Chișinău - 2023

BETONUL - SCURT ISTORIC

Cuvântul „beton” (din franceză „béton”) are la origine cuvântul latinesc „bitumen, -inis”, care se folosea cu
sensul prim de „smoală”, „catran”, dar care avea și accepțiunea mai largă de „materie", amestec ce se
întărește repede.
De asemenea, cuvântul „beton”, care provine din cuvântul latinesc „concretus” (înseamnă compact sau
condensat), perfectul participiu pasiv al lui „concrescere”, din „con-” (împreună) și „crescere" (a crește).
Mărturii arheologice asupra utilizării varului și ipsosului datează încă din epoca bronzului în aria vechilor
civilizații: China, Egipt, Mesopotamia, Grecia și Italia. Egiptenii foloseau în construcții ipsosul, iar grecii și
romanii ardeau în mod controlat calcarul obținând var.
Din Orient, metodele de preparare a materialelor de construcții din piatră, argilă, nisip și apă au fost preluate
de greci și apoi de romani, care au adus propriile contribuții, adăugând cenușă vulcanică din regiunea
Pozzuoli (provincia Napoli), pentru a da o rezistență crescută betonului.
“Opus caementicium” (“caementum” – piatră
brută) este un fel de construcție realizată prin
alternarea straturilor de piatră și beton, care a
permis obținerea unor remarcabile reușite
arhitecturale, în Imperiul Roman, cum ar fi
“Biserica Nouă” (Basilica Nova) sau
Panteonul din Roma. Templu roman din
Pozzuoili, Italia
Inventarea betonului, ca material de construcție, a fost deopotrivă rezultatul întâmplării, al priceperii meșterilor
zidari și, ulterior, al progresului științific și tehnologic. În Antichitate, se știa, de exemplu, că amestecând
pietre, ghips, calcar, nisip și apă se putea obține un mortar care să creeze aderența și care să facă priza sub
apă. Așa a fost posibilă, la vremea aceea, construirea unor diguri care sa protejeze porturile de forța valurilor.
Negustorii din Nabatea – beduinii – care, în jurul anului 6000 î.Hr., ocupau și controlau un număr mare de
oaze, au dezvoltat adevărate imperii în zone precum sudul Siriei și nordul Iordanului, stăpânind știința
construcției cu ceea ce astăzi se numește “var hidraulic”, rezultat din arderea calcarului la o anumită
temperatură. Meșterii dețineau cuptoare speciale pentru a produce mortarul necesar construcției pereților
caselor, a podelelor și a unor cisterne subterane pentru apă, perfect izolate. Aceste cisterne, ținute secrete de
către locuitorii din Nabatea, reprezentau un ajutor de neprețuit pentru supraviețuirea în deșert. În procesul de
fabricare a betonului, ei au înțeles nevoia eliminării apei în exces, care ducea la apariția golurilor în materialul
de construcție și determină slăbirea rezistenței întregii construcții.
După 2000 de ani, oamenii de știință au descifrat secretul unuia dintre cele mai rezistente materiale de
construcții creat vreodată: betonul folosit de romani în construcțiile arhitecturale.
Secretul betonului roman stă în amestecul unic de minerale şi în tehnica de producere. Romanii produceau
beton prin amestecarea varului şi a rocii vulcanice. Pentru structurile subacvatice se amesteca var cu cenușă
vulcanică pentru a forma mortar. Apoi, acest mortar se amesteca cu tuf vulcanic şi se punea în forme de lemn.
Instantaneu, apa de mare activa o reacție chimică fierbinte. Când moleculele de apă intrau în structura
varului, acesta reacționa cu cenușa în așa fel încât întreg materialul se cimenta.
Tocmai această reacție chimică ce reușește să unească atât de bine varul de cenușa vulcanică îi dă betonului
roman duritatea pentru care a devenit renumit.
 „Biserica Nouă” (Basilica Nova)

Betonul a fost folosit încă din perioada civilizațiilor antice. Numeroase

studii efectuate asupra materialelor utilizate în construcția piramidelor
egiptene au evidențiat folosirea unui amestec, având o compoziție
asemănătoare betonului, ca liant al blocurilor imense de piatră. În
jurul anului 3000 î.Hr., vechii egipteni foloseau o mixtură de paie și
pământ pentru a face cărămizi, care erau asemănătoare materialului
de construcție pe care îl numim chirpici. Cu toate acestea, egiptenii,
pentru realizarea piramidelor, foloseau și ghips, în combinație cu var.
Marea piramida din Giza a necesitat aproximativ 500 000 de tone de
mortar, utilizat pentru unirea pietrelor care alcătuiau fațada vizibilă a
piramidei finisate. O astfel de tehnologie a permis ca meșterii zidari să
poată sculpta în pietrele deja fixate, fără ca acestea să se deplaseze.
În Imperiul Roman se folosea un material similar cu betonul, un
amestec de var nestins, cenușă vulcanică și un agregat preparat din
piatră ponce. Tot romanii au descoperit faptul că dacă adaugă păr de
cal se reduce riscul ca la întărire compoziția să devină prea casantă
și să se crape.
Aztecii, mayașii și vechii egipteni sunt trei civilizații diferite, dar cu un
numitor comun: piramidele.
Dintre cele trei mari culturi, egiptenii au creat standardele unei
piramide clasice: un monument masiv cu o bază pătrată și patru
laturi care se unesc într-un punct.
În zona deșertica din Egipt, la situl Hatnub, arheologii au găsit
urmele unei rampe antice, folosite pentru transportarea rocilor
masive de alabastru din cariera de piatră.
Aztecii (Mexicul de astăzi) și mayașii și-au construit piramidele în trepte succesive din blocuri de piatră puse
pe mortar, care se încheiau cu un acoperiș plat.
Piramida Soarelui, o construcție impresionantă, doar cu puțin mai mică decât Piramida lui Keops de pe
platoul Gizeh, are 65 m înălțime și o bază cu latură de 225 m. A fost construită în așa fel încât latura estică să
fie aliniată exact spre răsărit și latura vestica spre apus, iar soarele să cadă direct pe vârful piramidei, la orele
12, în zilele de 19 mai și 25 iulie. Se crede că sub piramidă se găsește izvorul Sfânt al Sfinților.

Orașul Teotihuacan acoperea o suprafață de 30 de kilometri pătrați, avea în jur de 2000 de construcții, din
lemn și piatră, pentru cei 200 000 de locuitorii și era cel mai mare oraș din lumea acelor vremuri. Arhitectura
monumentală și planul orașului arată că acesta a fost proiectat de arhitecți de geniu, care aveau o viziune
unitară. Construcțiile erau amplasate conform unei grile geometrice astfel, încât până și râul fusese deturnat
din matca sa pentru a se respecta planul.
Betonul a fost bine cunoscut încă din Roma Antică și a fost utilizat pe scară largă în cadrul Imperiului Roman.
În timpul Imperiului Roman se folosea, de asemenea, un material de construcție numit: „opus caementicum”,
un beton ce se obținea din: ciment, var, lut, nisip amestecat cu apă și balast. Acest material a revoluționat
arhitectura antică, permițând trecerea de la susținerea rectilinie spre arc și curbă, fiind obținute structuri
precum: arcada, bolta, cupola. Cu ajutorul betonului (opus caementicium) romanii au construit minunile
arhitectonice pe care le putem admira și astăzi – Coloseumul, Pont du Gard, Panteonul, blocuri de locuințe,
băi publice, canalizare, poduri și multe altele.

Uriașul amfiteatru a fost construit de Vespasianus în centrul Romei. În formă de elipsă, cu axa mare de 186 m,
axa mică de 150 m, avea un perimetru de 520 m și o înălțime de 55 m, oferind locuri pentru aproximativ 50 -
80 mii de spectatori. Fundația pe care a fost construit avea 12 metri grosime.
Pantheonul din Roma: „templul dedicat tuturor zeilor” comandat de Marcus Agrippa și reconstruit de Hadrian.
Este cea mai bine conservată clădire romană și cea mai importantă clădire veche din lume cu acoperișul
original intact.
Apeductul Pont du Gard (sudul Franței)
Cum construiau drumurile acum 2 000 de ani romanii.
Via Appia (Italia): una dintre cele mai vechi localități strategice, care avea cele mai importante drumuri
romane.

Drumurile romane sunt căi de comunicație ale rețelei rutiere create

de romani. Deoarece erau cel mai adesea construite în linie dreaptă,
ele permiteau parcurgerea mai rapidă a distanțelor decât pe vechile
drumuri sinuoase din Imperiul Roman, pornind de la Roma.

Grupurile de cărămizi în formă de coloană țineau podeaua construită

tot din cărămidă. Printre aceste coloane se circula un aer încins, iar
astfel se realiza încălzirea pardoselii din interiorul casei.
Băile romane: erau băi publice, îndeplineau funcții de igienă și socializare. Majoritatea orașelor romane
aveau cel puțin un spațiu amenajat în acest scop.

Băile Herculane
Băile Romane din Bath
Plecând de la ciment, obținut din puzzolană, o cenușă vulcanică, romanii au descoperit curând betonul, mai
dur, preparat prin amestecarea cimentului cu apă, var şi pietriș, care le-a permis ridicarea unor ziduri înalte şi
construirea unor drumuri ce străbăteau tot imperiul.
Prin intermediul betonului, romanii măriseră flexibilitatea celebrelor lor arcade. Înainte, arcadele aveau limitări
în ceea ce privește proiectarea şi, fiind dezavantajate de lipsa rezistenței la întindere a pietrei, se prăbușeau
adesea sub propria greutate. Egiptenii reușiseră să construiască temple cu acoperișuri boltite, însă doar
plasând pilonii de susținere sau coloanele foarte aproape unele de altele, iar grecii evitaseră prăbușirile
folosind coloane de lemn acoperite cu piatră fină. Aceste coloane puteau susține greutatea, însă nu rezistau
în fața unor dezastre naturale precum vântul, furtunile de zăpadă şi, mai ales, incendiile.
Prin folosirea cărămizilor şi a betonului, arcadele romane au devenit mai stabile, deoarece întreaga structură
era supusă unei forțe de compresiune distribuită radial. De fapt, construcțiile romanilor îi permiteau arcadei
să funcționeze ca o boltă cilindrică, ceea ce se poate observa în cazul unor structuri de acoperiș ca cea a
Templului lui Venus din Roma.

Pe lângă drumuri, apeducte şi temple romane care s-au păstrat de-a lungul istoriei, au mai existat și alte
construcții care i-au uimit pe geologi. Unele dintre acestea sunt porturile romane de pe țărmul Mediteranei,
care mulțumită materialului din care au fost create, s-au păstrat într-o stare foarte bună de mai bine de 2000
de ani.
După apunerea Imperiului Roman acesta a fost utilizat mai rar până în mijlocul secolului al 18-lea. După
căderea imperiului Roman, secretul betonului a fost pierdut până în 1756 când a fost redescoperit de
britanicul John Smeaton într-o formulă asemănătoare cu cea folosită de romani cu 13 secole în urmă,
folosind var hidraulic în beton, pietre și cărămidă sub formă de praf, ca agregate.
 Cele 7 Minuni ale Lumii (sau “Cele 7 Minuni ale Lumii
Antice”) este o listă celebră a 7 construcții remarcabile
din Antichitate. Această listă a cunoscut mai multe
versiuni, care se bazau pe ghidurile de călătorie ale
elenilor din Grecia Antică, care voiau să viziteze cele
mai cunoscute destinații din acea perioadă.

Această statuie a fost sculptată în anul 435 i.Hr. de

Phidias (prietenul și sfătuitorul lui Pericle), cunoscut și
pentru realizarea statuii din templul Partenon de pe
colina Acropolis din Atena. Statuia lui Zeus a fost
executată din lemn îmbrăcat în foi de aur și cu plăci de
fildeș. Pentru adăpostirea acestei statui – înalte de 12
m – a fost construit un templu. Statuia îl înfățișa pe
Zeus așezat pe un tron cu un spătar înalt, bogat
decorat. Se crede că în anul 394 d.Hr. statuia a fost
transportată la Constantinopol, unde a fost distrusă de
un incendiu în anul 475. Din măreața statuie ridicată lui
Zeus la Olympia nu a rămas decât soclul.
Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă, construită în antichitate, pe Insula Rhodos din Grecia. Această
statuie, care îl înfățișa pe zeul grec al Soarelui, Helios, se pare că a fost construită în 12 ani și ar fi fost
finalizată în anul 282 i.Hr. După unii, străjuia intrarea în portul din insulă. Conform cercetărilor mai noi, s-ar fi
aflat aproximativ pe locul unde în prezent este intrarea în Castelul Templierilor. Statuia era construită din bronz
și întărita ulterior cu fier și piatră. Avea o înălțime de 33 m și stătea pe un soclu înalt de 15 m. Se crede că ea
a inspirat pe sculptorul francez Auguste Bartholdi, care a construit Statuia Libertății din SUA. În anul 226 i.Hr.,
această statuie s-a prăbușit în urma unui cutremur.
Dintre toate cele 7 minuni ale lumii antice, această construcție este singura a cărei existență nu a fost încă
dovedită 100 %. Construite de babilonieni în jurul anului 600 i.Hr., se pare că aceste grădini create artificial ar
fi fost o construcție compusă din mai multe terase suprapuse, retrase succesiv, pe care erau amenajate
grădini cu o vegetație luxuriantă. Grădinile Suspendate din Babilon erau la acea vreme unice pe plan
arhitectonic. Efectul de suspendare a grădinilor era datorat unei eșalonări abile de 7 etaje, care formau un
ansamblu omogen, fiind legate intre ele prin împletituri ornamentale de plante urcătoare. De asemenea,
aceste grădini se pare că ar fi avut un sistem ingenios de irigații. Se crede că aceste grădini celebre au
dispărut după secolul 2 i.Hr., fie în urma unui cutremur, fie fiind dărâmate de perși, în timpul ocupării
Babilonului.
Din templul zeiței Artemis din Efes, edificiu antic grec, nu au rămas decât fundația și puține relicve. Cu
excepția acoperișului, întregul templu a fost construit din marmură. Terminat în anul 550 i.Hr., acest templu
(situat azi în Turcia) a fost construit timp de 120 de ani. În interiorul templului se afla statuia de 2 m a zeiței
Artemis, acoperită cu aur și argint. În 356 i.Hr., templul a ars într-un incendiu; reconstruit de Alexandru cel
Mare, templul este din nou distrus de goți. Refăcut din nou, acest templu păgân este închis în anul 391 d.Hr.
și, în anul 401 d.Hr., este distrus definitiv la comanda Sfântului Ioan Gura de Aur, Patriarhul Constantinopolului
– unul din cei 3 Mari Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Din blocurile de marmură ale Templului zeiței Artemis s-au
construit ulterior alte edificii.
Mausoleul din Halicarnas (terminat în anul 335 i.Hr.) a fost ridicat de perși și greci ca mormânt-templu pentru
Mausol, satrapul (regele) provinciei elenistice Caria. Acest monument se deosebește de celelalte clădiri
tradiționale din Grecia – care erau scunde – prin înălțimea sa impresionantă (49 m, cât o clădire cu 16 etaje).
Acest mausoleu era cel mai celebru monument funerar al antichității. Acest edificiu nu a fost distrus de mâna
omeneasca, deoarece marii cuceritori (cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orașul Halicarnas în anul
334 i.Hr.) au cruțat monumentul și l-au tratat cu respect. De-abia în secolul al XII-lea d.Hr., un puternic
cutremur a distrus monumentul, rezervându-i o soartă tristă – cea de carieră pentru construirea castelului
fortificat Sf. Petru al Cruciaților Ioaniți. Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate în partea de nord a orașului
Bodrum (la cca 1 km de centru) sunt cuprinse într-un muzeu în aer liber, fiind accesibile publicului.
 Farul din Alexandria (Egipt)

Cu o înălțime cuprinsă între 115 și 135 m, această construcție a fost timp de multe secole cea mai înaltă
clădire construită de om. Acest far a fost construit în secolul 3 i.Hr. în Egipt, pe Insula Pharos – de aici provine
termenul de „far” (turn de iluminare folosit ca reper în navigație). La început, această construcție a fost doar un
simbol al portului, apoi a devenit indicator pentru marinari. Acest far era construit din blocuri uriașe de
marmură albă și avea trei niveluri separate.
Se spunea că flacăra se vedea de la 50-60 km depărtare. Farul a fost distrus de 2 mari cutremure– din 1303 și
1323. În 1480, mamelucul Qaitbay a făcut o fortăreață pe locul farului, folosind structurile și pietrele ramase. În
1994, aproape de orașul Alexandria, niște scafandri au găsit în mare ruinele farului.
În aproximativ aceeași perioada antică, în partea de nord a Chinei, se folosea o formă de mortar, pentru
construirea clădirilor din jurul Marelui Zid Chinezesc. Testele făcute cu ajutorul spectrometrului au dovedit că
unul dintre materialele intens valorificate în ridicarea acestei minuni a lumii antice este orezul, care a trecut
cu brio testul timpului.

De asemenea, la piramidele de la Shaanxi, China, construite cu mii de ani în urmă, s-a descoperit un
amestec de var și cenușă vulcanică.
Daca la egipteni templele erau destinate unor procesiuni solemne, iar la greci și la romani erau considerate
locuințe ale zeilor, la bizantini ritualul creștin se desfășura în incinta edificiului, în fața întregii comunități. În
consecință, arhitecții bizantini sunt preocupați de organizarea, cu precădere, a spațiului interior, preconizat a
fi cât mai cuprinzător posibil. Bisericile creștine sub formă de construcții centrale (bazilice cu cupolă), au în
plan forma circulară, ortogonală sau pătrată.
Grecii au utilizat mortare de var, mai bune decât mortarele Romane de mai târziu.

La Constantinopol (în prezent Istanbul, Turcia), în secolul al 6-lea, constructorii Anthemios din Tralles și
Isodor din Milet au conceput și construit biserica „Sf. Sofia“, simbol al puterii centralizate a împăratului și al
supremației bisericii creștine. Acest edificiu este unul dintre cele mai importante monumente ale arhitecturii
mondiale.
Planul dreptunghiular al edificiului are drept nucleu un imens pătrat central, marcat de patru stâlpi masivi.
Pătratul central al bisericii este acoperit de o cupolă cu un diametru de 33 m (deschidere spectaculoasă și
temerară pentru acele timpuri).
 Ciment - scurt istoric
Apariția primilor lianți minerali artificiali este plasată istoric încă din perioada de sedentarizare a omului.
Folosirea focului la prepararea hranei sau la prelucrarea metalelor, în vetre de bolovani de calcar sau ghips,
a presupus eliberarea dioxidului de carbon din calcar respectiv o parte din apa de constituție din ghips,
rezultând primele pulberi de var, respectiv ipsos.
Primele mortare („mortarium”) din istorie s-au preparat din var în amestec cu nisip, cărămizi pisate, ceramică
fin măcinată și apă.

Pe lângă faptul că este foarte durabil, se pare că betonul roman este şi mai prietenos cu mediul decât
materialele actuale. Problema este că producerea cimentului Portland este responsabilă pentru 7% din
nivelul de dioxid de carbon pe care îl eliberează industria cimentului astăzi.
Pe teritoriul României primele indicii asupra folosirii varului apar în sec. IV-III î.e.n. la construirea cetăților
grecești Histria, Tomis si Callatis.
Extraordinara durabilitate a liantului roman este confirmată în cele mai dificile condiții: monumentalul pod al
lui Apolodor din Damasc de la Drobeta în lungime de 1135 de metri (102-105 e.n.). Fundațiile de 8 metri
adâncime ale celor 20 de pile ale podului, executate cu devierea cursului fluviului, au putut fi cartografiate în
1856, iar în 1906 Comisia Dunării cere statului roman demolarea a două pile care stânjeneau circulația
fluvială.

Podul lui Apolodor din Damasc de la Drobeta în lungime de 1135 de metri (102-105 e.n.)
 Cimentul roman era capabil să se întărească sub apă (canalul navigabil de la Cazane, 100 e.n.), să formeze
un strat impermeabil (drumul de piatră Drobeta – Porolissum,107-109 e.n.) și să fixeze într-un mod durabil
pietrele fasonate ale zidurilor cetăților (Ulpia Traiana Sarmizegetusa 110 e.n.).

Drumul de piatră Drobeta – Porolissum,107-109 e.n. Ulpia Traiana Sarmizegetusa, 110 e.n.

Un „caementum” se află și la pavimentul cu mozaic de la Constanța (sec. IV e.n.) ca și la lucrările de

reparație a acestuia (sec. V-VI e.n.). Există presupuneri că la zidurile orașelor medievale Oradea și Alba Iulia,
cetăților Hunedoara, Târgu Neamț și Târgoviște (sec. XIII – XIV), alături de var se regăsește cimentul roman,
altfel cu greu s-ar putea explica durabilitatea acestora.
Cimentul roman, obținut prin calcinarea (arderea) nodulilor naturali de calcar argilos de către James Parker
(sec. XVIII) precum și brevetarea cimentului Portland în 1824 de către zidarul Joseph Aspdin din Leeds,
Anglia sunt momente reprezentative în evoluția acestuia.
Cetatea Soroca este o cetate moldovenească din secolul al XV-lea, clădită din lemn de Ștefan cel Mare, în
fața vadului peste Nistru, și reconstruită în piatră sub Petru Rareș, la mijlocul secolului al XVI-lea.
Câteva tehnici de construcție medievală a cetății:
Nu departe de Soroca este o carieră de granit şi de calcar. Meșterii s-au folosit nu de roca puternică, ci de
calcar, deoarece calcarul amortizează lovitura de ghiulea şi nu face schije.

Ceea ce ține de compoziția mortarului - o poveste menționează că meșterii medievali din Moldova utilizau
proteine de animale: brânză, ouă, lapte, sânge de animale. Scoteau apoi din mlaștină niște minerale folosite
pentru a pregăti mortarul. Cetatea Soroca s-a păstrat în proporție de 75%-80% datorită acestui procedeu.
Între 2013 și 2015 a avut loc restaurarea cetății în cadrul Proiectului transfrontalier „Bijuterii Medievale”:
Cetățile Hotin, Soroca și Suceava, realizat de Programul operațional comun România – Ucraina – Republica
Moldova 2007–2013, finanțat de Uniunea Europeană. Partenerii proiectului sunt Primăria Soroca (R.
Moldova), municipiul Suceava (România) și Rezervația de Stat de Istorie și Arhitectură – Cetatea Hotin. Din
cele trei milioane de euro, care este valoarea totală a proiectului, două milioane de euro i-au revenit Cetății
Soroca.
Primul ciment modern a fost realizat de către Isaac Johnson în 1845, care a ars un amestec de argilă și cretă
până la topirea parțiala (clincherizare, la temperatura de aproximativ 1400-1500 grade Celsius), adică până
la apariția unor compuși cu proprietăți liante importante.

Betonul este unul dintre materialele cele mai utilizate în domeniul construcțiilor, fiind un amestec obținut din
ciment (de obicei ciment Portland) sau din alte materiale pe bază de ciment, agregate (nisip, pietriș, calcar),
apă și adaosuri chimice (substanțe introduse în masa amestecului, care produc modificări dorite ale
proprietăților betonului proaspăt sau întărit, precum: îmbunătățirea lucrabilității, accelerarea sau întârzierea
prizei si/sau a întăririi, micșorarea temperaturii de îngheț, duritatea suprafeței, rezistenta la uzură, rezistența
la penetrarea radiațiilor etc.).
În prezent cimentul (cel mai des întâlnit este cel tip Portland tip ll A-S 32,5R) este de foarte multe feluri, în
funcție de destinația elementelor de beton. În afară de cimentul folosit pentru elemente de structură, des
întâlnit este şi cimentul alb care are ca scop executarea diverselor finisaje (de obicei pentru exterior, caz în
care finisajele pe bază de ipsos sunt prohibite, din cauza proastei comportări a acestuia în prezența apei).

Apa care intră în compoziția betonului are rolul ca, în reacție cu cimentul, să formeze „laptele de ciment”,
care de fapt este un gel, iar prin cristalizarea acestuia rezultă o masă solidă. Când începe cristalizarea se
spune că betonul a „intrat în priză”. Această cristalizare poate fi întârziată prin amestecarea continuă şi
energică a betonului (acesta este motivul pentru care cuvele betonierelor auto ce transportă beton se învârt).
Odată demarată întărirea, („intrarea în priză”), aceasta este ireversibilă şi continuă practic la nesfârșit în
prezența factorilor favorabili. Se consideră totuși că betonul ajunge la maturitate după 28 de zile, atunci
betonul atingând rezistența finală.
Agregatele, roci naturale de diverse dimensiuni, plecând de la nisip fin şi până la bolovani, au cea mai mare
proporție în masa betonului. Natura şi forma agregatelor determină în mare măsură rezistența betonului şi
gradul acestuia de lucrabilitate.
Este necesar ca după turnarea betonului acesta să fie omogenizat cât mai bine pentru îndepărtarea aerului
din structura sa.

În prezent betonul este un material indispensabil construcțiilor moderne, în întreaga lume, fiind utilizat pentru
fundații, pavaje, pereți de blocuri, structuri arhitectonice, drumuri, poduri, pasaje superioare, stâlpi si/sau
garduri.
Acum sunt mai multe forme de beton, care au mai multe proprietăți, așadar betonul este cel mai folosit
produs creat de om din lume.
Betonul este folosit pentru a construi structuri arhitecturale, blocuri, poduri, fundații, drumuri, parcări, piscine,
chiar și bărci.
În 1848 Jean‐Louis Lambot a fost primul care a folosit armătură în beton (bărci de beton armat cu bare de
fier și plasă de sârmă).
Primul patent referitor la betonul armat îi aparține lui A. Berard și datează din 1874. Berard a încercat să
mărească rezistența materialului adăugând în compoziție resturi inegale de oțel. În 1918 se introduceau în
beton fibre mai lungi de oțel, lemn sau alte materiale, mărindu-i în acest fel rezistența la întindere.

În secolul al XIX-lea, betonul armat era fabricat aproape simultan de către un

german, G.A. Wayss, un francez, Francois Hennebique și un american Ernest L.
Ransome. Francois Hennebique propune betonul armat pentru construcția
caselor din Franța, spre sfârșitul anilor 1870, si, pentru a-și promova metoda sa
revoluționară, face o serie de prezentări în cadrul conferințelor de specialitate.
Totuși, cel căruia i se atribuie inventarea betonului armat este grădinarul Joseph
Monier, care, în 1891, obține un brevet pentru un sistem de fabricare a ghivecelor
de flori, pe baza de fier și ciment.
În evidențierea calităților betonului armat trebuie menționat în primul rând aportul principalului component –
cimentul – fabricat în 1824 după un nou procedeu de către englezul Joseph Aspdin (1779-1855). Acesta a
patentat cimentul Portland, obținut din calcar şi argilă, materii prime transformate în pastă uscată şi arsă
până la degajarea completă de dioxid de carbon (900-1000 grade Celsius) şi apoi măcinată fin. Aspdin a
înființat prima fabrică de ciment Portland în Wakefield, Anglia.

Betonul intră în uzul curent de abia între anii 1850 și 1880, în Anglia, Franța și SUA. Prima casă construită
din beton armat datează din anul 1875 și aparținea, la vremea respectivă, lui William Ward, casa care rezistă
și în ziua de astăzi, în Statele Unite, Port Chester, New York. Soția lui Ward a avut ideea de a folosi betonul,
deoarece se temea (în mod exagerat) de foc și, pentru a da locuinței un aspect mai plăcut, au vopsit-o într-o
culoare apropiată de cea a lemnului de mahon. O asemenea împrejurare pare să fi deschis calea unei
industrii care, în prezent, produce peste 35 de miliarde de dolari, în fiecare an, și asigură salariile a peste
două milioane de persoane, doar la nivelul Statelor Unite ale Americii.
Betonul armat a urmat o dezvoltare rapidă, mai ales după fundamentarea teoretică a calculului şi realizarea
de noi tipuri de construcții de către M. Koenen 1886, W. Doehring 1888, Francois Hennebique (plăci cu
nervură de beton armat, 1892), Robert Maillart (planșee-ciupercă, 1910), F.Dischinger (pânze subțiri
cilindrice cu mari deschideri, 1922).
În 1891, George Bartholomew este cel care toarnă primul beton pe una dintre străzile din SUA. Materialul
folosit a fost testat la o presiune de 8000 psi, de două ori tăria celui folosit astăzi în construcțiile rezidențiale.

Acceptarea betonului la construcția locuințelor s-a produs destul de greu, începând cu 1902, când August
Perret concepe o clădire de apartamente, în Paris, cu coloane, podele și grinzi din beton armat cu oțel, dar
cu fațade foarte atrăgătoare. La finalul lucrărilor, clădirea a fost admirată și materialul unanim acceptat. Până
la acel moment, betonul era folosit, cu precădere, pentru construirea clădirilor industriale, fiind considerat ca
inacceptabil pentru locuințe, din cauza aspectului sau grosier.
Înființarea în 1881 a Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București a dat naștere corpului etnic de ingineri
români, formându-se de la început o pleiadă de străluciți constructori: Anghel Saligny (1854-1925), Ion
Ionescu (1870-1946), Gh. Filipescu (1882-1937), Elie Radu (1853-1931). România, fiind pe vremea aceea o
țară agricolă, a fost printre primele în lume în construcția de silozuri, situație confirmată şi de faptul că în
celebra lucrare a profesorului F. von Emperger “Handbuch fur Eisenbetonbau”, apărută la Berlin în 1913,
întregul capitol despre silozuri (194 de pagini) este elaborat de inginerul român S. Soru din București.

Podul peste Dunăre construit de Aghel Saligny – dat în folosință în anul 1895

Inginerul A. Saligny folosește, pentru prima oară în lume betonul armat prefabricat la construcția silozurilor
de cereale de la Brăila (1884-1888), Galați (1889) și Constanța, existente și astăzi. Istoria construcțiilor
cunoaște puține lucrări de o astfel de amploare executate din beton armat până în anul 1900.
În 1909 a fost construit Podului Decebal, fiind atunci cel mai lung pod, cu grinzi de beton armat, din lume
‐ 195 m x 9 m. Proiectul podului a luat premiu la Expoziția din Paris (1910).
Pier Luigi Nervi a fost un inginer și arhitect italian. A studiat la Universitatea din Bologna absolvind în 1913.
Nervi a predat ca profesor de inginerie la Universitatea din Roma, din 1946 până în 1961 și este cunoscut la
nivel mondial ca inginer structurist și arhitect și pentru utilizarea sa inovatoare a betonului armat.

1932 - Stadionul Artemio Franchi Florența, Italia

1948: Pier Luigi Nervi ‐ Palatul Expozițiilor, Torino
1958: Pier Luigi Nervi ‐ Viaductul Corso Francia
1959: Pier Luigi Nervi ‐ Palazzo del Lavoro, Torino
1960: Pier Luigi Nervi ‐ Palatul sporturilor
1971: Pier Luigi Nervi - Catedrala Adormirea Sfintei Maria, San Francisco
1971: Pier Luigi Nervi - Orașul Vaticanului
Printre cele mai celebre structuri de beton construite vreodată se află Burj Khalifa (una din cele mai înalte
clădiri din lume), Canalul Panama și altele.
Prin amestecul cimentului cu apă, nisip, pietriș și alți aditivi se obține betonul, cel mai folosit material de
construcții din lume. De exemplu, la construcția Barajului Hoover din SUA s-au folosit 2 480 000 de metri cubi
de beton, iar pentru construcția Barajului celor Trei Defileuri din China s-au folosit 27 de milioane de metri
cubi de beton. Este cel mai mare baraj de pe glob și este amplasat în regiunea renumită a Celor Trei Defileuri
(Qutang, Wuxia și Xiling) în provincia Hubei între orașele Yichang și Chongqing.
Cele mai înalte 10 clădiri în 2015
Zilele noastre în lume