Codul de bare este o reprezentare de date codificată (cifrată), destinată a fi citită pe cale optică.

Codurile
de bare sunt folosite în multe domenii, îndeosebi industriale.

Un cod de date are aspectul unui șir de bare negre de diverse grosimi pe un fundal alb. În general fiecare
cifră sau literă se reprezintă printr-o anumită combinație de 1 sau mai multe bare. Există mai multe
formate (sisteme) de coduri de bare.

Codurile de bare sunt citite și decodate cu ajutorul unor scanere speciale. Acestea măsoară reflexia
luminii, interpretează codurile drept cifre și litere și trimit acestea unui calculator sau altui dispozitiv de
gestionare a datelor. Scanerele actuale recunosc mai multe formate.

Setul de simboluri utilizate este în general restrâns (cuprinde de obicei literele, cifrele și câteva semne
speciale), dar sistemele de alcătuire (formatele) codurilor de bare sunt foarte variate. Multe coduri de
bare constau în bare verticale (paralele cu axa Y), după diverse formate. Lungimea codului de bare (pe
axa X) depinde de cantitatea de date ce trebuie reprezentată.

Toate codurile de bare dispun de un caracter special de start/stop ce permite citirea atât de la stânga la
dreapta, cât și de la dreapta la stânga. Prin convenție caracterul din stânga este considerat caracterul de
start și caracterul din dreapta caracterul de stop.

Codurile de bare au fost introduse deoarece mașinile (calculatoarele) în general nu citesc cu ușurință
reprezentarea grafică normală a cifrelor și literelor; pentru aceasta s-a dezvoltat domeniul specializat
numit „Recunoașterea optică a caracterelor” (în engleză: Optical Character Recognition, OCR), care încă
mai are puncte slabe.

Liniile de deasupra si dedesubtul codurilor de bare se numesc "linii purtatoare" si sunt

folosite pentru a prevenii fenomenul numit "citire scurta." Datorita structurii acestui
cod de bare, "Interleaved 2 of 5", este posibil (fenomen dovedit statistic) in unele
situatii ca cititorul sa "taie" pe diagonala codul
de bare si totusi sa accepte datele citite ca fiind
valide. "Liniile purtatoare" intrerup scanarea,
astfel asigurand o culegere completa a datelor.
"Liniile purtatoare" au si alt avantaj: atunci cand
pentru imprimarea de coduri de bare se foloseste
un proces flexografic si acestea sunt imprimate direct pe cutii, ele confera un ajutor in
plus pentru capul de scriere flexografic specificandu-i acestuia unde anume se termina
respectivele coduri de bare.

Cand acest cod de bare "ITF-14" este citit, softwareul vanzatorului poate detecta
automat ca o cutie expusa spre vanzare continand o cantitate anume de produse in
interior a fost receptionata. Totusi, uneori,
distribuitorii sau angrosistii sunt nevoiti sa
lucreze cu cantitati mari de produse.
Producatorul poate ambala 12 cutii ce vor fi
expuse intr-un colet rezultand astfel un total de
288 de produse retail. In acest caz producatorul
marcheaza aceste colete ca fiind de nivel 5, stiindu-se astfel ca fiecare din ele contine
288 de produse retail (impartite in 24 de cutii ce vor fi expuse spre vanzare):

 
 Aceasta metoda este foarte eficienta in cazul canalelor de distributie normale unde
totul se misca in cantitati standard. Dar, producatorul poate avea clienti mari care pot
face comenzi in cantitati ce nu sunt standard. Acesti clienti pot insista ca fiecare colet
mare (fost nivel 5) sa fie marcat astfel incat sa indice cantitatea totala de produse retail
din interior. Pentru aceasta producatorul marcheaza coletul ca fiind de nivel 9
indicand astfel ca in interior se afla o cantitate variabila de produse. Un al doilea cod
de bare indica cifra exacta de produse retail ce se gasesc in interiorul coletului; acest
cod de bare se compune
din 5 digiti pentru cantitate +
un digit de control. Cele
doua coduri de bare sunt
despartite de un spatiu; in
unele cazuri cele doua coduri de bare pot fi despartite si de o linie groasa verticala.
Exemplul de cod de bare de mai jos este folosit pentru marcarea coletelor ce contin
196 de produse retail a 113 grame fiecare:

Daca producatorul vine cu ideea ca sa-si

comercializeze produsele retail sub forma de pack-uri
(in acest caz un pack ce contine mai multe produse
este considerat ca fiind un singur produs retail) atunci
noul produs (pack-ul) va avea propriu cod "UPC".

Pentru acest nou produs producatorul poate alege un

colet mai mare si isi instiinteaza distribuitorii cu
privire la codul de bare tiparit pe coletul de nivel 5: el contine 50 de pack-uri (ce la
randul lor contin un numar fix de produse finite):

Cu toţii facem cumpărături, şi mereu am văzut că pe ambalajul unui produs sunt mai multe elemente, printre care
şi codul de bare. Acesta a fost inventat în anul 1952 de americanul Joe Woodland şi este folosit în prezent de
două mari coduri şi clasificări din lume, şi anume Codul Universal al Produselor (Universal Product Code –
UPC) şi Codul European al Articolelor (European Article Numbering – EAN).
Şi până la urmă ce este de fapt codul acesta de bare? Este simplu de explicat. Din definiţia sa reiese căci codul de
bare este o reprezentare grafică a caracterelor numerice sau alfanumerice prin intermediul unor bare
albe şi negre, cu lăţimi diferite bine stabilite şi grupate, astfel încât dau informaţii precise într-un
anumit domeniu sau despre un anumit produs.
Descifrarea codului cu bare se face prin metoda citirii optice, folosindu-se un echipament informatic numit scanner.
Cu toţii ştim că un cod de bare poate apărea peste tot, astfel că acesta este folosit în numeroase domenii, cele mai
importante fiind cele din industrie, comerţul cu produse şi servicii, chiar şi administraţie publică (facturi de la gaz,
lumină, apă etc.)

Codurile liniare de bare cele mai utilizate în practica internaţională, standardizate la nivel european, preluate şi în
standardele româneşti sunt: UPC, EAN, codurile 39, 93, 128, codul 2 din 5, codul 2 din 5 înlănţuit
şi Codabar. Deosebirile dintre ele constau în particularităţile şirului de caractere folosit la codificare, astfel:
 coduri numerice se găsesc la UPC şi EAN (pot reprezenta numai cifre) – coduri folosite în
România;
 coduri alfanumerice: codurile 128 şi 39 (pot reprezenta atât litere cât şi cifre);
 coduri cu lungime fixă – de exemplu la codul EAN, şirul are 13 elemente, iar în varianta
scurtă are 8 elemente;
 coduri cu lungime variabilă, care reprezintă şiruri cu un număr variabil de elemente (codul
128 şi codul 39).
Cum arată un cod de bare şi ce înseamnă elementele de pe acesta?
Pentru România, codul EAN – codul de bare are următoarea structură:

 indicativul ţării format din 3 cifre se aplică produselor fabricate şi comercializate în România –
codul este 594
 identificarea producătorului şi a produsului se face prin 9 cifre (4 pentru producător şi 5 pentru
produs)
 cifra de control care serveşte la facilitatea citirii optice.
Acest tip de codificare se poate face în două variante:

EAN 13 este o versiune generală cu 13 caractere numerice.

EAN 8 este o versiune scurtă, cu 4 cifre pentru identificarea produsului. Se foloseşte în cazul în care ambalajul
produsului nu are suficient spaţiu pentru a permite tipărirea în condiţiile cerute de standardul pentru EAN 13, fiind un
caz special.

Falsurile şi produsele contrafăcute sunt întâlnite peste tot, iar una

dintre soluţiile aflate la îndemâna cumpărătorului de a le ocoli este
citirea codului de bare. Acest element de siguranţă oferă informaţii
utile referitoare la originea producătorului şi a ţării unde este
fabricat produsul. Codurile de bare au apărut în 1948, însă de-a
lungul timpului au suferit mai multe modificări. Prefixul alocat
României de Asociaţia Internaţională de Numerotare a Articolelor
(EAN International) este 594, regăsit în primele trei cifre a codului.

Produsele contrafăcute şi cele falsificate au un numitor comun, acela al calităţii

mediocre sau chiar proaste, însă reprezintă două lucruri distincte. Astfel, dacă primul
este obţinut astfel încât să semene cu un produs autentic, dar nici un procent din
produsul autentic nu se regăseşte în el, cel de-al doilea este caracterizat prin faptul că
seamănă cu un produs autentic, un procentaj variabil din cel real regăsindu-se în fals.
Cele două categorii de produse enunţate pot fi însă ocolite dacă anumite documente
însoţitoare vor fi citite cu atenţie de consumatori. Astfel, „produsele contrafăcute nu
sunt însoţite de declaraţia de conformitate, carte tehnică, instrucţiuni de folosire,
certificat de garanţie sau bon fiscal“, fiind mai uşor de depistat, potrivit recomandărilor
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (ANPC). În cazul acestora, şi
ambalajul este realizat din materiale necalitative, informaţiile de pe ambalaj sau etichetă
fiind incomplete, nefiind menţionate numele importatorului sau producătorului şi nici
termenul de garanţie sau alte informaţii de interes privind produsul.

Potrivit ANPC, pentru a nu fi păcăliţi de falsuri, consumatorii trebuie să urmărească

atent denumirea mărcilor de produse sau servicii. Asemănarea denumirii unor mărci de
produse (servicii) se poate realiza foarte uşor prin suprimarea sau adăugarea unei litere,
a unei cifre, a unui sufix (de exemplu „Reabok“ în loc de „Reebok“, care este produsul
original de încălţăminte sport). Locul de comercializare şi preţurile produselor ar trebui
să fie un alt reper după care consumatorul trebuie să ţină cont în momentul în care
doreşte să achiziţioneze un produs original. Astfel, preţul produselor contrafăcute este
mult mai mic comparativ cu cel al produselor originale întrucât falsificatorii urmăresc ca
produsul falsificat să se vândă mult mai repede decât cel original.
 Sortimentul
 Sectorul
 Grupa
 Subgrupa
 Articolul
 Sortul

Sortimentul de mărfuri reprezintă ansamblul de mărfuri produse sau comercializate

de către o firmă.
În funcţie de tipul de firmă care propune oferta de mărfuri consumatorilor, putem
spune că avem:

 Sortimentul comercial, reprezentând mărfurile vândute în diverse spaţii

comerciale (magazin, supermarket, hipermarket, depozit en-gros etc.). În sens
restrâns, sortimentul comercial reprezintă oferta unei firme comerciale.
 Sortimentul industrial, reprezentând produsele realizate de către diverse
firme producătoare. În sens restrâns, sortimentul industrial reprezintă oferta unei
firme producătoare.

Există două mari sectoare de mărfuri, din punct de vedere merceologic, şi anume:

 Mărfuri alimentare
 Mărfuri nealimentare (industriale)

Pentru a putea urmări si gestiona evidenţa mărfurilor cu uşurinţă s-a conceput un

sistem de clasificare mărfurilor denumit Clasificarea unitară a mărfurilor .
Clasificarea unitară a mărfurilor cuprinde:

 Sectorul (familia), reprezentat de mărfurile care au caracteristicile

fundamentale asemănătoare, cum ar fi: produsele alimentare şi produsele
nealimentare, fiecare reprezintă un sector aparte, Mărfurile alimentare, reprezintă
sectorul de mărfuri alimentare. Mărfurile nealimentare (industriale), reprezintă
sectorul produselor nealimentare (industriale).
 Grupa, reprezintă o parte a sectorului, fiind alcătuit dintr-un ansamblu de
mărfuri similare, în principal, după materia primă pe care o conţin şi destinaţia
acestora. De exemplu, carnea şi produsele din carne.
 Subgrupa, la rândul ei, este o parte din grupă. De exemplu, preparatele din
carne.
 Articolul, reprezintă mărfurile care se diferenţiază prin caracteristici,
proprietăţi. De exemplu, salamuri.
 Sortul, reprezintă o marfă care se distinge printr-o singură proprietate. De
exemplu, lapte cu 3% grăsime, cu 1,5% grăsime, lapte degresat cu 0,1% grăsime.

 GENERALITĂŢI PRIVIND

În economia de piaţă, sistematizarea sortimentelor de mărfuri este o necesitate obiectivă

datorităapariţiei unui număr tot mai mare de produse în nenumărate variante tipodimensionale
şi cu caracteristici de calitate tot mai noi.Clasificarea mărfurilor determină numeroase efecte
economice cum sunt:

utilizarea unui limbaj comun între agenţii economici;

dezvoltarea schimburilor interne şi internaţionale;

stocarea informaţiilor referitoare la mărfuri cu ajutorul tehnicii de calcul.

Sistematica mărfurilor este un domeniu important al cercetării merceologice actuale, care se

ocupăde studiul sistemelor de clasificare, metodele şi criteriile de ordonare a produselor în
cadrul acestor sisteme.

Scopul principal al cercetărilor în acest domeniu îl reprezintă elaborarea unor sisteme

declasificare ştiinţific fundamentate şi cu aplicabilitate practică, asigurarea utilizării unei
terminologiiunitare privind mărfurile.

Cadrul conceptual al clasificării mărfurilor

Clasificarea, este în general, o operaţie conceptuală reprezentând o modalitate de a

distingesimultan elementele unei mulţimi discrete sau continue, compusă din obiecte sau fapte,
din proprietăţi sau idei.

 Tipul clasificării depinde de scopul propus (cognitiv sau practic) şi de relaţiile dintre ele
 mentele
 şi categoriile definite în vederea clasificării mulţimii respective.
 Systema (greacâ): alâturare, reunire, grupare
 Sistematizarea mărfurilor a evoluat în timp, în raport cu progresele înregistrate în ştiinţă
şi tehnologie, elaborându-se diferite si
 steme de clasificare pentru uşurarea abordării pe plan teoretic şi în
 scopuri practice a marii diversităţi de produse oferite pieţei.
  În primul tratat de merceologie, elaborat în 1793-1800 de profesorul
Johanan Beckmann de laUniversitatea din Gottingen era subliniat
 rolul important al sistematicii mărfurilor, nu numai pentruactivitatea
practică, dar şi pentru studiul teoretic al mărfurilor.În concepţia
lui Beckmann, sistematica reprezintă punctul de plecare pentru cercetarea
ştiinţificăa mărfurilor şi în acelaşi timp, un mijloc de diferenţiere a produselor
care se comercializează.
 Ea cercetat posibilitatea de a ordona unele produse de origine vegetală,
 bazându-se pe clasificarea lui Carl Linne din ştiinţele naturii.
  B.Buse, în lucrarea sa Merceologie (1798 -1801 ) clasifica mărfurile după
originea lor , luând ca model tot sistemul Linne de ordonare a regnului vegetal şi
animal.
  Este important faptul că se utilizează alături de origine şi un alt criteriu
important de clasificareşi anume destinaţia produselor, funcţie de care împarte
bunurile de consum în: alimente, produse deîmbrăcăminte şi produse pentru locuinţă.
  După 1900, clasificarea mărfurilor s-a făcut în mai multe grupe. Astfel A.
Almedinger (1901 ) clasificămărfurile în zece grupe:
  1. combustibili;
 2. materiale de construcţie;
  3. produse pentru iluminat şi lubrefianţi;
  4. produse textile;
 5. produse din sticlă sau ceramică;6. produse din piele şi blănuri;
 7. produse metalice:8. produse chimice;
 9. produse de papetărie;
 l0.produse alimentare.
 Ordonarea mai cuprinzătoare a mărfurilor s-a realizat, pentru prima dată în funcţie
de următoarele trei criterii de clasificare:
 destinaţia, procesul tehnologic şi natura materiilor prime.
 Printre cei care au avut preocupări de fundamentare ştiinţifică a clasificării
produselor se numărăV. Poschl, care a prezentat clasificarea mărfurilor
industriale formată din în trei sectoare:
  I. mărfuri pentru satisfacerea nevoilor de bază (alimente, produse pentru protejarea
corpului şi produse pentru locuinţă);
  II.mărfuri ale progresului (produse pentru păstrare, comunicaţii, transmitere,
transport,înfrumuseţare, etc.);
  III. mijloace pentru obţinerea produselor din sectoarele I şi II, (materii prime, utilaje
etc.)Sectoarele se subdivid în grupe, ordine şi subordine.
 Clasificarea lui Poschl reprezintă prima încercare de cuprindere a tuturor mărfurilor
într –un sistem ştiinţific fundamentat, bazat pe criterii teleologice*.
  Principalele neajunsuri ale sistemului constau în definirea deficitară a
sectoarelor de mărfuri,respectiv a unor grupe şi ordine.
  Teleologie* -
 Studiul scopurilor; teoria finalităţii
  G. Grundke realizează o sistematizare mai cuprinzătoare, având o
contribuţie importantă la elaborarea bazelor teoretice ale acestui domeniu.
Luând ca model si sistemele de clasificare ierarhică din ştiinţele naturii,
Grundke delimitează şi defineşte nouă nivele de ordonare (agregare) şi anume:
 diviziunea, grupa (subdiviziunea), clasa, ordinul, genul, specia, subspecia,
sortul, clasa de calitate.
  Noţiunea de "specie". desemnând produsele care au toate proprietăţile impo
rtante identice,reprezintă în opinia autorului, noţiunea de bază
a sistematizării produselor.Clasa de calitate este utilizată, de regulă, pentru
delimitarea categoriilor de produse pe treapta terminală a acestui sistem
de clasificare.
  Delimitarea categoriilor corespunzătoare acestor nivele de ordonare ale produselor se
face,în principal,pe baza unor criterii materiale şi tehnologice (natura materie
i prime, gradul de prelucrare,procesul tehnologic, proprietăţile specifice ale
produselor etc.).
 Orientarea spre modelelede clasificare din ştiinţele naturii este criticată
în prezent, fiind consideratănecorespunzătoare stadiului actual al producţiei de
mărfuri, marcată puternic deapariţia unor  noi materii prime şi tehnologii careau
făcut posibilădiversificarea fără precedent a produselor.Sunt propuse
 diferite soluţii derestructurare a sistemului criterial utilizat pentru
clasificarea mărfurilor, acordându-se prioritatecriteriilor teleologice
sau funcţionale.
  Potrivit unor opinii (A. Kutzelinigg, H. Hillmann, W.E. Traebert, J.
Schnegelsberg, etc.), mărfurile ar trebui ordonate după criteriile: scop, funcţie,
natură şi formă. Se consideră că, în prezent, multe produse cum ar fi microproceso
 arele sau materialele sintetice complexe de valoare ridicată, pretind un
sistem declasificare bazat, prioritar, pe caracteristicile funcţionale
(Schiffelds).
  De exemplu:
 Caracteristicile funcţionale, electroacustice ale magnetofonului se referă la :
  Modelul clasificării din ştiinţ ele naturii, care se referă la mărfurile
textile
 caracteristici de frecvenţă la înregistrare şi redare care este influenţată de o
serie de factori cumsînt : viteza de antrenare a benzii, calitatea materialelor
magnetice, a circuitelor de corecţie:raportul semnal zgomot depinde de
calitatea benzii şi nivelude premagnetizare, specific tipuluide
bandă;atenuarea de ştergere — se referă la calitatea ştergerii semnalelor
înregistrate şi se exprimă în dB(raportul între valoarea semnalului nominal
şi cel rezidual rămas pe bandă după ştergere.Această caracteristică depinde
de calitatea capului de ştergere şi de valoarea curentului de înaltăfrecventă
realizat de oscilator la ştergere.Alte caracteristici se referă la distorsiunile
neliniare la ieşire (%), diofonia între canale (dB), puterea (V/A) şi impedanţa
 de ieşire (Q), tensiunea nominală de intrare (sensibilitatea) pentru diferite
surse (microfon, magnetofon, pickup etc.), eficacitatea reglajului de ton.
Pe de altă parte, în condiţiile orientării tot mai pregnante de organizare a
comerţului după tipul nevoil cărora le sunt destinate produsele, există preocupări
de elaborare a unor sisteme de clasificare bazate pecriteriul destinaţiei.

După destinaţi aparate pentru prepararea şi păstrarea alimentelor (plite, maşini

de gătit, frigidere);aparate pentru spălarea şi întreţinerea îmbrăcămintei (maşina
de spălat, fier de călcat);aparate pentru igienă şi confort în locuinţă (aspiratoare
de praf, ventilatoare) ;aparate pentru igiena corporală, terapie şi cosmetică
(uscător de păr, aparat de masat etc.).

Un asemenea sistem permite studierea completă a dimensiunilor sortimentului

comercial, în corelaţie cunevoile consumatorilor, asigurându-se premisele
optimizării acestei corelaţii.Se poate realiza o mai bună cunoaştere a
caracteristicilor în utilizare a produselor obţinute înramuri industriale diferite,
având o destinaţie determinată.

Mărfuri pentru copii

Mărfuri pentru dame

Mărfuri pentru pescari şi vânători

Mărfuri pentru turism

Se consideră, totuşi, că, pentru individualizarea produselor şi delimitarea

categoriilor de mărfuri încadrul microcomplexelor de utilizare, nu se poate face
abstracţie de criteriile clasice materiale şi tehnologice -care permit
individualizarea produselor de natură diferită, cu un anumit grad de prelucrare,

având caracteristici de calitate specifice, cu posibilităţi distincte de satisfacere a

nevoilor cărora le sunt destinate.

În opinia specialiştilor, elaborarea unei clasificări eficiente a mărfurilor nu este

posibilă decât prin utilizarea unui sistem de criterii intercorelate, perfecţionate
continuu, pentru a se pune de acord cu progresele înregistrate în domeniul
materiilor prime şi tehnologiilor, cu modernizarea continuă aactivităţii comerciale.
Pentru delimitarea categoriilor corespunzătoare nivelelor superioare de agregare
ale unei clasificări:ierarhice pot fi utilizate:criteriile generale (destinaţia, natura
materiei prime, procesul tehnologic, principiul defuncţionare, tipodimensiunile,
conservabilitatea etc.),nivelele inferioare trebuie delimitate pe baza proprietăţilor
specifice diferitelor categorii de mărfuri.

În acest sens, articolul reprezintă noţiunea de bază a sistematicii mărfurilor,

individualitatea de bază a sortimentului de mărfuri.

2. CRITERII DE CLASIFICARE A MĂRFURILOR

Produsele pot fi clasificate dupa criterii care vizeaza aspectul material şi

tehnologic al produselor, anumite criterii generale:-

dupa tipul materialelor din care provin sunt: naturale şi sintetice

-dupa stadiul de prelucrare şi folosire sunt: materii prime, produse semifabricate

şi produse finite- dupa destinatie sunt: îmbracaminte, materiale sportive, de uz
casnic, etc.Produsele se pot clasifica şi dupa criterii specifice :a) Dupa complexele
de utilizare în functie de categoriile de nevoi pe care le satisfac. Principalele
tipuride nevoie sunt:de hrana,de apă rare împotriva factorilor de mediu,de
cunoastere,estetice,de recreere,de asigurare a sănătăţii

b) Dupa modelul propus de ştiinţele naturii (dupa G. Grundke) prezentat în

urmatoarea figura:

3. NIVELE DEDETALIERE AMĂRFURILOR Nivelele deordonare aleproduselor se

face, în principal, pe baza unor criteria materiale şi tehnologice

Articolul -reprezintă noţiunea de bază a sistematizării mărfurilor, este o

unitate specifică. Articolele se deosebesc între ele prin mai multe
proprietăţi(de exemplu srofa de palton);Sortimentul - este o subdiviziune a
articolului. Sortimentele se deosebesc între ele printr-o singură
proprietate(dimensiune, model, culoare). Sortimentul poate fi industrial sau
comercial.Sortimentul industrial cuprinde ansamblul produselor ce sunt ob
ţinute de o anumită ramură industrială,de diferiţi agenţi economici.
Sortimentul comercial se formează în unitătile comerciale pe baza sortimentului
industrial. La stabilireasortimentului comercial trebuie să se ia în considerare o
serie de factori ca: zona geografică, sezon, particularităţi naţionale etc.

Standardizarea este o activitate de interes general care, prin aplicatiile ei, are un impact important
asupra economiei si societatii.

Standarul este   un document, stabilit prin consens si aprobat de un organism recunoscut, care
furnizeaza, pentru utilizari comune si repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activitati
sau rezultatele lor, in scopul obtinerii unui grad optim de ordine intr-un context dat.

 Standardul nu este obligatoriu, deoarece are la baza un acord liber consimtit al partilor
interesate (producatori, distribuitori, consumatori si administratia publica). Standardul este creat de
toti cei care il doresc si este aplicat de toti cei care vor. Aplicarea standardelor devine obligatorie prin
efectul unei legi cu caracter general sau printr-o referinta exclusiva dintr-o reglementare.

 Standardul este elaborat de un organism recunoscut care poate fi national, regional sau

international.

 Standardul este destinat unei aplicari comune si repetate, aceasta conferindu-i o mare

eficacitate.

 Standardul, prin continutul sau, este un instrument care asigura un grad optim de ordine in
mediul de afaceri, acesta incurajand creatia si cresterea economica, in avantajul comunitatii in
ansamblul sau.

Avantajelor standardizarii se refera in principal la urmatoarele:

 simplificarea diversitatii tot mai mari a produselor si procedurilor din viata

oamenilor, deoarece standardizarea contribuie la eliminarea elementelor care complica, ingreuneaza si
scumpesc productia si utilizarea produselor, acestea fiind caracterizate prin proprietati esentiale;

 compatibilitate si interschimbabilitate, ceea ce inseamna ca standardizarea permite

obtinerea unor game tipodimensionale  de piese si produse compatibile sub aspectul
dimensiunilor, formelor si proprietatilor care permit interschimbabilitatea dimensionala si
functionala;
 securitate, sanatate, protectia vietii si a mediului, deoarece in standarde sunt
inscrise prescriptiile privind functionarea in conditii de siguranta a masinilor, utilajelor,
constructiilor si instalatiilor, precum si  prescriptiile care limiteaza sau inlatura nocivitatea
unor produse sau procese asupra mediului inconjurator;
 asigurarea protectiei  consumatorilor, deoarece  produsele care poarta marca de
conformitate cu standardele prezinta o garantie ca ele raspund necesitatilor
consumatorilor, iar prin nivelul caracteristicilor inscrise in standarde, este garantata
calitatea produselor, iar prin prescrierea conditiilor de ambalare, transport, pastrare si
depozitare se asigura si mentinerea calitatii pe intreg circuitul tehnico-economic de la
producator la consumator;
  facilitarea comunicarii dintre producatori si beneficiari, aceasta insemnand ca standardizarea
asigura un limbaj comun prin intermediul terminologiei, simbolizarilor si codificarilor unice in diferite
domenii acceptate pe plan international;
  eliminarea barierelor din calea comertului  este asigurata prin: trimiterile si referirile la
standarde, care se fac in contractele economice si folosirea standardelor internationale sau a celor
europene armonizate;
 reducerea gradului de incertitudine al pietei, ceea ce inseamna ca existenta unui set
corespunzator si stabil de standarde creeaza mai multa transparenta in situatiile concurentiale pe
piata si in felul acesta deciziile pentru investitii pe termen scurt sunt mai usor de luat;
 utilizarea eficienta a materialelor, energiei si resurselor umane, deoarece standardizarea are
la baza rezultatele conjugate ale stiintei, tehnicii si experientei, oferind cele mai bune solutii pentru:
valorificarea superioara a resurselor materiale si energetice, folosirea cu maximum de randament a
capacitatii de productie, reducerea consumurilor si costurilor de fabricatie, precum si cresterea
productivitatii muncii.

Din 14 pînă 26 octombrie 1946, în Londra a avut loc întrunirea de organizații naționale de norme din 25
de țări. Acolo s-a hotărît organizarea unei noi organizații, în care ISA (eng. International Federation of the
National Standardizing Associations) înființată în 1926 dar care și-a oprit activitatea în
anul 1942 și UNSCC (eng. United Nations Standards Coordinating Committee). Această nouă organizație
numindu-se ISO, și-a preluat activitatea în data de 23 februarie1947.

Organizația reprezintă peste 150 de țări, unde fiecare țară are un reprezentant. Limbile oficiale
sunt engleza și franceza.

Chiar dacă ISO se autodefinește ca organizație non guvernamentală, capacitatea sa de a elabora

standarde care pot deveni referinte de legi – prin acorduri și tratate – face ca această organizație să fie
mult mai puternică decât multe alte ONG-uri. Participanții au în compunere un organism de standardizare
pentru fiecare țară membră la care pot participa și principalele corporații.
ISO cooperează strâns cu Comisia Electrotehnică Internațională (IEC), care este responsabilă pentru
standardizarea echipamentelor electrice și electronice.

Standardele ISO sunt adoptate, traduse și difuzate în România de ASRO - Asociația de Standardizare

din România (fostul IRS) care participă prin specialiști în cadrul comitetelor tehnice internaționale ale ISO.

ISO este sigla pentru „International Organization for Standardization”. Deși acest cuvânt este un acronim,
el derivă și de la termenul grecesc „ισιος”, care înseamnă egal, izotonic, izomorf, izobare, izotop,
[necesită  citare]
  etc. Dacă ar fi fost doar un simplu acronim atunci ar fi fost: OIS în română, IOS în engleză, OIN
în franceză, fondatorii însă au ales ISO ca abreviere universală.

Standardele ISO sunt numerotate, și au un format de tipul: "ISO 99999:yyyy: Titlul", unde "99999" este
numărul standardului, "yyyy" este anul publicării, și "Titlul" descrie obiectul. De exemplu, familia de
standarde ISO 9000 este formată intr-o serie de standarde referitoare la sistemul de management al
calității, care urmăresc asigurarea satisfacției clienților si obtinerea de produse și servicii conforme.

Detalii[modificare]
nivelul celor mai bune realizări pe plan național și mondial;Standardizarea reprezintă o activitate
organizată, de limitare la un minimum rațional necesar a varietății produselor și mărcilor de materiale
necesare fabricării acestora, prin elaborarea de noi standarde și revizuirea lor. Prin standarde se
realizează următoarele: Se asigură în mod unitar și general ridicarea calității produselor la

Codex Alimentarius este de exemplu o colecție de standarde alimentare adoptate la nivel internațional,
care au ca scop declarat protecția sănătății consumatorilor și asigurarea practicilor corecte în comerțul
alimentar. Codex Alimentarius cuprinde standarde pentru toate alimentele, fie ele preparate,
semipreparate sau crude și pentru distribuția către consumator, prevederi în ceea ce privește igiena
alimentară, aditivi alimentari, reziduuri de pesticide, factori de contaminare, etichetare și prezentare,
metode de analiză și prelevare. În realitate, Codex Alimentarius intenționează să pună în afara legii orice
metodă alternativă în domeniul sănătății cum ar fi terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare și
a vitaminelor și tot ceea ce ar putea constitui mai mult sau mai puțin un potențial concurent pentru
industria chimiei farmaceutice.

Definiția unui standard[modificare]

Ghidul ISO/CEI 2: 1996 definește standardul ca fiind un document, stabilit prin consens și aprobat de
către un organism recunoscut, care asigură, pentru uz comun și repetat, reguli, linii directoare sau
caracteristici pentru activități sau rezultatelor lor, cu scopul de a se obține gradul optim de ordine într-un
anumit context.

Conținutul unui standard[modificare]

Standardele variază după caracter, subiect sau volum. Acestea includ mai multe discipline: începând cu
toate aspectele tehnice, economice și sociale ale activității umane și încheind cu toate disciplinele de
bază cum ar fi limbajul, matematica, fizica etc. • Sunt coerente și consecvente : standardele sunt
elaborate de către comitetele tehnice care sunt coordonate de către un organism specializat și asigură
depășirea barierelor dintre diferitele domenii de activitate și diferite politici comerciale; • Rezultă din
participare : standardele reflectă rezultatele activității desfășurate în comun ce implică toate părțile
competente și sunt validate prin consens pentru a reprezenta toate interesele relevante: producători,
utilizatori, laboratoare, autorități, consumatori etc. • Sunt procese active : standardele se bazează pe
experiența reală și conduc la rezultate materiale în practică (produse – atât bunurile, cât și serviciile,
metodele de încercare etc.); ele stabilesc un compromis între cele mai ridicate nivele de progres și
constrângerile economice ale timpului; • Sunt actualizate : standardele sunt revizuite periodic sau după
cum dictează circumstanțele pentru a le asigura actualitatea și, de aceea, evoluează împreună cu
progresul social și tehnologic; • Au statut de referințe în contracte comerciale și în instanță în cazul unei
dispute; • Au recunoaștere națională sau internațională : standardele sunt documente care sunt
recunoscute ca valabile la nivel național, regional sau internațional, după caz; • Sunt disponibile pentru
oricine : standardele pot fi consultate și achiziționate fără restricție. Ca regulă generală, standardele nu
sunt obligatorii, acestea având o aplicare voluntară. În anumite cazuri, implementarea poate fi obligatorie
(cum ar fi în domeniile legate de securitate, instalații electrice sau în contracte publice).

Rolul standardelor[modificare]
Un standard reprezintă un nivel de experiență și tehnologie care face ca prezența industriei în elaborarea
sa să fie indispensabilă. Acesta este un document de referință folosit, în special, în contextul contractelor
publice sau în cadrul comerțului internațional, pe care se bazează majoritatea contractelor comerciale.
Standardele sunt folosite de către industriași ca și referință indiscutabilă ce simplifică și clarifică relațiile
comerciale dintre partenerii economici. Standardele sunt documente care se folosesc din ce în ce mai
mult în jurisprudență. Pentru factorii economici, standardele sunt: • Un factor de raționalizare a
producției : standardul face posibilă stăpânirea caracteristicilor tehnice, pentru a satisface clientul, pentru
a valida metodele de fabricație, pentru creșterea productivității, dând un sentiment de securitate
operatorilor și instalatorilor; • Un factor de clarificare a tranzacțiilor : în fața unei oferte supraaglomerate
de produse sau servicii, care pot avea valori practice extrem de diferite, existența sistemelor de referință
facilitează o mai bună evaluare a ofertelor și reducerea incertitudinilor, ajută la definirea necesităților,
optimizează relațiile cu furnizorii, elimină necesitatea unor încercări suplimentare; • Un factor de inovare
și dezvoltare a produselor : participarea la activitatea de standardizare favorizează anticiparea și prin
aceasta asigură progresul simultan al produselor. Standardele au un rol favorabil în inovare datorită
transferului de cunoștințe; • Un factor de transfer al noilor tehnologii : standardizarea facilitează și
accelerează transferul de tehnologie în domeniile care sunt esențiale atât pentru companii, cât și pentru
persoane fizice (noi materiale, sisteme de informare, biotehnologie, produse electronice, fabricarea
integratelor pentru computere – CIM etc.) • Un factor pentru selectarea strategică a companiilor :
participarea la standardizare înseamnă introducerea soluțiilor adaptate la competența unei companii și
echiparea acelei companii pentru a putea concura într-un mediu economic competitiv. Asta înseamnă să
acționezi în spiritul standardizării, nu să suporți costurile.

Tipuri de standarde[modificare]
Se pot menționa patru tipuri mari de standarde: Standarde de prescripții fundamentale care se referă la
terminologie, metrologie, convenții, semne și simboluri etc. • Standarde pentru metode de încercare și
pentru analiză care măsoară caracteristicile; • Standarde care definesc caracteristicile unui produs
(standard de produs) sau a unei specificații pentru un serviciu (standarde pentru activități de servicii) și
pragurile de performanță ce trebuie atinse (utilizare adecvată, interfața și interschimbabilitatea, sănătate,
securitate, protecția mediului, contracte standard, documentația ce însoțește produsele sau serviciile
etc.); • Standarde de organizație care se referă la descrierea funcțiilor unei companii și la relațiile dintre
acestea, cât și la structurarea activităților (managementul și asigurarea calității, mentenanța, analizele de
valoare, logistica, managementul calității, managementul proiectelor sau al sistemelor, managementul
producției etc.)