ÎNGROPĂM MORŢII SAU ÎI ARDEM?

I. Puterea exemplului. Subiectul de faţă este larg dezbătut în aceste zile, în

urma veştilor că îndrăgita jurnalistă Cristina Ţopescu, trecută tragic la cele
veşnice, va fi incinerată. Discuţii aprinse au fost şi în urmă cu şapte ani, când a
decedat binecunoscutul regizor şi actor Sergiu Nicolaescu. Vrând să
preîntâmpine acest act necreştinesc, Patriarhia Română a încercat atunci să-şi
ofere bunele oficii pentru o înhumare demnă, cu sfântă slujbă, dar sora actorului,
foarte tânăra lui soţie şi alţi prieteni „devotaţi” au refuzat categoric. Aşa că, în
salve de mitralieră şi cu onorurile militare aferente, trupul celebrului nostru
compatriot a fot mistuit în flăcările cuptorului de la Crematoriul „Cenuşa”.

II. Tratarea acestui subiect, deosebit de vast, se limitează, acum, la câteva

semnalări doctrinare, biblice şi canonice de bază.

1. Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbeşte în sens pozitiv

numai despre îngroparea morţilor, iar despre ardere doar ca pedeapsă.
Tradiţia îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pământ eşti şi în
pământ te vei întoarce!” (Fac. 3, 9). Toţi drepţii Vechiului Testament au
fost îngropaţi. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt
fiind îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat
(nu incinerat) este cel mai important temei din punct de vedere creştin. Iar
a-L urma pe Hristos, a-I imita viaţa şi faptele, înseamnă şi a ne îngropa ca
Hristos, în nădejdea învierii împreună cu El. Îngroparea şi învierea cu
Hristos sunt anticipate încă de la botezul fiecăruia dintre noi. Acesta este,
de fapt, simbolismul scufundării şi ridicării pruncului în/din apa
cristelniţei, de trei ori – în numele Sfintei Treimi: moartea cu Hristos şi
învierea cu El. De aici, o primă observaţie: cel care optează pentru
incinerare îşi neagă propriul botez. Altfel spus, îşi neagă identitatea de
creştin.

Părinţii Bisericii şi toţi scriitorii creştini pledează numai pentru

înhumare/înmormântare. Niciodată pentru incinerare. Sf. Simeon al
Tesalonicului (sec. XV) invocă porunca Creatorului: „Trupul îl aşezăm în
mormânt şi îl dăm pământului, prin rugăciuni, împlinind dumnezeiasca
poruncă: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!”. Iar Sf. Ioan Gură de Aur,
urmând Sf. Ap. Pavel, leagă moartea şi învierea omului de simbolismul minunat
al seminţei: „Să nu-i plângem pe cei plecaţi dintre noi. Că nici agricultorul
nu suspină văzând că putrezeşte sămânţa, ci atunci tremură, când vede că
rămâne tare; de putrezeşte, îndată se bucură. Căci acesta este începutul
rodirii: putrezirea. Aşa şi noi, să ne bucurăm când se năruie locuinţa
stricăcioasă şi se sădeşte
omul ca sămânţa. Nu vă miraţi că Apostolul numeşte însămânţare
îngroparea, care e mai de preţ decât sădirea seminţelor…”
2. Din punct de vedere istoric, cele mai îndepărtate dovezi vin de când a
fost creeata lumea: la babilonieni, perşi, egipteni etc. se practica înhumarea.
Incinerarea apare semnalată, la vechii indieni, ai căror urmaşi o practică şi
astăzi. La evrei, arderea trupurilor era aplicată doar ca pedeapsă pentru abateri
grave. Spre exemplu, în VT citim: „Dacă îşi va lua cineva femeie şi se va
desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; în foc să se ardă şi el şi ea, ca să nu fie
nelegiuiri între voi” (20, 14). Să ne amintim, de asemenea, că Sodoma şi
Gomora au fost nimicite cu foc, tot datorită nelegiuirilor (Cartea Facerii 19).
În Europa, incinerările încep să fie practicate mai intens abia în veacurile
18-19, mai ales în urma propagandei ateiste revoluţionare franceze. La începutul
secolului al 20-lea, bolşevicii atei ruşi vor prelua ideea, prin incinerare voind să
arate că odată cu moartea trupului, viaţa omului s-a încheiat cu totul! Aceasta e,
de fapt, raţiunea de bază a practicii incinerării: negarea credinţei în viaţa veşnică
şi înviere.

3. Consideraţii canonice, liturgice şi morale. Trebuie să precizăm că Părinţii

Bisericii nu au fixat canoane şi pedepse pentru cei care vor să-şi incinereze
morţii, respectând până azi libertatea de opţiune. Dar s-a văzut nevoită să-şi
retragă asistenţa religioasă şi să recomande combaterea acestei practici. La noi,
bunăoară, în Pravila de la Govora (1641), Glava 378 spune: „Să nu se ardă
trupurile morţilor”. Iar Sfântul Sinod, începând din 1928, a reiterat decizia de a
nu săvârşi slujbe de prohodire celor care au optat pentru această practică
necreştină.

Din punct de vedere etic, aşa cum bine remarcă un teologul grec, prin arderea
trupului este anulată identitatea persoanei respective. Osemintele, spune el, deşi
uscate, păstrează această identitate. Inclusiv elementele ADN. Cenuşa, nu! Într-
un sens apropiat se exprimă şi părintele Stăniloae: pe faţa celui decedat rămân
imprimate caracteristicile sufleteşti personale. Aşadar, slujba se oficiază numai
persoanei ce nu şi-a pierdut (ori nu i-a fost luată) identitatea. Trebuie să amintim
aici şi de rolul şi rostul mormântului pentru cel plecat, pentru familie, dar şi
pentru comunitate. Mormântul devine un loc sacru, străjuit de o cruce, la care se
oficiază, apoi, slujbele cuvenite. Iar cei dragi vin adesea la acest loc sacru:
aprind candela, lumânări, aduc şi cultivă flori etc.

III. Asociem barbaria incinerării cu apostazia (lepădarea credinţei), dar şi cu

schisma (abatere de la rânduiala şi disciplina creştină). Fiind, totodată, o
renegare a propriului botez, incinerarea se aseamănă cu eutanasia, adică moarte
înainte de moarte: refuzând rânduiala creştinească, respingi asistenţa religioasă
pentru suflet. Se refuză, de fapt, mântuirea. Cel care optează pentru ardere se
aseamănă cu cel care solicită să fie eutanasiat (omorât). Până la urmă,
incinerarea e soră bună cu sinuciderea. Dar şi cu crima, în cazul celor ce aplică
incinerarea, fără ca cel căruia i se aplică să fi cerut acest lucru cât a fost în viaţă.
Şi chiar atunci când cineva lasă testament să fie incinerat, membrii familiei nu
trebuie să se simtă obligaţi a-l împlini. Împlinim un testament (sau puncte din el)
numai dacă cele specificate sunt în acord cu învăţătura de credinţă. Dacă acolo
ar scrie ca trupul mort să-i fie dat la câini, l-am da? Nu, desigur. Un episod din
vremea împăratului Justinian (sec. VI) este foarte sugestiv în acest sens. Se
spune că un bogătaş roman necreştin avea un moştenitor creştin. În testament,
bogătaşul a scris, între altele, ca, atunci când va muri, trupul să-i fie aruncat în
mare. Iar dacă moştenitorul nu respectă testamentul, să fie dezmoştenit.
Bogătaşul a trecut la cele veşnice, dar moştenitorul i-a îngropat trupul
creştineşte. Tribunalul, însă, analizând testamentul şi fapta urmaşului, nu l-a
dezmoştenit, socotind că acţiunea lui a fost morală. În plus, nu i-a păsat de
moştenire. Tocmai de aceea, tribunalul l-a achitat, oferindu-i şi moştenirea…

IV. Generalizând, ne dăm seama de faptul că argumentele pe care le-am invocat

pentru înhumare pot avea audienţă doar la creştinii ataşaţi de valorile
spiritualităţii ortodoxe, predispuşi să-şi întărească mereu convingerile în acest
sens. Pentru „liber-cugetători” şi cei fără o identitate creştină bine definită, nici
un argument de ordin moral-religios nu va fi persuasiv. Există însă şi o categorie
de buni şi respectuoşi creştini, mai puţin familiarizaţi cu normele credinţei, care
pot cădea uşor pradă unor „argumente” eterodoxe. Lor ne adresăm, cu prioritate,
spunându-le: orice creştin care păşeşte pe calea dreptei-credinţe trebuie să
respecte, în mod egal, toate bunele rânduieli.

V. Aplicarea bunelor învăţături în cazul înhumării se înscrie în şirul dovezilor

credinţei neştirbite. Cel credincios cu adevărat respectă integral toate rânduielile,
nu selectiv, ori după capricii şi opţiuni hazardate. Când spunem, cum ne învaţă
Marele Pavel, „un Domn, o credinţă, un Botez” (Ef. 4, 5), prin cuvântul
„credinţă” mărturisim implicit că dorim ca toate hotărârile şi faptele noastre să
fie conforme cu învăţăturile de credinţă ortodoxe ale Scripturii şi ale Sfinţilor
Părinţi.