Natura şi dragostea în poezia eminesciană Şi la Mihai Eminescu, asemenea marilor

poeţi romantici, natura şi dragostea sunt teme permanente, aflate în consonanţă,

deoarece natura este pentru aceştia o stare de spirit, iar înfăţişarea ei este
relaţionată cu sentimentul. Aşa se explică faptul că, acolo unde dragosteaeste una
fericită, împlinită, cadrul natural este luminos, feeric, de basm (,f)orinţa",
„Floare albas tră", „Lasă - ţi lumea..."), iar când dragostea nu se împlineşte şi
poetul trăieşte unsentiment de tristeţe şi dezamăgire, natura este sumar schiţată,
de obicei în culori întunecate,reci („Pe lângă plopii fără soţ", „De ce nu - mi
vii", „Sonete" etc.). Emine scu se simte atras atât de natura terestră, cât şi de
cea cosmică. Prima este o natură cucontur precis, uneori poate fi sălbatică, dar şi
ocrotitoare, pe când cea de -a doua impresionează prin vastitate şi prin
multitudinea elementelor cosmice - stele, lun ă, cer, soare,luceferi, văzduh, nori
etc. Decorul terestru este bogat în elemente acvatice (izvorul, lacul,marea,
oceanul etc ), dar şi vegetale (teiul, salcâmul, plopul, salcia etc.), care devin
simboluri la nivelul discursului liric pentru gama de sent imente pe care poetul
vrea să le exprime. în evoluţia poeziei eminesciene închinate naturii şi dragostei
se disting două etape. Primaetapă este cuprinsă între anii 1870 şi 1880 şi
ilustrează imaginea optimistă, luminoasă aiubirii, asociată unui cadru natural,
armonios, unde apare uneori o iubită veselă, caldă, ispititoare. Cea de- a doua
etapă, dintre 1880 şi 1883, aduce o profunzime sentimentului dedragoste, o anumită
filozofie^ dar, spre deosebire de poeziile din prima etapă, tristeţea şidezamăgirea
sunt acum predominante. Natura este tristă, mohorâtă, iar iubita îi pare
poetuluistrăină, rece, distantă.