Bugetul de stat.

Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Unitatea de învăţare Nr. 14

BUGETUL DE STAT. POLITICA VENITURILOR ŞI

CHELTUIELILOR PUBLICE

Cuprins
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14
14.1 Bugetul de stat
14.2 Politica bugetara
14.3 Politica fiscala
14.4 Politici fiscale si echilibrare bugetara
14.5 Eficacitatea politicilor bugetare si fiscale

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14

Pagina
408
408
414
416
420
424

Macroeconomie 407
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

429
431
432

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 14

Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 14 sunt:
 Definirea bugetului de stat
 Familiarizarea cu sursele de venituri la bugetul de stat (venituri fiscale şi
venituri nefiscale)
 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de cheltuieli publice
 Evidenţierea situaţiilor în care se poate prezenta execuţia bugetară –
echilibrată, excedentară sau deficitară
 Sublinierea modalitaţilor prin care se poate realiza finanţarea deficitului
bugetar
 Sublinierea obiectivelor şi instrumentelor politicii bugetare

14.1 Bugetul de stat

Bugetul de stat În general, bugetul este definit ca un plan al veniturilor şi cheltuielilor pentru
o perioadă viitoare, fiind considerat esenţial în orice aranjament în care
veniturile şi cheltuielile nu sunt simultane. Bugetul statului reprezintă un
tablou sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanţe în care sunt înscrise
veniturile şi cheltuielile publice autorizate. El este de fapt planul financiar al
guvernului, prin care sunt prezentate programele de cheltuieli şi costurile lor,
veniturile obţinute din impozite şi alte surse cât şi deficitul sau surplusul propus.
Ansamblul raporturilor economice, exprimate în bani, fără contraprestaţie
directă şi imediată, generate de constituirea veniturilor statului şi efectuarea
cheltuielilor necesare îndeplinirii funcţiilor puterilor publice, poartă denumirea
de finanţe publice.

Finanţele publice sunt considerate ca singurul domeniu dintr-o economie de

piaţă în care este necesară o activitate planificată într-o manieră precisă, pentru a
prevedea pe o perioadă determinată, de obicei un an (care poate sau nu să
coincidă cu anul calendaristic), totalitatea cheltuielilor şi veniturilor statului,
înscrise într-un tablou detaliat cu caracter obligatoriu, denumit buget. Acesta
este elaborat de guvern şi aprobat anual de puterea legislativă – Parlamentul – pe
baza anticipării riguroase a cheltuielilor necesare pentru întreţinerea
administraţiei publice şi realizarea politicii economice, sociale şi cultural-
educative a guvernului, în funcţie de care sunt stabilite, prin legea de adoptare a
bugetului, sursele de venituri corespunzătoare.

Bugetul de stat se poate prezenta în realitate sub forma unui sistem de bugete

Macroeconomie 408
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

format din bugetul general sau ordinar al statului, care cuprinde veniturile şi
cheltuielile publice la nivel central, buget extraordinar, elaborat în perioada
unor dificultăţi financiare şi alimentat din venituri extraordinare, bugete anexe
ale unor instituţii şi întreprinderi de stat ce beneficiază de o anumită autonomie
financiară, înscrise în bugetul general numai prin excedentul veniturilor proprii
peste cheltuielile efectuate sau prin subvenţia necesară acoperirii deficitului,
bugete autonome ale unor organisme publice cu largă autonomie financiară care
nu mai au nevoie de aprobarea parlamentului şi bugetele unităţilor
administrativ – teritoriale.

Venituri fiscale Principalele surse ale veniturilor înscrise în bugetul de stat, pe exemplul
României, sunt veniturile fiscale şi cele nefiscale.

A. Veniturile fiscale sunt constituite din impozite directe şi indirecte.Impozitele

sunt principala sursă a veniturilor publice. Ele sunt o formă de prelevare la
dispoziţia statului, în mod obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi cu titlu
nerambursabil, a unei părţi din venitul sau averea persoanelor fizice şi
juridice, pentru acoperirea cheltuielilor publice. Atributele esenţiale ale
impozitelor sunt: obligativitatea, nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în
caz de neplată.

Partea din produsul intern brut prelevată la dispoziţia statului pe calea

impozitelor indică nivelul general al fiscalităţii sau rata de presiune fiscală,
care diferă de la un stat la altul, de la circa 22% în Japonia până la peste 50% în
Suedia, fiind mai redus (sub 20%) în unele state în curs de dezvoltare ca
Thailanda, Columbia sau Filipine. Impozitele se pot clasifica după mai multe
criterii. Cea mai importantă clasificare le grupează, după modul cum afectează
veniturile din care contribuabilii suportă plata lor, în impozite directe şi impozite
indirecte.

După cum le arată şi numele, impozitele directe se stabilesc în mod direct asupra
venitului subiectului impozabil, identificat în atenţia legiuitorului cu suportatorul
acestor sarcini, deşi în practică există posibilitatea transferării lor asupra altor
persoane prin repercusiune. ªi impozitele directe se pot clasifica în mai multe
categorii, după diverse criterii, dar astăzi sunt practicate îndeosebi impozitele pe
venit, sub forma impozitelor pe veniturile persoanelor fizice şi a celor pe
veniturile persoanelor juridice. În ţara noastră, impozitele directe se prezintă ca
impozite pe profit şi impozite pe salarii, ponderea lor reprezentând circa 50% din
totalul veniturilor bugetare.

Impozitele indirecte sunt denumite aşa deoarece, fiind incluse în preţurile

mărfurilor şi în tarifele serviciilor, sunt plătite indirect: consumatorul plăteşte
vânzătorului impozitul, odată cu preţul pentru marfa cumpărată, iar vânzătorul,
la rândul său, îl plăteşte statului. Spre deosebire de impozitele directe, care vizau
existenţa venitului sau averii, impozitele indirecte vizează cheltuirea sau
utilizarea acestora. De aceea ele se mai numesc şi impozite sau taxe de consum

Macroeconomie 409
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

sau de cheltuială. Si impozitele indirecte pot cunoaşte mai multe forme, cele mai
practicate fiind taxa pe valoare adăugată, introdusă şi în România începând cu
anul 1993 (în locul impozitului pe circulaţia mărfurilor), diverse alte accize sau
taxe de consumaţie şi taxele vamale. Acestea din urmă au mai puţin scopuri
fiscale, fiind folosite îndeosebi pentru reglementarea comerţului exterior şi în
special a importurilor.

Modul de stabilire a mărimii impozitelor în funcţie de dimensiunea materiei

impozabile asupra căreia se percep defineşte sistemul de impunere, care
cunoaşte următoarele forme:
a) impunerea în cote fixe, practicată mai ales în perioada precapitalistă;
b) impunerea în cote procentuale, diferenţiată şi ea pe trei categorii:

- impunerea proporţională, în care cota de impozit este fixă, mărimea

impozitului fiind direct proporţională cu mărimea materiei impozabile, astfel
încât rata marginală a impunerii (i’), calculată ca raport între variaţia
impozitului plătit (T) şi variaţia venitului impozabil (Y), este egală cu rata
medie a impunerii (i), calculată ca raport între totalul impozitului plătit (T) şi
totalul venitului impozabil (Y):
T T
 ;
Y Y
- impunerea progresivă, în care cotele de impozit cresc odată cu creşterea
materiei impozabile, aplicându-se fie asupra cuantumului total al acesteia – în
cazul impunerii progresive simple – fie pe tranşe – în cazul impunerii
T T
progresive alunecătoare pe tranşe, astfel încât:  .
Y Y

În ţara noastră, impunerea în cazul impozitului pe salarii este progresivă

alunecătoare pe tranşe, răspunzând astfel principiului echităţii sau justiţiei
sociale.

- impunerea regresivă, în care cotele de impozit se reduc în raport cu creşterea

materiei impozabile, astfel încât:
T T

Y Y

Întrucât, pe măsura creşterii veniturilor, partea destinată consumului este în

scădere relativă (conform a ceea ce J.M.Keynes numea ”legea psihologică
fundamentală”), impunerea în cazul impozitelor indirecte este regresivă. Deci,
Venituri cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât sarcina fiscală suportată pe calea
nefiscale impozitelor indirecte este relativ mai mică. De aceea, considerându-se că
impozitele indirecte nu respectă principiile echităţii, deoarece afectează mai
mult persoanele cu venituri mici şi fixe, sindicatele şi partidele de stânga
militează pentru folosirea preponderentă a impozitelor directe, la stabilirea
cărora se poate lua în considerare situaţia plătitorului.

Macroeconomie 410
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

B. Veniturile nefiscale, reprezentate în bugetul de stat al României de venituri

Cheltuielile din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale, de
publice vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, de vărsăminte de la instituţiile
publice şi de diverse alte venituri, au o pondere foarte redusă în totalul
veniturilor bugetului statului român. Sursa care putea asigura creşterea
substanţială a acestei ponderi, adică venituri din dividende la capitalul social al
statului la societăţile comerciale, a fost transferată Fondului Propiretăţii de Stat,
care a gestionat cele 70 procente din capitalul fostelor societăţi comerciale de
stat.

Cheltuielile publice înregistrate în bugetul de stat central din România sunt

efectuate pentru:

a) acţiuni social culturale (învăţământ; sănătate; cultură şi artă;

asistenţă socială; alocaţii şi alte ajutoare pentru copii; pensii, ajutoare şi
indemnizaţii), pentru care sunt afectate circa 30% din totalul cheltuielilor;
b) gospodărie comunală şi locuinţe;
c) apărare naţională (circa 10%, până la 14,6%);
d) ordinea publică (între 3,6% şi 6,0%);
e) funcţionarea autorităţilor publice (preşedinţia ţării, autorităţile
legislative, judecătoreşti, executive şi alte autorităţi publice), pentru care s-
au efectuat cheltuieli reprezentând între 3% şi 4,6% din total;
f) acţiuni economice (pentru cercetare ştiinţifică; industrie,
agricultură, silvicultură, ape şi mediu înconjurător; transporturi şi
comunicaţii), pentru care sumele alocate reprezintă 30-40% din total, cu
tendinţă însă de diminuare a acestei ponderi spre 30%;
g) alte acţiuni, care au însă o pondere infimă în totalul cheltuielilor
(circa 1%);
Execuţia h) transferuri din bugetul de stat spre bugetele locale (situate între 7,7
bugetară – 10,2% din totalul cheltuielilor înregistrate în bugetul central);
i) dobânzi aferente datoriei publice, care înregistrează o tendinţă de
creştere, odată cu majorarea datoriei publice.

Cheltuielile bugetului de stat enumerate mai sus pe destinaţii reprezintă

structura lor funcţională. Ele însă se pot clasifica şi după conţinutul lor
economic, rezultând astfel structura lor economică.

Execuţia bugetară într-o perioadă de timp se poate prezenta în una din

următoarele trei situatii: a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu
veniturile; b) excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt
mai mari decât cheltuielile; c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăesc
veniturile sau încasările bugetare relaizate
.
In general execuţia bugetară echilibrată corescunde funcţionării echilibrate a
economiei naţionale, considerându-se c realizarea echilibrului finanţelor
publice constituie un criteriu de bună gestiune economică. In aceste sens se

Macroeconomie 411
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

apreciază c bugetul echilibrat exercită o influenţă negativă asupra economiei.

In ce priveste excedentul bugetar, se apreciază că peste un anumit nivel

considerat minim, acesta generează efecte negative în economie întrucât
imobilizează resursele financiare si le sustrage activităţii productive.

Relativ la deficitul bugetar, efectul acestuia asupra economiei diferă în funcţie

de mărime si durată. Când deficitul este redus si se manifestă pe termen scurt
poate avea efecte pozitive asupra economiei întrucât stimulează cererea globală
si sporeste efortul investiţional, cu efecte de antrenare în cresterea veniturilor
viitoare. Când deficitul este mare si se manifestă pe durată lungă, efectele
negative asupra economie sunt certe favorizând declansarea si acentuarea
proceselor inflaţioniste si a altor dezechilibre.
Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin:

- emisiune monetară suplimentară, care are consecinţe inflaţioniste

sigure, deoarece afectează echilibrul macroeconomic dintre cantitatea de monedă
aflată în circulaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor create şi aduse pe piaţă;

- împrumuturi publice (interne şi externe), care constituie surse

neinflaţioniste, dar nu pot fi folosite fără restricţii deoarece duc la creşterea
datoriei publice şi, implicit, a costurilor concretizate în dobânzile aferente
acesteia. În plus, o creştere a cererii de credite pentru finanţarea deficitului poate
determina dezechilibrarea pieţei monetare şi a capitalurilor, provocând astfel
majorarea ratei dobânzii cu efecte negative asupra creşterii economice;

-folosirea concomitentă a ambelor modalităţi.

Totalitatea sumelor împrumutate de stat, de unităţile administrative teritoriale, de

alte instituţii de drept public şi chiar de agenţii economici cu garanţia statului,
nerambursarea la un moment dat, indiferent de data exigibilităţii lor (când devin
scadente), formează datoria publică. Pentru aprecierea dimensiunilor ei se
folosesc indicatori cum ar fi mărimea absolută a acesteia sau mărimea relativă,
exprimată prin datoria publică internă, externă sau totală pe locuitor sau prin
raportul dintre datoria publică şi venitul naţional (sau produsul naţional brut).

Mărimea, structura şi evoluţia datoriei publice caracterizează situaţia financiară

a unei ţări. Este de subliniat că datoria externă nu este un rău în sine şi nu trebuie
evitată în orice condiţii. Dimpotrivă, dacă sunt contractate pentru scopuri
productive, pentru modernizarea infrastructurii şi restructurarea economiei
naţionale pe principii de eficienţă economică, împrumuturile externe pot deveni
sursă a dezvoltării economice.

Important este să se asigure o eşalonare corespunzătoare a rambursării ei în timp

şi o mărime suportabilă a serviciului datoriei externe, care să ţină seama de
capacitatea de plată a economiei naţionale. Serviciul datoriei externe

Macroeconomie 412
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

reprezintă suma ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor şi altor

obligaţii în contul datoriei externe exigibilă în cursul unei anumite
perioade.

Tendinţele manifestate în ultimele aproape două decenii, reflectă preocuparea

guvernelor din ţările dezvoltate pentru limitarea şi diminuarea deficitelor
bugetare, consolidarea finanţelor publice şi reducerea efortului fiscal.

Test de autoevaluare 14.1.

1) Excedentul bugetar:
a) corespunde situaţiei în care veniturile bugetare sunt mai
mici decât cheltuielile bugetare;
b) corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale;
c) reprezintă surplusul veniturilor peste cheltuielile bugetului
public;
d) peste un anumit nivel, considerat minim, generează efecte
negative în economie întrucât imobilizează resursele
financiare şi le sustrage activităţii productive;
e) pe termen lung, favorizează nerecurgerea la împrumuturi
sau diminuarea datoriei publice.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (c + d + e).

1) Finanţarea deficitului bugetului de stat se poate realiza prin:

a) împrumuturi publice interne şi externe;
b) emisiunea monetară suplimentară;
c) împrumuturi publice interne şi externe şi emisiunea
monetară suplimentară.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a); C (b ).

2) Serviciul datoriei externe reprezintă:

a) suma ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor şi altor
obligaţii în contul datoriei publice, exigibile în cursul unei
perioade;
b) suma ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor şi altor
obligaţii în contul datoriei externe, exigibile în cursul unei
perioade;
c) ansamblul sumelor împrumutate de către stat şi de către
agenţii economici privaţi în vederea finanţării economiei;
d) o modalitate de limitare a capacităţii de creditare a băncilor.

Macroeconomie 413
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

2) Plăţile de transfer reprezintă:

a) un impozit direct;
b) un instrument al redistribuirii veniturilor;
c) un impozit negativ;
d) sume repartizate din bugetul de stat unor categorii
defavorizate ale populaţiei sub forma unor ajutoare sau
îndemnizaţii sociale;
e) o modalitate de compensare a salariilor persoanelor cu
venituri insuficiente.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + e); B (a + b); C (b + c + d); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).

3) Impozitul pe salariu este:

a) un impozit direct;
b) un impozit indirect;
c) un venit nefiscal al statului;
d) o formă fundamentală de venit.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 431.

14.2 Politica bugetară

Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor şi veniturilor

publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării
dezvoltării economice în condiţii de stabilitate. Principalele instrumente folosite
sunt: modificarea dimensiunii şi destinaţiei cheltuielilor statului, a mărimii şi
surselor prelevărilor efectuate asupra veniturilor agenţilor economici, cât şi
variaţia transferurilor financiare publice. În esenţă, politica bugetară are două
componente: politica cheltuielilor publice şi politica fiscală, care vizează
mărimea şi ritmul încasării impozitelor. La rândul lor, cheltuielile
guvernamentale îmbracă două forme:
Achiziţii - achiziţiile guvernului reprezentând cheltuielile efectuate pentru
guvernamentale procurarea unor bunuri şi servicii (echipament pentru armată, construcţia
de şosele, edificii publice, salariile plătite funcţionarilor etc.);
Plăţi de transfer - plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul ”impozit negativ”, care
vizează asigurarea unor venituri minime necesare diferitelor categorii ale
populaţiei defavorizate (asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri).

Cheltuielile guvernamentale influenţează prin mărimea lor ponderea sectorului

public şi a celui privat. Prin variaţia mărimii lor, cheltuielile publice influenţează
mărimea produsului intern brut, aşa cum se va vedea în continuare.

Cealaltă componentă a politicii bugetare, impozitarea, afectează economia reală

Macroeconomie 414
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

pe două căi: pe de o parte, o creştere a impozitelor reduce venitul disponibil al

populaţiei, ceea ce va determina diminuarea sumelor cheltuite pentru
cumpărarea bunurilor şi serviciilor, adică va micşora cererea agregată şi, pe
această cale, se va diminua produsul intern brut. Pe de altă parte, creşterea
impozitelor va afecta preţul bunurilor şi factorilor de producţie, provocând
modificarea sistemului stimulentelor economice şi a comportamentelor
întreprinzătorilor. Astfel, de exemplu, o creştere a impozitului pe profit poate
provoca descurajarea investiţiilor pentru creşterea stocurilor de capital, cu efecte
negative asupra nivelului producţiei naţionale.

Gama de instrumente ale politicii bugetare este foarte largă întrucât bugetul de
stat regrupează o multitudine de resurse şi de cheltuieli posibile. Dar principalul
instrument îl reprezintă practicarea unui anumit deficit bugetar. Atunci când
deficitul bugetar este provocat voit prin măsuri de politică economică, el se
numeşte deficit structural, iar atunci când rezultă exclusiv din evoluţia
conjuncturii economice (de exemplu o activitate economică slabă reduce
veniturile fiscale aşteptate) acesta apare ca un deficit conjunctural. Esenţialul
este de a şti care va fi semnificaţia ex ante a unui sold bugetar, considerat
sintetizator al efectelor tuturor instrumentelor disponibile, ţinând cont de situaţia
din economie: un anumit sold bugetar nu poate constitui o realitate tangibilă,
deoarece semnificaţia sa va evolua o dată cu modificarea datelor activităţii
economice. Ca urmare, înţelegerea corectă a efectelor presupune nu numai
simpla determinare cantitativă a soldului bugetar. Astfel, existenţa deficitului sau
excedentului nu explică în mod automat efectele acesteia. Un deficit bugetar
poate fi a priori atât expansionist cât şi depresionist. Aşadar, efectele soldului
sunt variabile ca urmare a existenţei mai multor termeni de referinţă.

Politica bugetară constituie, totodată, obiectul a trei mari categorii de critici:

- prima este legată de deschiderea economiilor către schimburile
internaţionale. Astfel, o politică de relansare economică fondată pe un deficit
bugetar riscă să favorizeze întreprinderile străine;
- problema finanţării deficitului bugetar. Dacă acesta este finanţat prin
crearea de monedă, apare riscul inflaţionist. Dacă el este format prin
împrumuturi de la agenţi economici, se pune problema efectului de evicţiune.
Astfel, în cazul unui deficit bugetar, recursul la împrumut provoacă o deplasare a
resurselor economisite disponibile spre sectorul public şi deci în detrimentul
altor categorii de agenţi economici. Rezultatul acestui efect este o creştere a
ratei dobânzii deoarece cererea de capital creşte, iar puterile publice oferă o
recompensă mai bună pentru a atrage noi economii. Consecinţa acestui fenomen
constă în frânarea cheltuielilor agenţilor economici sensibili la rata dobânzii,
adică a investiţiilor. Efectul de evicţiune provoacă, în consecinţă, o temperare a
activităţii economice;
- o altă critică se referă la problema datoriei. Înregistrarea deficitelor
bugetare pe parcursul a mai multor ani a condus la acumularea datoriei publice
(în caz de finanţare prin împrumut). În cazul acesta apare un risc important,
considerat ”effet boule de neige” ale datoriei. El antrenează următorul cerc

Macroeconomie 415
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

vicios: existenţa unei datorii publice importante implică plata de dobânzi

considerabile către creditorii statului; în acelaşi timp, aceste dobânzi mari
grevează asupra cheltuielilor bugetare, conducând la agravarea deficitului şi la o
nouă îndatorare publică care, la rândul său, conduce la noi dobânzi mai mari,
ş.a.m.d.

14.3 Politica fiscală

Politica fiscală Conceptul de politică fiscală are înţelesuri diferite. Ea reprezintă ansamblul de
decizii luate pentru a institui, organiza şi aplica prelevările fiscale conform
obiectivelor puterilor publice. Sau, într-o altă definiţie, politica fiscală constituie
proporţia între diverse tipuri de fiscalitate directă şi indirectă, locul relativ al
impozitului şi influenţa sa asupra venitului şi proprietăţii, nivelul de presiune
fiscală.

În ciuda caracterului său voluntarist, politica fiscală a unui guvern este

fundamental condiţionată de datele sistemului socio-economic în care se aplică.
De asemenea, nivelul de dezvoltare economică dintr-o ţară sau presiunea fiscală
reprezintă raportul existent între suma prelevărilor obligatorii şi P.I.B. Acest
procentaj, numit de statisticieni coeficientul fiscal sau rata globală a prelevărilor
obligatorii, permite aprecierea nivelului de fiscalitate din fiecare ţară.

Între structurile economice şi cele fiscale se află o strânsă interdependenţă.

Astfel, în ţările industrializate structurile fiscale se caracterizează, în general,
Impozitele prin preponderenţa impozitelor pe venit (impozitul pe venitul persoanelor fizice
şi impozitul pe societăţi) care reprezintă în medie, circa 40% din prelevările din
ţările OCDE. Impozitele asupra consumului (30%) şi cotizaţiile sociale (25%)
constituie alte două mari surse de venituri. Ţările anglo-saxone şi scandinave au
o structură în care predomină veniturile din impozite asupra persoanelor fizice
care reprezintă 35% şi 50% din prelevări. În schimb, partea cotizaţiilor sociale,
cu excepţia ţărilor scandinave, rămâne limitată. Ţările latine recurg mai mult la
impozite pe cheltuieli şi la cotizaţii sociale.

În primul rând, politica fiscală se realizează cu ajutorul sistemului de impozite şi

taxe.

Impozitul este un fenomen complex. El este tributar unor imperative economice,

dar constituie, de asemenea, în calitate de act de putere publică, un element
esenţial al acesteia. În acelaşi timp, impozitul a devenit un instrument de
intervenţie în viaţa economică. Ca finalitate, problema fiscală trebuie să vizeze,
în primul rând, asigurarea unui maximum de eficienţă sistemului economic. În

Macroeconomie 416
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

acest sens, trebuie analizate raporturile dintre politica în domeniul impozitelor şi

elementele esenţiale ale creşterii reprezentate de procesele ocupării, investiţiilor
şi economisirii.

Un rol deosebit îl are, în acest context, cercetarea influenţelor reciproce ale

inflaţiei şi impozitelor. Inflaţia, care favorizează debitorii în raport cu creditorii,
vine în beneficiul contribuabililor. Astfel, în perioadele de inflaţie, mărimea
impozitelor în rata specifică tinde să se diminueze în absenţa unei revizuiri
frecvente a ratelor şi bazelor de impozitare care, fiind aşezate forfetar pentru
mulţi ani, se depreciază.

Impozitul poate fi folosit şi ca un mijloc de luptă împotriva inflaţiei. În măsura

în care el operează o puncţie monetară, impozitul este în principiu deflaţionist.
În acelaşi timp, dincolo de efectele automate ale impozitării, acesta trebuie să
ţină cont de fenomene psihologice, deoarece inflaţia decurge în mare parte din
comportamentele diferitelor grupuri sociale. Astfel, o majorare a impozitului pe
venit, care prin natura sa nu este inflaţionist, se poate transforma într-o cauză
indirectă de creştere a preţurilor în măsura în care salariaţii vor reclama o
creştere compensatorie a salariilor lor.

Politica fiscală poate fi utilizată în diferite ipostaze în care se află economia unei
ţări. Ea poate fi folosită, astfel pentru a creşte fie cererea agregată, fie oferta
agregată şi poartă denumirea de politică fiscală expansionistă. Atunci când este
folosită în scopul diminuării cererii sau ofertei, politica apare ca restrictivă. O
politică fiscală care este deliberat promovată prin acţiunea guvernului se
numeşte politică fiscală discreţionară (de exemplu, modificări deliberate ale
impozitelor şi taxelor pentru a atinge anumite obiective). Poate exista, aşadar, o
politică fiscală expansionistă discreţionară, cât şi o politică fiscală restrictivă
discreţionară.

Pot exista însă situaţii în care apar modificări ale instrumentelor de intervenţie,
în afara unei acţiuni guvernamentale, de data aceasta existând o politică fiscală
automată.

În teoria sa generală, Keynes a propus utilizarea complementară a măsurilor de

politică bugetară şi fiscală în condiţiile intervenţionismului statal. Ca urmare,
sunt influenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deci consumul şi
investiţiile, prin aceasta afectându-se nemijlocit gradul de folosire a forţei de
muncă. Spre ilustrare, prin creşterea sarcinii fiscale se restrânge cererea globală
a populaţiei cu efecte deflaţioniste şi deci de reducere a gradului de folosire a
forţei de muncă. Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii,
constituind un mijloc de combatere a şomajului.

În concepţia lui Keynes, inflaţia şi şomajul pot fi evitate prin intervenţia

nemijlocită a statului asupra cererii agregate care reprezintă totatilatea
cheltuielilor pentru consum, cererea de investiţii la care se adaugă achiziţiile

Macroeconomie 417
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

guvernului de bunuri şi servicii.

Modul în care statul foloseşte politica bugetară şi fiscală în sensul asigurării

echilibrului economic necesită analiza influenţelor modificării cheltuielilor
publice, a impozitelor şi taxelor asupra cererii globale.

În aprecierea rolului şi implicaţiilor politicii bugetare şi fiscale asupra sistemului

economic trebuie făcută distincţie între aspectele teoretice şi acţiunea acestora în
practică. Astfel, tot mai numeroşi sunt economiştii care recunosc faptul că nu
există formule magice de urmat pentru factorii de decizie bugetari şi fiscali.
Aşadar, nivelul cel mai deziderabil al impozitelor, cheltuielilor, excedentului sau
deficitului bugetar, dintr-o perspectivă macroeconomică, va depinde de
necesitatea stimulării sau contractării economiei, precum şi de rolul jucat de
politicile economice în aceste procese. În acest context, un rol deosebit îl joacă
atât consecinţele interne ale măsurilor de politică bugetară şi fiscală, dar şi cele
externe, precum şi relaţia dintre deficitul bugetar şi cel al balanţei de plăţi,
relaţiile cu activităţile de import şi export, cu fluxurile de capital, care se
constituie într-unul dintre cele mai controversate aspecte ale dezbaterii despre
deficitul bugetar. Spre ilustrare: intrările de capital net sunt adăugate la
economiile interne, ceea ce permite creşterea fondurilor necesare finanţării
investiţiilor interne şi a deficitului bugetar. De asemenea, în privinţa relaţiei
dintre deficitul bugetar şi deficitul balanţei de plăţi curente. Astfel, creşterea
deficitului balanţei de plăţi, necesită creşterea valorii monedei naţionale care, la
rândul său, va conduce la supra-aprecierea produselor naţionale pe piaţa externă,
deci scumpirea exporturilor şi ieftinirea importurilor.

Sunt recunoscute efectele importante ale politicilor bugetare şi fiscale asupra

economiei. Totuşi, analiza acestora, ca un instrument de realizare a obiectivelor
ocupării, stabilităţii preţurilor şi creşterii economice, a fost îndeaproape asociată
cu keynesiştii şi succesorii lor. Economiştii keynesişti au fost tentaţi să
accentueze rolul politicilor bugetare şi fiscale.

Aşa cum recunoaşte reputatul economist american P.Samuelson, laureat al

premiului Nobel pentru economie, numai un entuziast ar putea crede că în
politica fiscală s-a găsit piatra filosofală, răspunsul la tentativele de a asigura
eliminarea ciclurilor activităţii economice. De altfel, gândirea economică a
ultimelor decenii este dominată de confruntarea dintre keynesişti si monetarişti
în problema rolului politicii bugetare, fiscale şi monetare.

Chiar dacă o bună perioadă de timp politica bugetară şi fiscală a constituit unul
dintre instrumentele principale de combatere a inflaţiei şi şomajului, ea este
supusă astăzi la numeroase critici, mai ales după criza din 1974, în urma căreia
asistăm la stoparea creşterii, inflaţie galopantă, şomaj, dezechilibre externe. În
aceste condiţii, utilizarea bugetului pentru relansarea economiei a fost obiectul a
numeroase atacuri din partea a tot mai multor curente ale ştiinţei economice.

Macroeconomie 418
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Creşterea cheltuielilor bugetare este considerată tot mai puţin eficace, iar cea a
impozitelor tot mai mult contestată. Stagflaţia (coexistenţa inedită a inflaţiei cu
şomajul) a zdruncinat certitudinile asupra efectului binefăcător al politicii
bugetare. Persistenţa dificultăţilor economice, a pus în evidenţă, în concepţia
unora, lipsa de efect a terapiilor keynesiene, precum şi necesitatea îndepărtării de
relansarea bugetară. În mod firesc, se poate pune următoarea întrebare: de ce
politica bugetară a fost eficace înainte de 1973 şi s-a dovedit inadecvată după
această dată ? O primă cauză vizează faptul că multiplicatorul keynesian este
compromis în economiile tot mai deschise relaţiilor externe. Deja
necorespunzătoare pe planul eficacităţii, relansarea bugetară este, de asemenea,
viu atacată pe tema ”prea mult stat”. În teorie, utilizarea politicii bugetare nu
conduce obligatoriu la creşterea rolului statului. În definitiv, se poate realiza, de
asemenea, printr-o creştere a cheltuielilor, adică prin sporirea rolului statului, ca
şi prin reducerea impozitelor, ceea ce înseamnă un reflux al rolului statului. În
practică, majoritatea guvernelor au efectuat relansări prin intermediul
cheltuielilor bugetare. În cele din urmă, utilizarea politicii bugetare conduce la
creşterea continuă a cheltuielilor bugetare.

O altă lacună a politicii bugetare este dezvăluită de mecanismul relansării

bugetare. Tentativa de relansare a economiei nu-şi poate realiza efectul de
antrenare decât dacă suplimentul de venituri injectat în economie este efectiv
cheltuit.

Controversele dintre keynesişti şi monetarişti s-au cantonat în jurul problemei

referitoare la raporturile dintre bani-producţie-inflaţie, considerată una dintre
cele mai fascinante şi actuale probleme ale macroeconomiei.

Diferenţele dintre recomandările propuse de cele două curente de gândire

economică sunt consecinţa diferenţelor în ceea ce priveşte metoda de analiză.
Într-o anumită măsură, influenţează şi existenţa unor deosebiri din punct de
vedere al obiectivelor stabilite de politicile guvernamentale de exemplu,
existenţa unor diferenţe din punct de vedere al opţiunii pentru diferite combinaţii
între şomaj şi inflaţie. Astfel, guvernanţii pot folosi politicile fiscale şi monetare
uneori pentru a reduce şomajul, alteori pentru a reduce rata inflaţiei. Politicile
utilizate până la jumătatea anilor ’70 erau bazate pe concepţia keynesistă asupra
efectelor politicii fiscale şi monetare, ulterior predominant devenind
monetarismul.

Analizele keynesiste ale politicii guvernului sunt bazate pe concepţia că politica

monetară este relativ neimportantă în comparaţie cu politica bugetară şi fiscală.
Politica monetară este considerată mai puţin eficace, mai puţin sigură şi
predictibilă decât politica fiscală. În replică, monetariştii susţin că modificări ale
venitului naţional sunt produse numai atunci când oferta de bani se modifică.
Diferenţa principală dintre cele două curente, keynesişti şi monetarişti, constă în
aceea că primii susţin intervenţia guvernului, iar ceilalţi nu. Keynesiştii
consideră că politica fiscală reprezintă un instrument superior de stabilizare.

Macroeconomie 419
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Însă, aceasta nu înseamnă că ei exclud posibilitatea folosirii politicii monetare

sau a altor instrumente. În replică, monetariştii se pronunţă pentru modificarea
cheltuielilor guvernului şi a taxelor şi impozitelor pentru a schimba cantitatea de
bunuri şi servicii prevăzută de guvern.

Problema esenţială, însă, se referă la maniera în care autorităţile publice folosesc

politica bugetară, fiscală şi monetară pentru a dirija nivelul cererii agregate şi a
stabiliza economia în jurul nivelului ocupării depline. Practica a demonstrat că
între politica fiscală şi cea monetară se află o strânsă interdependenţă, în sensul
că nu este posibilă o politică monetară pură (adică, fără o modificare a
cheltuielilor publice sau a ratelor impozitelor) pentru că orice politică bugetară
afectează mărimea deficitului bugetar, ceea ce îi determină pe guvernanţi să
opteze pentru acea politică monetară care să asigure finanţarea deficitului
bugetar. În practică deci, cele două categorii de politici sunt interrelate, existând
mixul fiscal-monetar. Totuşi, politica monetară şi cea fiscală nu sunt
interschimbabile. Ele afectează cererea agregată prin căi diferite şi au implicaţii
diferite asupra structurii acesteia.

Conceptul de politică monetar-fiscală mixtă explică faptul că acelaşi nivel al

producţiei poate fi atins utilizând diferite combinaţii ale celor două categorii de
politici, formulându-se pentru aceasta montaje de tipuri de politică economică
sau pachete de politici. Interacţiunea acestor categorii de politică economică
trebuie să conducă la combinarea modelului pieţei monetare cu oferta agregată şi
modelul cererii. Deci problema esenţială nu este aceea de a opta între politica
monetară şi cea fiscală, ci de a le coordona în scopul creşterii eficienţei folosirii
lor.

14.4 Politici fiscale şi echilibrare bugetară

Analiza keynesiană a condus la integrarea finanţelor publice în activitatea

economică generală. Bugetul de stat a devenit un instrument esenţial al politicii
economice, o pârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic. Conform
doctrinei intervenţioniste se impune creşterea eficienţei măsurilor financiare,
politica fiscală acţionând în direcţia înfăptuirii obiectivelor de politică
economică. Frecvenţa şi amplificarea fenomenelor de criză, şomaj, inflaţia şi
necesitatea relansării economice a condus la intensificarea folosirii
instrumentelor fiscale şi monetare în scopul echilibrării economiei. Astfel, statul
intervine crescând sau micşorând cererea de consum a populaţiei ori a
investiţiilor. Prin măsuri de politică bugetară, sunt influenţate volumul producţiei
Obiectivul esenţial al măsurilor de politică bugetară şi monetară îl constituie
creşterea economică şi asigurarea ocupării resurselor de muncă, precum şi
evitarea proceselor inflaţioniste şi deflaţioniste.

Concepţiile privitoare la echilibrul bugetar au evoluat, între cele care

Macroeconomie 420
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

promovează ideea obligativităţii acestuia şi cele care susţin folosirea deficitului

ca instrument al echilibrului economic, aflându-se o mare varietate de puncte de
vedere.

Dezacordurile apărute în privinţa necesităţii, modalităţilor şi a oportunităţii

echilibrului bugetar au condus la conturarea mai multor strategii bugetare
alternative:
- bugetul echilibrat anual;
- bugetul echilibrat ciclic;
- bugetul folosirii integrale a resurselor.

Conform teoriei bugetului echilibrat anual, orice deficit trebuie compensat în

cursul aceluiaşi an prin crearea unor excedente. Acestei orientări, promovată cu
predilecţia în anii 1920-1930, i se reproşează faptul că politica fiscală ar
contribui la accentuarea tendinţelor negative din economie. Astfel, în condiţiile
unui deficit iniţial datorat taxelor reduse determinate de declinul venitului
naţional, autoritatea publică, în scopul echilibrării bugetului, va trebui să reducă
cheltuielile publice şi/sau să crească taxele, deci o politică de austeritate. Aceasta
va avea ca efect accentuarea declinului venitului naţional şi al activităţii
economice. Efectele sunt similare şi pentru situaţia de excedent bugetar, când
statul va trebui să promoveze o politică fiscală expansionistă.

Datorită limitelor sale această politică are astăzi forte puţini adepţi în lumea
economiştilor.

Bugetul echilibrat ciclic presupune compensarea deficitelor bugetare apărute în

timpul unor depresiuni economice cu excedentele caracteristice avântului
economic. În practică însă, utilizarea unui asemenea procedeu presupune
rezolvarea a cel puţin trei probleme:

1. deoarece perioadele de creştere economică şi recesiune nu coincid ca

durată, este posibil ca deficitele din timpul recesiunii să nu fie compensate de
excedentele apărute în timpul avântului. Dacă intervalul de timp caracteristic
depresiunii este mai lung decât cel al dezvoltării, guvernul va trebui să
promoveze o politică contracţionistă la un moment dat în timpul depresiunii
(reducând cheltuielile bugetare sau mărind taxele) sau politică mai puţin
expansionistă în timpul dezvoltării, pentru a asigura echilibrarea generală. Se va
acţiona în sens invers atunci când perioada de dezvoltare este mai lungă decât
cea de depresiune. Ca urmare, în anumite perioade, politica fiscală va fi
prociclică, în altele contraciclică sau neutră;

2. determinarea nivelului venitului la care poate fi considerat bugetul ca

fiind echilibrat;

3. asigurarea compatibilităţii dinte echilibrul caracteristic bugetului

folosirii integrale a resurselor cu cel al bugetului real, echilibrate ciclic.

Macroeconomie 421
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

În principiu, echilibrul bugetar este definit de egalitatea dintre economiile şi

taxele personale, pe de o parte, cu investiţiile nete la care se adaugă cheltuielile
publice, pe de altă parte. Rezultă relaţia de egalitate:
E + T = I + G, de unde
E = economii personale;
T = taxe personale;
I = investiţii nete;
G = cheltuieli guvernamentale.

În aceste condiţii, deficitul bugetar apare ca surplus al cheltuielilor

guvernamentale faţă de taxele (impozitele) percepute şi excedentul bugetar ca un
surplus al taxelor faţă de cheltuielile guvernamentale. Egalitatea anterioară
devine:
(T – G) = (I – E).

De aici rezultă că excedentul (deficitul) bugetar este complementar surplusului

de investiţii (economii) faţă de economiile efective (investiţiile).

Din raportarea cererii globale la oferta globală rezultă condiţia de echilibru a

venitului naţional. Dacă cererea globală este inferioară ofertei, este posibilă o
reducere a producţiei. În situaţia inversă, suma investiţiilor şi a cheltuielilor
publice va depăşi suma economiilor şi a taxelor, iar producţia va creşte. Nivelul
de echilibru al venitului va interveni atunci când se realizează egalitatea dintre
cererea şi oferta globală.

Autorităţile fiscale pot determina variaţii ale nivelului de activitate economică

fie prin modificarea cheltuielilor publice, fie prin modificarea taxelor şi
impozitelor. În caz de recesiune, politica fiscală poate stimula cererea globală.

O creştere a cheltuielilor publice va determina o creştere a nivelului de echilibru

al venitului naţional şi anume cu un multiplu din variaţie cheltuielilor. O parte
din creşterea venitului naţional va reveni bugetului sub forma taxelor şi
impozitelor, iar altă parte contribuie la creşterea venitului disponibil. Aceasta
face posibilă creşterea cheltuielilor efectuate de către consumatori şi în final o
nouă creştere a producţiei şi a venitului. Mai departe, din această creştere o parte
revine bugetului sub formă de taxe şi impozite şi restul va determina majorarea
venitului disponibil ş.a.m.d. În concluzie, multiplicatorul cheltuielilor publice
exprimă creşterea venitului şi a producţiei care decurge din creşterea
cheltuielilor publice în condiţiile în care taxele şi impozitele rămân
nemodificate. Are loc deci crearea sau creşterea deficitului bugetar.

Matematic, se exprimă astfel: K = 1/1-c’ în care,

K = multiplicatorul cheltuielilor publice;
c’ = înclinaţia marginală spre consum (exprimă cu cât se modifică
cheltuielile de consum la fiecare creştere a venitului disponibil).

Macroeconomie 422
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Dacă înclinaţia marginală spre consum scade, aceeaşi tendinţă o va înregistra şi

multiplicatorul de cheltuieli şi invers.

În concluzie, variaţia nivelului cheltuielilor guvernamentale va determina variaţii

ale nivelului venitului şi folosirii resurselor. Mai mult, amplificarea variaţiei
venitului determinată de modificarea cheltuielilor publice poate fi determinată cu
ajutorul multiplicatorului.

În vederea stimulării cererii globale, statul poate interveni şi prin reducerea

taxelor şi impozitelor.

O asemenea măsură contribuie la creşterea venitului disponibil care, la rândul

său, induce o creştere a cheltuielilor de consum. Pe această bază se realizează
creşterea venitului şi a producţiei, din care o parte revine bugetului, restul
adăugându-se venitului disponibil, determinând o nouă creştere a consumului,
venitului şi producţiei. Se stabilesc astfel o serie de runde de cheltuieli cunoscute
ca un proces de multiplicare. Multiplicatorul fiscal exprimă creşterea venitului şi
a producţiei determinată de reducerea taxelor şi impozitelor în condiţiile
menţinerii neschimbate a cheltuielilor publice. Variaţia nivelului producţiei va fi
de sens opus celei a taxelor şi impozitelor, o creştere a prelevărilor către buget
va antrena o scădere a nivelului veniturilor şi producţiei. Invers, scăderea
prelevărilor conduce la creşterea venitului.

Multiplicatorul fiscal este determinat astfel: -c’/(1-c’). Înclinaţia marginală de

consum având valoare pozitivă şi inferioară lui unu, rezultă că valoare absolută a
multiplicatorului fiscal este inferioară multiplicatorului bugetar. În consecinţă,
pentru a combate depresiunea este mai eficace creşterea cheltuielilor publice
decât scăderea taxelor şi impozitelor. Dacă o cheltuială publică suplimentară
contribuie direct la creşterea cererii globale, reducerea taxelor şi impozitelor
determină o creştere a venitului disponibil din care numai o parte este cheltuită,
restul economisindu-se.

Pentru a ilustra influenţa exercitată asupra nivelului producţiei printr-o

modificare egală şi simultană a cheltuielilor publice şi taxelor şi impozitelor se
determină multiplicatorul bugetului echilibrat.

Astfel, o creştere egală şi simultană a cheltuielilor publice şi taxelor conduce la o

creştere a venitului naţional deoarece tendinţa de majorare a venitului
determinată de creşterea cheltuielilor publice este mai accentuată decât tendinţa
de reducere a acestora imprimată de creşterea taxelor şi impozitelor. În mod
corespunzător, reducerea concomitenă şi cu aceeaşi mărime a cheltuielilor
publice şi a taxelor va determina scăderea nivelului venitului naţional.

Ca relaţie, variaţia finală a venitului naţional se determină prin înmulţirea

diferenţei dintre multiplicatorul de cheltuieli şi multiplicatorul de taxe cu variaţia

Macroeconomie 423
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

echilibrată. Diferenţa dintre aceşti doi multiplicatori reprezintă multiplicatorul

bugetului echilibrat.

Dacă se are în vedere situaţia de concordanţă dintre cererea şi oferta globală, va

fi determinat nivelul de echilibru al venitului naţional inferior celui care ar
asigura folosirea integrală a resurselor. Politica fiscală trebuie folosită pentru a
elimina decalajul dintre venitul naţional efectiv şi cel potenţial. Mărimea
acestuia măsoară variaţia cererii globale necesară pentru a se ajunge la nivelul
ce caracterizează folosirea integrală a resurselor. Acest decalaj deflaţionist poate
fi resorbit prin intermediul politicii bugetare, crescând cheltuielile publice sau
micşorând impozitele şi taxele.

În situaţia în care nivelul de echilibru al venitului naţional depăşeşte nivelul

potenţial al acestuia (posibil de obţinut în condiţiile folosirii integrale a
resurselor) există un decalaj inflaţionist. Acesta poate fi resorbit prin intermediul
excedentului bugetar creat prin scăderea cheltuielilor publice sau prin creşterea
impozitelor şi taxelor.

14.5 Eficacitatea politicilor bugetare şi fiscale

Succesul politicii bugetare depinde de numeroşi factori, dintre care sunt

enumeraţi:
a) Exactitatea prognozei. Cu cât sunt mai sigure prognozele asupra
evoluţiei cererii agregate, cu atât guvernele sunt mai capabile să intervină rapid
pentru a preveni în cât mai scurt timp posibil orice exces sau deficit al acesteia;

b) Efectul total al modificării în cheltuielile guvernamentale şi în

impozite asupra evoluţiei sectorului real al economiei. Sunt predictibile
creşterile sau diminuările sectorului real induse de manipularea impozitelor şi
cheltuielilor guvernamentale? Altfel spus, poate fi prevăzută mărimea
multiplicatorului sau acceleratorului?

c) Timpul, sub forma a cel puţin cinci decalaje:

- timpul necesar pentru a recunoaşte că problemele cu care se
confruntă economia sunt serioase şi impun necesitatea intervenţiei
guvernului;
- timpul între momentul recunoaşterii acestei necesităţi şi momentul
trecerii la acţiune, care nu poate fi realizată decât prin intermediul
bugetului de stat. Ori întocmirea, eventual rectificarea bugetului
presupun o serie întreagă de operaţiuni greoaie legate de aprobarea
de către puterea legislativă, care înseamnă timp, uneori chiar
săptămâni sau luni;
- timpul între adoptarea deciziei de a acţiona prin intermediul politicii

Macroeconomie 424
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

bugetare, pe de o parte, şi folosirea efectivă a instrumentelor sale,

îndeosebi a nivelului ratei impozitelor, pe de altă parte. Astfel, dacă
modificarea ratei impunerii în cazul impozitelor indirecte poate
avea efect imediat după adoptarea acestei măsuri, nu se întâmplă la
fel în cazul impozitelor pe profitul societăţilor comerciale sau pe
venitul global al persoanelor fizice, deoarece acestea se plătesc la
un anumit interval, de o lună, un trimestru sau chiar un an. Efectul
apare abia în momentul plăţii;
- timpul între schimbările operate în nivelul cheltuielilor
guvernamentale şi al impozitelor, pe de o parte, şi efectele obţinute
sub forma modificărilor din mărimea venitului naţional, din nivelul
preţurilor şi al şomajului, pe de altă parte. Acest decalaj este
inevitabil deoarece modificările dorite sunt rezultatul mecanismelor
multiplicatorului şi acceleratorului care presupun timp;
- decalajul de timp între momentul modificării impozitelor, şi,
implicit, a venitului disponibil şi momentul schimbării dimensiunii
consumului, adică a cererii agregate. Consumul poate să nu
reacţioneze imediat la modificările survenite în impozitare.

În aceste ipostaze, timpul este un factor principal care reduce eficacitatea

politicii bugetare, posibilitatea acesteia de a diminua amplitudinea fluctuaţiilor
ciclului economic.

d) Măsura în care modificările induse în cererea agregată vor determina

efectele dorite asupra nivelului producţiei naţionale, a ocupării braţelor de
muncă, a inflaţiei şi asupra balanţei de plăţi;

e) Măsura în care politica fiscală poate avea efecte nedorite ca, de

exemplu, descurajarea investiţiilor şi a consumului provocată de rate înalte ale
impozitelor. În acest sens, odată cu începutul anilor ’80, în teoria economică
occidentală câştigă teren ideea necesităţii reducerii ratei impunerii pentru a
descătuşa energiile liberei iniţiative, a mări astfel producţia, oferta şi, implicit,
baza impozabilă, ceea ce va duce în final la creşterea veniturilor bugetare
obţinute prin impozite. Expresia acestei concepţii este ”curba lui Laffer”, după
numele unui reprezentant de marcă al teoriei ofertei, Arthur Laffer, fost consilier
pe probleme economice al preşedintelui Ronald Reagan. Profesorul A.Laffer îşi
bazează construcţia pe logica extrem de simplă că venitul obţinut din impozite
creşte de la zero, pentru o rată a impunerii de 0%, până la un volum maxim
aferent unei rate acceptabile a impunerii, pentru a scădea apoi până la zero dacă
rata impunerii ar continua să crească până la 100%. La această rată, evident,
întregul venit obţinut de agenţii economici ar fi preluat la bugetul statului, ar
dispare sistemul incitativ al activităţii economice şi, odată cu acesta, însăşi
materia impozabilă: 100% aplicat la zero are ca rezultat zero. ”Curba lui
Laffer”, aşa cum se observă în figura14.4. exprimă deci relaţia dintre rata medie
a impunerii (înscrisă pe abscisă) şi venitul public rezultat din colectarea
impozitului (înscris pe ordonată):

Macroeconomie 425
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

miliarde uniti
monetare

Venitul publicobinut dinimpozite

50

40

30

20

10

10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 %
Rata medie a impunerii

Figura 14.4. “ Curba lui Laffer”

Concluzia desprinsă de aici oferă posibilitatea fascinantă de a obţine, prin

reducerea ratei impozitării, un impozit mai mare în mărime absolută, ca rezultat
atât al creşterii incitaţiei de a munci (care duce la creşterea veniturilor
impozabile), cât şi al descreşterii fenomenelor evazioniste.

Cu toate că a fost aplicată în practică de către administraţia Reagan, reducerea

impozitelor a continuat să coexiste cu deficite bugetare în creştere. A fost
infirmată teoria lui Laffer ? Un răspuns precis nu poate fi dat deoarece nu pot fi
delimitate toate efectele. Comportamentul agenţilor economici nu este liniar; el
diferă de la caz la caz. Unii ar putea fi obligaţi de rate mai ridicate ale
impozitării să muncească mai mult, pentru a-şi menţine nivelul venitului net
ameninţat de impozite mai mari. În acest caz, asupra lor nu ar acţiona efectele
deprimante ale creşterii poverii fiscale.

f) Eficacitatea politicii bugetare depinde şi de tipul de politică promovată.

Este mult mai uşor pentru gestionarii politicii bugetare să crească cheltuielile
decât veniturile publice. În acelaşi timp, este mult mai uşor să reduci impozitele
decât cheltuielile bugetare. De aceea, o politică bugetară de relansare a
economiei este mai facil de pus în aplicare decât o politică de austeritate.

g) De asemenea, eficacitatea politicii bugetare este condiţionată şi de

gradul de realizare a coordonării sale cu politica monetară. Fără o dozare subtilă
între o politică monetară restrictivă, pentru a stăpâni creşterea preţurilor, şi o
politică bugetară de relansare, pentru a lupta contra şomajului, este dificilă
obţinerea unor rezultate pozitive în fazele de încetinire a creşterii economice, de
stagnare sau chiar de recesiune. Studiile econometrice efectuate în ţările OCDE
evidenţiază faptul că multiplicatorii bugetari sunt mai ridicaţi în cazurile în care

Macroeconomie 426
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

politica bugetară este acompaniată de o politică monetară concordantă, ajungând

la circa 2,5 în loc de 1,5, când este promovată fără această acompaniere. Efectul
multiplicatorilor bugetari este obţinut după doi sau trei ani.

În România, politicii bugetare cât şi celei monetare li se atribuie un rol deosebit

în procesul tranziţiei la economia de piaţă. Componenta cheltuielilor bugetare a
fost folosită îndeosebi pentru subvenţionarea agriculturii, a diferitelor regii
autonome şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, pentru a le asigura
supravieţuirea, pe considerente preponderent sociale şi politice şi mai puţin
economice. Fără elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii coerente de
restructurare şi eficientizare a activităţilor economice, cheltuielile bugetare sub
formă de subvenţii au prelungit agonia multor întreprinderi falimentare,
întârziind de fapt declanşarea adevăratei reforme economice şi amplificând
deficitul bugetar şi corupţia.

Test de autoevaluare 14.2

1) Curba lui Laffer exprimă:

a) relaţia dintre rata medie a impunerii şi venitul public rezultat
din colectarea impozitului;
b) relaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului;
c) relaţia dintre rata inflaţiei şi creşterea economică;
d) nici o variantă nu este corectă.

2) Deficitele bugetare acţionează ca:

a) stimulente ale cererii agregate;
b) elemente ce conduc la restrângerea cererii agregate;
c) nici o variantă nu este corectă.

3) Politica bugetară are ca instrumente:

a) veniturile publice;
b) cheltuielile publice;
c) multiplicatorul investiţiilor;
d) rata dobânzii;
e) masa monetară.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + e); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b).

4)Multiplicatorul cheltuielilor publice:

a) exprimă creşterea venitului şi a producţiei care
decurge din creşterea cheltuielilor publice în
condiţiile în care taxele şi impozitele rămân
nemodificate;

Macroeconomie 427
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

1
b) se exprimă matematic astfel: K  ;
1  c'
c) are acelaşi sens de evoluţie ca şi înclinaţia
marginală spre consum;
 c'
d) se exprimă matematic astfel: .
1  c'

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + d); B (a + d); C (a + b + c); D (a + c + d).

5) Cheltuielile guvernamentale îmbracă următoarele forme:

a) achiziţiile guvernului reprezentând cheltuielile
efectuate pentru procurarea unor bunuri şi servicii
(echipament pentru armată, construcţia de şosele,
edificii publice, salariile plătite funcţionarilor etc.);
b) cheltuielile agenţilor economici pentru procurarea de
bunuri de capital;
c) plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul
”impozit negativ”), care vizează asigurarea unor
venituri minime necesare diferitelor categorii ale
populaţiei defavorizate (asistenţă pentru săraci sau
pentru şomeri);
d) cheltuieli pentru bunurile de consum ale menajelor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + c + d).

4) Obiectivul politicii bugetare îl constituie:

a) utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a
modifica echilibrul macroeconomic global în vederea
asigurării dezvoltării economice în condiţii de stabilitate;
b) realizarea unui buget excedentar;
c) realizarea unui buget echilibrat;
d) nici o variantă nu este corectă.

7) Atunci când deficitul bugetar este provocat voit prin măsuri de

politică economică, el se numeşte:
a) deficit conjunctural;
b) „effect boule de neige”;
c) deficit structural;
d) mentalitate ricardiană sau echivalenţă ricardiană.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 431.

Macroeconomie 428
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

În loc de rezumat Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 14.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 14 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 14

Subiect teoretic:
Bugetul de stat. Politica bugetară

Test grilă:

1) Politica bugetară are ca instrumente:

a) veniturile publice;
b) cheltuielile publice;
c) multiplicatorul investiţiilor;
d) rata dobânzii;
e) masa monetară.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + e); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b).

2) Multiplicatorul cheltuielilor publice:

a) exprimă creşterea venitului şi a producţiei care decurge din
creşterea cheltuielilor publice în condiţiile în care taxele şi
impozitele rămân nemodificate;

Macroeconomie 429
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

1
b) se exprimă matematic astfel: K  ;
1  c'
c) are acelaşi sens de evoluţie ca şi înclinaţia marginală spre
consum;
 c'
d) se exprimă matematic astfel: .
1  c'

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + d); B (a + d); C (a + b + c); D (a + c + d).

3) Cheltuielile guvernamentale îmbracă următoarele forme:

a) achiziţiile guvernului reprezentând cheltuielile efectuate
pentru procurarea unor bunuri şi servicii (echipament pentru
armată, construcţia de şosele, edificii publice, salariile plătite
funcţionarilor etc.);
b) cheltuielile agenţilor economici pentru procurarea de bunuri
de capital;
c) plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul ”impozit
negativ”), care vizează asigurarea unor venituri minime
necesare diferitelor categorii ale populaţiei defavorizate
(asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri);
d) cheltuieli pentru bunurile de consum ale menajelor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + c + d).

4) Obiectivul politicii bugetare îl constituie:

a) utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a modifica
echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării
dezvoltării economice în condiţii de stabilitate;
b) realizarea unui buget excedentar;
c) realizarea unui buget echilibrat;
d) nici o variantă nu este corectă.

5) Atunci când deficitul bugetar este provocat voit prin măsuri de politică
economică, el se numeşte:
a) deficit conjunctural;
b) „effect boule de neige”;
c) deficit structural;
d) mentalitate ricardiană sau echivalenţă ricardiană.

Macroeconomie 430
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns test 14.1

1. E(c+d+e);
2. A(a+b+c);
3. b;
4. C(b+c+d);
5. a.

Răspuns test 14.2

6. a;
7. a;
8. E(a+b);
9. C(a+b+c);
10. B(a+c);
11. a;
12. c.

Bibliografie unitate de învăţare nr. 14

Macroeconomie 431
 Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

 Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969

 Băbeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova,
1996
 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici
macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988
 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami,
Bucureşti, 1997
 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990
 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi
macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.
Bucureşti, 1995
 Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991
 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei
“Gh. Zane”, Iaşi, 1997
 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a
banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006
 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999.
 Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-
Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004.
 Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

Macroeconomie 432