pericolului care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege pot fi de
diferită natură: cutremure, incendii, inundaţii, reacţii manifestate de animale, anumite stări ale

52
Dongoroz V. ș.a. Explicaţii teoretice ale codului penal. Partea generală. București: C.H. Beck, 1966, p. 118

53
Savatier R. Traité de la responsabilité civile en droit français, Vol. I., Paris: Libr. générale de droit et de jurisprudence,1939, p.
214

54
Codul penal al R. M. nr. 985 din18.04.2002. În: M.O. al R. Moldova, 13.09.2002, 128-129/1012, art. 35
organismului omului: foame, sete sau maladii, activităţi ale persoanei, săvârşite intenţionat sau
din imprudenţă.
4. constrângerea fizică și psihică. Conform art. 39, alin. 1, C.P. al R.Moldova ,,nu constituie
infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca
rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu
putea să-şi dirijeze acţiunile”. Alin. (1) al articolului 39 stabileşte două forme distincte de
înlăturare a caracterului penal al faptei: constrângerea fizică, care reprezintă o presiune
condiţionată de o energie străină care îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi dirija în mod
liber voinţa şi îl determină să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi constrângerea
psihică care este reprezentată printr-o ameninţare asupra psihicului persoanei care, sub
imperiul acestei presiuni şi ca urmare a ei, nu-şi dirijează voinţa în mod liber şi săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală.
5. riscul întemeiat. Conform art. 40, alin 2, C.P. al R.Moldova ,,Riscul se consideră întemeiat
dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana
care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite
de lege”. Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare.
6. executarea ordinului său dispoziţiei superiorului. Conform art. 401 alin.(1), C.P. al
R.Moldova „nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită de o persoană
în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sunt obligatorii pentru
aceasta, dacă ordinul său dispoziţia nu sunt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu
a ştiut că ordinul său dispoziţia sunt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvârşită este
supusă persoana care a emis ordinul său dispoziţia ilegală.
În materia dreptului civil cauzele care exclud răspunderea civilă sunt:

– Consimţământul persoanei vătămate. Alin. (4) art. 1398 din C. Civil al RM prevede că
,,prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţământul persoanei
vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi morală”;
– Legitima apărare (vezi analiza de mai sus);
– Extremă necesitate (vezi analiza de mai sus).

2.7. Formele răspunderii juridice

Răspunderea civilă este definită ca fiind forma răspunderii juridice care constă într-un
raport juridic obligaţional, în temeiul căruia o persoană este obligată să repare prejudiciul
produs alteia prin propria sa faptă sau prejudiciul pentru care este răspunzătoare, în cazurile
legal reglementate.

Ea cunoaşte două forme:

– Delictuală. Răspunderea civilă delictuală, formă a răspunderii civile, este raportul juridic
obligaţional născut urmarea săvârşirii unui delict civil, prin care s-a adus atingere drepturilor şi
intereselor legitime ale unei persoane, în temeiul căruia se naşte obligaţia de reparare integrală
a prejudiciului injust cauzat victimei de către persoana care l-a cauzat sau de către persoana
aflată într-o relaţie cu persoană sau lucrul implicat 55. Delictul civil se conturează ca fiind o faptă
umană ilicită, săvârşită, în principiu, cu vinovăţie, şi care cauzează un prejudiciu injust unei alte

55
Boilă L.R. Răspunderea civilă delictuală obiectivă. Bucureşti: C.H.Beck, 2009, p. 29
persoane urmarea încălcării drepturilor şi intereselor sale legitime, cu excepţia acelei ipoteze în
care fapta ilicită constă în neexecutarea unui contract.
– Contractuală. Răspunderea civilă contractuală constituie obligaţia oricărei persoane,
parte într-un contract, de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutarea
obligaţiilor asumate.
Răspunderea juridică penală. Răspunderea penală poate fi definită un raport juridic
penal, de constrângere, născut urmarea săvârşirii unei infracţiuni, raport ce se stabileşte între
stat şi infractor, al cărui conţinut constă, pe de o parte, în dreptul statului de a trage la
răspundere pe infractor, de a-i aplică pedeapsa prevăzută de legea penală şi de a-l constrânge
să o execute, iar, pe de altă parte, în obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a
se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept 56. Temeiul răspunderii
penale este infracţiunea, adică fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi
este prevăzută de legea penală. Formele de sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii pot fi
privarea de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi, confiscări etc.

Infracţiunile se pot împărţi în diferite categorii, cum ar fi: infracţiuni contra securităţi
statului, contra persoanei, contra autorităţii, contra avutului privat, infracţiuni de fals etc.

Răspunderea juridică administrativă.

– administrativ-disciplinară. Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă realitatea

juridică concretizată într-un complex de drepturi şi obligaţii corelative, conţinut al raporturilor
juridice sancţionatorii, stabilite între un organ al autorităţii administraţiei publice sau un
funcţionar public şi autorul unei abateri administrative, respectiv un organ de stat, funcţionar
public, structură nestatală, persoană fizică, care nu constituie contravenţie57.
– administrativ-patrimonială: este o formă a răspunderii juridice administrative care intervine
ca rezultat al unor fapte ilicite ale administraţiei publice ce au provocat daune. Aceste prejudicii
se pot aduce atât în cazul exercitării în condiții legale a funcției publice, cât și atunci când
funcția publică a fost îndeplinită defectuos sau nu a fost îndeplinită. Particularitățile răspunderii
administrativ-patrimoniale sunt58:
· intervine pentru pagubele cauzate prin acte sau fapte administrative sau prin
nesoluționarea în termen legal a unei cereri;
· actul administrativ sau faptă administrativă contestate, prin care s-a produs un prejudiciu
material și/sau moral, trebuie să fie ilegale;
· răspunderea revine celui ce a comis fapta ilegală sau a emis actul administrativ, care avea
obligația de a emite acest act sau care avea obligația să rezolve cererea într-un anumit termen;
· răspunderea autorității publice este solidară cu cea a funcționarului public care a emis
actul sau care nu a răspuns în termenul legal la cererea care i-a fost adresată;
· se referă atât la prejudiciul material, cât și la prejudiciul moral, pe care la suferit persoana
fizică sau juridică;
· asupra existenței prejudiciului, asupra probelor și dovezilor prezentate, urmează să se
expună instanța de contencios administrativ;

56
Bulai C. Manual de drept penal. Parte generală. Bucureşti: All Beck, 1997, p. 308

57
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Volumul II. Ediția a IV-a. București: All Beck, 2005, p. 361

58
Pisarenco O. Răspunderea administrativă și contenciosul administrativ. Chișinău: Tehnica UTM, 2017, p. 48-49. 113 p.
· terții păgubiți au posibilitatea de a cere despăgubiri fie de la funcționarul public vinovat
de producerea pagubei, fie de la autoritatea publică pentru care lucrează funcționarul
respectiv;
· este limitată la acele cazuri în care pagubele produse sunt legate de greșelile serviciului
respectiv, adică să aibă legătură cu exercitarea funcției publice respective.
– contravenţională. Răspunderea contravenţională survine în rezultatul încălcării de către un
subiect a normelor prescrise de legea contravenţională, cu alte cuvinte - în urma naşterii unui
raport de conflict. Sau alţi autori o definesc ca răspunderea care intervine în cazul săvârşirii unei
contravenţii. Contravenţia este fapta care prezintă un pericol social mai redus decât
infracţiunea, care este prevăzută ca atare de lege sau alt act normativ şi care este săvârşită cu
vinovăţie.
Răspunderea juridică de drept a muncii. În ramura dreptului muncii, răspunderea poate fi
de 2 feluri: răspundere materială și răspundere disciplinară.

– Răspunderea disciplinară. Codul Muncii al R.Moldova nu definește răspunderea

disciplinară, dar o reglementează în Titlul VII, Capitolul II Disciplina muncii, articolele 201-211.
În doctrina de specialitate, se accepta unanim că răspunderea disciplinară intervine în cazurile
în care un salariat săvârşeşte cu vinovăţie o abatere disciplinară59. Răspunderea disciplinară
poate fi definită ca acea formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii, ce constă în
sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice salariat a normelor legale,
regulamentului intern, contractului individual și/sau colectiv de muncă, ordinelor și dispozițiilor
legale ale conducătorilor ierarhici60. Doar salariatul poate fi subiect al abaterii disciplinare,
antrenarea răspunderii disciplinare având loc numai dacă fapta socialmente periculoasă a fost
săvârşită de o persoană care se afla în raporturi de muncă cu un angajator, în baza unui
contract de muncă; în lipsa acestui contract nu poate există răspunderea disciplinară.
Pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţă de salariat
următoarele sancţiuni disciplinare: a) avertisment; b) mustrare; c) mustrarea aspră; d)
concediere (doar în temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit.g)-r), de exemplu: încălcarea
repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni
disciplinare; semnarea de către conducătorul unităţii (filialei, subdiviziunii), de către adjuncţii
săi sau de către contabilul-şef a unui act juridic nefondat care a cauzat prejudicii materiale
unităţii etc.

– Răspunderea materială (patrimonială) în dreptul muncii. Potrivit art.327 alin. (1) C.M.,
răspunderea materială a uneia dintre părţile contractului individual de muncă faţă de cealaltă
parte intervine numai în cazul în care a fost cauzat un prejudiciu material sau moral, ori în mod
cumulativ: material şi moral, în dependenţă de calitatea procesuală a părţilor şi circumstanţele
cauzei, în legătură cu exercitarea obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă.
Răspunderea, materială în dreptul muncii reprezintă una dintre formele răspunderii juridice,
care impune obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă (angajatorul sau
salariatul) de a repara, în condițiile legii, prejudiciul cauzat celeilalte părți în legătură cu
exercitarea obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă” 61. Astfel, spre deosebire
de răspunderea disciplinară, răspunderea materială în dreptul muncii poate surveni ca atât față
de salariat, cât și față de angajator.
59
Țiclea A. Dreptul muncii. Curs universitar. București: Global Lex, 2007, p. 190. 533 p

60
Țiclea A. Dreptul muncii. Curs universitar. București: Global Lex, 2007, p. 191

61
Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul muncii. Manual. Chișinău: Tipografia Centrală, 2014, p. 660.
 Răspunderea materială a angajatorului față de salariat. Angajatorul este obligat să
compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu l-a primit, în toate cazurile privării ilegale de
posibilitatea de a munci. Această obligaţie survine, în particular, în caz de: a) refuz neîntemeiat
de angajare; b) eliberare ilegală din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă; c) staţionare a
unităţii din vina angajatorului, cu excepţia perioadei şomajului tehnic; d) reţinere a eliberării
carnetului de muncă; e) reţinere a plăţii salariului; f) reţinere a tuturor plăţilor sau a unora din
ele în caz de eliberare din serviciu; g) răspândire, prin orice mijloace (de informare în masă,
referinţe scrise etc.), a informaţiilor calomnioase despre salariat; h) neîndeplinire în termen a
hotărârii organului competent de jurisdicţie a muncii care a soluţionat un litigiu (conflict) având
ca obiect privarea de posibilitatea de a munci.

Răspunderea materială a salariatului față de prejudicial cauzat angajatorului reprezintă o

formă de răspundere materială în baza căreia salariatul este obligat a repara, de regulă, în
limitele salariului mediu lunar, prejudiciul efectiv cauzat angajatorului său în timpul exercitării
obligațiilor sale de muncă printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, fără caracter penal și în
legătură cu munca sa62. De exemplu: electricianul a unit incorect cablurile electrice, provocând
un scurtcircuit, soldat cu arderea mai multor computere.

Răspunderea juridică de drept constituţional.

Particularităţi răspunderii constituţionale sunt:

1. Relaţiile sociale în cadrul cărora răspunderea constituţională apare şi se manifestă sunt

specifice - adică relaţiile politice ce se nasc în legătură cu realizarea puterii de stat, ce constituie
obiectul de studiu al Dreptului Constituţional. În acest sens, răspunderea constituţională are un
caracter politic şi rezultă din acţiunile subiectelor pasibile de răspundere, din tipurile de
sancţiuni şi din temeiul aplicării lor63.

2. Obiectivul răspunderii constituţionale este ocrotirea şi protecţia Constituţiei şi a

raporturilor juridice constituţionale, asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţeanului, respectarea principiilor constituţionale.

3. În calitatea sa de garant al menţinerii ordinii constituţionale, răspunderea

constituţională, presupune, mai întâi de toate, răspunderea organelor puterii de stat pentru
ineficiența activităţii lor, inclusiv pentru starea constituţionalităţii şi legalităţii în activitatea
organelor executive şi legislative, a persoanelor cu funcţii de răspundere, asigurând astfel o
eficienţă socială a funcţionării puterii.

4. În cadrul răspunderii constituţionale primul loc îi revine funcţiei reparatorii, legată de

excluderea ilicităţilor şi întreprinderea măsurilor de asigurare a funcţionării normale a puterii de
stat, a activităţii deputaţilor, a persoanelor cu funcţii de răspundere, de asigurare a realizării
drepturilor, îndatoririlor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

62
Vasiliu Răzvan. Răspunderea patrimonială a salariaților în lumina noilor modificări ale Codului muncii. În Revista de Drept
Social, nr. 3, 2010, p. 236
63
Baltag D. Unele aspecte ale răspunderii juridice constituţionale. În: Legea şi viaţa, 2007, nr.8, p.4-8
 5. Răspunderea constituţională se aplică nu doar în cazurile în care există criterii strict
determinate ale comportamentului subiectelor raportului juridic constituţional care încalcă
norma juridică constituţională, ci şi atunci când aceste criterii sunt lipsă, dar comportamentul
subiectului prezintă semnele unei încălcări a ordinii legale şi a principiu lor legalităţii.

6. Particularităţile sancţiunilor specifice aplicate subiectelor răspunderii constituţionale

Semnul lor distinctiv este acela că ele pot fi utilizate în calitate de sancţiuni în cadrul tuturor
celorlalte forme de răspundere juridică [20, p.110].

7. Existenţa temeiurilor răspunderii constituţionale nu indică asupra faptului obligativităţii

subiectului abilitat să aplice sancţiunea. În acest fel, principiul inevitabilităţii răspunderii
juridice, raportat la cea constituţională, are uri caracter facultativ.

8. Există şi specificul constrângerii în cadrul realizării răspunderii constituţionale.

Răspunderea constituţională este asigurată nu doar prin constrângerea de stat, ci şi prin alte
metode publice echivalente. Constrângerea obştească, la fel ca şi cea de stat, se bazează pe
normele juridico-constituţionale (inclusiv în cazul sancţionării lor) şi, de regulă, se realizează
fiind controlată de stat. Scopul constrângerii se atinge prin exercitarea unei influenţe asupra
activităţii politice, morale, organizaţionale şi patrimoniale a subiectului raportului juridic
constituţional.

9. Răspunderea constituţională poate fi cumulată şi cu alte forme de răspundere juridică

în virtutea complexităţii relaţiilor reglementate de dreptul constituţional şi specificul
sancţiunilor răspunderii juridice constituţionale.

10. Un caracter individual al răspunderii constituţionale atestăm şi în lipsa unei forme

procedurale proprii de realizare. Practic, fiece măsură ce reprezintă răspundere constituţională
are propriile sale forme procedurale de realizare. De exemplu, revocarea din funcţie a
Preşedintelui diferă de procedura anulării unui act ilicit etc.

11. Subiecte ale răspunderii juridice constituţionale sunt, mai întâi de toate, subiectele
care dispun de drepturi şi împuterniciri constituţionale. Astfel, în cercul de subiecte ale
răspunderii constituţionale apare statul în întregime, organele puterii de stat, organele de
autoadministrare, persoanele cu înalte funcţii de răspundere.

Sarcini pentru 1. Descrieți și exemplificați factorii de

autoevaluare: configurare a dreptului.
2. Analizați importanța funcțiilor dreptului.
3. Analizaţi corelaţia dintre normele
juridice, normele etice, normele obiceiului şi
normele tehnice.
4. Care sunt asemănările între principiul
egalităţii şi libertăţii?
5. Care este importanţa principiilor
dreptului pentru societate?
6. Exemplificați structura normelor juridice.
 7. Precizați principalele acte normative ale
organelor de stat.
8. Care sunt elementele răspunderii
juridice?
9. Precizați rolul vinovăţiei în stabilirea
întinderii răspunderii juridice.
10. Care sunt cauzele care înlătură
răspunderea juridică?

Bibliografie 1. Baltag D. Teoria răspunderii și

responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr.
de referință: Centrală, 2007, 440 p.
2. Baltag D. Unele aspecte ale răspunderii
juridice constituţionale. În: Legea şi viaţa,
2007, nr.8, p.4-8
3. Baltag Dumitru, Guţu Alexei, Ursan
Igor. Teoria generală a dreptului. Chişinău:
Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”,
2002, 335 p.
4. Barac L. Răspunderea și sancțiunea
juridică, București: Lumina Lex, 1997. 375
p.
5. Boilă L.R. Răspunderea civilă delictuală
obiectivă. Bucureşti: C.H.Beck, 2009, 496 p.
6. Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul
muncii. Manual. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2014, 736 p.
7. Bulai C. Manual de drept penal. Parte
generală. Bucureşti: All Beck, 1997, 655 p.
8. Codul penal al R. Moldova aprobat prin
Legea R. Moldova 985 din18.04.2002. În:
M.O. al R. Moldova, 13.09.2002, 128-
129/1012, art. 35
9. Costin M. Noţiunea de conduita ilicita și
criteriile ei de determinare. În Revista
româna de drept, nr. 10, 1970, p.67-80
10. Dongoroz V. ș.a. Explicaţii teoretice ale
codului penal. Partea generală. București:
C.H. Beck, 1966, 388 p.
11. Goriuc Silvia. Actele Preşedintelui
Republicii Moldova. În Administrarea
Publică, nr. 4, 2012, p. 28-33
12. Iorgovan A.Tratat de drept
administrativ. Vol. I, Bucureşti: All Beck,
2001, 650 p.
13. Iorgovan A. Tratat de drept
administrativ. Volumul II. Ediția a IV-a.
București: All Beck, 2005, 720 p.
14. Legea privind actele legislative nr. 780
din 27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr.
36-38 din 14.03.2002, art. Nr. 210.
15. Pisarenco O. Răspunderea administra-
tivă și contenciosul administrativ: suport de
curs. Chișinău: Tehnica UTM, 2017, 113 p.
16. Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un
fenomen social. În Revista Administrarea
publică, 2004, nr. 1-2, p. 79-87.
17. Popa C. Teoria generală a dreptului.
Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 320 p.
18. Savatier R. Traité de la responsabilité
civile en droit français, Vol. I., Paris: Libr.
générale de droit et de jurisprudence, 1939,
610 p.
19. Țiclea A. Dreptul muncii. Curs
universitar. București: Global Lex, 2007,
533 p
20. Vasiliu Răzvan. Răspunderea patrimoni-
ală a salariaților în lumina noilor modificări
ale Codului muncii. În Revista de Drept
Social, nr. 3, 2010.
21. Vonică R. Introducere generală în drept.
– Bucureşti: Lumina Lex, 2000, 599 p.
Tema nr. 3: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

1. Obiectivele – definirea conceptelor de bază cu care se operează în dreptul

temei de constituțional;
studiu: – determinarea obiectului de reglementare al dreptului constituțional;
– elucidarea trăsăturilor specifice raportului juridic și a normelor juridice
de drept constituțional;
– aprecierea importanței reglementării constituționale a drepturilor
(politice, civile, socio-economice şi culturale) și a îndatoririlor fundamentale
ale cetățenilor;
– descrierea modalităţilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei R.
Moldova;
– caracterizarea autorităţilor publice după principiile separării puterilor
în stat.

2. Cuvinte- drept constituțional, constituție, cetățean, cetățean străin, apatrid, stat,

cheie: suveranitate, popor, drepturi fundamentale, îndatoriri, cetățenie, autorități
 publice.

3. Structura 3.1. Noțiunea, obiectul de reglementare și izvoarele dreptului constituţional

temei: 3.2. Raporturile şi normele dreptului constituţional
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional
3.4. Noţiunea şi principiile reglementării cetăţeniei
3.5. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor R.
Moldova
3.6. Autoritățile publice
3.1. Noțiunea, obiectul de reglementare și izvoarele dreptului constituţional

Dreptul constituţional poate fi definit ca o totalitate unitară de norme juridice cuprinse în

constituţie sau în alte acte normative, învestite cu forţă juridică supremă, elaborate şi adoptate
în urma unei proceduri speciale, prin care se reglementează relaţiile sociale fundamentale ce
apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale64.

Dreptul constituţional ocupă locul central în sistemul de drept al Republicii Moldova, pe

care îl iniţiază şi îl supune. Celelalte ramuri de drept, cum ar fi dreptul administrativ, dreptul
penal, dreptul civil, dreptul procesual, dreptul funciar, dreptul financiar, dreptul internaţional
ş.a., sunt iniţiate şi supuse dreptului constituţional.

Obiectul raporturilor de drept constituţional îl constituie relaţiile sociale ce apar în cadrul

activităţii de organizare a societăţii în stat şi de exercitare a puterii de stat, relaţii cu privire la
baza economică şi structura socială, cu privire la forma şi funcţiile statului, organizarea şi
funcţionarea mecanismului de stat, organizarea administrativă a teritoriului, stabilirea şi
garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului65.

Obiectul nemijlocit al ramurii de drept constituţional este format din trei componente
principale:

1. Dreptul constituţional instituţional, care are ca obiect tradiţional instituţiile politice, precum
şi fundamentele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale (parlamentul, şeful statului,
guvernul, administraţia publică, instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională ş.a.).
2. Dreptul constituţional normativ sau fundamental care are ca obiect sistemul surselor
dreptului sau sistemului normativ. Art. 8 din Constituţia R.M. prevede că „Republica Moldova se
obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze
relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internațional”.
3. Dreptul constituţional substanţial sau relaţional, care are ca obiect drepturile şi libertăţile
fundamentale.
Prin izvoare de drept constituţional se înţeleg formele de exprimare a normelor juridice,
care sunt adoptate sau sancţionate de stat. Pentru a fi izvoare de drept constituţional, actele

64
Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-U.T.M., 2017, p. 8 (144 p.)

65
Guceac Ion. Curs elementar de drept constituţional. Vol. I. Chișinău: Reclama, 2001, p. 19 (280 p.)
normative trebuie sa fie adoptate de organe de stat competente şi în acelaşi timp să
reglementeze relaţiile privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii66.

Printre izvoarele dreptului constituţional se enumeră:

1. Constituţia și legile de modificare a constituţiei. Constituţia ar putea fi definită, ca actul

juridic normativ suprem, exprimat, de regulă, în formă scrisă, care cuprinde nomele ce
reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea și exercitarea
puterii statale, act adoptat, de regulă, printr-o procedură specifică, menită să-i confere forţă
juridică supremă67. Constituția R. Moldova a fost adoptată la data de 29.07.1994 și a intrat în
vigoare la data de 27.08.1994.
Din punct de vedere juridic, Constituţia Republicii Moldova este structurată în: preambul 7
titluri, unele având capitole şi secţiuni, şi 143 de articole.

Preambulul declară Constituţia „Legea supremă a societăţii şi a statului”, motivează

necesitatea adoptării Legii fundamentale, reafirmând valorile general-umane, recunoaşterea
dreptului internaţional.

Titlul I - Principii generale - conţine reglementări privind forma de guvernământ. Republica

Moldova este considerată stat suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept şi
democratic. Se proclamă suveranitatea poporului, teritoriul Republicii Moldova considerându-
se inalienabil. Se stabileşte că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.

Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale - se divizează în patru capitole,

care stabilește în ordine succesivă principiile reglementării drepturilor, libertăților și
îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, spectrul drepturilor politice, civile, social-economice
şi culturale, sistematizarea îndatoririlor fundamentale și statutul și rolul avocatului poporului în
promovarea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Titlul III – Autorităţile publice - este structurat în 6 capitole, 6 secţiuni şi 67 articole, în care
sunt reglementate autorităţile publice din Republica Moldova (Parlamentul, Preşedintele,
Guvernul, Administraţia publică, Autoritatea judecătorească), limitele competenţelor lor,
precum şi raporturile de colaborare dintre puterile statului.

Titlul IV - Economia naţională şi finanţele publice - este format din 8 capitole, care enunţă
principiile generale privind: economia, proprietatea, sistemul financiar-creditar, bugetul public
naţional, sistemul fiscal.

Titlul V - Curtea constituţională - cuprinde 7 articole, prin care stabileşte statutul acestui
organ de jurisdicţie constituţională, principiile de activitate, atribuţiile, structura şi efectul
hotărârilor Curţii.

66
Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-U.T.M., 2017, p. 15

67
Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-U.T.M., 2017, p. 20
 Titlul VI - Revizuirea constituţiei - este consacrat modalităţilor şi procedurilor de revizuire a
legii supreme.

Titlul VII - Dispoziţii finale şi tranzitorii - este ultimul din Constituţie, considerat parte
integrală a ei care în 8 articole cuprinde reguli referitoare la termenele şi modalitatea de intrare
în vigoare a Constituţiei.

2. Legile ce reglementează relaţiile sociale referitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea

puterii de stat (de exemplu, Legea cu privire la cetăţenie, Legea cu privire la organizarea
judecătorească ș.a.);
3. Decretele Președintelui Republicii Moldova, ce reglementează relaţiile privitoare la
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat (de exemplu, decretele cu privire la
mobilizarea parţială sau generală în forţele armare, declararea stării excepţionale, de asediu
sau de război, decorarea cu distincţii de stat etc.);
4. Tratatele internaţionale la care R. Moldova este parte în care sunt reglementate relaţiile
sociale ce ţin de instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat (de exemplu, Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite, Acordul de asociere a Republicii Moldova cu UE). Intrarea în
vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată
de o revizuire a acesteia68.

3.2. Raporturile şi normele dreptului constituţional

Raporturile de drept constituţional sunt o categorie a raporturilor juridice, care se

manifestă prin următoarele trăsături specifice69:

– ele sunt reglementate de norme juridice de drept constituţional, care determinând

participanţii la raport, stabilesc pentru aceştia drepturi şi obligaţii reciproce;
– ele reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instituirii, menţinerii şi
exercitării puterii de stat;
– ele sunt raporturi de voinţă, care sunt condiţionate de faptul, că aici pe de o parte intervine
voinţa autorităţii statale, exprimată în conţinutul normei de drept constituţional şi pe de altă
parte voinţa subiecţilor participanţi la raportul social;
– raportul de drept constituţional este un raport social, care se naşte, se modifică şi se stinge
numai între oameni – persoane fizice luate individual sau grupate în colective, pe de o parte, şi
autoritatea publică, pe de altă parte.
Reieşind din cele expuse putem defini raporturile de drept constituţional ca o categorie a
raporturilor juridice voliţionale, reglementate de norme de drept constituţional şi care apar, se
desfăşoară şi se sting în cadrul relaţiilor sociale de instituire şi organizare a puterii statale şi în
cadrul căruia participanţii se manifestă ca purtători de drepturi şi obligaţii70.

Normele de drept constituţional sunt normele care reglementează conduita oamenilor în

relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii de

68
Constituția R.Moldova, art. 8, alin. (2)

69
Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-U.T.M., 2017, p. 13
70
Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-U.T.M., 2017, p. 13
stat. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative, care sunt
izvoare ale dreptului constituțional71.

Normele de drept constituţional reglementează principiile de bază pentru toate normele

altor ramuri de drept. De exemplu: Constituţia Republicii Moldova (art.9 şi art.46) stipulează
norme despre dreptul la proprietate privată, iar dreptul civil detaliat reglementează raporturile
de proprietate, inclusiv private. Prin art.44 din Constituţie se interzice munca forţată – legislaţia
muncii se conduce de această prevedere.

Stabilitatea normelor de drept constituţional se asigură prin faptul că normele de drept

constituţional se modifică cu mult mai complicat decât normele celorlalte ramuri de drept.
Pentru a modifica o lege obişnuită se cere votul simplu al majorităţii parlamentare, atunci când
pentru modificarea normelor constituţionale se cere votul a doua treimi din deputaţii aleşi.

Normele de drept constituţional se clasifică în mai multe categorii:

1. În dependenţă de sfera funcţională de reglementare deosebim:

– norme constituţionale de reglementare – reglementează nemijlocit relații sociale
fundamentale (de exemplu: art. 61 Alegerea Parlamentului, art. 78 Alegerea Preşedintelui);
– norme constituţionale de protecţie, asigurare, conservare, care în majoritatea cazurilor
reprezintă interdicții (de exemplu: art. 4: Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă.
Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere
juridică);.
2. În dependenţă de natura conduitei pe care o prescriu normele de drept constituţional
deosebim:
– norme constituţionale de competenţă (de împuternicire) – de exemplu: art. 66. Atribuțiile
de bază ale Parlamentului, art. 86-88 Atribuțiile Președintelui etc.;
– norme constituţionale operative (categorice) - de exemplu: art. 7. Constituţia Republicii
Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor
Constituţiei nu are putere juridică; art. 80 alin. (4) (4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia
de Preşedinte al Republicii Moldova decât pentru cel mult două mandate consecutive.
3. În dependenţă de caracterul relaţiilor sociale fundamentale:
– norme constituţionale materiale - de exemplu: art. 44 Interzicerea muncii forţate; art. 46
Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia etc.;
– norme constituţionale procesuale – de exemplu: art. 64 Organizarea internă a
Parlamentului.
4. În dependenţă de durata acţiunii în timp:
– temporare;
– permanente;
– excepţionale.

3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte a raporturilor de drept constituţional sunt oamenii, luaţi individual sau în

colectiv şi autorităţile statale. Acestea dispun de următorul specific:

71
Arseni Al. Drept constitutional și instituții politice. Vol. I. Chișinău: CEP USM. 2005, p. 36 (502 p.)
– întotdeauna unul dintre subiecte trebuie să fie deţinătorul puterii, statul sau organul
legiuitor;
– subiectele trebuie să acţioneze într-un raport ce are ca obiect activitatea de instaurare,
menţinere şi exercitare a puterii.
La categoria subiectelor de drept constituţional se referă: poporul, statul, organele
statului, partidele și alte formaţiuni politice, cetăţenii, străinii și apatrizii.

1. Poporul ca subiect de drept constituţional se întemeiază în baza prevederilor art. 2 din

Constituţia Republicii Moldova care stabileşte: „Suveranitatea naţională aparţine poporului
Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în
formele stabilite de Constituţie. Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup
social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în
nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului”.
2. Statul poate să apară ca subiect al raporturilor de drept constituţional privind realizarea
drepturilor sale suverane, fie direct, fie fiind reprezentat de organele sale.
3. Organele statului sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în cazul în care
acestea îşi exercită atribuţiile constituţionale. Astfel, întru realizarea prevederilor art. 72: alin.
(1) din Legea fundamentală, Parlamentul adoptă legi constituţionale, organice şi ordinare.
Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii independenţei
naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării (art. 77, alin. (2).
4. Partidele şi alte formaţiuni politice sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional,
deoarece acestea „contribuie la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi în
condiţiile legii, participă la alegeri” (art. 41. alin. (1) din Constituţie).
5. Cetăţenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional fie aparte, ca persoane
fizice, fie ca persoane învestite cu anumite prerogative în organele legiuitoare (deputaţi în
Parlament), fie organizați în circumscripţii electorale.
6. Străinii și apatrizii. Aceştia sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în legătură
cu acordarea azilului politic sau în cazul protecţiei proprietăţii private (art. 19 din Constituţie).

3.4. Noţiunea şi principiile reglementării cetăţeniei

Dreptul constituţional studiază cetăţenia atât sub aspect politic, cât şi sub aspect juridic.
Cetăţenia apare ca o legătură între o persoană fizică şi stat, ca o apartenenţă juridică a acestuia
la statul respectiv. Cetăţenia fiind o legătură indisolubilă dintre cetăţeni şi stat, totodată este
exprimată prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre persoană şi stat72.

Potrivit art. 3 al Legii cetăţeniei R. Moldova73, „Cetăţenia Republicii Moldova stabileşte

între persoana fizică şi Republica Moldova o legătură juridico-politică permanentă, care
generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană”.

Relaţiile politice se manifestă prin faptul că cetăţenii statului, fiind integraţi în marea
colectivitate ce poartă numele de popor (naţiune), sunt reprezentanţi ai suveranităţii naţionale
(puterii publice).

72
Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-U.T.M., 2017, p. 59

73
Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. , 10.08.2000, Nr. 98-101, art Nr: 709.
 Relaţiile juridice au un triplu conţinut:

– pe plan extern ele se păstrează şi se prelungesc oriunde s-ar afla persoana;

– cetăţenii fiind participanţi la raporturi juridice, au calitatea de a fi titulari de drepturi şi
obligaţii;
– toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţii publice fără deosebire74.
Dr. V.Popa defineşte rolul cetăţeniei pentru persoană ca o „legătură politică şi juridică
permanentă, nelimitată în timp şi spaţiu, dintre persoanele fizice şi stat, legătură ce semnifică
apartenenţa acestora la statul Republica Moldova şi se exprimă prin ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor reciproce pe care statul le garantează”75.

Reieşind din cele menţionate mai sus, putem defini cetăţenia ca o calitate indispensabilă
a persoanei fizice, dobândită în raport cu statul, nelimitată în timp şi spaţiu, bazată pe
fidelitatea politică a persoanei, în temeiul căreia aceasta devine titularul tuturor drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, dobândind protecţia statului şi a legislaţiei în vigoare76.

Principiile reglementării cetăţeniei sunt acele reguli, de maximă generalitate, care

conduc, guvernează materia instituţiei cetățeniei și care stabilesc cadrul juridic general de
dobândire, de exercitare a calității de cetățean și de pierdere a cetățeniei. În conformitate cu
art. 7 al Legii cetățeniei, instituţia cetăţeniei se bazează pe următoarele principii:

– Dreptul fiecărei persoane la o cetăţenie;

– Nediscriminarea cetăţenilor, indiferent de temeiurile dobândirii cetăţeniei;
– Inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetăţenia ei şi de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia;
– Evitarea apatridiei77;
– Neproducerea de efecte, prin schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi, asupra cetăţeniei
celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei copilului dacă nu există o cerere scrisă în acest sens al
părinţilor.
Pe lângă principiile enumerate de Legea cetățeniei, Constituția R. Moldova enumeră și
alte principii, cum ar fi:

– egalitatea cetăţenilor Republicii Moldova – toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în
faţa legii şi autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială78;
– protecţia cetăţenilor. Art. 18 din Constituţia R.M. prevede că cetăţenii beneficiază de
protecţia statului atât în țară, cât și în străinătate şi ei nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară);
– responsabilitatea statului faţă de cetăţenii săi şi a cetăţenilor faţă de stat (art. 134. alin. (3)
din Constituţie);
– libertatea opiniei şi a exprimării oricărui cetăţean este garantată de Constituţie (art. 32 din
legea supremă);

74
Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-U.T.M., 2017, p. 59
75
V.Popa. Preptul public. Chişinău: Presa, 1998, p.286
76
Zaporojan L., Arseni A. Cetăţenia, un atribut al statalităţii. În Revista Naţională de Drept. Nr. 2, 2009, p. 67
77
Apatrid = persoană care nu are cetățenia niciunui stat

78
art. 16 alin. (2) din Constituţie
– dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în conformitate cu prevederile Codului electoral (art. 38
din Constituţie);
– dreptul la administrarea treburilor publice şi accesul la o funcţie publică (art. 38 din
Constituţie) etc.
Instituţia cetăţeniei în Republica Moldova este reglementată prin art.17-18 din
Constituţie, Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr.1024-XIV din 02.06.2000, de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi de alte acte normative adoptate
în corespundere cu acestea.

Conform legislaţiei naţionale cetăţenia poate fi dobândită prin: a) naştere; b)

recunoaştere; c) înfiere; d) redobândire; e) naturalizare.

a) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin naştere:

Este considerat cetăţean al Republicii Moldova copilul79:

– născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii copilului, este cetăţean
al Republicii Moldova;
– născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi;
– născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt stat sau unul
dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin.
Copilul găsit pe teritoriul Republicii Moldova este considerat cetăţean al ei, atât timp cât
nu este dovedit contrariul, până la atingerea vârstei de 18 ani.

b) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin recunoaştere80:

Sânt recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care au dobândit şi au
păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare, precum şi persoanele care au dobândit
cetăţenia conform actualei Legi cu privire la cetăţenie.

Sânt recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care şi-au expus dorinţa de
a deveni cetăţeni ai Republicii Moldova şi anume:

– persoanele născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele unul dintre ai căror
părinţi sau bunei s-a născut pe teritoriul numit;
– persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul Bucovinei, în
ţinutul Herţa şi în R.A.S.S.M., urmaşii lor;
– persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova începând cu 28 iunie
1940, precum şi urmaşii lor;
– persoanele care la data de 23 iunie 1990 locuiau legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii
Moldova şi care continuă să locuiască în prezent.

c) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin înfiere81:

Copilul apatrid dobândeşte automat cetăţenia Republicii Moldova prin înfiere dacă
înfietorii (înfietorul) sunt cetăţeni ai Republicii Moldova.

79
Art. 11 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din 10.08.2000, art Nr: 709
80
Art. 12 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din 10.08.2000, art Nr: 709
81
Art. 13 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din 10.08.2000, art Nr: 709
 Asupra cetăţeniei copilului apatrid, înfiat de soţi unul dintre care este cetăţean al
Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin hotărăsc, de comun acord, înfietorii. În cazul
când înfietorii nu cad de comun acord, asupra apartenenţei copilului la Republica Moldova, va
decide instanţa de judecată, ţinând cont de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit
vârsta de 14 ani, se cere consimţământul lui, autentificat de notar.

Copilul cetăţean străin înfiat de soţi ambii sau numai unul dintre ei fiind cetăţean al
Republicii Moldova, sau unul fiind cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin
sau apatrid, poate deveni cetăţean al Republicii Moldova dacă renunţă la cetăţenia statului
străin, cu excepţia cazurilor prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica Moldova
este parte.

d) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin redobândire82:

Persoana care a avut anterior cetăţenia Republicii Moldova o poate redobândi la cerere,
păstrându-şi, la dorinţă, cetăţenia străină, dacă nu cade sub incidenţa următoarelor condiții:

a) a săvârşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva umanităţii;

b) a fost implicată în activitate teroristă;
c) a fost condamnată la privaţiune de libertate pentru infracţiuni premeditate şi are
antecedente penale sau la momentul examinării cererii se află sub urmărire penală;
d) desfăşoară activitate care periclitează securitatea statului, ordinea publică, sănătatea şi
moralitatea populaţiei;
Persoana căreia i s-a retras cetăţenia Republicii Moldova pe motiv că a săvârşit fapte
deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale statului, nu o mai poate redobândi, iar
în restul cazurilor de pierdere a cetățeniei o poate redobândi numai în condiţiile naturalizării şi
numai după 5 ani de domiciliu legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova din momentul
retragerii cetăţeniei.

e) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin naturalizare83:

Cetăţenia Republicii Moldova poate fi acordată la cerere cetățeanului străin sau
apatridului cu domiciliul legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova, care cunoaşte şi
respectă prevederile Constituţiei, a susţinut testul pentru evaluarea nivelului de cunoaştere a
limbii de stat și are surse legale de venit, cu respectarea uneia dintre următoarele condiții:

a) are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova cel puţin în ultimii 10 ani (sau 8 ani – pentru
apatrizi, refugiaţi şi beneficiarii de protecție umanitară și azil politic);
b) are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani înaintea împlinirii vârstei de 18
ani;
c) este căsătorit cu un cetăţean al Republicii Moldova de cel puţin 3 ani şi a avut domiciliul în
mod continuu pe teritoriul Republicii Moldova în ultimii 3 ani;
d) are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova în ultimii 3 ani la părinţi sau la copii (inclusiv
înfietori sau înfiaţi) cetăţeni ai Republicii Moldova.

82
Art. 16 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din 10.08.2000, art Nr: 709
83
Art. 17 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din 10.08.2000, art Nr: 709
 Prin derogare de la prevederile expuse mai sus, cetăţenia Republicii Moldova poate fi
acordată la cerere cetățeanului străin sau apatridului care cunoaşte şi respectă prevederile
Constituţiei și care întrunește cumulativ următoarele condiții 84:

a) are o bună reputație economică și financiară;

b) nu prezintă pericol sau risc pentru ordinea publică și securitatea statului;
c) varsă contribuția la Fondul de investiții publice pentru dezvoltare durabilă sau a efectuat și
menține, pentru o perioadă de 60 de luni, investiții în cel puțin unul din domeniile de dezvoltare
strategică ale Republicii Moldova, aprobate de Guvern.
Procedura acordării cetăţeniei este stipulată în art. 32-40 ale Legea cetăţeniei Republicii
Moldova din 2 iunie 2000, nr. 1024-XIV. Cererea privind dobândirea sau redobândirea
cetăţeniei R.M. se adresează Preşedintelui R.M. şi se depune, personal sau prin mandatar (în
baza procurii autentificate notarial), la organul teritorial al Agenției Servicii Publice în al cărui
rază îşi are domiciliu solicitantul, sau la Ministerul Economiei 85, iar în cazul persoanei cu
domiciliu legal şi obişnuit în străinătate, la reprezentanţa diplomatică sau instituţia consulară a
Republicii Moldova sau la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii
Moldova.

Temeiurile refuzului de a acorda cetăţenie. Cetăţenia Republicii Moldova nu se acordă

persoanei care:

– a săvârşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva umanităţii;

– a fost implicată în activitate teroristă;
– a fost condamnată la privaţiune de libertate pentru infracţiuni premeditate şi are
antecedente penale sau la momentul examinării cererii se află sub urmărire penală;
– desfăşoară activitate care periclitează securitatea statului, ordinea publică, sănătatea şi
moralitatea populaţiei;
– nu întruneşte integral condiţiile pentru dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova, stabilite
de Legea cetățeniei R. Moldova.
Termenul de examinare a cererilor şi a propunerilor privind cetăţenia Republicii
Moldova nu poate depăşi un an din ziua în care au fost depuse toate documentele necesare
acordării, redobândirii sau renunţării la cetăţenia Republicii Moldova. În situația în care este
vizată acordarea sau retragerea cetățeniei Republicii Moldova prin vărsarea unei contribuții
nerambursabile la Fondul de investiții publice pentru dezvoltare durabilă, termenul de
examinare a cererilor și propunerilor este de 30 de zile din data prezentării acestora. Cererea şi
propunerile repetate în problema cetăţeniei se examinează numai în cazul constatării unor
circumstanţe esenţiale necunoscute până atunci.

Jurământul de credinţă faţă de Republica Moldova. Persoana căreia i se acordă cetăţenia

Republicii Moldova prin naturalizare sau redobândire va depune, în termen de 6 luni de la data
intrării în vigoare a decretului Preşedintelui Republicii Moldova, în faţa preşedintelui raionului
sau primarului municipiului ori, după caz, în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului
consular al Republicii Moldova, următorul jurământ de credinţă faţă de Republica Moldova: „Eu
(numele, prenumele), născut la (data şi locul naşterii), jur să fiu cetăţean devotat Republicii

84
Art. 17, alin. (1) Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din 10.08.2000, art Nr: 709
85
În situația în care este solicitată dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova prin vărsarea unei contribuții nerambursabile la
Fondul de investiții publice pentru dezvoltare durabilă
Moldova, să respect cu sfinţenie Constituţia şi celelalte legi ale ei, să nu întreprind nici o acţiune
care i-ar prejudicia interesele şi integritatea teritorială”. Cetăţenia Republicii Moldova se
dobândeşte la data depunerii jurământului.

Pierderea cetățeniei R. Moldova. Pierderea cetăţeniei R.M. poate avea loc în

următoarele cazuri: a) prin renunţare; b) prin retragere; c) în temeiul acordurilor internaţionale
la care Republica Moldova este parte.

a) Renunţarea la cetăţenie. Renunţarea la cetăţenia R.Moldova se deosebește esenţial de

retragerea cetăţeniei prin caracterul său volitiv, fiind un mod amiabil de rezolvare a unor
probleme ce ţin de apartenenţa unei persoane la un stat anumit. Statul trebuie să permită
renunţarea la cetăţenia sa, cu condiţia ca persoana în cauză să nu devină apatrid. Renunţarea la
cetăţenia R.M. se aprobă persoanei care a împlinit 18 ani, cu excepţia cazurilor stabilite de lege.
Renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova se aprobă solicitantului, cu condiţia prezentării
adeverinţei privind deţinerea sau dobândirea cetăţeniei unui alt stat ori garanţiei dobândirii
cetăţeniei unui alt stat. Dacă persoana căreia i s-a aprobat renunţarea la cetăţenia Republicii
Moldova, în pofida garanţiei nu va dobândi cetăţenia unui alt stat, adică va deveni apatridă,
partea din decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind aprobarea renunţării la cetăţenia
Republicii Moldova referitoare la această persoană se va abroga în modul stabilit.
b) Retragerea cetăţeniei86 - este o formă de sancţiune aplicată unei persoane. Cetăţenia
Republicii Moldova poate fi retrasă printr-un decret al Preşedintelui Republicii Moldova
persoanei care:
– a dobândit cetăţenia Republicii Moldova în mod fraudulos, prin informaţie falsă sau prin
ascunderea unui fapt pertinent;
– s-a înrolat benevol în forţe armate străine;
– a săvârşit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale statului;
– nu respectă condițiile de efectuare și menținere a investiției, stabilite la art. 17 alin. (1 1) și
(6) a Legii cetățeniei.
Retragerea cetăţeniei nu se admite în baza temeiurilor menționate, dacă persoana va
deveni apatrid, cu excepţia cazurilor când persoana a dobândit cetăţenia Republicii Moldova în
mod fraudulos, prin informaţie falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent. Retragerea
cetăţeniei Republicii Moldova persoanei nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului şi
copiilor ei.

Procedura renunțării sau retragerii cetăţeniei R. Moldova. Cererea privind renunţarea la

cetăţenia Republicii Moldova se adresează Preşedintelui Republicii Moldova şi se depune numai
de persoanele care îşi au domiciliu legal şi obişnuit în străinătate, la reprezentanţa diplomatică
sau instituţia consulară a Republicii Moldova.

Propunerile, avizele şi alte materiale referitoare la retragerea cetăţeniei Republicii

Moldova se vor înainta Preşedintelui Republicii Moldova de Agenția Servicii Publice, precum şi
de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene direct sau prin intermediul
reprezentanţelor diplomatice sau al instituţiilor consulare ale Republicii Moldova.

Propunerile, avizele şi alte materiale referitoare la retragerea cetăţeniei Republicii

Moldova dobândite în temeiul art. 17 alin. (1 1) și (31) vor fi înaintate Preşedintelui Republicii

86
Art. 23 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din 10.08.2000, art Nr: 709
Moldova de către Ministerul Economiei.

În Republica Moldova se permite pluralitatea de cetăţenii:

– copiilor care au dobândit automat la naştere cetăţenia Republicii Moldova şi cetăţenia unui
alt stat;
– cetăţenilor săi, care deţin concomitent cetăţenia unui alt stat, când această cetăţenie este
dobândită automat prin căsătorie;
– copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova care au dobândit cetăţenia unui alt stat în urma
înfierii;
– dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor internaţionale la care Republica
Moldova este parte;
– în cazul în care renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau pierderea ei nu este posibilă sau nu
poate fi rezonabil cerută;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
În interesele republicii şi în cazuri excepţionale, cetăţenii unor alte state pot deveni şi
cetăţeni ai Republicii Moldova, prin decret al Preşedintelui Republicii Moldova, dacă nu cad sub
incidenţa art. 20 lit. a)-d)87 din Legea cetăţeniei.

Dobândirea de către cetăţeanul Republicii Moldova a cetăţeniei altui stat nu atrage

pierderea cetăţeniei R. Moldova.

3.5. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor R. Moldova

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru
viaţă, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltarea a personalităţii
umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi88.

Constituţia utilizează termenul drept, atunci când consacră: dreptul la viaţă şi la

integritate fizică şi psihică (art. 24), dreptul la apărare (art. 26), dreptul la informaţie (art. 34),
dreptul de vot şi dreptul de a fi ales (art. 38) etc. În schimb Constituţia foloseşte termenul
libertate atunci când reglementează libertatea conştiinţei (art. 31), libertatea de opiniei şi a
exprimării (art. 32), libertatea întrunirilor (art. 40) etc. Observăm că terminologia
constituţională, deşi nuanţată, desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptul
fundamental. Astfel văzute lucrurile, juridiceşte, dreptul este o libertate, iar libertatea este un
drept. Nu există deosebiri de natură juridică, suntem deci în prezenţa unei singure noţiuni
juridice89.

87
În art. 20 sînt reglementate temeiurile refuzului de a acorda cetăţenia R. Moldova

88
Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional și instituții politice. Vol. I. ed. 13. București: C.H.Beck, 2008, p. 140.

89
Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional și instituții politice. Vol. I. ed. 13. București: C.H.Beck, 2008, p. 148.
 Potrivit opiniei cercetătorilor autohtoni 90, drepturile şi libertăţile omului prevăzute de
Constituţia Republicii Moldova pot fi clasificate în următoarele categorii: drepturi civile;
drepturi politice; drepturi social-economice şi culturale.

Din categoria drepturilor civile fac parte: Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
91
(art.24 ), Libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art.25), Dreptul la apărare (art.26),
Viaţa intimă, familială şi privată (art. 28), Inviolabilitatea domiciliului (art.29), Secretul
corespondenţei (art. 30), Familia (art.48), Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
(art.53).

Din categoria drepturilor politice, fac parte: Libertatea conştiinţei (art. 31), Libertatea
opiniei şi a exprimării (art.32), Dreptul la informaţie (art. 34), Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales
(art.38), Dreptul la administrare (art. 39), Libertatea întrunirilor (art.40), Libertatea partidelor şi
altor organizaţii social-politice (art. 41).

La categoria drepturilor economice şi sociale se enumeră: Dreptul la ocrotirea sănătăţii

(art. 36), Dreptul la un mediu înconjurător sănătos (art. 37), Dreptul de a întemeia şi de a se
afilia la sindicate (art. 42), Dreptul la muncă şi la protecţia muncii (art.43), Interzicerea muncii
forţate (art. 44), Dreptul la grevă (art. 45), Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia
(art. 46), Dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art. 47), Protecţia familiei şi a copiilor orfani
(art. 49), Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor (art.50), Protecţia persoanelor handicapate (art.
51).

La categoria drepturilor culturale se includ: Libertatea creaţiei (art. 33) și Dreptul la

învăţătură (art. 35).

Îndatoririle fundamentale reprezintă acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale

de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în
realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului92.

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt reglementate în art. 55-59 ale Constituției
R. Moldova, după cum urmează:

1. Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor (art. 55). Orice persoană îşi exercită drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora.
2. Devotamentul faţă de ţară (art. 56). Devotamentul faţă de ţară este sacru. Cetăţenii cărora
le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a
obligaţiilor ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun jurământul cerut de ea.
3. Apărarea Patriei (art. 57) este un drept şi o datorie sfântă a fiecărui cetăţean. Serviciul
militar este satisfăcut în cadrul forţelor militare, destinate apărării naţionale, pazei frontierei şi
menţinerii ordinii publice, în condiţiile legii.

90
Popa V. Dreptul public. Chișinău, 1998 p.308-309

91
Articolele enumerate sunt reglementate de Constituția R. Moldova

92
Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional și instituții politice. Vol. I. ed. 13. București: C.H.Beck, 2008, p. 148.
4. Contribuţii financiare (art. 58). Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe,
la cheltuielile publice. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor
fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege.
5. Protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi culturale
constituie o obligaţie a fiecărui cetăţean (art. 59).

3.6. Autoritățile publice

Prin noţiunea autoritate publică se subînţelege un drept al cuiva, o putere de comandă de

a da dispoziţii sau a impune cuiva ascultare, instituţie politică sau administrativă într-un stat,
organ al puterii de stat. Se consideră autorităţi acele structuri care sunt investite cu dreptul de a
exercita puterea. Putere publică înseamnă capacitatea de a impune un comportament din
partea societăţii şi în favoarea ei. Puterea de stat este capacitatea de a impune un
comportament în stat, iar organul de stat este privit ca un instrument al exercitării puterii de
stat93.

Autoritatea publică nu este o simplă autoritate învestită cu putere şi care se bucură de un

anumit prestigiu. Mai întâi de toate, autorităţile publice, direct sau indirect, sunt dependente
de instanţa politică, juridică şi morală absolută - poporul94.

Autoritatea publică deci, reprezintă o instituţie politică, constituită în mod direct sau
indirect de către popor, învestită de Constituţie cu anumită competenţă pentru a îndeplini
anumite funcții de guvernare a ţarii şi care se bucură de o anumită autoritate şi prestigiu în
societate95.

Clasificarea autorităţilor publice. Clasificarea autorităţilor publice este necesară pentru a

stabili locul cuvenit în ordinea constituţională a tuturor autorităţilor publice, care sunt într-o
strânsă corelaţie şi interacţiune. O importanță deosebită are clasificarea autorităţilor publice
după principiul separării puterilor în stat. Potrivit art. 6 a Constituției R. Moldova, „în Republica
Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în
exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei”.

a) Puterea legislativă. Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii

Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. Parlamentul este compus din 101 deputaţi.
Alegerea Parlamentului. Cetăţenii R.Moldova, care au vârsta de cel puţin 18 ani, aleg prin
vot direct membrii Parlamentului o dată la patru ani. Alegerile parlamentare pot avea loc mai
devreme de patru ani în cazul dizolvării Parlamentului şi pot interveni în următoarele cazuri:

1) este imposibil de format Guvernul (alin. (1) art. 85 al Constituţiei);

93
Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-U.T.M., 2017, p. 79
94
Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice. Vol. II. Iași: Chemarea, 1993, p. 19
95
Popa V. Dreptul public. Chișinău, 1998, p. 316
 2) nu s-a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile
de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură (alin.
(2) art. 85 al Constituţiei);

3) este blocată procedura de adoptare a legilor timp de 3 luni (alin. (1) art. 85 al
Constituţiei);

Parlamentul poate fi dizolvat de preşedintele republicii. În cursul unui an, Parlamentul

poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale
mandatului Preşedintelui Republicii Moldova şi nici în timpul stării de urgenţă, de asediu sau de
război.

Organizarea internă a Parlamentului R. Moldova. Potrivit art. 64 din Constituţia

R.Moldova, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament,
adoptat de el însuşi. Organizarea internă a Parlamentului constă din doua formaţiuni: organele
de conducere şi formaţiunile interne.

Din organele de conducere fac parte:

− Preşedintele Parlamentului, care este ales, prin vot secret, cu majoritatea voturilor din
numărul de deputaţi aleşi pe durata mandatului legislativului, candidaţii fiind propuşi de
fracţiunile parlamentare. Preşedintele Parlamentului reprezintă instituţia în ţară şi peste
hotare, conduce lucrările legislativului şi ale Biroului permanent, semnează legile şi hotărârile
adoptate de către Parlament, îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de Regulamentul
Parlamentului.
− Vicepreşedinţii Parlamentului, care se aleg la propunerea Preşedintelui Parlamentului, după
consultarea fracţiunilor parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, îndeplinesc în
modul stabilit atribuţiile Preşedintelui Parlamentului, la rugămintea sau în absența acestuia.
− Biroul permanent, care este un organ colegial de conducere a Parlamentului, compus din
Preşedintele legislativului, vicepreşedinţi şi membri ai Biroului, desemnaţi de fracţiunile
parlamentare, în limitele numărului de locuri care le revin. Biroul pregăteşte şi asigură
desfăşurarea lucrărilor Parlamentului, întocmeşte ordinea de zi a şedinţelor acestuia şi o
prezintă spre aprobare Parlamentului, supune votului Parlamentului componenţa nominală a
comisiilor parlamentare, coordonează activitatea acestora ş.a.
Formaţiunile interne sunt reprezentate prin:

− Grupurile parlamentare, care în Republica Moldova sunt numite „fracţiuni parlamentare”,

activitatea cărora este reglementată de Regulamentul Parlamentului şi în competenţa lor intră
formarea comisiilor parlamentare în baza reprezentării proporţionale, repartizarea luărilor de
cuvânt ş.a.
− Comisiile parlamentare, care sunt organe interne de lucru ale Parlamentului de competenţă
specială, alese pe întreaga durată a legislaturii în diferite domenii de activitate: economie,
buget, finanţe; securitate naţională, apărare şi ordine publică; drepturile omului şi relaţiile
interetnice; agricultură, educaţie, sănătate ş.a.
− Comisiile de anchetă, care sunt formate ocazional la cererea unei fracţiuni parlamentare sau
a unui grup de deputaţi, ce constituie cel puţin 5% din numărul deputaţilor aleşi, şi aprobată de
către Parlament cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. Caracterul activităţii acestor comisii se
referă la efectuarea unor anchete politice, legislative, judiciare, electorale ş.a.
 Aparatul Parlamentului asigură asistenţa organizatorică, informaţională şi tehnică a
activităţii legislativului, Biroului permanent, fracţiunilor parlamentare şi a deputaţilor.

Parlamentul Republicii Moldova se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima

sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iulie, iar a doua sesiune începe
în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. La cererea Preşedintelui
Republicii Moldova, Preşedintelui Parlamentului sau a unei treimi din deputaţi, Parlamentul
poate să se întrunească în sesiuni extraordinare sau speciale. Şedinţele Parlamentului sunt
publice, însă legislativul poate hotărî ca anumite şedinţe să fie închise.

Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:

− adoptă legi, hotărâri şi moţiuni;

− declară referendumuri;
− interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării;
− aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
− aprobă doctrina militară a statului;
− exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele şi în limitele prevăzute
de Constituţie;
− ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale încheiate de
Republica Moldova;
− aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
− exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat, asupra ajutorului economic şi de
altă natură acordat unor state străine, asupra încheierii acordurilor privind împrumuturile şi
creditele de stat din surse străine;
− alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege;
− aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;
− declară mobilizarea parţială sau generală;
− declară starea de urgenţă, de asediu şi de război;
− iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele societăţii;
− suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale, în cazurile prevăzute de lege;
− adoptă acte privind amnistia;
− îndeplineşte alte atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi.
b) Puterea executivă. Reieșind din prevederile constituționale, se identifică două mari
categorii de autorități ale administrației publice:
− autoritățile administrației publice centrale: Președintele R.M., Guvernul, organele centrale
de specialitate (ministerele), autorităţile administrative din subordinea ministerelor și alte
autorități administrative centrale autonome.
− autoritățile administrației publice locale: consiliile locale (municipale, raionale, orășenești,
sătești), președinții de raioane și primarii.
1) Președintele R. Moldova96 este şeful statului. El reprezintă statul şi este garantul
suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.
Alegerea Preşedintelui. Preşedintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal,
direct, secret și liber exprimat. Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu
drept de vot care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul
Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat. Este declarat ales candidatul
care a întrunit cel puțin jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la alegeri.
96
Art. 77-95, Constituția R. Moldova
 În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează
al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi
obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de
voturi, cu condiția că numărul acestora e mai mare decât numărul voturilor exprimate
împotriva candidatului.

Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova este validat de

Curtea Constituţională. Candidatul a cărui alegere a fost validată depune jurământul în faţa
Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, cel târziu la 45 de zile după alegeri.

Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se exercită de la data

depunerii jurământului. Preşedintele Republicii Moldova îşi exercită mandatul până la
depunerea jurământului de către Preşedintele nou-ales. Mandatul Preşedintelui Republicii
Moldova poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Nicio
persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova decât pentru cel mult
două mandate consecutive.

Calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova este incompatibilă cu exercitarea oricărei

alte funcţii retribuite. Preşedintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu poate fi
tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Parlamentul
poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin două
treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o infracţiune. Competenţa de
judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept
la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare.

Atribuţiile Președintelui R. Moldova:

· în domeniul politicii externe:

− poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate internaţionale în numele
Republicii Moldova şi le prezintă, în modul şi în termenul stabilit prin lege, spre ratificare
Parlamentului.
− la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai
Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice.
− primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor
state în Republica Moldova.
· în domeniul apărării:
− este comandantul suprem al forţelor armate.
− poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau
generală.
− În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele Republicii Moldova ia
măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le aduce, neîntârziat, la
cunoştinţa Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în
24 de ore de la declanşarea agresiunii.
− poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, în
limitele şi în condiţiile legii.
· alte atribuţii:
− conferă decoraţii şi titluri de onoare;
 − acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
− soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi acordă azil politic;
− numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
− acordă graţiere individuală;
− poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de
interes naţional;
− acordă ranguri diplomatice;
− conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură, judecătorii şi altor
categorii de funcţionari, în condiţiile legii;
− suspendează actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, până la adoptarea hotărârii
definitive a Curţii Constituţionale;
− exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.
Actele Preşedintelui. În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite
decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

2) Guvernul R. Moldova. Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi

exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Structura Guvernului R. Moldova. Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-
ministru, viceprim-miniştri, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

Învestitura Guvernului. După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele

Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Candidatul
pentru funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de
încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.
Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă
încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. În baza votului de încredere acordat
de Parlament, Preşedintele R. Moldova numeşte Guvernul. Guvernul îşi exercită atribuţiile din
ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui R. Moldova. În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele R. Moldova revocă şi
numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.

Funcţia de membru al Guvernului încetează în caz de demisie, de revocare, de

incompatibilitate sau de deces.

Actele Guvernului. Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii.

Competenţa Guvernului Republicii Moldova este determinată de Legea cu privire la

Guvern97 şi cuprinde:

− promovarea în viaţă a legilor Republicii Moldova, decretelor Preşedintelui Republicii

Moldova şi exercitarea controlului asupra executării hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului;
− stabilirea funcţiilor ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale celor din
subordinea sa, asigurarea întreţinerii autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele
mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament;
− coordonarea şi exercitarea controlului asupra activităţii organelor administraţiei publice
locale;
97
Legea cu privire la Guvern nr.64 din 31.05.1990, Monitorul Oficial nr.131-133 din 26.09.2002, Titlul II.
− realizarea programelor dezvoltării economice şi sociale a republicii, crearea condiţiilor
pentru funcţionarea autoadministrării;
− conducerea organelor de apărare a teritoriului, securităţii Republicii Moldova şi a
cetăţenilor ei;
− promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova.
În prezent, organele centrale de specialitate ale administraţiei publice au următoarea
structură:

– ministere: Ministerul Economiei și Infrastructurii, Ministerul Finanţelor, Ministerul Justiţiei,

Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Ministerul
Apărării, Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției
Sociale, Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Regionale și Mediului.
– alte autorităţi administrative centrale: Biroul Naţional de Statistică, Agenţia Relaţii Funciare
şi Cadastru, Biroul Relaţii Interetnice, Agenţia Rezerve Materiale, Agenţia Turismului, Agenția
„Moldsilva”.
3) Administraţie publică locală reprezintă totalitatea autorităţilor publice locale constituite, în
condiţiile legii, pentru promovarea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi
administrativ-teritoriale98. La nivel local puterea publică se exercită de consiliile săteşti,
comunale, orăşeneşti şi municipale şi primarii comunelor, oraşelor.
Deosebim:

a) autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întâi - autorităţi publice, luate în
ansamblu, care sunt constituite şi activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului
(municipiului) pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale;
b) autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al doilea - autorităţi publice, luate în
ansamblu, care sunt constituite şi activează pe teritoriul raionului, municipiului Chişinău,
unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea intereselor şi
soluţionarea problemelor populaţiei unităţii administrativ-teritoriale respective.
Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi în condiţiile Codului electoral. Numărul
de consilieri se stabileşte în funcţie de numărul de locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale la
data de 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile, conform datelor statistice. Au dreptul de a fi
aleşi consilieri în consiliile locale cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot, care au împlinit,
inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani 99. Consiliul local are drept de iniţiativă şi decide, în
condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care ţin de competenţa
altor autorităţi publice.

Primarul este şeful administraţiei publice locale. Au dreptul de a fi aleşi primari cetăţenii
Republicii Moldova cu drept de vot care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 25 de
ani100. Primarul participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să se pronunţe asupra
tuturor problemelor supuse dezbaterii.

Primarul exercită în teritoriul administrat următoarele atribuţii de bază:

98
Art. 1, Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală. În Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 32-35 din
09.03.2007, art 116
99
Art. 124 alin (1) Codul electoral al R. Moldova nr. 1381 din 21.11.1997. În M.O. al R. Moldova nr. 81 din 08.12.1997 , art. 667

100
Art. 124 alin (2) Codul electoral al R. Moldova nr. 1381 din 21.11.1997. În M.O. al R. Moldova nr. 81 din 08.12.1997 , art. 667
a) asigură executarea deciziilor consiliului local;
b) propune, în condiţiile legii, organigrama şi statele primăriei, schema de salarizare a
personalului acesteia şi le supune aprobării consiliului local;
c) numeşte, stabileşte atribuţiile şi încetează raporturile de serviciu sau de muncă cu şefii de
subdiviziuni, de servicii, de Întreprinderi municipale din subordinea autorităţii administraţiei
publice locale respective, personalul primăriei, conduce şi controlează activitatea acestora,
contribuie la formarea şi reciclarea profesională;
d) asigură elaborarea proiectului de buget local al unităţii administrativ-teritoriale pe
următorul an bugetar şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar şi le prezintă spre
aprobare consiliului local;
e) exercită funcţia de ordonator principal de credite al satului (comunei), oraşului
(municipiului); verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea mijloacelor de la bugetul
local şi informează consiliul local despre situaţia existentă;
f) îndeplineşte alte atribuţii.
Secretarul consiliului local este şi secretar al satului (comunei), oraşului (municipiului).
Candidatul la funcţia de secretar se selectează pe bază de concurs. Persoana numită, în
condiţiile legii în funcţia de secretar trebuie să fie licenţiat al unei facultăţi (secţii) de drept sau
de administraţie publică.

Consiliul raional este autoritatea reprezentativă a populaţiei raionului care se compune

din consilieri, aleşi în condiţiile Codului electoral pe un termen de 4 ani. Numărul de consilieri se
stabileşte în funcţie de numărul de locuitori ai raionului la data de 1 ianuarie a anului în care au
loc alegerile, conform datelor statistice. Competenţele de bază ale consiliului raional sunt
prevăzute în art.43 din Legea privind administrația publică locală.

Președintele raionului se alege de către Consiliul raional cu votul majorităţii consilierilor

aleşi pe un termen de 4 ani, la propunerea a cel puţin o treime din consilierii aleşi. El exercită în
teritoriul administrat atribuţii prevăzute de art.53 din Legea privind administrația publică locală.

c) Puterea judecătorească. Conform Capitolului IX, Titlul II, al Constituției R. Moldova,

autoritatea judecătorească este atribuită: instanțelor judecătorești, Consiliului Superior al
Magistraturii și procuraturii.
Instanțele judecătorești. În R. Moldova, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de
instanţele judecătoreşti. Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de
apel şi prin judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii,
judecătorii specializate. Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă. Organizarea
instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sunt stabilite prin
Legea nr. 514 din 06.07.1995 privind organizarea judecătorească.

Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent, format în vederea

organizării şi funcţionării sistemului judecătoresc, şi este garantul independenţei autorităţii
judecătoreşti. Consiliul Superior al Magistraturii exercită autoadministrarea judecătorească.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din judecători şi profesori titulari aleşi pentru o
durată de 4 ani. Din Consiliul Superior al Magistraturii fac parte de drept: Preşedintele Curţii
Supreme de Justiţie, ministrul justiţiei şi Procurorul General. Consiliul Superior al Magistraturii
asigură numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri
disciplinare faţă de judecători.
 Procuratura este o instituție publică autonomă în cadrul autorității judecătorești, ce
contribuie la înfăptuirea justiției, apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale
persoanei, societății și statului prin intermediul procedurilor penale și al altor proceduri
prevăzute de lege. Atribuțiile Procuraturii sunt exercitate de procurori. Competențele, modul
de organizare și funcționare a Procuraturii se stabilesc prin Legea cu privire la procuratură nr. 3
din 25.02.2016.

Sarcini pentru 1. Găsiţi şi evidenţiaţi din Constituţia R. Moldova adoptată la data de 29 iulie
autoevaluare: 1994 raporturi de drept constituţional.
2. Demonstrați că Constituţia Republicii Moldova este izvorul de bază al
dreptului constituţional.
3. Determinați obiectul de reglementare al dreptului constituțional.
4. Faceţi o comparaţie între modurile de dobândire ale cetăţeniei.
5. Prin ce se deosebeşte retragerea de renunţarea la cetăţenie.
6. Cărei instituţii statale îi aparţine prerogativa de acordare şi retragere a
cetăţeniei?
7. Elucidați statutul juridic al cetățenilor străini și al apatrizilor.
8. Comentaţi art. 4 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului:
„Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu vatămă altuia; astfel exerciţiul
drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât acelea care asigură
celorlalţi membri ai societăţii folosinţa aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fi
determinate decât prin lege.”
9. Analizați criteriile de clasificare a drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățenilor Republicii Moldova.
10. Care sunt sancțiunile în caz de nerespectare a îndatoririlor fundamentale ale
cetățenilor Republicii Moldova?
11. Explicați principiul separației puterilor în stat.
12. Stabiliţi importanţa parlamentului în raport cu alte autorităţi statale.
13. Specificaţi procedura dobândirii mandatului preşedintelui Republicii Moldova.
14. Analizați atribuțiile președintelui Republicii Moldova.
15. Identificaţi învestitura guvernului.
16. Enumerați actele emise de guvern.
17. Exemplificați raporturile dintre puterea executivă și celelalte puteri în stat.
18. Determinați organizarea judecătorească în Republica Moldova.
19. Caracterizaţi statutul autorităţilor administraţiei publice locale.
20. Delimitați administraţia publică locală de administraţia publică centrală.

Bibliografie de 1. Arseni Al. Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Chișinău: CEP USM.
referință: 2005, 502 p.
2. Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău:
Tehnica-U.T.M., 2017, 144 p.
3. Codul electoral al R. Moldova nr. 1381 din 21.11.1997. În M.O. al R. Moldova
nr. 81 din 08.12.1997 , art. 667
4. Constituţia R. Moldova, adoptată prin Legea de la 29.07.94. În: M.O.
R.Moldova nr.1, 18.08.1994.
5. Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice. Vol. II. București: Europa
Nova. 1996, 480 p.
6. Guceac Ion. Curs elementar de drept constituţional. Vol. I. Chișinău: Reclama,
2001, 280 p.
7. Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din
10.08.2000, art Nr: 709
8. Legea cu privire la Guvern nr.64 din 31.05.1990. În M.O. Nr.131-133 din
26.09.2002
9. Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală. În
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007, art 116
10.Muraru I., Tănăsescu E. S. Drept constituţional și instituții politice. Vol. I.
ed.București: C.H.Beck, 2008, 201 p.
11.Popa V. Dreptul public. Chișinău, 1998, 460 p.
12. Zaporojan L., Arseni A. Cetăţenia, un atribut al statalităţii. În Revista
Naţională de Drept. Nr. 2, 2009, p. 66-68.