Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice Studențești

Cluj-Napoca 14-15 Mai 2021

DE LA LUT LA BETON. O SCURTĂ ISTORIE AM MATERIALELOR

DE CONSTRUCȚII.

Autor
F. BĂCUEȚ-CRIȘAN
Facultatea de Construcții, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, e-mail:flaviu_alexander@yahoo.com

Îndrumător
Asist. Dr. Ing. L. PLESA
Facultatea de Construcții, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, e-mail:luminita.molnar@ccm.utcluj.ro

REZUMAT: Bordeiul săpat în pământ, castelele sau locuințele grandioase ale perioadei noastre
răspund toate unei nevoi, nevoia de a  crea un adăpost, un loc al nostru, loc care fie el construit de
noi sau nu, ne dă acel sentiment de acasă. Din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să își
creeze adăposturi care să corespunda nevoilor și timpului lor istoric. Timp de milenii cele mai
utilizate, comune, materiale de construcții au fost lutul si lemnul regăsite până în secolul XX și
redescoperite ca soluții constructive pana în prezent. Nu trebuie să uităm însă că cele mai durabile
construcții sunt cele de piatră. Romanii fiind cei ce ne-au lăsat moștenire cel mai puternic liant,
mortarul, un amestec de cenușă vulcanică sau nisip, apă si var. Astfel putem admira și azi Panteonul
din Roma construit în secolul II. După căderea Imperiului Roman, rețeta pentru fabricarea betonului
s-a pierdut și un liant cu aceeași valoare nu a mai fost reinventat până în anul 1824, când un englez
numit Joseph Aspdin a descoperit cimentul Portland obținut prin arderea cretei măcinate și a argilei
într-un cuptor până când dioxidul de carbon este îndepărtat. În ziua de azi odată cu evoluția
tehnologică au evoluat și materialele de construcții, ajungând să fie mult mai inovative și performante
decât au fost vreodată. Lucrarea de față prezintă o lume fascinantă o lume a evoluției în materie de
materiale de construcții, o lume a istoriei acestor materiale începând de la banalul lut până la cele
mai noi tipuri de materiale.

Cuvinte cheie: istorie, materiale de construcții, lut, ciment, Portland

1. Introducere în studiu de caz.

De-a lungul istoriei, omenirea a cunoscut o evoluție ale materialelor de construcții
începând de la banalul lut și trecând treptat la cele mai moderne și inovative materiale de
construcții, fiecare dintre acestea fiind în concordanță cu perioada în care au fost descoperite
și folosite.
Romanul „Pliniu cel Bătrân” (23-70 d. Hr) afirma, în singura și cea mai cunoscută
operă a sa păstrată, despre ştiinţele naturale, „Istoria Naturală”, că structurile cu ciment
construite în porturi şi expuse flagelului continuu al valurilor se vor transforma „într-o singură
masă de piatră, invulnerabile la valuri şi în fiecare zi mai puternice”. Dar până la betonul
romanilor, omenirea a cunoscut lutul.

2. Materiale ceramice. Lutul și cărămida

Material la îndemâna oricui, lutul a cunoscut o largă întrebuințare, de la

confecționarea vaselor la cea a pereților caselor. Empiric, oamenii au realizat ca lutul simplu
nu conferă rezistență, astfel încât au adăugat primul liant folosit de om, paiele tocate. Lutul
amestecat cu apă și paie (sau alte materiale-nisip, șamotă, etc..) putea fi folosit pentru a
ermetiza structura din nuiele și pari, care reprezenta scheletul unei locuințe.

Pagina 1 din 6
 Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice Studențești
Cluj-Napoca 14-15 Mai 2021

a b
Figura 1. a - Aplicarea lutului pe scheletul de nuiele – reconstituirea unei locuințe neolitice; b - Fragment ars din
lut cu urme de nuiele (Foto arhiva MJIAZ) .

În esență, tot lut, un amestec de lut, nisip și apă, altfel numit și cărămidă cunoaște un istoric
extrem de îndelungat, de la cărămizile uscate la soare, utilizate în Mesopotamia la construcția
orașului Ur până la cărămizile actuale din lut sau beton. De diferite nuanțe, date de
compoziție, își păstrează de-a lungul mileniilor aceeași formă patrulateră, chiar dacă cu
densitate diferită. Rezistența la compresiune, umiditatea, izolarea termică și fonică au făcut
din cărămidă un material care a rezistent de-a lungul mileniilor. Deși cunoscută de mii de ani,
grecii și mai apoi romanii au fost cei care au dezvoltat tehnica de obținere a cărămizilor
(cărămida arsă). Tot de la cei doi istorici antici, Vitruviu și Pliniu cel Bătrân, cunoaștem
faptul că în anumite locuri cărămizile erau făcute atât de poroase încât puteau să plutească în
apă. Acestea au fost folosite probabil în construcția arcurilor, în care ușurința lor ar fi un
mare avantaj (Plin. H. N. XXXV.49; Vitruv. II.3n). Evul mediu de asemenea cunoaște
utilizarea cărămizii, cu o pierdere a importanței în perioada Renașterii și a Barocului. Am
putea spune că anumite evenimente istorice au făcut ca acest material să revină în prim plan,
cum ar fi marele incendiu din Londra din 1666 și să rămână de actualitate.

a b
Figura 2. - Cărămidă romană [5], a - cărămidă romană; b - cărămidă medievală, sec. XV (Foto arhiva
MJIAZ)
3. Epoca romană

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să își creeze adăposturi care să
corespundă nevoilor și timpului lor. Timp de milenii, cele mai utilizate și comune materiale
de construcții au fost lutul și lemnul, regăsite până în secolul XX și redescoperite ca soluții
constructive în prezent. Nu trebuie să uităm însă, că cele mai durabile construcții, păstrate

Pagina 2 din 6
 Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice Studențești
Cluj-Napoca 14-15 Mai 2021

timp de mii de ani până în zilele noastre au fost totuși cele din piatră. Romanii au fost cei care
ne-au lăsat moștenire cel mai puternic liant, mortarul, un amestec de cenușă vulcanică
(cementum), apă și var. Astfel, putem admira și astăzi Panteonul din Roma construit în sec II.
Romanii îşi fabricau cimentul amestecând cenuşa vulcanică cu var (oxid de calciu) şi apă de
mare, obţinând un amalgam în care ulterior incorporau bucăți de rocă vulcanică. [3]
Combinația de cenușă, apă şi var produce o reacţie numită reacţie pozzolanică, denumită
astfel de la oraşul Pozzuoli, situat în Golful Napoli. Reacția pozzolanică transformă un
precursor bogat în silice, fără proprietăți de cimentare, într-un silicat de calciu, cu bune
proprietăți de cimentare. Vitruviu în lucrarea „De Architectura”, scrisă prin 25 î. Chr.
recomandă utilizarea cenușii vulcanice din paturile Pozzoli. El specifică un raport de 1 parte
de var la 3 părți de pozzolana pentru mortarul utilizat în clădiri și un raport de 1 parte var la 2
părți pozzolana, pentru lucrările subacvatice, care este în esență același raport amestecat astăzi
pentru betonul folosit în locațiile marine. Rezistența betonului marin roman este dată și de
reacția apei de mare cu amestecul de cenușă vulcanică și var viu, pentru a crea un cristal rar
numit tobermorit, care poate rezista la fracturare. Dacă utilizarea cenușii vulcanice este
comună Italiei, pentru restul imperiului roman, este posibil ca inginerii să își fi adaptat rețetele
la materiale oferite de mediul în care construiau. Astfel, pentru construcția Podului lui Traian,
proprietăţile cimentului roman sunt rezumate de Şerban Solacolu. În concluzie, el spune că
cimentul utilizat este fabricat de romani prin arderea marnelor locale. Mortarul are o
compoziţie granometrică discontinuă, reprezentată de 1/3 nisip şi 2/3 agregate mari, dozajul
utilizat fiind de 300 kg ciment la m 3, proporţia fiind de: 2,1 nisip; 2,6 cărămizi sparte.
Rezistenţa betonului la compresiune este de 305 kg/cm2.

a b
Figura 3. a - Amfiteatrul roman de la Porolissum (arhiva MJIAZ); b- Podul lui Traian de la Drobeta.

Ultimele analize asupra diferitelor mostre de mortar luate din pod, castrul roman si
amfiteatrul de la Drobeta indica faptul că la construcția podului s-a utilizat un mortar hidraulic
diferit de cel utilizat la construcțiile din zona castrului sau amfiteatrului, în urma analizelor
constatându-se faptul că mostrele de mortar se încadrează în parametri atribuiți mortarului
roman.

4. Perioada evului mediu

După căderea Imperiului Roman, rețeta pentru fabricarea cimentului s-a pierdut (de
altfel, nici azi nu se cunoaște rețeta exactă a producerii cimentului roman), iar un liant cu
aceeași valoare nu a fost reinventat până în 1824, când un englez numit Joseph Aspdin a
descoperit cimentul Portland prin arderea cretei măcinate și a argilei într-un cuptor, până când
dioxidul de carbon a fost îndepărtat. Patentul lui Aspdin fiind secret, primul ciment modern a

Pagina 3 din 6
 Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice Studențești
Cluj-Napoca 14-15 Mai 2021

fost realizat în 1845, de către chimistul englez Isaac Johnson (1811 – 1911), prin arderea până
la topirea parţială, la o temperatura de cca. 1450 C, a unui amestec de argilă şi cretă. Cimentul
roman poate fi considerat precursorul „cimentului Portland” deoarece are compoziția
mineralogică similară, formată din compuși ai oxidului de calciu cu bioxidul de siliciu, oxizi
de fier și de aluminiu, ce se formează prin arderea materiilor prime la temperaturi superioare
arderii varului (1450C, față de cca. 1000C). Chiar dacă rețeta romană de producere a
cimentului s-a pierdut, nu înseamnă că perioada evului mediu rămâne fără edificii importante
și impozante, continuându-se utilizarea mortarelor pe bază de var: nisip, var stins (sau care
poate fi stins la momentul amestecării ingredientelor), apă, şi în funcţie de reţetă: calcar nears
sau adăugat intenţionat, praf de marmură, praf sau bucăţi mici de cărămidă pisată, păr de cal,
paie, resturi vegetale, fiertură de orez, de usturoi, etc.., o diversitate de rețete în timp și spațiu.
În același timp, în spațiul medieval românesc civil, sunt predominate construcțiile din lemn și
lut, fără a lipsi cu desăvârsire cele din piatră. Betonul a făcut un pas istoric înainte, cu
includerea metalului incorporat (de obicei oțel) pentru a forma ceea ce acum se numește beton
armat sau beton de fier. Betonul armat a fost inventat în 1849 de Joseph Monier și combină
rezistența la întindere sau la îndoire a metalului și rezistența la compresiune a betonului
pentru a rezista la sarcini grele. 

5. Epoca modernă și contemporană

Începând cu Epoca modernă și începutul revoluției industriale, se diversifică și paleta

materialelor de construcții, devenind un subiect de cercetare important la acea vreme și până
în prezent. Epoca modern și contemporană este caracterizată prin clădiri și structuri de mari
dimensiuni, atât civile cât și industrial, multe dintre ele constituindu-se ca adevărate obiective
turistice.

a b
Fig. 4. a – Fabrică construită din materiale combinate; b – Plăci de azbest

Se folosesc în realizarea construcțiilor materiale combinate, cum ar fi betonul, piatra,

ceramica, lemn, fier și sticla. Se descoperă materiale noi precum azbestul, folosit atât pentru
confecționarea învelitorilor la acoperișuri, cât și pentru izolații, dar ulterior interzis din cauza
toxicității acestuia.
Încet încet, se trece la utilizarea sticlei tot mai des în materie de construcții, unele
clădiri având oțelul și sticla ca materie de bază. Se construiește mult pe înălțime, apar primii
zgârie-nori din oțel și sticlă, apar poduri de dimensiuni imense construite din oțel. O evoluție
apare și în materie de drumuri: se folosește bitumul în combinație cu agregate diverse pentru a
crea pătura asfaltică.

Pagina 4 din 6
 Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice Studențești
Cluj-Napoca 14-15 Mai 2021

a b
Figura 5. a – Zgărie-nori; b – Pod din oțel (Golden Gate)

Se dorește o eficientizare în materie de izolație ale clădirilor, folosindu-se materiale

precum vata minerală, polistirenul, etc.. . Odată cu trecerea în noul mileniu, s-a pus accent în
contextul încălzirii globale atât pe folosirea materialelor ecologice cât și pe cele reciclabile.
Se folosesc lâna de oaie și baloții de paie pentru izolații, plăcile din OSB si materialele
plastice (peturi) pentru realizarea pereților.

Figura 6. Case din materii reciclabile [5]

Așa cum am văzut, toate materialele de construcții mergând până în zilele noastre au o
istorie îndelungată. Istoria este ciclică, în condițiile de zi în care producerea cimentului are ca
efect eliberarea unei imense cantități de dioxid de carbon, cu efecte asupra mediului. Astfel,
se încearcă găsirea unor soluții, una dintre acestea fiind și încercarea de recuperare a rețetelor
antice ale cimentului roman, mai prietenos cu natura.
6. Concluzie

În concluzie, lucrarea de față „De la lut la beton. O scurtă istorie a materialelor de

construcții.” prezintă o evoluție de mii de ani a materialelor de construcții, evoluție care ne-a
marcat existența și stilul de viață, evoluție care nu se oprește niciodată, continuând mereu să
ne uimească cu noile ei descoperiri.
BIBLIOGRAFIE

1. Sarah Yang, To improve today’s concrete, do as the Romans did,

https://news.berkeley.edu/2013/06/04/roman-concrete, 28.04.2021 Roman Seawater Concrete
2. Paul Preuss, Holds the Secret to Cutting Carbon Emissions, https://newscenter.lbl.gov/2013/06/04/roman-
concrete, 510-486-6249, June 4, 201328.04.2021
3. Ing. Elena DAN, Dipl Ing. Mihai ROHA, Scurt istoric al fabricării cimentului în România, Buletinul AGIR
nr. 1/2019 (ianuarie-martie)

Pagina 5 din 6
 Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice Studențești
Cluj-Napoca 14-15 Mai 2021

4. Dan Vlase, Moşoiu Codruţa, Gabriela Vlase, Radu Lazău, Titus Vlase, Comparative analyses of Roman
mortars belonging to different ancient periods from Drobeta-Turnu Severin region, Journal of Thermal Analysis
and Calorimetry, 2020
5. Case din sticle şi PET-uri, http://constructiicaselarosu.ro/despre-constructii/case-din-sticle-si-pet-uri.html,
28.04.2021.
6. Muzeul Național al Banatului - http://mnab.ro/wp-content/uploads/2016/09/3-, 28.04.2021

Pagina 6 din 6