Titlul: Pionier al podurilor militare: Podul lui Traian

Introducere

Podul lui Traian a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între
primăvara anului 103 și primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porțile de Fier, în orașul
Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcției a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse
de Traian și a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui
Decebal.

Date generale

Nume oficial Podul lui Traian

Traversează Dunărea

Locație Drobeta-Turnu Severin

Tip pod de piatră și lemn

Lungime 1135 m

Lățime 12 m

Înălțime 46-50 m

Arhitect Apolodor din Damasc

Data deschiderii 105

Construcția

Măreția arhitectonică și tehnică a podului de peste Dunăre era, cel puțin pentru antichitate,
remarcabilă și demonstrează importanța strategică pe care Traian a dat-o construcției și, prin
aceasta, cuceririi Daciei. Cartea scrisă de Apolodor din Damasc despre construcția acestui pod nu ne-
a parvenit, dar dispunem de descrieri indirecte, și chiar de detalii tehnice mulțumită autorilor Cassius
Dio, Tzetzes, Chiliades și Procopius din Cezareea. Toate aceste surse subliniază dificultățile pe care
le-a antrenat construcția podului. S-a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi
din piatră ce aveau formă paralelipipedică. La cele două capete, sudic și nordic, erau ridicate câte o
monumentală poartă. Pe columna lui Traian putem distinge o imagine stilizată a podului cu mai
puțini piloni, dar în principiu conformă surselor scrise și care permite recunoașterea tehnicii de
îmbinare a lemnului și pietrei

Locul pentru a construi Podul lui Traian a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de
astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieșirea din defileul Cazanelor (Porțile de Fier) iar
fundul albiei fluviului era suficient de încărcat cu pietre și stânci purtate din trecătoarea dintre
Carpați și Balcani, un fundament extrem de stabil pentru susținerea construcției. Podul măsura 1135
de metri lungime, legând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe
malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d.C).
Conform scrierii lui Dio Cassius (LXVIII, 13,1) podul avea aproximativ 18 metri în înălțime și 12 în
lățime, căt să permită trecerea, ca pe uscat, a unei legiuni cavaliere în marș. La cele două capete ale
Podului, sudic (Pontes) și nordic (Drobeta), au fost construite arcuri de triumf, porți monumentale,
expresie a măreției și puterii romane imperiale. O altă descriere a construcției podului a fost făcută
de Procopius din Cezareea în lucrarea De aedificis (IV, 6). Pentru a putea pune bazele pilaștrilor
romanii au deviat parțial cursul Dunării folosind albia unui afluent sudic care poate fi văzut încă și azi,
în Serbia, la est de orașul Cladova. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicați pe uscat. Pentru
construcția celorlalți s-au folosit cofraje din bârne de stejar cimentate și sisteme de pompe. Acum,
cea mai bună întrebare pe care ne-o putem pune este “cum de au rezistat unii stâlpi până în ziua de
azi. În primul rând rezistenţa acestor zidării a fost dată de amestecul şi de mortarul folosit în
construcţia podului, un material cu proprietăţi hidraulice, adică cu proprietăţi de a se întări foarte
bine şi foarte repede în momentul contactului cu apa. De altfel, în cazul celorlalte construcţii romane
prezente aici în parcul arheologic de la Drobeta nefiind folosit un asemenea tip de mortuar, se poate
observa la faţa locului cum după o lungă perioadă de timp în special zidăriile care au rămas la
suprafaţă s-au măcinat practic sub acţiunea intemperiilor.

Nu acelaşi lucru putem spune despre piciorul Podului, care a rezistat fantastic, chiar dacă a fost
expus acestor intemperii, dar „de vină” este acest mortar folosit (puzzolana), care se presupune că ar
fi fost adus din Italia, dintr-o regiune în care se găsea din abundenţă.

După unele studii făcute în zonă s-a constatat prezenţa, aici, în zona Severinului, a unor marne, care
este posibil să fi fost folosite de romani în sensul producerii acestui tip de ciment prin arderea
acestor marne la temperaturi foarte ridicate în cuptoare speciale. O ipoteză, care ar putea fi mult
mai aproape de adevăr, având în vedere că trasportul unor cantităţi impresionante din Italia în zona
aceasta a Drobetei ar fi fost nu neapărat imposibil de realizat, dar ar fi fost să zicem şi foarte
costisitor şi ar fi necesitat o perioadă de timp foarte lungă pentru că la o construcţie de o asemenea
anvergură ne putem imagina de cantităţi de asemenea material ar fi trebuit folosite.

Concluzie

Acest pod, chiar dacă făcut pe vremea războaielor dacice, ne arată iscusința de care poate da dovadă
omul, dar de asemenea ne demonstrează încă o dată că noi suntem construiți genetic să evoluăm
doar ca urmare a unui conflict. O adevărată capodoperă a antichității, a fost folosită la randament
maxim pentru a asigura victoria romanilor în cel de-al doilea război și punând astfel bazele a ceea ce
noi azi numim Romania, acest lucru fiind posibil prin ceea ce s-a numit romanizarea Daciei.

Cuprins:

Introducere

Date generale

Construcția

Concluzie

Bibliografie
Bibliografie:

https://m.adevarul.ro/locale/turnu-severin/secretele-podului-apolodor-damasc-dunare-reusit-
romanii-devieze-cursul-fluviului-2000-ani-1_54e5b829448e03c0fdc4fc93/index.html

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Podul_lui_Traian