Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din

genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este o plantă ierboasă originară

din Asia tropicală.
Atinge între 20–60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis,
mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5–5 cm și late de circa 1–3 cm. Florile sunt
de culoare albă, aranjate într-o terminație numită racem. În mod neobișnuit pentru
familia Lamiaceae, cele patru stamine și pistilul nu emerg de sub marginea
superioară a corolei, ci se sprijină pe cea inferioară. După polenizarea cu ajutorul
insectelor,[1] corola cade și ulterior se dezvoltă patru achene[2] în
interiorul calixului bilabial. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit
și anis), având un miros puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte sensibil
la frig, el crescând bine în condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile
comune de busuioc sunt plante anuale, alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru
african și busuiocul sacru thailandez, sunt perene.
Termenul de busuioc provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând
„rege”, despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații
Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce. Dicționarul Englez Oxford
menționează unele speculații conform cărora busuiocul ar fi fost folosit la „câteva
unguente sau medicamente regale”. Busuiocul este în continuare considerat „regele
mirodeniilor” de mulți bucătari și autori de cărți gastronomice.