Absida

Spaţiu de plan semicircular, uneori lobat şi mai rar poligonal sau rectangular, ieşit în rezalit faţă de zidul perimetral al unei biserici.
Uneori absida poate fi de formă semicirculară la interior şi poligonală la exterior. Absida altarului este plasată în axul bisericii, spre
est. În cazul bisericilor de plan triconc, pe lângă absida altarului mai există două abside. Acestea sunt adosate laturilor de nord şi de
sud ale naosului.
Ancadrament
Cadru de piatră sau de lemn delimitând golul unei uşi sau al unei ferestre, în care se fixează sistemul de închidere sau de siguranţă al
acestora. Partea dinspre exterior este adesea decorată prin cioplire, putând contribui la definirea stilistică a edificiului.
Arhivilta
1artea frontală a unei arcade, alcătuită dintr-o suită de unităţi constructive (bolţari de arc sau cărămizi) dispuse radial, formând o bandă
continuă. La bisericile ortodoxe arhivoltele sunt adesea decorate cu ornamente, sau dacă suprafeţele lor sunt suficient de late atunci pe
ele pot fi pictate medalioane cu sfinţi, înconjurate eventual de ornamente vegetale.
Arriccho
Termen care denumeşte stratul sau straturile interne ce compun tencuiala pentru frescă. Peste stratul de arriccio se aplică stratul
superior de intonaco. Cuvântul provine din limba italiană.
Baldachin
Lucrare de arhitectură sau de tâmplărie fină, bogat ornamentată, susţinută de colonete libere sau încastrată pe una dintre laturi în zid,
care serveşte drept acoperământ pentru un tron, un altar, un amvon sau o statuie.
Brau
Element al plasticii arhitectonice, care delimitează registrele de pe faţadele edificiilor. Poate fi realizat în piatră, cărămidă sau alt
material. Poate avea formă simplă sau profilată.
Cheie de bolta
Ultimul bolţar, marcând punctul cel mai înalt, "vârful" unui sistem de boltire, cu care aceasta se încheie.
Fresca
Tehnică de pictură murală, în care pigmenţii sunt amestecaţi cu apă şi aplicaţi pe o tencuială proaspătă de var, încă umedă. Tehnica se
bazează pe procesul chimic de transformare a hidroxidului de calciu în carbonat de calciu, în prezenţa bioxidului de carbon din
atmosferă. Astfel, la finalul acestui proces, pigmenţi care au fost umeziţi de apa de var (hidroxidul de calciu) sunt încorporaţi în
carbonatul de calciu, o materie dură cu rezistenţă mare la acţiunea apei sau a altor factori de degradare.
Giornata
Termenul provine din limba italiană şi denumeşte suprafaţa de tencuială pentru pictura „a fresco” aplicată într-o zi. Îmbinările între
giornate se fac pe verticală. Succesiunea giornatelor pe direcţie orizontală formează o pontată. În cadrul restaurării picturilor murale,
existenţa giornatelor este un element de determinare a tehnicii de execuţie ca fiind „a fresco”. Îmbinările între giornate pot fi
evidenţiate în lumină razantă
Graf
Porţiune de zidărie reprezentată de grosimea acesteia, corespunzătoare golului unei ferestre sau uşi.
In situ
Sintagmă latină, utilizată astăzi pentru a indica faptul că un obiect sau un obiectiv este conservat pe locul descoperirii sale, fiind
păstrată, măcar în parte, configuraţia spaţiului aşa cum se afla înainte de intervenţie.
Intonaco
Termen care provine din limba italiană şi desemnează stratul ultim al tencuielii de frescă, pe a cărui suprafaţă sclivisită (netezită cu
mistria) se execută pictura.
Intrados
Suprafaţa interioară a unui arc, a unei arcade, a unei semicalote sau a unei bolţi.
Medalion
Motiv decorativ folosit în arhitectură, înscris într-un catuş oval sau eliptic.

2. În pictura murală bisericească apare în frize sau succesiuni verticale, delimitând în cadrul unor figuri geometrice circulare,
imaginile unor personaje (sfinţi), a unor scene sau simboluri.
Mortar
Conglomerat artificial cu compoziţie diferită, de nisip de diferite dimensiuni, pietriş mărunţit, uneori cioburi mici de cărămidă, granule
de cărbune, legate între ale cu ajutorul unui liant (var, ciment, amestecate cu apă). Mortarul este necesar pentru legarea şi stabilizarea
pieselor care alcătuiesc materialul de construcţie al unui edificiu.
Naos
În bisericile ortodoxe, încăpere centrală destinată cultului, unitară din punct de vedere liturgic cu altarul, dar separată de acesta prin
intermediul iconostasului. De plan pătrat sau dreptunghiular, naosul este lărgit prin abside laterale în cazul bisericilor de tip triconc.
Nisa
Spaţiu de dimensiuni mici sau relativ reduse în raport cu cel al unei încăperi sau cu suprafaţa unui zid, rezervat în grosimea unui
perete, cu rol funcţional sau decorativ, prin crearea unui ritm special pe faţade. În general nişa este plasată la o anumită înălţime
deasupra solului.
Pandantiv
Porţiune de zid în forma unui triunghi sferic, care, împreună cu arcele laterale face parte din sistemul de sprijin al tamburului sau
calotei.
Parament
Fiecare dintre cele două feţe finisate ale unui zid, al căror aspect este dat fie direct de materialul constructiv (piatră, cărămidă), fie de
un placaj special menit să înnobileze edificiul.
Pisanie
Fiecare dintre cele două feţe finisate ale unui zid, al căror aspect este dat fie direct de materialul constructiv (piatră, cărămidă), fie de
un placaj special menit să înnobileze edificiul.
Proscomidiar
Denumire dată unei nişe, sau unei încăperi anexe, situată în partea de nord a altarului bisericilor ortodoxe, în care se oficiază o slujbă
specială numită Proscomidie, care are loc înainte de începerea Liturghiei.
Pontata
Termen provine din limba italiană şi denumeşte suprafaţa de tencuială pentru pictura în tehnica „a fresco”, corespunzătoare unui nivel
de schelă.

Transformarea tipului bazilical în tip bizantin

Caracteristici generale ale stilului arhitectonic bizantin

 În arhitectură stilul bizantin ia naştere din modificarea tipului bazilical prin influenţele de origine orientală, venite din Persia,
Mesopotamia şi Armenia, pe calea Siriei şi Asiei Mici. El derivă din bazilica orientală cu cupolă şi mai ales din construcţiile
de plan central (poligonal, octogonal, rotund, cruciform etc.), mult răspândit în Orient.
 Linia dreaptă – exclusiv întrebuinţată în tipul bazilical, atât orizontal (plan), cât şi vertical (elevaţia zidurilor) – şi unghiurile
(drepte, ascuţite sau obtuze) rezultate din întâlnirea sau încrucişarea drepte încep să fie treptat înlocuite sau combinate în chip
armonios cu linia ovală (curbă) sau arcul, folosit de preferinţă în arta constructivă la orientali, sub diverse forme: cerc,
semicerc perfect sau turtit (potcoavă), segmente de cerc, unghiuri rezultate din întâlnirea sau întretăierea arcelor etc.

 Linia curbă şi zidurile rotunde , care nu apăreau la tipul bazilical decât la absida altarului şi la arcurile ce legau capetele
coloanelor interioare, sunt întrebuinţate, sub influenţa Orientului într-o măsură din ce în ce mai mare, sub diverse forme:
pereţii verticali drepţi sunt alternaţi cu pereţii rotunjiţi (abside) sau cilindrici nu numai la altar, ci şi la zidurile laterale lungi,
iar sistemul de acoperire al bazilicilor, bazat pe linia dreaptă (plafon sau tavan plan şi acoperişul în şarpantă), e înlocuit cu unul
nou, bazat pe folosirea liniei ovale: acoperişul rotund sau boltit, fie sub forma bolţilor cilindrice “în leagăn” – longitudinale sau
transversale – sprijinite de dublouri sau arcuri dublouri, fie sub forma unor portiuni de sferă (semicalote) care acoperă
absidele, fie sub forma cupolei (boltă mai mult sau mai puţin hemisferică, numită şi calotă).
 Linia curbă şi zidurile rotunde , care nu apăreau la tipul bazilical decât la absida altarului şi la arcurile ce legau capetele
coloanelor interioare, sunt întrebuinţate, sub influenţa Orientului într-o măsură din ce în ce mai mare, sub diverse forme:
pereţii verticali drepţi sunt alternaţi cu pereţii rotunjiţi (abside) sau cilindrici nu numai la altar, ci şi la zidurile laterale lungi,
iar sistemul de acoperire al bazilicilor, bazat pe linia dreaptă (plafon sau tavan plan şi acoperişul în şarpantă), e înlocuit cu unul
nou, bazat pe folosirea liniei ovale: acoperişul rotund sau boltit, fie sub forma bolţilor cilindrice “în leagăn” – longitudinale sau
transversale – sprijinite de dublouri sau arcuri dublouri, fie sub forma unor portiuni de sferă (semicalote) care acoperă
absidele, fie sub forma cupolei (boltă mai mult sau mai puţin hemisferică, numită şi calotă).
 Cupola (calota) acoperă centrul edificiului (naosul); la început este de mari dimensiuni şi se leagă direct de zidurile (coloanele
de sprijin) verticale, fie prin mijlocirea pandativilor (cele patru triunghiuri sferice dintre arcurile de susţinere), ca în Asia Mică,
fie cu ajutorul trompelor de unghi (“trompe de colţ”, segmente de zidărie, care umplu unghiurile sau colţurile, făcând trecerea
treptată de la pătratul de susţinere, la un octogon şi apoi la cercul bazei cupolei), ca în Persia şi Mesopotomia, mai târziu ea îşi
va micşora treptat dimensiunile şi se va înălţa din ce în ce mai sus, deasupra acoperişului bisericii, cu ajutorul tamburului
(cilindric sau poligonal, mai scund sau mai înalt), străpuns de ferestre, care se interpune între ea şi baza de susţinere, luând
forma şi denumirea de turlă (turn).
 La început, cupola centrală se sprijină pe patru pilaştri puternici, aşezaţi în careu în mijlocul naosului (navei centrale) şi uniţi
între ei prin arcuri mari.
 În bizantinul evoluat, pilaştrii de susţinere sunt împinşi din ce în ce mai mult spre zidurile laterale, până la dispariţie, pentru a
lăsa mai mult spaţiu liber în mijlocul bisericii, necesar pentru desfăşurarea ceremoniilor liturgice (vohoade, procesiuni etc.).
 Soluţia orientală a acoperişului rotund (boltit) şi îndeosebi cupola (calota), care imită cerul boltit de deasupra, vor avea o
importanţă fundamentală în evoluţia ulterioară a arhitecturii creştine, devenind cu timpul universal adoptată în toate stilurile
de artă. Ea modifică esenţial planul şi aspectul general al bisericilor.
 La bisericile de tip bazilical, direcţia orizontală a planului alungit facea ca elementul principal al construcţiei să fie absida
terminală – spre care converg toate liniile şi se îndreaptă privirile credincioşilor, în timp ce la bisericile de tip bizantin,
elementul principal al construcţiei şi punctul de atracţie a atenţiei se mută la centrul edificiului unde se înalţă cupola principală,
deasupra punctului de întretăiere a navei longitudinale centrale cu nava transversală, din a căror încrucişare rezultă o cruce
greacă (cu braţe egale) sau latină (cu braţul dinspre vest mai lung).
 Planul dreptunghiular alungit evoluează în plan central, cruciform, care devine predominant şi caracteristic în arhitectura
bizantină. Biserica-corabie a tipului bazilical devine biserica-cruce a noului stil de artă.
 Când lugimea navei transversale e egală cu lărgimea bisericii, planul de cruce rămâne înscris în pătratul sau dreptunghiul
format de zidurile laterale drepte (Sf. Sofia din Constantinopol), fiind vizibil numai în interior sau la acoperişul bisericii.
 Când braţul transversal al crucii depăşeşte zidurile laterale, ieşind în afara lor, planul cruciform devine aparent, adică vizibil şi
la exteriorul edificiului (Sf. Marcu din Veneţia).
  Atunci când vârfurile braţului transversal nu se termină cu ziduri drepte, ci se rontujesc prin ziduri semicirculare (abside),
atunci aceste două abside laterale (ale naosului), împreună cu cea principală a altarului (care formează braţul de est a crucii),
dau naştere planului triconc, triabsidal (cu trei abside), trilobat sau treflat (pentru că seamănă cu o treflă), care e o variantă a
planului cruciform din sec. VI, Biserica Naşterii Domnului din Betleem, modificată sub Justinian, devine cea mai folosită în
stilul bizantin.
 Modificarea planului si a formei exterioarea bisericii paleocreştine atrage modificări în construcţia şi dispoziţia ei interioară.
Pentru a da mai multă lărgime spaţiului interior şi acces vizual spre altar, se micşorează treptat şi apoi se înlătură complet
şirurile de coloane din naos, care , atunci când sunt păstrate, sunt împinse către pereţii laterali lărgindu-se nava centrală a
naosului.
 Se revine la biserica cu navă unică, aşa cum ar fi fost cele mai vechi biserici creştine, anterioare tipului bazilical, şi cum se
întâlnesc în toată epoca paleocreştină în regiunile periferice ale imperiului (Mesopotamia, Armenia, Siria, Asia-Mică, Sciţia
Minor, Africa de Nord).
 Împărţirea interiorului în sens longitudinal prin nave este înlocuită cu împărţirea bisericii în sens transversal, prin delimitarea
mai precisă a celor trei părţi principale ale bisericii (altarul, naosul şi pronaosul), cu ajutorul peretelui de icoane (iconostasul
sau tâmpla), care desparte vizibil altarul de naos, şi al peretelui de zid (străpuns de o uşă sau mai multe), care desparte naosul
de pronaos.
 Aceasta duce treptat la restrângerea numărului de coloane interioare, înlocuite uneori cu pilaştri masivi căpătând o funcţie
arhitectonică, devenind elemente necesare ale construcţiei, fie ca picioare ale arcurilor pe care se sprijnă şi se transmite
greutatea bolţilor acoperişului, fie ca puncte de reazem sau mijloace de consolidare a zidurilor laterale.
 Aşa se realizează, treptat, transformarea tipului bazilical răsăritean în cel bizantin al bisericii. Până în sec.VI, noul stil
arhitectonic este constituit în liniile lui mari, având caracteristici esenţiale, dintre care unele (ca bolta şi cupola) au fost
anticipate încă din secolele IV-V, la unele monumente ale tipului bazilical oriental din Armenia şi din Asia Mică.

Caracteristicile generale ale bisericilor de stil bizantin

a) Materialul de construcţie preferat e cărămida (singură sau alternată cu piatră).
b) Extinderea absidelor (zidurile verticale semicirculare) la pereţii laterali ai bisericii şi utilizarea acoperişului rotund, sub diverse
forme (bolţi semicilindrice, cupole hemisferice sau calote, semicalote etc.
c) Prezenţa cupolei centrale ridicate deasupra naosului, singură sau împreună cu cupole secundare pe pronaos, având forme de
simple calote secunde (biserici mai vechi), ori supraînălţate prin turle (tambur), legate de corpul principal al edificiului prin
sistemul pandativilor (bisericile de mai târziu) sau prin acela al trompelor de unghi (mai rar).
d) Menţinerea sistemului bazilical al arcurilor sprijinite pe coloane, cu rol decorativ.
 e) Predominarea planului cruciform (înscris sau aparent) şi a celui treflat, planul în cruce greacă sau bizantină (cu braţe egale)
caracteristic primei faze a artei bizantine.
f) Împărţirea în sens transversal a interiorului, în trei părţi principale ale bisericii (altar, naos şi pronaos).
g) Contrastul izbitor dintre aspectul exterior, simplu , sobru şi interiorul bogat decorat şi somptuos, asupra caruia se îndreaptă
atenţia meşterilor constructori şi decoratori.
h) Ornamentaţia (interioară) realizată prin pictură, foarte puţin prin sculptură (absenţa totală a statuilor, decorul sculptural redus
numai la capitelurile coloanelor şi la chenarele uşilor şi ferestrelor, iar mai târziu şi la ornamentarea parţială şi sobră a
faţadelor).
Concluzii
Aceste caracteristici ale stilului se vor păstra la bisericile bizantine din toate timpurile şi epocile, deşi proporţia în care ele sunt
utilizate şi felul în care vor fi îmbinate vor evolua în cursul timpului, după regiuni, după gustul estetic şi posibilităţile materiale ale
ctitorilor şi ale artiştilor, după influenţele pe care ei le-au suferit şi după evoluţia generală a vieţii spirituale răsăritene, dând naştere la
tipuri regionale ale stilului bizantin.

Stiluri arhitectonice ale bisericilor din Apus

Stiluri arhitectonice ale bisericilor creştine din Apus
1. Stilul bazilical;
2. Stilul romanic;
3. Stilul gotic;
4. Stilul Renaşterii.
La acestea se adaugă trei stiluri secundare, care sunt forme evoluate din stilul Renaşterii.
5. Stilul baroc;
6. Stilul rococo;
7. Stilul neoclasic (academic).
Stilul basilical
 În Apus, stilul bazilical predomină până în epoca lui Carol cel Mare (sec. VIII-IX), cu excepţia unor regiuni, ca Italia, în care a
pătruns şi stilul bizantin, sau ca Spania şi sudul Franţei, unde au pătruns mai de timpuriu influenţe arabe.
 În stilul bazilical se construit, de exemplu, în această epocă biserici celebre din Roma, ca: Sf. Praxeda (sec. IX), Sf. Clement
(reconstruită în sec. XI), Sf. Maria din Transtever (reconstruită în sec. XII) ş.a.
 Elementele fundamentale ale stilului bazilical persistă, sub diverse forme, şi în stilurile ulterioare de artă din Apus, până azi,
combinate cu elemente noi.
Stilul Romanic
 Stilul romanic este cel dintâi stil de artă propriu Apusului medieval.
 El ia naştere în epoca lui Carol cel Mare (sec. VIII-IX), când se realizează în Apus o primă simbioză a vechii arte romane a
băştinaşilor romanizaţi (galo-romani) cu cultura naţională a popoarelor germanice stabilite în Apus (goţi, franci, normanzi,
anglo-saxoni, germani etc.) şi cu influenţe de origine orientală, aduse în Apus pe de o parte de maurii din Spania, iar pe de altă
parte de călugări, comercianţi pelerini iar mai apoi (de la 1096 înainte) de cruciaţii care pun în contact cultura apuseană cu cea
bizantină şi arabă.
 Arta romanică constituie prima manifestare importantă a geniului artistic francez în artă. Leagănul stilului romanic este Franţa
şi nordul Italiei, unde reminiscenţele vechii arte galo-romane, amestecate cu influenţe noi, asiatice, dau naştere celor dintâi
biserici cu cupole cu pandantivi (considerate de unii ca influenţe bizantine).
 Stilul acestora se răspândeşte în toate ţările catolice (Anglia, ţările germanice, ţările scandinave, Polonia, Ungaria, mai puţin în
Italia şi Spania), devenind arta oficială a catolicismului din secolele X-XIII, aşa cum devenise mai mult cea bizantină peste
creştinismul răsăritean.
 Mult mai puţin unitară în evoluţia şi aspectele ei generale dacât cea bazilicală şi cea bizantină, arta romanică a făcut mai mult
loc influenţelor şi tradiţiilor locale, dând naţtere la şcoli, tipuri sau substiluri regionale, dintre care, cele mai importante sunt
cele din: Lombardia (nordul Italiei), Provence (sud-estul Franţei), Burgundia (estul Franţei) şi regiunea Rinului (estul Franţei şi
vestul Germaniei).
 Perioada de formare a stilului o constituie secolele VIII-X (faza timpurie şi cea preromanică) apogeul îl atinge în secolele XI-
XII (perioada matură sau romanicul dezvoltat), iar în sec. XIII începe să fie înlocuit (mai întâi în Franţa) de stilul gotic (faza
romanicului târziu sau de tranziţtie spre gotic).
 Arta romanică este o artă exclusiv religioasă, creată de călugări şi oameni ai Bisericii. Bisericile de stil romanic, în majoritate
biserici mânăstireşti ale diferitelor ordine călugăreşti şi catedrale de oraşe, sunt expresia cea mai adecvată, în artă, a
religiozităţii medievale, a epocii în care biserica (sub forma ei romană sau catolică) exercită o influenţă necontestată asupra
gândirii, filozofiei, artei şi culturii noilor popoare apusene în formare, născute din amestecul naţiunilor migratoare cu localnicii
creştini ai Imperiului Roman.
 Fiind menite să cuprindă mulţimi imense de credincioşi bisericile de stil romanic se disting, în general, prin dimensiunile lor
mari, prin masivitatea construcţiei, prin aspectul sobru şi uneori greoi al exteriorului, prin obscuritatea interiorului puţin
luminos şi prin decoraţie fantastică. Unele din ele sunt înzestrate cu mijloace de apărare (creneluri, uşi şi ferestre strâmte,
ziduri neobişnuit de groase), luând aspect de cetăţi sau fortăreţe (ca la bisericile-cetăţi ale saşilor din Transilvania).
 Interiorul, precedat uneoride un nartex de mari proporţii, e împărţit (ca şi la bazilici) în mai multe nave, delimitate între ele prin
stâlpi (pilaştrii) puternici (mai rar prin coloane), cu capiteluri sculptate şi legaţi între ei prin arcuri în plin cintru (mai târziu şi
prin arcuri frânte); navele laterale se prelungesc, de regulă, în jurul absidei altarului, formând aşa-numitele deambulatorii
(coridoare interioare, semicirculare, în jurul altarului, flancate din loc în loc de absidiole sau capele razante, unde se păstrează
moaşte sau religve sfinte); deasupra navelor laterale, uneori sunt galerii (tribune) la etaj.
  Acoperişul primelor biserici romanice e în şarpantă, adică cu scheletul de lemn sau metal (cu sau fără tavan), ca la bazilici;
mai târziu e înlocuit întâi la navele laterale cu acoperişul boltit, de piatră sau cărămidă, sub diverse forme: cupole, bolţi
cilindrice sprijinite pe arcuri dublouri, bolţi în cruce ş.a.
 Caracteristic tuturor bisericilor apusene de orice stil este chorul, adică o travee (despărţitură) deosebită a interiorului, sub
forma de navă transversală între absida altarului şi transept. În general, el este mai înalt faţă de restul bisericii. La bisericile mai
mari există şi al doilea chor în capătul apusean al bisericii.
 Sculptura decorativă e întrebuinţată mai mult decât în stilurile bazilical şi bizantin, ca auxiliar important al arhitecturii (la
împodobirea capitelurilor de pilaştrii şi coloane, a faţadelor şi a portalurilor, a cadrelor de uşi şi ferestre, la cornişe etc.). Într-o
mare măsură se cultivă în romanic şi sculptura figurativă (reprezentări de figuri animaliere, fantastice şi omeneşti sau groteşti).
 Arcul rotund (roman, în semicerc perfect) este utilizat în largă măsură atât ca element arhitectonic, cât şi ca element decorativ;
de aceea, stilul romanic e numit şi stilul arcului rotund.
 Ferestrele sunt la început puţine şi mici, apoi mai multe şi mai mari, terminate totdeauna în arc rotund (simplu sau divizat
bifor, trifor etc.) şi cu ornamentaţie bogată (apar primele vitralii în sec. XII).
Monumente reprezentative
 Dintre bisericile romanice din epoca lui Carol cel Mare cele mai multe au fost distruse de invazia normanzilor din secolele IX
şi X, căzând pradă focului deoarece aveau plafonul şi acoperişul de lemn. Ni se păstrează azi (remaniate sau restaurate) numai
câteva din Franţa, ca de exemplu Capela Palatină (biserica palatului lui Carol cel Mare) din Aachen (azi catedrala din Aix-la-
Chapelle), construită la 805, în formă de octogon acoperit de o cupolă sprijinită pe opt pilaştrii dispuşi în cerc.
 Din faza romanicului dezvoltat (secolele XI-XIII) se păstrează mai multe biserici (unele în forma originală, altele restaurate) în
Franţa, Anglia, Germania, Austria, Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Spania, Italia ş.a.
 Stilul romanic a fost dus de cruciaţi şi în Răsărit. Unei astfel de influenţe se datoreşte, de exemplu, actuala Biserică a Sfântului
Mormânt din Ierusalim, reclădită de cruciaţi în secolul XII.
Capela Palatina
 În anul 796 Carol cel Mare a decis să construiască Capela Palatină, ce avea să fie extinsă mai târziu într-o măreață catedrală. În
anul 881 capela a fost deteriorată în urma unei invazii a vikingilor, dar în anul 983 a fost restaurată și mărită. În final, în
secolul al XIV-lea, i-au fost adăugate elementele gotice, iar în anul 1881 catedrala a fost din nou modificată, ajungând la forma
ei actuală. În anul 1968 catedrala din Aachen a intrat în patrimoniul mondial UNESCO .
Biserica Sf. Mormant
Prin porunca lui Constantin a început în anul 326 zidirea primei biserici în acest loc.
Biserica a trecut printr-o reconstrucție generală în timpul stăpânirii cruciaților în secolul al XII-lea. Cruciatii au identificat în acel loc
trei locuri sfinte - Golgota, Mormântul și Capela cunoscută ca „a Descoperirii Crucii”. Ele au fost incluse într-un singur complex
arhitectonic, sub acelaș acoperiș. Noua biserică a fost inaugurată la 1149, și mai apoi a fost renovată repetat de-a lungul timpului până
azi..
  Biserici de stil romanic târziu s-au construit şi la noi, mai ales în Transilvania, de către ungurii şi saşii catolici (de exemplu:
Catedrala romano-catolică din Alba Iulia, biserica Sfântul Mihail din Cisnădioara, bisertica din Cisnădie, Noul-Săsesc ş.a.).
 În stilul romanic s-au zidit nu numai biserici, ci şi baptisterii şi capele rurale funerare.

STILUL GOTIC
 Stilul gotic se naşte din arta romanică, în a doua jumătate a sec. XII, sub influenţa cruciadelor, a scolasticii şi a misticismului
religios, predominant în Apusul Evului Mediu.
 Stilul gotic se dezvoltă în perioada în care, în statele din Apus, creşte puterea centrală a regalităţii, se ridică prestigiul clerului
şi sporeşte importanţa populaţiei din oraşe şi sate.
 Patria stilului este Franţa (mai ales regiunile din nord, unde existau mai dinainte biserici romanice foarte înalte, cu turnuri
ascuţite). De aici stilul gotic s-a răspândit în restul Europei.
 Arta gotică datoreşte mult contribuţiei masive a societăţii laice, fiind creată şi reprezentată de meşteri laici, cu susţinerea
materială şi morală a mulţimilor de credincioşi, dar inspirată şi patronată tot de către clerul Bisericii (episcopi) şi ajutată uneori
de suverani.
 Pe când în perioada romanică construcţiile cele mai importante erau abaţiile (bisericile marilor mănăstiri de ordine călugăreşti),
gloria stilului gotic sunt catedralele (bisericile din târguri şi oraşe unde se află un tron episcopal).
 Arhitecţii, meşterii constructori şi lucrătorii (zidarii, pietrarii, sculptorii, pictorii etc.) au început în secolul XIII să se
organizeze în adevărate corporaţii ambulante, răspândite mai ales în Germania şi Anglia.

În comparaţie cu stilul romanic, stilul gotic se distinge prin următoarele caracteristici generale:
a) Planul predominant este de cruce latină (romană) iar edificiile sunt de dimensiuni mari.
b) Zidurile masive din stilul romanic sunt înlocuite cu ziduri mai subţiri şi înalte, sprijinite la exterior de contraforţi în formă de
arcuri butante. Aceşti contraforţi sunt adesea împodobiţi cu sculpturi, iar la marile catedrale, între ei se construiesc capele
laterale.
c) Interiorul e împărţit (ca şi la bazilici) în mai multe nave luongitudinale (trei sau cinci) delimitate prin şiruri de coloane subţiri,
suple şi elegante (care înlocuiesc coloanele); deobicei, navele laterale sunt mai joase decât cea centrală şi au galerii (balcoane)
la etaj.
d) Faţadele sunt impunătoare, fiind împărţite de regulă în trei zone (registre) orizontale şi trei verticale (care arată împărţirea
interiorului în nave), împodobite cu rozete uriaşe de piatră, sculptate àjour. În mijlocul zonei orizontale de jos sunt portaluri
impunătoare, decorate cu sculpturi artistice şi încununate de frontoane înalte şi ascuţite, cu turnuleţe piramidale în unghiuri.
Deasupra faţadei principale (de apus) se ridică unul sau două turnuri laterale, foarte înalte, piramidale, în mai multe etaje, de
plan octogonal, hexagonal sau pătrat, dintre care unul serveşte de clopotniţă. Afară de intrarea de la faţada principală sunt şi
intrări laterale, de o parte şi alta a transeptului.
e) Elementul nou şi specific stilului gotic e arcul frânt sau ascuţit (unghiul format de întretăierea a două segmente de cerc), dar
mai ales ogiva şi bolta ogivală (bolta sprijinită pe două arcuri diagonale de susţinere, care se încrucişea în punctul de cheie a
bolţii). Caracteristica ogivelor este că ele se construiesc din piatră şi sunt totdeauna în relief. Cupola sau bolta simplă, unitară şi
joasă, din stilul romanic, este în gotic foarte înaltă (la unele catedrale atinge 56 m), datorită ogivelor (arcurilor diagonale
încrucişate), care o susţin şi o împart în patru (sau mai multe) compartimente triunghiulare, sprijinite şi ele pe nervuri, care
ajută înălţarea bolţilor cât mai sus; bolţile se termină, de regulă, prin vârfuri ascuţite în formă de săgeată.
f) Se menţin deambulatoriile, iar absidele altarului sunt mai mult poligonale decât semicirculare.
g) Ferestrele sunt foarte numeroase, largi şi înalte, terminate în formă de rozetă sau de flacără şi împărţite longitudinal prin
colonete, având vitralii (goticul a cultivat cel mai mult arta vitraliilor. Catedrala din Chartres – Franţa, are 125 ferestre înalte,
9 rozete mari şi 97 rozete mijlocii şi mici).
h) În ornamentaţia interioară pictura e întrebuinţată mai puţin; predomină (mai ales la exterior) sculptura monumentală
(statuară), formată din statui gigantice reprezentând figuri umane de proporţii uneori uriaşe ori (mai rar) figuri apocaliptice şi
groteşti, instalate în firide scobite pe toate faţadele zidurilor sau lipite coloanelor de susţinere. Sculptura ornamentală devine
naturalistă, copiind cât mai fidel modele vegetale din natura mediului local respectiv.
i) Bogăţia şi luxul din interior sunt sporite de mobilierul somptuos (bănci şi scaune, confesorii, amvoane din lemn rar),
pardoseala de marmură, vase sacre şi odăjdii ornate cu pietre scumpe (unele biserici posedă colecţii bogate de covoare
orientale din sec. XV-XIX, care constituie tezaure artistice de o valoare foarte mare, cum sunt cele din Biserica Neagră din
Braşov).
Cele trei caracteristici principale (specifice) ale bisericilor în stil gotic:
a) Bolta de structură ogivală şi arcul butant.
b) Reducerea întregului edificiu la elementele strict necesare echilibrului, adică învingerii greutăţii zidurilor şi a bolţilor, ceea ce
permite dezvoltarea la maximum a liniei verticale, a formelor îndrăzneţe care tind în sus, exprimând avântul spre înălţime al
sufletului omenesc şi dând elansare sau direcţie verticală întregului edificiu.
c) Aspectul elegant al exteriorului, pentru împodobirea căruia se întrebuinţează o artă excesiv de migăloasă.
d) Apogeul stilului gotic e atins în sec. XIV, când el găseşte formulele definitive, realizate în marile catedrale din Amiens, Saint-
Ouen ş.a. În acelaşi secol stilul gotic evoluează spre forme exagerat de bogate şi luxoase, dând naştere aşa-numitului stil
flamboyant (sec. XV), în care accentul e pus nu pe arhitectură, ci pe decoraţie, care devine excesivă, reducând toate liniile la
sinuozităţile formei de flacără (flamme, de unde flamboyant).
e) Stilul gotic decade în sec. XVI, când este concurat din ce în ce mai mult de arta nouă a Renaşterii.
Monumente reprezentative
 Ca monumente celebre ale stilului gotic în arhitectura bisericească menţionăm:
a) În Franţa (patria stilului):
• Catedrala Notre-Dame din Paris, construită între 1163-1245 şi remaniată în sec. XIV, cu cinci nave, galerii şi un transept.
• Biserica Mănăstirii Saint-Ouen, tot din Rouen (sec. XIV-XVII), remarcabilă prin dimensiunile ei şi prin splendoarea decoraţiei
sculpturale, o adevărată pădure de statui.
• Catedrala din Amiens (sec. XIII), una din bisericile cele mai mari din lume (suprafaţă 8000 m²), a servit ca prototip al multor
catedrale ulterioare.
• Catedrala din Chartres, construcţie începută în 1145.
• Catedrala din Reims (catedrala încoronării regilor Franţei), construită în sec. XIII-XIV, lungă de 139 m, vestită prin decorul ei
sculptural, cu cea mai impunătoare faţadă principală din toată arta gotică, o adevărată dantelă în piatră, cu statui şi motive
ornamentale.
• Catedrala din Rouen (sec. XIII), tip al Şcolii provinciale normande, îmbrăcată pe din afară cu o dantelărie de piatră sculptată în
stil flamboyant.
• Catedrala din Lyon (sec. XII), cu cele mai frumoase turnuri de tip oriental.
b) În Germania:
• Cea mai desăvârşită realizare a stilului gotic e catedrala din Köln, din sec. XIII (continuată şi în secolele următoare), vestită
prin dimensiunile, ca şi prin armonia şi proporţiile construcţiei, prin bogăţia, măiestria şi varietatea decorului sculptural
(statuar) în piatră; înălţimea turnului faţadă, terminat abia în sec. XIX, atinge 166 m.
• Catedrala din Strasbourg (astăzi în Franţa, sec. XIV-XV).
• Catedrala din Ulm (sec. XIV-XV).
• Catedrala din Marburg (Sf. Elisabeta), ş.a.
• Ca şi în Franţa, aproape că nu există oraş german mai vechi care să nu aibă cel puţin o catedrală gotică.
• În sec. XIV se iveşte în Germania tipul bisericii-hală (Halle Kirche), cu trei nave de egală înălţime şi cu ornamentaţie
sculpturală exuberantă.
• În Belgia: catedrala Sf. Gudula din Bruxelles.
• În Elveţia: catedrala din Lausanne (sec. XIII).
• În Spania menţionăm catedralele din oraşele: Toledo (sec. XIII), Sevilla (sec. XV) ş.a.
• În Italia: catedrala din Milano (sec. XIV-XV, cu faţadă din sec. XIX), una din cele mai mari biserici din lume (lungime 158 m,
înălţimea navei centrale 48 m, ferestrele chorului 27 m înălţime); catedralele din oraşele Orvietto (lângă Roma, biserica San
Domenico, sec. XIV), Sienna (sec. XIII) ş.a. O caracteristică a catedralelor gotice din Italia este folosirea picturii în frescă
pentru decorarea interiului, prin pictori celebri, precursori ai Renaşterii italiene din sec. XIV, ca florentinii Giotto şi Cimabue,
sau Duccio şi Simone di Martino din Sienna ş.a.
•
 Renaştere, Baroc, Rococo,
Neoclasicism,
Arhitectura bisericească apuseană în secolele XIX-XX
Renaştere (sec. XV-XVI)
Context:
 Renaşterea, o perioadă de avânt intelectual şi umanist, realizează o producţie artistică, filozofică şi ştiinţifică în Italia, în
secolele al XV-lea şi al XVI-lea, respectiv între Evul Mediu şi timpurile moderne.
 Numele italian pentru “Renaşterea”, Rinascita, semnifică renaşterea culturii greco-romane cu începere din Quattrocento (sec.
XV).
 Gloriosul trecut naţional, cercetat mai întâi în literatură, apoi prin vestigii şi prin creaţii artistice, serveşte de model unei noi
societăţi care nu mai vrea să ştie de Evul Mediu.
 Reînnoirea picturală se elaborează la Florenţa în acest context intelectual, amorsat de Masaccio către 1425 şi răspândit prin alte
cetăţi-stat italiene. Apogeul Renaşterii se înregistrează la Florenţa, la Roma şi la Veneţia în Cinqueccento (sec. XVI).
 Pe la 1520, etapa finala a Renaşterii o constituie manierismul. Această strălucită civilizaţie se propagă în Europa în general sub
această formă tardivă.
 Arta Renaşterii îşi extrage vitalitatea din oraşele princiare, în vreme ce în Europa subzistă încă cavalerismul şi feudalitatea.
Medici la Florenţa, Sforza la Milano, papalitatea la Roma, ducele de Montefeltro la Urbino rivalizează în măreţie. Artiştii aflaţi
în concurenţă călătoresc fără încetare din stat în stat pentru a se face cunoscuţi unor mecena şi pentru a-şi îmbogăţi cunoaşterea
atât sub raport intelectual cât şi tehnic.
 Artiştii se străduiesc să-şi adapteze penelul în conformitate cu comenzile oficiale sau private ale unor familii ca Scrovegni la
Padova sau Rucellai la Florenţa.
 Noutăţile picturale descoperite în această epocă formează baza picturii occidentale până în sec. XX.
Caracteristici generale ale stilului Renaşterii în arhitectura bisericească
 Arhitecţii renaşterii renunţă la sensul vertical al catedralelor gotice şi revin la ritmul orizontal al vechilor edificii creştine de tip
bazilical.
 În construcţia bisericilor planul este foarte variat; circular, dreptunghiular, ca un paralelogram, cruciform etc.
 În centrul edificiului domină o singură cupolă, de mari dimensiuni, la susţinerea căreia contribuie întreaga substructură (domul,
caracteristic bisericilor Renaşterii).
 În interior, ornamentaţia e mai fină şi mai delicată, utilizându-se mai mult pictura.
 Dispar contraforţii şi arcurile butante.
 La faţada principală, care constituie centrul de atenţie al meşterilor decoratori, predomină turnul central (nu cele laterale, ca în
gotic).
 Artiştii Renaşterii decorează pereţii cu fresce, utilizând pentru pictura de şevalet panouri de lemn şi pânză. Cu începere din
1520, la Veneţia, se generalizează pânza.
 În Quatrocentto, operele sunt deseori realizate a tempera. Procedeul flamand al picturii în ulei, difuzat în Italia de Antonello da
Messina, Giovanni, Bellini şi de pictorii veneţieni, oferă în a doua jumătate a sec. XV noi posibilităţi creaţiei. Arta profană,
destinată glorificării prinţilor şi cetăţilor, ia avânt. Cultul individului se exprimă în portret, în subiecte alegorice şi istorice. Arta
religioasă se îmbogăţeşte cu noi teme în care pictorii îşi dezvoltă imaginaţia. Figura lui Dumnezeu se umanizează, alegerea
temelor se îndreaptă către întruparea, viaţa şi moartea lui Iisus, Fecioara care Îl strânge tandru la piept pe pruncul Iisus.
 Antichitatea greco-romană furnizează Renaşterii subiectele mitologice.
 Giotto , considerat de multe ori drept primul pictor al Renaşterii, abandonează hieratismul medieval în favoarea observării
naturii. Meşterii din Nord sunt interesaţi de acelaşi lucru, dar reprezentarea realităţii devine logică la Florenţa din secolul XV,
odată cu descoperirea perspectivei liniare. Plecând de la un punct de fugă plasat la orizont în tablou, artistul trasează liniile de
fugă până la marginile inferioare, adesea subliniate arhitectură şi pavimente. Prin ştiinţa matematică a proporţiilor şi prin
meşteşugul redării în racursiu, pictorii stabilesc scara personajelor şi a motivelor după distanţa faţă de privitor.
 Sistemul iluzionist necesită cunoaşterea teoretică a anatomiei, stăpânirea perfectă a desenului. Compoziţia, la început statică şi
deseori înscrisă într-un triunghi, tinde în secolul al XVI-lea către complexitate şi mişcare.
 Lumina uniformă şi clară este în Quattrocento un sistem abstract: sursa sa, de natură artificială, vine din partea superioară
stângă şi permite redarea volumului prin clarobscur. În Cinquecento, efecte mai contrastante de umbră şi lumină estompează
contururile şi creează un modeleu iluzionist, pentru care acel sfumato (atmosferă înceţoşată), inventat de Leonardo da Vinci,
obţine efecte maxime.
 Mate în Quattrocento, culorile sunt ulterior amestecate datorită tehnicii uleiului care permite şi exprimarea distanşelor prin
degradări de tonuri şi contururi (perspectivă atmosferică). Aceste inovaţii se amplifică în secolul al XV-lea.
 Veacul al XVI-lea realizează sinteza prin care se poate obţine senzaţia de viu: calitatea pielii, veridicitatea pozei, a mişcării,
starea psihologică numită de Leonardo da Vinci “stare sufletească”. Totuşi, artiştii Renaşterii caută realismul într-o măsură mai
mică decât frumosul şi armonia. Ei creează plecând de la observarea naturii, fără a o imita.
 Citirea textelor lui Vitruviu, arhitectul roman din secolul I î.Hr., le furnizează cunoştinţele după care forma corpului omenesc
se poate înscrie în figuri geometrice perfecte (pătrat, cerc).
 Desenul primează în asemenea măsură asupra culorii încât mari maeştri, precum Rafael şi Veronese, încredinţează cu inima
împăcată unor colaboratori execuţia tablourilor.
Quattrocento
 Piero della Francesca (1416-1492), unul dintre cei mai importanţi artişti din Quattrocento, încearcă o sinteză între matematică
şi pictură. Personajele sale, cu o plasticitate deosebită, sunt scăldate în lumină.
 Botticelli (1445-1510) cultivă linia şi intelectualismul profan. La sfârşitul secolului al XV-lea, la Florenţa, se întoarce către
ascetism, influenşat de predicile lui Savonarola.
Cinquecento
 Leonardo da Vinci (1452-1519) simbolizează geniul Renaşterii. Abordează toate domeniile: sculptură, arhitectură, optică,
mecanică, anatomie, botanică etc. Dar pictura primează.
 Michelangelo (1475-1564) consideră că, din contră, scultura este mai presus de pictură. Personajele sale pline de forţă,
sculpturale, exprimă din ce ăn ce mai intens sentimente puternice (tensiune musculară, torsiuni ale pozei, culori stridente).
 Rafael (1483-1520) suferă puternica înrăurire a lui Leonerdo, pictează o serie de madone de o rafinată suavitate.
 Tizian (1488-1576) sugerează formele, lasă vizibile trăsăturile pensulei pe pânze cu o textură grosolană, utilizează culori
somtuoase (aur şi roşu).
 Veronese (1528-1588), decorator de geniu, excelează în realizarea unor vaste compoziţii cu arhitecturi monumentale tratate în
nuanţe clare şi luminoase.
 Albrecht Durer (1471-1528) domină pictura şi gravura. Atenţia plină de pasiune pe care o îndreaptă asupra naturii şi
interogarea propriului chip aminteşte de Leonardo da Vinci. Regândeşte canonul corpului uman printr-un sistem de proporţii.
Baroc
 Termenul provine din portughezul barroco (perlă asimetrică) şi devine sinonimcu “bizar” la începutul secolului al XVIII-lea.
Din 1860, istoricii de artă îl folosesc pentru a defini una dintre mişcările majore ale secolului al XVII-lea, opusă clasicismului.
Barocul este mai întâi asociat cu arhitectura (Bernini, Borromini). Prin extensie, el defineşte o spiritualitate şi un stil în pictură,
în sculptură, în literatură şi în muzică.
 Acest curent important ia naştere la Roma către 1630 şi se dezvoltă în toată Europa catolică până către 1710-1720. Biserica
Catolică încurajează o artă triumfală. Bogaţi mecena, dornici să-şi cucerească şi să-şi afirme puterea, comandă artiştilor
apologia personală sau a lui Iisus. Arta barocă revalorizează imaginile şi antrenează înflorirea operelor de artă religioasă.
 Barocul preferă pictura decorativă celei de şevalet
 Operele, copiind mărimea suportului arhitectural, preaslăvesc temele: martiriul, viziunea, extazul, crucea şi istoria oamenilor
de seamă ai Bisericii. Pictura barocă iubeşte subiectele mitologice pasionale şi agitate.
 Barocul urmăreşte să uluiască şi să surprindă. Libertatea de imaginaţie, mişcarea şi bogăţia ornamentală îl caracterizează.
Compoziţia monumentală (pictorii apelează la o scară mai mare decât mărimea naturală), descrie o spirală învolburată sau o
diagonală ascensională. Motivele şi personajele, antrenate în mişcare, se detaşează pe un fundal luminos, draperiile zboară într-
o aparentă dezordine.
 Iluzia optică sau trompe l’oeil face ca diferenţele dintre pictură, sculptură şi arhitectură să fie greu sesizabile, ieşind din cadru,
pictura creează surpriza vizuală şi participă la reunirea artelor combinându-se cu sculptura în stuc şi cu arhitectura.
 Desenul este destinat să sporească abundenţa decoraţiei şi face vizibilă multitudinea personajelor reprezentate în racursiu sau
în torsiune. Formele se întrepătrund şi descriu curbe şi contracurbe.
 Barocul, foarte pictural, se recunoaşte prin colorism şi efecte de materie.
  Pieter Paul Rubens (1577-1640) în pictura de şevalet transpune genial un sentiment baroc puternic şi plin de viaţă. Cu această
manieră devine personalitatea majoră a şcolii din Anvers şi exercită o mare influenţă la scară europeană.
Rococo
 Pictura rococo coincide cu domnia regelui Ludovic al XV-lea (1715-1774). Către 1720, decoratorii acoperă cu ornamente
exuberante şi asimetrice elementele din lemn ale reşedinţelor pariziene. Aceste ornamente manifestă predilecţia artiştilor
pentru fantezii exotice şi naturaliste. Decoraţia primeşte numele de rocaille, de la stâncile artificiale încrustate cu cochilii care
agrementează grădinile în secolul al XVIII-lea. Această modă se ăntinde în artele decorative, mobilier, arhitectură, sculptură şi
pictură. Termenul de “rococo” a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea.
 Pictura rococo se dezvoltă în special în Franţa, dar maniera se difuzează în Europa Centrală şi în Germania prin intermediul
Italiei şi ia sfârşit către 1760-1770. Stilul rococo circulă prin numeroşii artişti care lucrează la curţile străine
 Rococoul conferă picturii un rol ornamental. Stâlpii, spaţiile de deasupra uşilor, tablourile de format mic cunosc o mare vogă.
 Operele pline de fantezie se adresează mai mult simţurilor decât spiritului. Pentru portretele mitologice, pictorii îşi deghizează
modelele în yei ai Olimpului. Pictura de gen este predominantă şi propune noi subiecte: chinezării şi turcisme care ridică vălul
asupra unui Orient imaginar; “serbări galante”, scene sentimentale. Acţiunea devine pretext pentru risipa de ornamente, pentru
etalarea stofelor lucioase şi a bijuteriilor luxoase.
 Desenul elegant şterge conturul figurilor, le însufleţeşte cu atitudini dansante şi creează un tip artificial cu proporţii alungite.
Lumina cristalină şi artificială în ansamblurile decorative, cu scânteieri de chihlimbar în tablourile mici, se joacă cu
semitonurile preţioase şi limpezi (malahit şi roz).
 În Franţa, maestru al “serbărilor galante”, Antoine Watteau (1684-1721) conferă tablourilor sale de mici dimensiuni o
atmosferă de vis şi o eleganţă căutată.
Neoclasicismul
 În ultima treime a secolului al XVIII-lea, inspiraţia Antichităţii se impune încă o dată în viaşa artistică sub numele de
neoclasicism. Curentul reacţionează împotriva fanteziei stilului rococo, este elaborat la Roma între 1760 şi 1770 şi se propagă
în Europa aproximativ până la 1830.
 Curentul îşi extrage rădăcinile din voinţa de regenerare a societăţii: arta trebuie să educe şi “ să facă virtutea atrăgătoare, viciul
odios şi ridicolul manifest”.
 Artiştii neoclasici reînnoiesc temele istoriei romane graţie unor riguroase studii arheologice. Temele, folosite prin aluzii,
glorifică monarhia, apoi virtuţile patriotice ale Revoluţiei Franceze. Artiştii reiau construcţia frontală din basoreliefurile antice.
Personajele mari, nu foarte numeroase şi spaţiate, sunt etalate în friză, în prim-plan. Decorul sobru şi absenţa anecdotei conduc
către esenţializare şi accentuează severitatea tablourilor neoclasice.
 Pentru a atinge perfecţiunea, pictorii corijează natura. Acest principiu, numit “frumosul ideal” se inspiră din Rafael, îmbogăţit
cu ireproşabila cunoaştere a anatomiei şi proporţiilor sub influenţa celor mai desăvârşite opere ale sculpturii greco-romane.
Gesturile luminate violent pe un fond întunecat accentuează mesajul didactic al operei.
  Culoarea fără rafinamente particularem, întreţine un raport complementar cu desenul. Ea face cunoscut obiectul, îi conferă
gradul său de importanţă în tablou şi serveşte ca adjuvant la sublinierea modeleului. Suprafaţa tabloului rămâne perfect netedă,
iar tehnica pictorului, impersonală.
 În Franţa, Jacques Louis David (1748-1825) devine şeful neoclasicismului, rămânând ataşat de o reprezentare realistă a
decorului şi a detaliilor anatomice (relieful venelor). Opera cunoscuta este “Jurământul Horaţilor”, 1784, Muzeul Luvru, Paris.
Arhitectura bisericească apuseană în secolele XIX-XX
 În timpurile mai noi (sec. XIX şi XX), geniul artistic al Apusului Creştin, sleit prin efortul de creaţie din Evul Mediu şi de la
începutul epocii moderne, se dovedeşte neputincios de a mai crea ceva nou şi valabil în arta construcţiei religioase. Ctitorii şi
artiştii constructori se mulţumesc ori să reproducă în întregime modele ale unor stiluri mai vechi, ori să combine în unul şi
acelaşi monument elemente diverse, luate din toate stilurile trecutului, dând naştere unor edificii de forme mixte, hibride.
 Întrebuinţarea unui nou material de construcţie – cimentul, betonul armat, care înlocuie,te pe alocuri piatra şi cărămida, folosite
exclusiv până aici – a adus şi în construcţia bisericilor o tehnică nouă şi forme constructive adaptate naturii acestui material,
dar uneori cu totul depărtate de formulele trecutului, dând naştere la edificii de forme bizare, care nu mai seamănă cu bisericile
vechi: Exemplu: Bisertica Notre Dame din Raincy în Franţa şi Biserica protestantă din New-York.