Dacă microeconomia studiază individul ca piesă a unui puzzle economic, macroeconomia pune toate piesele

împreună pentru a se concentra pe imaginea de ansamblu1.

Conţinutul şi structura economiei pe ramuri de activitate furnizează informaţii despre profilul economic şi
nivelul de dezvoltare al societăţii. Astfel, în calculele de analiză macrostructurală, economiştii utilizează teoria
clasificării sectoriale a ramurilor economice. Această clasificare a fost realizată de Colin Clark în 1940, având la bază
împărţirea economiei naţionale făcută de Alan Fisher în 1926 cu ocazia unor cercetări statistico matematice. În 1954
este perfecţionată de Jean Fourastier considerat întemeietorul clasificării sectoriale a ramurilor economice. Conform
acestei teorii economia se împarte în trei sectoare cu compartimente economice distincte:
• sectorul primar: agricultura, vânătoarea, pescuitul şi industria extractivă;
• sectorul secundar: acesta este alcătuit din activitatea industriei prelucrătoare;
• sectorul terţiar: care cuprinde toate celelalte activităţi desfăşurate în economie, numite servicii.
Sectoarele economice se diferenţiază între ele după:
1. nivelul şi dinamica productivităţii muncii (criteriul de bază al clasificării);
2. nivelul progresului tehnic.2.
Astfel, în sectorul primar nivelul şi creşterea productivităţii muncii se situează la cote medii, în sectorul secundar
se situează la cote ridicate iar în sectorul terţiar se situează la cote modeste. De asemenea, sectorul secundar este
apreciat cu cel mai înalt grad de pătrundere a progresului tehnic, în timp ce sectorul terţiar este caracterizat puţin
receptiv faţă de acesta. Această ultimă apreciere nu mai este de actualitate când sectorul terţiar deţine ramuri cu
randamente foarte ridicate.
Evaluarea structurii organismului economic pe sectoare de activitate se realizează prin utilizarea următorilor
indicatori:
- Forţa de muncă ocupată pe sectoare economice (nr, %);
- fondurile fixe aferente sectoarelor economice (lei, %);
- produsul intern brut realizat pe sectoare economice (lei, %).

1.Forţa de muncă ocupată pe sectoare economice

Din informaţiile economiei mondiale rezultă că, cu cât ţara are un nivel de dezvoltare mai ridicat, cu atât sectorul
terţiar deţine o parte mai mare din totalul forţei de muncă.
O analiză a evoluţiei dimensiunilor sectoarelor economice la scara mondială evidenţiază tendinţa de deplasare
continuă a forţei de muncă spre ramurile din sfera serviciilor.
În cazul României se observă corespondenţa existentă între locul deţinut de sectorul terţiar şi nivelul de
dezvoltare economică, iar tendinţa de creştere a populaţiei ocupate în sfera serviciilor este ascendentă.

2. Fondurile fixe aferente sectorelor economice

În România, la sfârşitul anului 2012 fondurile fixe pe sectoare de activitate aveau ponderi în favoarea sectorului

1
McEachern W. A. - 2012 0 Macroeconomics: A Contemporary Introduction, 9 Edition, South-Western, Cengage
Learning, USA
2
Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert Bucureşti
secundar şi terţiar cu tendinţe accentuate de creştere în sectorul terţiar.
3. Produsul intern brut (PIB) realizat pe sectoare economice 3.

Firura 2.1 Evoluția sectoarelor economiei naționale

Deşi în cazul României aportul sectorului primar la crearea PIB este relativ mare comparativ cu ţările dezvoltate,
o analiză în dinamica acestui aspect remarcă tendinţa de scădere ca efect al progresului tehnic.

Agroalimentarul, desemnează un ansamblu de activităţi economice care înglobează producţia agricolă destinată
consumului uman, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole şi aprovizionarea exploataţiilor agricole cu
produse (factori de producţie – îngrăşăminte, pesticide, maşini, utilaje etc.) şi servicii (consultanţă tehnică şi economică,
executarea diverselor lucrări agricole etc.). Cu alte cuvinte “agroalimentarul” desemnează spaţiul economic “post-
recoltă”, numit avalul agriculturii, în care produsele agricole “brute” sunt transformate în produse alimentare şi
distribuite consumatorilor finali şi, spaţiul economic “ante-recoltă” care cuprinde activităţi economice din amontele
agriculturii legate de furnizarea de bunuri şi servicii intermediare necesare agricultorilor (fabricarea şi distribuirea
îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, materialelor, energiei, combustibililor, tractoarelor, maşinilor şi utilajelor agricole
şi de industrializare a produselor agricole etc.).
În afara sectoarelor de activitate menţionate mai sus, agroalimentarul nu înglobează activităţile agricole şi
industriale care produc produse nealimentare cum ar fi: producţia de alcool destinată diferitelor industrii sau producţia
de textile (lână şi produse din lână, bumbac şi produse din bumbac, in, mătase naturală etc.). Întrucât aceste produse nu
sunt destinate consumului alimentar, literatura de specialitate se foloseşte de un concept mai larg , şi anume cel de
“sistem agroindustrial”, care cuprinde toate activităţile economice din amontele agriculturii, agricultura propriu-zisă şi
toate activităţile economice din avalul agriculturii care transformă şi comercializează produsele agricole alimentare şi
nealimentare. Astfel, conceptul de agroalimentar se foloseşte exclusiv pentru desemnarea ansamblului de activităţi
economice care au ca obiectiv obţinerea produselor alimentare, iar relaţia cu conceptul de agroindustrial este de la parte
la întreg (sistemul agroalimentar este partea din “întreg” - numit sistem agroindustrial).
Analiza structurii sistemului agroalimentar este necesară pentru a defini cât mai punctual direcţiile de acţiune
prin politicile agroalimentare.
Analiza structurală are ca obiect următoarele nivele4:

3
Ştefan G., Bodescu D., Toma A. D., Panzaru R. L. – 2007 – Economia si filiera produselor agroalimentare, Editura
Alfa, Iaşi
 După conţinut sistemul agroalimentar cuprinde: producţia agricolă, industria alimentară şi distribuţia.
1. Producţia agricolă
În structura agroalimentară, agricultura este furnizorul principal de produse agricole, produse alimentare (ouă,
fructe, legume), materii prime pentru prelucrare în produse alimentare.
Ponderea materiilor prime destinate prelucrării este din ce în ce mai mică, pe măsură ce economia
agroalimentară devine mai sofisticată.
Această dinamică este exprimată sintetic de faptul că locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final
manifestă o tendinţă de scădere, pe măsură ce societăţile alimentare se dezvoltă. În SUA şi România (situate la poli
opuşi din punct de vedere al stadiului de dezvoltare agroalimentară) ponderea agriculturii în valoarea produsului
alimentar final este diferită – numai 19% în SUA şi aproape dublă în România.
2. Industria alimentară
Transformarea materiilor prime agricole s-a constituit şi dezvoltat în activităţi industriale specializate, cu
schimbarea ocupaţiilor şi modificarea cererii nutriţionale, cu creşterea şi rafinarea cererii.
Transformarea acţionează asupra produselor agricole neomogene, perisabile, sezoniere, dispersate regional.
Efectele principale sunt omogenizarea, conservarea, stocarea, diversificarea.
3. Distribuţia
Pe filierele agroalimentare, distribuţia se structurează în canale de gros şi detail şi se desfăşoară din ce în ce mai
frecvent pe circuite care integrează o diversitate de produse. Distribuţia face în fapt legătura între produsele
agroalimentare şi consumatorul final.
Rolul, poziţia şi dinamica acesteia este direct proporţională cu dezvoltarea economiei agroalimentare.
Suprapunerea în mare măsură a distribuţiei cu activitatea strict comercială determină şi natura dinamismului acestei
funcţiuni.
Analiza comparativă a influenţei progresului economic asupra principalelor activităţi din filierele agroalimentare
semnalează grade inegale de dezvoltare a acestora. Cel mai dinamic domeniu s-a dovedit a fi distribuţia, urmată de
activitatea de transformare, iar domeniul cu cel mai lent « feed-back » este producţia agricolă.
Concurenţa pentru dominarea pieţei a creat un mecanism activ de „ competitivitate verticală” în sistemele
agroalimentare. Astfel dezvoltarea distribuţiei a creat numeroase fuziuni (integrarea lanţului agroalimentar), având ca
efect scăderea costurilor de comercializare. Astfel sistemul agroalimentar a căpătat valenţele economiei de scală.
Sistemele „hard discount” (reduceri mari pentru produsele cu garanţii de marcă ale fabricii, distribuite direct la
consumator ) au mărit competiţia atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Această luptă de dominaţie este încă în progres
şi se aşteaptă efecte dominant pozitive pentru calitatea şi preţurile produselor agroalimentare.

Filiera de produs este un sistem economic format din ansamblul relaţiilor funcţionale stabilite între producători,
procesatori, transportatori, depozitari, comercianţi şi bursele de mărfuri cu obiectivul de a valorifica acelaşi bun sau
familie de bunuri economice.
Structura unei filiere este determinată de:
- importanţa circuitelor funcţionale existente în cadrul filierei;
- gradul de capitalizare al filierei - la nivel general sau pe subsectoare componente;

4
Davidovici I. şi colab., 2002, Ec. creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti
 - gradul de eterogenitate al filierei;
- numărul de mărci şi modul de repartiţie al proprietăţii asupra acestora;
- gradul de implicare al capitalului străin în cadrul filierei;
- structura valorică a produsului final - funcţie de etapele parcurse de produs;
- modul de formare al capitalului brut şi coeficientul corespunzător capitalului tehnic în diferite subsectoare
funcţionale;
- modul de repartizare al sporului de productivitate între diferite categorii socio-profesionale care sunt implicate
în cadrul filierei.
În consecinţă pentru analiza filierei unui produs trebuie avute în vedere atât circuitele funcţionale cât şi modul
de evoluţie al acestora în timp.
Circuitele funcţionale care apar în cadrul unei filiere sunt de următoarele tipuri:
1. circuite directe de tipul producător-consumator;
2. circuite integrate care sunt caracterizate de prezenţa unui singur intermediar între furnizor şi consumator;
3. circuite semiintegrate care presupun existenţa a cel mult doi intermediari între producător şi consumator;
4. circuite lungi caracterizate de prezenţa a cel puţin trei intermediari între furnizorul şi consumatorii de bunuri;
5. circuite caracterizate de o diversitate a canalelor de distribuţie, adică situaţia este determinată de existenţa
tuturor tipurilor de circuite menţionate anterior.
Canalul de distribuţie este alcătuit din aceeaşi categorie de intermediari, pe când circuitul reprezintă calea
urmată de un produs sau de un serviciu pentru a ajunge din stadiul de producţie în stadiul de consum.
Intermediarii care apar în cadrul circuitelor de distribuţie sunt caracterizaţi prin îndeplinirea anumitor funcţii de
natură tehnică şi economică.
Funcţiile tehnice apar la nivelul expeditorilor, en-gros-iştilor, distribuitorilor şi comercianţilor. Acestea se
referă la:
- recepţia produselor;
- sortarea, condiţionarea şi ambalarea produselor;
- stocarea produselor;
- maturizarea produselor; formarea loturilor omogene de produse;
- divizarea cantitativă şi calitativă a loturilor de produse;
- formarea stocurilor de rezervă;
- livrarea produselor către comercianţi;
- aprovizionarea consumatorilor la un preţ avantajos
- desfăşurarea de activităţi de promovare a produselor.
Funcţiile economice realizate de intermediari fac referire la negocierea şi stabilirea preţurilor de preluare şi de
comercializare a produselor atât în amonte cât şi în aval. În acelaşi timp intermediarii trebuie să atenueze sezonalitatea
de apariţie a produselor prin asigurarea unei desfaceri ritmice a acestora.
Atunci când avem de a face cu circuite directe de distribuţie funcţiile intermediarilor sunt preluate de către
producători. Se poate aprecia că intermediarii asigură legătura dintre furnizori şi clienţi, finanţarea pierderilor şi a
stocurilor de produse.
Forme de filiere agroalimentare
Principalele forme de filiere agroalimentare sunt5:
Filierele integrate pe verticală presupun gestiunea unui produs de la materia primă până la produsul alimentar
final. La baza filierei există un centru decizional care controlează tot fluxul, centru numit întreprindere integratoare

5
Gavrilescu D. şi colab., 2000 – Economie agroalimentară, Ed. Expert, Bucureşti
(întreprinderile integrate îşi pierd libertatea de decizie şi au diferite profiluri: producţie, prelucrare, transport, comerţ
etc.). Procesul de integrare verticală constă în coordonarea întreprinderilor cu activităţi conexe, situate, fie în acelaşi
sector, fie în sectoare diferite ale complexului economic. De obicei, în această formă de integrare există o întreprindere
integratoare, mai multe întreprinderi integrate, cum la fel de bine poate fi şi o societate (asociaţie) a producătorilor
agricoli care integrează activităţile din amonte sau din avalul producţiei agricole.
Deci, integrarea verticală a produselor agricole este orice fel de coordonare dintre două sau mai multe unităţi
care se situează pe trepte diferite şi succesive în lanţul operaţiunilor de: livrare de mijloace de producţie agricole,
producţia ca atare, condiţionarea sau prelucrarea produselor agricole, colectarea, depozitarea, transportul şi desfacerea
producţiei finite.

Filierele integrate pe orizontală, presupun organizarea producătorilor preponderent în sisteme cooperatiste

(se referă la întreprinderi de acelaşi tip). Aceste organizări, reprezintă înţelegeri ale unor agenţi economici cu acelaşi
profil, de regulă, la un anumit stadiu al filierei (exemplu – producătorii de grâu,), cu scopul de a le creşte puterea pe
piaţă. Procesul de integrare pe orizontală are în vedere întreprinderi şi activităţi de acelaşi gen, plasate la nivelul
aceleiaşi verigi a lanţului economic. Este de fapt un proces de „coordonare sub un centru de decizie unic, a fazelor
identice ale unei activităţi productive sau comerciale”. În cazul integrării orizontale fermierii nu îşi pierd libertatea de
decizie.
Sistemul de relaţii între diferitele activităţi ale filierei, este determinat de cele trei modalităţi tipice integrării
agroalimentare1, şi anume: integrarea contractuală, care este apreciată ca o integrare parţială, unde coordonarea
activităţii filierelor este realizată prin contracte; integrarea prin proprietate se caracterizează prin fuziunea
întreprinderilor şi unificarea deciziei etc.; alte forme de integrare, care sunt rezultate ale combinaţiilor în diferite
proporţii ale primelor două forme, precum şi a altor modalităţi de integrare, cum ar fi integrarea prin adeziune sau prin
înţelegere.
Relaţiile din cadrul filierelor sunt sprijinite prin implicarea organizaţiilor profesionale şi prin grupurile de
producători pe produse.
Organizaţiile profesionale şi interprofesionale pe produs desfăşoară următoarele activităţi principale:
- propun măsuri de politică agroalimentară pentru creşterea eficienţei economice pe filiera produsului (exemplu
reducerea “efectului King” – veniturile agricultorilor scad când producţia agricolă (recolta) creşte);
- elaborează proiecte de acte normative pentru activitatea filierelor;
- propun măsuri de organizare a filierelor pe baza informaţiilor de piaţă, analize, prognoze etc.;
- propun măsuri privind îmbunătăţirea calităţii produselor;
- punerea în valoare a mărcilor de calitate şi a indicaţiilor geografice.
În România sunt constituite consilii pe produs care au personalitate juridică cu statut de uniune, formate din
membrii organizaţiilor interprofesionale. Organizaţiile profesionale şi interprofesionale pe produs au rol similar cu cele
din UE (reglementarea CEE 2200/1996) şi vizează creşterea calităţii produselor agroalimentare, reducerea costurilor şi
realizarea unor produse ecologice.

Desfăşurarea activităţilor se realizează de către diferite unităţi organizatorice, cunoscute sub denumirea de actori
economici sau agenţi economici.
Actorul economic reprezintă o persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice care participă la viaţa economică,
îndeplinind funcţii asemănătoare. Potrivit metodologiei internaţionale, în economia de piaţă modernă există şi se
manifestă următorii agenţi economici: firmele (întreprinderile), menajele (gospodăriile), administraţiile (publice
 şi private), străinătatea (restul lumii).6.
Fiecare dintre actorii economici precizaţi au funcţii diferite în cadrul economiei naţionale:
1. menajele – consumul,
2. întreprinderile – producţia,
3. băncile – creditarea activităţilor economice şi consumului,
4. societăţile de asigurare – preiau riscul,
5. asociaţiile şi fundaţiile – sprijină activităţile economice sociale,
6. statul are rol de regizor,
7. mediul extern realizează conjunctura socio-economică şi politică.

În cadrul economiei naţionale, actorii economici interacţionează în virtutea scopului propriu prin relaţii
economice precum furnizarea de bunuri şi servicii (întreprinderea), servicii bancare (băncile), servicii publice (statul),
servicii de asigurări (societăţile de asigurări) şi servicii suport (asociaţiile şi fundaţiile. Mediul extern interacţionează
prin relaţii comerciale specifice tuturor actorilor amintiţi anterior dar aflaţi în afara economiei naţionale. Toate aceste
fluxuri primesc ca răspuns fluxuri monetare ca plată a bunurilor şi serviciilor. Excepţia o face statul care primeşte taxe
şi impozite şi care furnizează în mod neproporţional servicii publice

Circuitul economic reprezintă un model al actorilor şi relaţiilor de bază existente într-o economie de piaţă. El oferă o
imagine globală asupra modului în care interacţionează actorii economici atunci când schimba bunuri, servicii şi
bani.7.
Dat fiind faptul că în economie activează o multitudine de actori din fiecare categorie, circuitul economici este
reprezentat de o reţea complexă tridimensională în care actori de diferite tipuri reacţionează alţi actori din altă categorie.
În condiţiile în care asupra acestui sistem intervine o perturbaţie, toate fluxurile vor reacţiona amplificând sau
atenuând efectul acestea.

Principalii indicatori macroeconomice privesc costul capitalului, nivelul global al producţiei şi gradul de ocupare
a forţei de muncă.
Ratele dobânzilor (rd) joacă rolul cel mai important în modificarea preţurilor monedelor de pe piaţa de schimb valutar.
Ca instituţii care stabilesc ratele dobânzilor, băncile centrale sunt, prin urmare, actorii cei mai influenţi în acest
proces. Ratele dobânzilor influenţează şi dictează fluxurile de investiţii. Deoarece valutele sunt reprezentări ale

6
Marinescu C., 2004, Economie instituțională, Editura ASE, București
7
***National Council on Economic Education, - 1989 - New York, SUA
economiei unei ţări, diferenţele dintre ratele dobânzilor afectează valoarea relativă a valutelor, a uneia în raportat cu
alta. Atunci când băncile centrale schimbă ratele dobânzilor, acest fapt determină ca piaţa valutară să experimenteze
fluctuaţii şi volatilitate. În domeniul de tranzactionare Forex, speculaţiile care se mulează cu exactitate pe acţiunile
ulterioare ale băncilor centrale pot spori şansele traderilor de a tranzacţiona cu succes.
Produsul intern brut (PIB) este măsura cea mai largă a economiei unei ţări, şi reprezintă valoarea economică totală a
tuturor bunurilor şi a serviciilor produse într-o anumită ţară în cursul unui an.
Având în vedere că cifra PIB-ui în sine este adesea considerată ca fiind un indicator nu tocmai precis, majoritatea
traderilor iau serios în consideraţie cele două rapoarte care sunt emise cu luni înainte de definitivarea cifrelor finale ale
PIB-ului: raportul din avans şi raportul preliminar. Revizuiri semnificative între aceste rapoarte pot provoca o
volatilitate considerabilă.
Indicele preţurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai importanţi indicatori ai inflaţiei şi este reprezentat de
creşterea procentuală a preţurilor faţă de o perioadă luată ca bază de calcul.

P1  P0
IPC  x100
P0
Acesta evidenţiază schimbările în nivelul preţurilor cu amănuntul pentru coşul de consum de bază. Coşul de
consum de bază cuprinde alimente, carburant, energie, îmbrăcăminte, chirii etc.
Inflaţia este determinată direct de puterea de cumpărare a unei monede în cadrul unei economii şi afectează
poziţia acesteia de pe pieţele internaţionale. Atunci când economia naţională se dezvoltă în condiţii normale, creşterea
IPC poate conduce la o creştere de bază a ratei dobânzii. Aceasta, la rândul său, duce la o creştere a atractivităţii unei
monede pe piaţa monetară.

Rata şomajului (rs) este un indicator al ocupării forţei de muncă reflectă sănătatea generală a unei economii sau a unui
ciclu de afaceri.
Pentru a înţelege cum funcţionează o economie, este important să ştim cât de multe locuri de muncă sunt create
sau distruse, ce procent al forţei de muncă munceşte în mod activ, şi cât de mulţi noi oameni se declară şomeri. Pentru
măsurarea inflaţiei, este de asemenea important să se monitorizeze viteza cu care salariile cresc.
Relaţia de calcul a ratei şomajului utilizează indicatori precum populaţia activă (Pa) care constă în populaţia care
poate şi este dispusă să muncească şi populaţia ocupată care desfăşoară activităţi economice în calitate de angajat sau
antreprenor: De aici şomajul (S) se determină:
S
S = Pa – Po şi rs  x100
Pa

Balanţa de plăţi reprezintă raportul dintre suma plăţilor primite din străinătate şi suma plăţilor care merg în străinătate.
Cu alte cuvinte, indică cantitatea totală de operaţiuni de comerţ exterior, balanţa tranzacţională, şi balanţa dintre
export şi import, plăţile de transfer. Dacă plăţile care vin din străinătate depăşesc plăţile către alte ţări şi organizaţii
internaţionale, balanţa de plăţi este pozitivă. Excedentul este un factor favorabil pentru creşterea economică a monedei
naţionale.

O importanţă deosebită pentru economia naţională o are evoluţia preţurilor şi în consecinţă puterea de cumpărare
a banilor,
Inflaţia determinată între două momente în timp se defineşte ca o creştere procentuală a indicelui preţurilor dintre acele
două momente8.
Indicatorul care măsoară acest fenomen este numit rata inflaţiei care exprimă nivelul de reducere a valorii
monezii (If) raportat la 100 unităţi monetare de capital utilizat (C).
If
ri  x100
C
De exemplu, la o rată a profitului de 6%, cu 100 unităţi monetare cu care la începutul anului puteam
achiziţiona 100 de pâini, la sfârşitul anului mai pot fi cumpărate doar 94 de pâini de acelaşi tip.
În realitate, creşterea preţurilor nu este egală la toate produsele şi în consecinţă, este posibil ca inflaţia să nu fie
evidentă dacă apreciem creşterea preţurilor unui număr redus de produse.
Se pot desprinde trei cauze ale inflaţiei contemporane: inflaţia prin cerere; inflaţia prin costuri şi inflaţia
combinată.
1. Inflaţia prin cerere apare ca urmare a creşterii cererii de produse, într-o anumită perioadă, într-un ritm mai
mare decât oferta de produse. Practic, excesului de cerere îi corespunde o ofertă rigidă, care nu poate satisface
cerererea. La o asemenea evoluţie a cererii, producătorii vor avea două tipuri de reacţii: de creştere a producţiei sau
de creştere a preţurilor.
Creşterea cererii poate fi determinată de o serie de factori:
 creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie;
 creşterea excesivă a cheltuielilor publice;
 creşterea investiţiilor în firme;
 creşterea exporturilor.
Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a unei mase monetare
excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă. Acest fenomen se produce, în general, atunci când apar
deficite bugetare mari iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va emite o cantitate
corespunzătoare de monedă. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu împrumută pentru a produce
bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei.
Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar, care poate conduce la o
supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar.
Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie,
investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum
(întrucât există o masă monetară suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care
″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum.
De asemenea, creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. Inflaţia prin
credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie (inflaţie monetară), având ca
element comun creşterea, în mod direct sau indirect, a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici,
venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii.
Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii din partea populaţiei, ca
urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi

8
Jochumzen P. -2010 - Essentials of macroeconomics, Ventus Publishing ApS, USA
viitoare, dar şi a unor factori de natură subiectivă şi psihologică, pentru o anumită perioadă. Rezultatul acestui
comportament este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei, consum care tinde
să depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în ramurile
producătoare.
2. Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie cresc într-un
ritm accentuat, independent de cererea agregată.
Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde parţial prin
creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii.
Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin costuri sunt numeroşi
creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii,
 creşterea excesivă a profiturilor,
 creşterea preţurilor la materii prime şi materiale,
 politica amortizării accelerate,
 presiunea fiscală ridicată.
3 Inflaţia combinată Distincţia între inflaţia prin costuri şi inflaţia prin cerere este greu de realizat în
economia reală, întrucât ele se pot manifesta simultan.
Unii economişti susţin că, în realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv cererii sau costurilor, ci ea
constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi factori, vorbindu-se astfel de o inflaţie mixtă (combinată).
Ambele tipuri de inflaţie se manifestă în final ca un singur fenomen şi anume creşterea generalizată a preţurilor. De
altfel, între nivelul costurilor de producţie şi nivelul veniturilor există o relaţie ca de la parte la întreg, acestea (costul
şi venitul) fiind două categorii economice reflectate de aceeaşi realitate - preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie
ajung să se întrepătrundă, chiar dacă fenomenul a fost declanşat de un singur factor. De exemplu, datorită unei
creşteri salariale nefondate pe criterii economice, costurile de producţie vor creşte antrenând fie o creştere de preţuri,
adică o inflaţie prin costuri (în acele ramuri în care cererea este inelastică), fie o reducere a producţiei şi deci a
ofertei (în acele ramuri care se confruntă cu o cerere elastică). În acest din urmă caz, apare inevitabil un decalaj între
cererea deja existentă şi oferta în scădere, care se va traduce printr-o creştere a preţurilor bunurilor în ramurile
respective, declanşându-se astfel o inflaţie prin cerere (economia se află în starea de slumpflaţie). La aceeaşi situaţie
se poate ajunge dacă nivelul producţiei rămâne constant, deoarece se activează o cerere suplimentară, care provine
dintr-o creştere a veniturilor salariale superioară creşterii productivităţii muncii (economia se caracterizează prin
stagflaţie). De asemenea, la o inflaţie prin cerere se poate ajunge şi dacă, pentru a evita creşterea şomajului,
autorităţile publice (guvernul) întreprind măsuri care duc la creşterea cererii globale (reducerea fiscalităţii, sporirea
cheltuielilor publice etc.). În această situaţie, reducerea producţiei şi creşterea şomajului pot avea valori foarte mici,
în schimb preţurile vor creşte substanţial.
Iată cum se pot manifesta, în acelaşi timp, într-o economie, cele două forme ale inflaţiei. Analizând lucrurile
în mod invers, trebuie precizat că M. Friedman consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al inflaţiei
prin cerere. Astfel, o inflaţie prin cerere, care înseamnă venituri din ce în ce mai mari pentru firmele producătoare şi
incitaţie spre dezvoltare, poate determina, după o anumită perioadă, o creştere a producţiei şi implicit a ofertei de
bunuri şi servicii.
 O sporire a acesteia va antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă înseamnă ieşirea din criză şi
relansarea economică) o creştere graduală a costurilor (o producţie mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a
ofertei va implica costuri marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor). Această evoluţie a costurilor
va obliga firmele producătoare, după cum am spus, fie la o restrângere a producţiei, cu consecinţe negative asupra
ocupării, fie la creşteri de preţuri ale produselor, creşteri care vor da naştere unei noi forme de inflaţie, prin costuri.
De asemenea, un puseu inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată poate duce la consolidarea unor
grupări de interese, care vor specula această conjunctură pentru a-şi majora veniturile, prin impunerea unor preţuri
ridicate. Veniturile majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalţi agenţi economici. Din
combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală inflaţionistă greu de stopat.
De exemplu, se poate ivi situaţia ca cererea globală, impulsionată artificial de către autorităţi (de pildă în
perioade electorale), să antreneze o creştere a preţurilor în anumite ramuri producătoare, ceea ce se va repercuta şi
asupra unor creşteri salariale în ramurile respective, care nu vor face altceva decât să mărească costurile de
producţie. Aspectul negativ apare atunci când aceste fenomene se petrec pe fondul unui volum al producţiei relativ
constant, adică oferta globală este incapabilă să se adapteze la evoluţia cererii.
Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri, adică o altă creştere de preţuri care se va adresa cererii
existente. Pentru a preveni sporirea şomajului, autorităţile guvernamentale iniţiază politici monetare şi fiscale
expansive care dau un nou impuls cererii. De data aceasta fenomenul este amplificat şi datorită diferenţei de
dinamică dintre productivitatea muncii şi nivelul salariilor în sectorul real. Această serie de creşteri succesive ale
preţurilor va înceta atunci când cererea de bunuri şi servicii se diminuează suficient de mult, astfel încât producătorii,
care au ca scop principal maximizarea profiturilor, nu vor spori din nou preţurile. Scăderii cererii globale îi va
corespunde în acelaşi timp o subocupare importantă.
Spirala inflaţionistă preţuri - salarii
Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea preţurilor de vânzare →
scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a
costurilor → un nou puseu inflaţionist …

MĂSURI DE COMBATERE A INFLAŢIEI

Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social, inflaţia constituie un obiectiv major
al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. De asemenea, politicile antiinflaţioniste actuale
trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea economică şi
limitarea şomajului.
În mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen
- inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii agregate, în sensul
reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei.
Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi
politici monetare. Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică economică,
precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii agregate, fie creşterea
presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor. Astfel, atât prin politica
restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici,
cât şi prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte, se realizează aşa-
numita "politică deflaţionistă".
Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers, respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea
impozitelor, atunci se are în vedere reducerea şomajului, şi constuie părţi componente ale unei politici denumite
"reflaţioniste". Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop, fie blocarea
(îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează
prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei
rescontului, operaţiuni de open-market, variaţia cotei rezervelor obligatorii. Manevrarea taxei de rescont reprezintă
un instrument dominant al politicii monetare, datorită efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda
într-o economie, deci asupra mărimii masei monetare, dacă se are în vedere funcţia de emisiune a creditului.
Manevrarea taxei de rescont generează creşterea sau scăderea costului creditului, prin intermediul dobânzilor, fapt
care se reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie, în concordanţă cu obiectivele de politică
monetară ale băncii centrale.
Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca centrală (de emisiune) achiziţionează de la
băncile comerciale efectele de comerţ, anterior scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma
ce reprezintă taxa de rescont, adică dobânda pe care o percepe banca centrală pe durata creditării băncilor
comerciale, durată care se întinde până la scadenţa efectelor de comerţ preluate (cambii, bilete la ordin etc.). În acest
context, este evident faptul că nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa scontului, adică dobânda pe
care băncile comerciale o percep de la deţinătorii de efecte de comerţ, atunci când aceştia doresc să transforme aceste
titluri în lichidităţi, înainte de scadenţă. De precizat, că taxa scontului este întotdeauna superioară taxei de rescont.
Aşadar, banca centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de evoluţia pe care doreşte să o imprime masei
monetare, prin intermediul creditului. Atunci când intenţionează o extindere a acesteia, reduce taxa de rescont,
ieftinind creditul şi mărind volumul acestuia. Dimpotrivă, când se urmăreşte o contracţie a masei monetare, măreşte
taxa rescontului, scumpind astfel creditul din economie şi implicit reducând volumul acestuia. Acest instrument de
politică monetară are însă o anumită limită de eficacitate, în sensul că banca centrală nu-l poate folosi decât în
măsura în care băncile comerciale au nevoie de credite de refinanţare.
Operaţiunile de open-market reprezintă un alt instrument esenţial de politică monetară, la îndemâna băncilor
centrale, prin intermediul căruia acestea acţionează în direcţia restrângerii sau extinderii masei monetare. Aceste
operaţiuni constau în vânzarea-cumpărarea de pe piaţa monetară a unor efecte publice sau private (titluri de valoare -
acţiuni, obligaţiuni), demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă, atunci când le vinde, sau,
dimpotrivă, monetizându-le, adică introducând în circulaţie o cantitate suplimentară de monedă atunci când le
cumpără. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii.
Operaţiunile de open-market au un dublu efect: când banca centrală vinde titluri se reduce cantitatea de
monedă centrală de pe piaţa monetară şi se provoacă o scădere a preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate, iar atunci
când cumpără titluri de pe piaţa monetară efectele sunt inverse. Pentru a avea însă succes, ca instrument de politică
monetară, aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în condiţiile unui volum suficient de mare de titluri negociabile.
Variaţia cotei rezervelor obligatorii reprezintă instrumentul de politică monetară cel mai generalizat, adică folosit de
către autorităţile monetare din aproape toate ţările industrializate.

Politica rezervelor obligatorii, promovată de banca centrală, constă în obligaţia pe care o au băncile
comerciale de a-şi constitui rezerve minime obligatorii, într-un cont nepurtător de dobândă deschis la banca centrală.
Aceasta din urmă stabileşte cuantumul acestor rezerve, prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor
atrase de băncile comerciale. Această măsură are, pe de o parte, un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al
băncilor comerciale, iar pe de altă parte, diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit, capacitatea
lor de a crea monedă prin credit. Banca centrală poate, deci, influenţa sporirea sau reducerea ofertei de monedă
scripturală din partea băncilor comerciale, prin diminuarea, respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor
obligatorii. Variaţia cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politică monetară restrictivă, foarte eficace,
întrucât afectează direct multiplicatorul creditului.
Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie, acţionând asupra tuturor cauzelor care
conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. În acest context, trebuie precizat că unele din măsurile menite
să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie.
Altfel spus, în anumite situaţii, stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite
impulsuri pe termen scurt date cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autorităţile guvernamentale şi
politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi ştiinţific şi, mai ales, bine
ancorate în realităţile ţării respective. Cunoaşterea profundă şi analiza riguroasă a mecanismului şi cauzelor
fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică, care să contracareze eficient acest
efect al dezechilibrelor din economie - inflaţia.
Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale, următoarele:
Ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară, şi acordarea acestora, cu
prioritate, în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de afaceri viabile. Consecinţele
acestei măsuri vor fi, atât o creştere a volumului investiţiilor în economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a
obiectivelor de investiţii;
Acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în primii ani de activitate;
reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru
investiţiile de capital străin; aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale
la unele materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate pieţei interne; reducerea taxelor
vamale la unele produse finite provenite din import ş.a.
Reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi implicarea directă a
agenţilor economici. Aceştia trebuie să ia în considerare, atât achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele
mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora), cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea
productivităţii muncii, creşterea eficienţei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime şi
materiale, creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe
unitatea de produs. De asemenea, în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului, atât pentru descurajarea
monopolurilor şi oligopolurilor, cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei neloiale.
În final, trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi, încă, insuficient cunoscut, fapt
reflectat atât de teoria, cât şi practica economică mondială. În acest context, nu există o soluţie unică şi magică de
combatere a acestui fenomen pretutindeni. Soluţiile pot fi diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări.

Rata rentabilităţii reale exprimă nivelul de fructificare a capitalului utilizat corectat de reducerea valorii reale a
acestuia.

rr  r  ri
Practic, rentabilitatea determinată de utilizarea factorilor de producţie într-o activitate economică (r) este
degradată de reducerea puterii de cumpărare a monedei exprimată prin rata inflaţiei (ri).

Deci, inflația este un fenomen cu implicații macroeconomice și microeconomice. Determinarea efectelor

acesteia permite identificarea soluțiilor pe care trebuie să le adopte actorii economici în vederea creșterea
performanțelor economice.
La nivelul unităților economice, în plan microeconomic, inflația determină reducerea principalelor rezultate:
profitul și rentabilitatea. Profitul obținut de unitatea economică (Pb) va fi diminuat de pierderea de valoare
determinată de inflație (Pi). Rezultatul va reprezenta un profit real (Pr) care va reprezenta puterea de cumpărare a
profitului brut.
Pr  Pb  Pi
Practic, profitul real reprezintă nivelul real de fructificare a capitalului consumat care se reduce datorită
creșterii prețurilor.
Rata rentabilităţii reale exprimă nivelul de fructificare a capitalului utilizat corectat de reducerea valorii reale a
acestuia.

rr  r  ri
Practic, rentabilitatea determinată de utilizarea factorilor de producţie într-o activitate economică (r) este
degradată de reducerea puterii de cumpărare a monedei exprimată prin rata inflaţiei (ri).
Raționamentele cu privire la efectele inflației pot continua în direcția aprecierii nivelurilor altor venituri precum:
renta, dobânda și salariul.

Şomajul reprezintă o problemă macroeconomică ce afectează indivizii într-un mod sever. Pentru foarte mulţi
oameni, pierderea locului de muncă înseamnă un standard de viaţă mai scăzut şi disconfort psihic. De aceea, şomajul
este un subiect frecvent al dezbaterilor politice. Mulţi politicieni apreciază starea economiei, succesul sau eşecul
politicilor economice în funcţie de nivelurile ratei şomajului şi a ratei inflaţiei.
Şomajul este un fenomen prezent în toate economiile de piaţă şi are consecinţe directe şi severe asupra societăţii şi a
indivizilor în particular. Pierderea locului de muncă este percepută ca o reducere a standardului de viaţă si chiar
apariţiei unor probleme de ordin psihologic. Iar aceste aspecte devin suficiente pentru a justifica frecventa cu
care problematica somajului este abordata în cadrul dezbaterilor politice9.
Constatat în practica economică şi studiat în teorie, şomajul se caracterizează prin aspecte referitoare la: nivelul,
intensitatea, durata şi structura acestuia.
 Nivelul şomajului se determină atât în mărime absolută, prin numărul celor neocupaţi (numărul şomerilor), cât şi
în mărime relativă, ca rată a şomajului (Rs), calculată ca raport procentual între numărul total al şomerilor (Ns) şi
numărul total al populaţiei active sau ocupate (Po):
Ns
Rs  x100
Po
Intensitatea şomajului este o altă caracteristică a acestui fenomen, în funcţie de care se pot distinge următoarele
tipuri de şomaj: şomajul total, care presupune pierderea locurilor de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul
parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană, prin reducerea duratei de lucru sub cea legală şi
scăderea corespunzătoare a salariului; şomajul deghizat, specific îndeosebi ţărilor slab dezvoltate, unde activitatea
desfăşurată de unele persoane este doar aparentă, cu o productivitate foarte redusă şi o salarizare pe măsură.
Durata şomajului reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul pierderii locului de muncă sau al scăderii
activităţii depuse şi momentul reluării activităţii la parametrii anteriori. Durata şomajului diferă de la o persoană la alta,
astfel că pentru a surprinde fenomenul la nivel naţional, se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului. Aceasta
se poate stabili, deci, ca o medie pe economie sau ramură de activitate, într-o anumită perioadă, astfel:
Nz
Dz  x100
Ns
unde Dz - durata medie în zile; Nz - numărul de zile în şomaj; Ns - numărul şomerilor.
Structura şomajului cuprinde categoriile sociale afectate de acest fenomen, diferenţiate după indicatori precum:
ramura de activitate, nivelul calificării, profesie, vârstă, sex, etnie ş.a.m.d.
Cauzele şomajului se împart în două mari categorii, după natura acestora:
1. cauze subiective, care au ca element determinant voinţa individuală a celui care se află în ipostaza de şomer;
2. cauze obiective, în cadru cărora se pot include ca cele mai importante: restructurarea activităţilor economice,
insuficienţa creşterii economice, caracterul ciclic al evoluţiei economiei şi explozia demografică.
Din acest unghi de vedere se pot constata două forme (cauzale) clasice ale şomajului: şomajul voluntar, generat
de cauzele subiective şi şomajul involuntar, ca rezultat al cauzelor obiective.
În practică, şomajul voluntar poate avea următoarele forme de manifestare:
 şomajul fricţional (tranzitoriu) şi
 şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj.
În funcţie de cauzele obiective (amintite anterior), şomajul involuntar poate avea următoarele forme de
manifestare reprezentative:
 şomajul structural,
 şomajul tehnologic,
 şomajul ciclic,
 şomajul sezonier şi
 şomajul demografic.
Efecte social-economice ale şomajului
Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât şi sociale. Costul individual al
şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia
sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea publică.
Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj, ci şi asupra celor care fac parte din
populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări
sociale. Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de venit pe care
acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri,
toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative.
Dintre cele mai importante, amintim:
 inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai negativ cu cât
societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate, cheltuieli
care rămân încă nerecuperate;
 conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind un factor de
scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii;
 contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor
de şomaj.
Măsuri pentru diminuarea şomajului
În esenţă, măsurile de diminuare a şomajului şi de ocupare a forţei de muncă sunt orientate în două direcţii
principale:
1. măsuri care privesc direct pe şomeri;
2. măsuri care privesc populaţia ocupată.
Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt concretizate, de regulă, în:
 acţiuni pentru pregătirea, calificarea şi reintegrarea şomerilor proveniţi din diferite ramuri, ca urmare a
restructurărilor tehnologice şi economice;
 facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi şi noi locuri de muncă, în special în zonele
cu subocupare ridicată;
 trecerea la noi forme de angajare (pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea cu contract de muncă pe
durată determinată etc.);
 instituirea unui sistem de sprijinire a şomerilor care doresc să devină întreprinzători particulari
(consultanţe gratuite, credite preferenţiale);
 acordarea de credite avantajoase agenţilor economici care angajează şomeri;
 creşterea mobilităţii forţei de muncă;
 ameliorarea conţinuturilor şi calităţii învăţământului;
 realizarea unor investiţii majore de către stat.
Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop prevenirea fenomenului de şomaj, prin crearea unor
posibilităţi suplimentare de ″împărţire a muncii″ între cei angajaţi şi menţinerea astfel, a locurilor de muncă existente.
Aceasta presupune o reîmpărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a
muncii şi producţiei. Desigur, acest deziderat nu trebuie să încalce principiul potrivit căruia nivelul salarizării trebuie să
fie în concordanţă cu dinamica productivităţii muncii.
De asemenea, protejarea populaţiei ocupate poate fi realizată şi prin eforturile conjugate ale statului şi
angajatorilor de a facilita perfecţionarea sau recalificarea posesorilor forţei de muncă, din acele unităţi (private sau de
stat) confruntate cu probleme de restructurare. Cel mai puternic remediu, însă, pentru diminuarea şomajului este
creşterea economică de ansamblu, care presupune un volum ridicat al investiţiilor productive din economie şi implicit
sporirea numărului de locuri de muncă.

Ciclurile economice constau în fluctuaţiile la nivelul activităţii economice de ansamblu, care se produc în mod
recurent pe parcursul mai multor luni sau ani
În pofida denumirii, ciclul economic are un grad relativ scăzut de predictibilitate în ceea ce priveşte frecvenţa şi
magnitudinea
Evoluţia ciclică este o caracteristică inerentă economiei de piaţă
Ea cuprinde principalele faze: expansiune – punct de maxim – contracţie – punct de minim

Recesiunea este o perioadă în care se înregistrează un declin al ratei de creştere economică Perioadele de recesiune sunt
declarate odată ce se înregistrează scăderea rate de creştere a PIB real pentru 2 trimestre consecutive.
Depresiunea este o recesiune severă în care condiţiile recesiunii sunt mult mai grave.

Figura nr. 2.2 Ciclurile economice (apreciere după dinamica PIB)

Expansiune (relansare economică) este o perioadă care urmează recesiunii şi în care se înregistrează creştere
economică, uneori la o rată mai mare decât cea normală. Perioadele de expansiune sunt declarate odată ce se
înregistrează creşterea PIB real pentru 2 trimestre consecutive.
Un ciclu economic este în general măsurat prin mişcările ascendente şi descendente ale PIB în jurul trendului dar
pentru identificarea fazelor ciclului economic au relevanţă şi alţi indicatori precum: gradul de ocupare a forţei de
muncă, rata inflaţiei, rata dobânzii şi cererea de consum

Figura nr. 2.3 Ciclurile economice (apreciere după dinamica PIB, inflaţie şi şomaj)

Sinteza ideilor keynesiene şi monetariste a condus la un consens al profesiei cu privire la ciclurile economice
care continuă să ghideze comportamentul decidenţilor de politici macroeconomice:
 producţia agregată este rezultatul interacţiunii dintre cererea şi oferta agregată;
 trendul producţiei este determinat de factori de natura ofertei;
 factori de natura cererii agregate determină oscilaţii pe termen scurt în jurul acestui trend;
 funcţionarea economiei de piaţă este susceptibilă să genereze fluctuaţii ample şi de durată ale nivelului
activităţii economice, însă politicile macroeconomice sunt capabile să le limiteze amplitudinea;
 politica monetară nu poate influenţa nivelul producţiei pe termen lung iar recursul sistematic la stimuli
monetari duce inevitabil la inflaţie;
  existenţa rigidităţilor nominale (la nivelul salariilor şi al preţurilor) implică faptul că politica monetară
este însă capabilă să influenţeze pe termen scurt variabile reale;
 aşteptările agenţilor economici reacţionează la politicile economice şi le determină eficacitatea;

Eficienţa politicilor macroeconomice este sever redusă în perioada următoare declanşării unei crize financiare
ceea ce face esenţială adoptarea de politici adecvate în perioada de expansiune:
 Necesitatea recursului la politici macroprudenţiale:
 În perioada de expansiune pot fi create rezerve pentru a fi folosite în perioada de recesiune
 Politica monetară – considerentele de stabilitate financiară trebuie să aibă un rol proeminent în designul
acesteia:
o Extinderea orizontului de prognoză dincolo de cei doi ani luaţi în calcul în mod obişnuit de
băncile centrale – în special în ceea ce priveşte evaluarea riscurilor
o Folosirea informaţiilor conţinute de preţurile activelor (neincluse în IPC) pentru detectarea
timpurie a vulnerabilităţilor
 Politica fiscală – prudenţă sporită, având în vedere impactul extrem de favorabil al boom-urilor
financiare asupra veniturilor bugetare, precum şi tendinţa de a supraestima PIB potenţial şi creşterea
economică viitoare în astfel de perioade10.

10
Isărescu, M. - 2013 - Cicluri economice…Disertație cu ocazia decernării tluluide doctor honoris cauza al
Universității Politehnica București, 18 octombrie, www.bnr.ro