IMPORTANŢA, OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂŢII

1.1 Importanţa contabilităţii

Contabilitatea a apărut şi a evoluat pe măsura dezvoltării activităţii de producţie şi de
comercializare a bunurilor. Produs al unei activităţi practice şi teoretice îndelungate,
contabilitatea s-a afirmat ca un sistem de cunoaştere şi gestiune a resurselor societăţii separate
patrimonial. De-a lungul istoriei, contabilitatea a cunoscut o evoluţie a scopului său, de la
tehnică de înregistrare a tranzacţiilor comerciale, către un mijloc de control, având un caracter
probatoriu.
Pentru unii specialişti, contabilitatea apare ca tehnica sau arta înregistrării, clasificării,
prelucrării şi a stocării informaţiilor exprimate valoric referitoare la tranzacţiile şi evenimentele
cu caracter financiar care au loc în cadrul entităţii juridice. Deşi practica a anticipat drumul
parcurs de contabilitate, influenţând cercetarea aplicată în domeniul contabilităţii, pe baza
acestor aspecte practice au fost conturate funcţii, concepte, principii, procedee şi instrumente
ştiinţifice acestei discipline, care-i conferă caracter ştiinţific.
Definiţia modernă a contabilităţii porneşte de la funcţia de bază a acesteia, adică
furnizarea de date cu caracter financiar despre entitatea economică, utilizate în procesul
decizional.
O entitate economică este o întreprindere sau firmă cu patrimoniu propriu, care-şi
desfăşoară activitatea în mod independent, având ca scop realizarea de produse sau
comercializarea bunurilor achiziţionate. Astfel, contabilitatea poate fi definită ca un sistem
informaţional ce măsoară, prelucrează şi furnizează informaţii financiare despre întreprindere,
şi anume asupra modului în care se consumă capitalul investit de proprietar şi cum se asigură
creşterea acestui capital.
Pornind de la criteriul juridic, contabilitatea surprinde aspecte legate de exploatarea
resurselor din proprietatea întreprinderii.
Contabilitatea sesizează legătura dintre tranzacţii şi luarea deciziilor. Pornind de la acest
lucru, contabilitatea măsoară tranzacţiile derulate de întreprindere prin culegerea şi furnizarea
informaţiilor, arată modul în care se derulează fiecare tranzacţie, informaţiile furnizate sunt
prelucrate şi stocate, fiind utilizate în momentul luării deciziilor de către utilizatorii din cadrul
întreprinderii şi din afara acesteia.
Contabilitatea poate fi considerată un „sistem cibernetic deschis”, pentru că datele
înregistrate despre activitatea economico-socială pot fi considerate intrări, iar datele furnizate
pentru luarea deciziilor sunt considerate ieşiri.
Contabilitatea nu se opreşte în momentul ieşirii datelor, pentru că întreprinderea e creată
să funcţioneze o perioadă îndelungată, iar activitatea desfăşurată e consumatoare de resurse şi
trebuie să fie producătoare de rezultate.
Contabilitatea furnizează informaţii despre activitatea întreprinderii la perioade egale, de
regulă la sfîrşitul fiecărui an, despre situaţia patrimonială şi financiară a întreprinderii. În acest
sens, contabilitatea poate fi considerată ca o activitate prestatoare de servicii, deoarece
informaţiile realizate sunt puse la dispoziţia persoanelor fizice sau juridice, care trebuie să ia
decizii.
Pentru a scoate în evidenţă caracterul ştiinţific al contabilităţii, trebuie să clarificăm
legătura dintre registrele contabile, calculator şi sistemul informatic managerial. De multe ori
contabilitatea se confundă cu ţinerea registrelor care stochează informaţiile financiare.
Întocmirea registrelor contabile este un proces contabil prin care tranzacţiile derulate de
întreprindere sunt înregistrate pe baza unor acte (documente) justificative. Acest proces, deşi
foarte important pentru asigurarea calităţii informaţiilor financiare, e considerat ca parte
neînsemnată a contabilităţii.
Partea cea mai importantă e analiza şi interpretarea rezultatelor, precum şi utilizarea
informaţiilor financiare în procesul decizional. În această situaţie, contabilul trebuie să se ocupe
tot mai mult de funcţia informaţională a contabilităţii, având obligaţia să prezinte cât mai multe
variante conducerii şi să sugereze varianta optimă care să stea la baza luării deciziilor. Dacă
deciziile implică activitatea economică, informaţiile contabile sunt importante în luarea acestor
decizii, pentru că informaţiile furnizate de contabilitate se referă la resursele existente în cadrul
întreprinderii, precum şi la modalitatea de utilizare a acestor resurse pentru obţinerea rezultatelor
scontate.
Informaţia – în sensul larg al cuvântului – este o comunicare verbală, scrisă sau în
imagini despre un eveniment, un fenomen, un obiect sau persoană, care, fiind înţeleasă,
declanşează diferite acţiuni. Conţinutul informaţiilor poate fi economic, tehnic, cultural, ştiinţific
etc. şi, în funcţie de acesta, exprimarea se poate face în cuvinte, cifre, puncte, imagini sau semne
convenţionale.
Informaţiile economice se exprimă în cifre şi reflectă fenomenele economice care au loc
într–o unitate de producţie legate de: existenţa, mişcarea şi transformarea elementelor
patrimoniale, eficienţa folosirii lor în procesul de producţie şi raporturile economice care apar în
procesul social–economic.
Informaţiile economice sunt variate şi se pot clasifica după următoarele criterii:
a) după conţinut:
 informaţii de planificare sau programare;
 informaţii efective;
 informaţii de control.
b) după forma de prezentare:
 informaţii orale;
 informaţii scrise;
 informaţii audiovizuale.
c) după etalonul de exprimare:
 informaţii cantitative;
 informaţii valorice.
d) după sfera de cuprindere:
 informaţii sintetice;
 informaţii analitice.
e) după scopul pentru care sunt folosite:
 informaţii de conducere;
 informaţii de raportare;
 informaţii de corectare a activităţii.
f) după timpul de reflectare:
 informaţii active (curente);
 informaţii pasive (trecute);
 informaţii previzionale (de viitor).
 Cunoaşterea completă a activităţii desfăşurate în cadrul unităţilor economice se realizează
cu ajutorul sistemului informaţional economic, care este reprezentat de totalitatea metodelor,
procedeelor şi mijloacelor utilizate în procesul informaţional – sistem organizat de culegere,
înregistrare, transmitere şi prelucrare a datelor.
Sistemul informaţional economic are ca obiectiv principal asigurarea datelor şi
informaţiilor referitoare la procesele şi fenomenele economice, care au loc în unităţile
economice, necesare organelor de conducere şi control, în procesul elaborării deciziilor şi
transpunerii lor în realitate.
Sistemul informaţional reprezintă un element esenţial în fundamentarea şi elaborarea
deciziei, dar şi un instrument de executare a deciziilor elaborate la diferite niveluri. Prin aceasta,
sistemul informaţional are un rol important în gestionarea şi controlul asupra activităţii
desfăşurate.
Sistemul informaţional economic se delimitează în timp şi spaţiu. Delimitarea în timp se
face pe perioade de gestiune sau pe exerciţii financiar–contabile, iar delimitarea în spaţiu se face
pe verigi ale economiei naţionale şi pe unităţi patrimoniale.
Informaţiile contabile sunt utilizate în activitatea de planificare, control şi evaluare.
Planificarea este procesul prin care se previzionează drumul care trebuie parcurs în
realizarea unei activităţi. Acest proces include stabilirea unui scop, găsirea şi alegerea variantelor
optime pentru atingerea lui. Pentru asigurarea unei planificări cât mai aproape de realitate, cu
obţinerea rezultatelor optime, este necesar ca în momentul planificării contabilul să asigure un
set de variante posibile din punct de vedere financiar şi să indice căile de obţinere a rezultatelor
optime.
Controlul este procesul prin care o întreprindere se asigură asupra unor activităţi ale
întreprinderii, dacă acestea corespund. Prin control se vede dacă planurile sunt realizabile. Se
urmăreşte dacă persoanele care iau decizii au primit delegare de competenţe, dacă deciziile lor
aduc o creştere a capitalului investit de proprietari. Contabilitatea prezintă situaţii din care să
rezulte costurile, veniturile şi rezultatele precum şi abaterile de la nivelul planificat, analizând
cauzele abaterilor.
Evaluarea implică studierea şi măsurarea sistemului de decizii, urmărindu-se şi o
îmbunătăţire a proceselor informaţionale care reflectă realitatea din întreprindere.
Informaţiile furnizate de contabilitate pot fi prelucrate manual sau cu calculatorul. Acesta
din urmă nu înlocuieşte contabilul, ci îl ajută să prelucreze informaţiile într-un timp rapid şi să le
furnizeze în momentul optim. Utilizarea calculatorului e uneori criticată, deoarece contabilii
renunţă la analiza amănunţită a tranzacţiilor derulate de întreprindere. Totuşi, calculatorul nu
poate să lipsească în procesul de prelucrare a informaţiilor, el ajutându-ne în furnizarea lor
rapidă, pentru ca deciziile să fie luate în cunoştinţă de cauză.
În unităţile economice informaţiile servesc la rezolvarea problemelor curente, analiza
obiectivă a activităţii desfăşurate în perioada trecută şi la elaborarea strategiilor viitoare, de
perspectivă.
Contabilitatea se caracterizează prin:
 foloseşte un raţionament specific, o terminologie adecvată şi procedee proprii de culegere
şi transmitere a datelor şi a informaţiilor;
 principala sursă de date şi informaţii o reprezintă documentele de evidenţă, care stau la
baza înregistrării fiecărei operaţiuni economice, indiferent de conţinutul său;
 foloseşte ca principal etalon de evidenţă etalonul monetar.
 Principalele funcţii îndeplinite de contabilitate în cadrul evidenţei economice sunt: de
informare, de control, juridică şi previzională.
Funcţia de informare se referă la cunoaşterea patrimoniului, a proceselor economice, a
rezultatelor obţinute şi a tuturor fenomenelor economice, care au loc într-o unitate economică,
permiţând elaborarea deciziilor.
Funcţia de control proprie contabilităţii, prin care se verifică activitatea desfăşurată,
utilizarea şi păstrarea elementelor patrimoniale, respectarea normelor de consum, folosirea
capacităţilor de producţie, înregistrarea corectă a muncii desfăşurate şi calculul corect al
drepturilor cuvenite etc.
Funcţia juridică prin care informaţiile (datele) furnizate de către contabilitate au şi
calitate juridică, fiind simplu de interpretat şi analizat, operative şi în totalitate oneste.
Contabilitatea se conturează ca disciplină odată cu apariţia în anul 1494 a primului tratat
tipărit, intitulat: Summa di arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita a călugărului
franciscan Luca Paciolo. În această lucrare, în partea I, secţiunea a II–a Tratatus de computis et
scripturis (Tratatul de conturi) sunt prezentate principiile şi metodele contabilităţii în partidă
dublă (Scrittura deppia), a căror utilizare este astăzi generală. De-a lungul timpului,
contabilitatea şi–a perfecţionat continuu metodele şi instrumentele de lucru, reprezentând un
element de progres în dezvoltarea societăţii umane. Trecerea de la o economie supercentralizată
la o economie de piaţă impune şi modificarea unor legi economice care guvernează economia
naţională.
Contabilitatea trebuie să fie flexibilă, ancorată în structura organizatorică a fiecărei
ramuri economice şi să o deservească pe aceasta. În acest sens, este elaborată „Legea
contabilităţii“ (nr. 82/1991), cadrul juridic de desfăşurare a contabilităţii, în care se specifică (sub
formă de articole de lege) următoarele :
 importanţa contabilităţii ca instrument de cunoaştere, control şi gestiune a patrimoniului;
 agenţii economici unde se aplică: regiile autonome, societăţile comerciale, instituţiile
publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile, persoane juridice şi persoanele fizice care au calitatea
de comercianţi;
 contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională;
 repere pentru principalele obiective ale contabilităţii referitoare la contabilitatea
patrimoniului, a mijloacelor fixe, a valorilor materiale, a cheltuielilor, a veniturilor şi a profitului
sau pierderii;
 modul de efectuare a inventarierilor;
 documentele şi registrele de contabilitate utilizate şi modul lor de întocmire;
 întocmirea bilanţului contabil şi a contului „Profit şi pierdere”;
 contravenţii şi infracţiuni la lege.

1.2 Obiectul contabilităţii

Contabilitatea este o ştiinţă, o disciplină independentă, cu un obiect propriu de cercetare
şi cu o anumită sferă de aplicare.
Contabilitatea are ca obiective pe de o parte, reflectarea curentă şi controlul gospodăririi
elementelor patrimoniale, aflate în proprietatea agenţilor economici şi, pe de altă parte, urmărirea
activităţii desfăşurate şi stabilirea rezultatelor economico–financiare.
Obiectul contabilităţii îl reprezintă evidenţa, calculaţia şi controlul, în expresie valorică, a
stării şi mişcării patrimoniului, cu indicarea destinaţiei şi sursei lor de provenienţă, a mijloacelor
economice, a proceselor economice, precum şi a rezultatelor financiare.
 De numele lui Luca Paciolo este legată prima definire a obiectului contabilităţii: „tot ceea
ce, după părerea negustorului îi aparţine pe lume, precum şi toate afacerile mari şi mărunte în
ordinea în care au avut loc”.
Luca Paciolo nu este inventatorul contabilităţii în partidă dublă. El a fost cel care a
promovat-o şi a popularizat-o. Ideile din „Tratatul de conturi şi înscrisuri” al lui Luca Paciolo au
influenţat timp de peste trei secole lucrările de contabilitate ale autorilor din diferite ţări ale
Europei.
După unii autori, existenţa patrimonială e cauza contabilităţii, deoarece elementele
patrimoniale şi modificările acestora constituie materia înregistrabilă a acestei discipline.
Contabilitatea studiază capitalul pus la dispoziţia întreprinderii de proprietari şi creditori. Acest
capital e studiat de contabilitate sub dublu aspect: aspectul fizic al capitalului: bunuri economice
destinate a fi exploatate pe termen lung sau scurt și aspectul originii capitalului – capital propriu
şi obligaţii.
Un alt aspect definitoriu al obiectului contabilităţii îl reprezintă domeniul său de acţiune.
Acestavizează două dimensiuni:
- pe orizontal – delimitează limitele spaţiale ale contabilităţii entităţii economice;
- pe vertical – delimitează legăturile dintre ramurile economiei naţionale.
Conform Legii 31/1990 din 16 nov. 1990 privind societăţile comerciale, republicată în
Monitorul Oficial numărul 33 din 29 ian 1998, societăţile comerciale se vor constitui în una
dintre următoarele forme:
a) Societate în nume colectiv;
b) Societate în comandită simplă;
c) Societate pe acţiuni;
d) Societate în comandită pe acţiuni;
e) Societate cu răspundere limitată.
a) Societatea în nume colectiv este o societate constituită prin asocierea, pe baza
deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane care pun în comun mai multe bunuri, pentru a
desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
Asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru acţiunile pe care le desfasoară în numele
societăţii. Societatea este administrată de unul sau mai mulți administratori, care pot fi asociaţi
sau neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice. Ei pot fi numiţi prin actul constitutiv sau
aleşi de către asociaţii care reprezintă majoritatea capitalului social. În caz de opoziţie a vreunuia
dintre administrator, deciziile vor fi luate de asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social. Pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru deciziile referitoare la
răspunderile administratorilor, este necesar votul acestor asociaţi.
b) Societatea în comandită simplă se caracterizează prin prezenţa a două categorii de
asociaţi: comanditaţi, care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, ca şi asociaţii
societăţii în nume colectiv, şi comanditari, care răspund numai în limita aportului lor. Asociaţii
pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Legea nu stabileşte un număr minim de
asociaţi, dar este obligatoriu să existe cel puţin un asociat comanditat şi un asociat comanditar.
Administraţia societăţii în comandită simplă se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi.
c) Societatea pe acţiuni este o societate constituită prin asocierea mai multor persoane,
care contribuie la formarea capitalului social prin acţiuni, care, prin modul de transmitere, pot fi
nominale sau la purtător.
 Acţiunile se emit pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii
beneficiilor (sub forma de dividende către acţionari sau a unor cote-părti din profit către
salariaţi), pentru care acţionarii răspund numai în limita aportului lor. Prin actul constitutive,
societatea pe acţiuni se constituie prin aporturile asociaţilor şi prin subscripţie. Adunările
generale ale acţionarilor pot fi ordinare şi extraordinare. Adunarea ordinară se întruneşte cel
puţin o dată pe an, în cel mult 3 luni de la încheierea exerciţiului financiar, iar adunarea
extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie. Societatea pe acţiuni este administrată de
unul sau mai mulţi administratori, temporari şi permanenţi.
d) Societatea în comandită pe acţiuni este o societate asemănătoare societăţii în
comandită simplă, deoarece cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţi şi comanditari.
Deosebirea dintre ele constă în faptul că, în cazul societăţii în comandită pe acţiuni, capitalul
social este împărţit în acţiuni, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni după ale cărei reguli este
reglementată. Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar numai în limita aportului lor. Această formă de
societate se întâlneşte rar în practică, fiind preferată societatea pe acţiuni.
e) Societatea cu răspundere limitată, ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, se
bazează pe încrederea asociaţilor. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar
părţile sociale nu se pot vinde. Administrarea societăţii se face de un administrator, iar
conducerea este realizată de A.G.A. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin
aportul unui singur asociat, care va fi deţinătorul tuturor părţilor sociale. În cazul societăţilor
comerciale rolul contabilităţii este de a evidenţia constituirea capitalului social, vărsământul
aportului subscris efectuat de asociaţi, majorarea capitalului social, operaţiuni legate de fuziune,
lichidare sau partaj al societăţii comerciale. De asemenea, se evidenţiază rezultatele financiare
obţinute de societate şi modul de distribuire a profitului.
La întreprinderile individuale rolul contabilităţii este de a înregistra capitalul pus la
dispoziţie de întreprinzător, rezultatele financiare obţinute şi retragerea de capital de proprietar.
În economia de piaţă funcţionează regiile autonome, care sunt întreprinderi înfiinţate de
stat atât la nivel naţional, cât şi local, deci, la aceste întreprinderi finanţarea este asigurată de stat.
Contabilitatea trebuie să înregistreze capitalul pus la dispoziţie de stat, rezultatele obţinute şi
modul de distribuire a profitului.
O altă categorie de unităţi patrimoniale cu finanţare de stat o reprezintă instituţiile
publice. Rolul contabilităţii este de a înregistra sursele de finanţare puse la dispoziţie de stat,
modul de utilizare a acestor resurse, cu respectarea strictă a destinaţiei.
Societăţile cooperatiste sunt o altă categorie de unităţi patrimoniale, care se
caracterizează prin exploatarea în comun a terenurilor şi a utilajelor agricole. Rolul contabilităţii
este de a înregistra aportul subscris de proprietari cu utilaje precum şi rezultatele obţinute în
urma activităţii.
Contabilitatea este principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi control al
patrimoniului şi al rezultatelor obţinute. Principalul obiectiv al contabilităţii constă în
furnizarea unei imagini fidele asupra situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor întreprinderii.
Pentru realizarea acestui obiectiv, contabilitatea trebuie să respecte următoarele principii:
Principiul continuităţii exploatării
Dacă activitatea economică a întreprinderii prezintă în general un caracter continuu, întinzându-
se pe mai mulţi ani, trebuie să decupăm în perioade succesive viaţa financiară a întreprinderii.
Acest principiu se va aplica în momentul întocmirii conturilor anuale şi a reluării activităţii
întreprinderii. În mod normal se consideră că întreprinderea îşi desfăşoară în mod continuu
activitatea într-un viitor previzibil dacă nu are intenţia şi nici obligaţia de a se lichida sau de a-şi
reduce sfera de activitate. În cazul recunoaşterii continuităţii trebuie recunoscute şi celelalte
principii contabile.
Principiul costurilor istorice
Acest principiu se aplică în aproape toate ţările, prezentând avantajul simplificării şi al
obiectivităţii asupra fenomenelor şi tranzacţiilor înregistrate în contabilitate. Bunurile sunt
înregistrate la costul de achiziţie sau costul de producţie, în funcţie de modalitatea de obţinere. În
mod concret, acest principiu presupune să nu ţinem seama de modificările de preţuri pentru
bunurile înregistrate în contabilitate. Se conferă astfel o mare securitate, deoarece toate
operaţiunile de intrare pot fi verificate pe baza documentelor justificative. Aplicarea acestui
principiu creează unele dificultăţi în momentul întocmirii conturilor anuale, deoarece rezultatul e
alterat prin faptul că veniturile şi cheltuielile sunt înregistrate la preţuri din perioade diferite,
veniturile la preţul actual, iar costurile la nivelul preţului din perioada trecută (cost istoric).
Principiul permanenţei metodelor
Potrivit acestui principiu, se impune să aplicăm aceleaşi metode de evaluare pentru activele şi
pasivele intrate în patrimoniu, precum şi conţinutul conturilor anuale. Acest principiu permite
compararea în timp şi spaţiu a informaţiilor financiare şi contabile ce privesc activitatea unei
întreprinderi. Se consideră că metodele contabile trebuie să fie constante de la un exerciţiu la
altul, dacă se aplică metoda liniară pentru calculul amortizării sau se aplică metoda FIFO (primul
intrat este primul ieşit) de evaluare a consumurilor de stocuri, trebuie să se aplice aceeaşi metodă
şi în exerciţiile financiare ulterioare. Aşadar, dacă nu apare nici o schimbare excepţională în
situaţia unui comerciant, prezentarea conturilor anuale trebuie să se facă după acelaşi metode
contabile.
Principiul independenţei exerciţiilor
Acest principiu presupune decuparea activităţii întreprinderii în perioade contabile şi
determinarea unui rezultat global pe fiecare perioadă, astfel încât să exprime un raport între efect
şi efort. Aplicarea acestui principiu presupune inventarierea cheltuielilor şi a veniturilor, a
obligaţiilor şi a creanţelor, pentru a stabili rezultatul numai pe baza acelor cheltuieli şi venituri
care se referă la perioada curentă.
Principiul prudenţei
Acest principiu presupune aprecierea rezonabilă atât a valorilor activului şi pasivului, cât şi a
faptelor şi tranzacţiilor derulate în exerciţiul curent, astfel încât să se evite transferul riscului şi a
pierderilor cu caracter probabil, ce pot afecta situaţia patrimonială şi rezultatele întreprinderii în
perioada următoare. Se urmăreşte evitarea supraevaluării activelor şi veniturilor, dar şi
subevaluarea obligaţiilor şi cheltuielilor. În bilanţ, prin constituirea de amortizări şi provizioane,
se reduce valoarea de intrare a activelor şi se majorează pasivele bilanţiere. Prin anularea
provizioanelor în contul de rezultate, apare o creştere a veniturilor, aşadar cuantumul acestor
sume trebuie apreciat cât mai aproape de realitate.
Principiul noncompensării
Evaluarea elementelor de activ şi pasiv trebuie efectuată în mod separat, se impune să nu
compensăm activul cu pasivul, cheltuielile cu veniturile, deci creanţele cu obligaţiile, veniturile
financiare cu cheltuielile financiare, veniturile din vânzări marfă cu cheltuielile bunurilor
vândute.
Principiul relevanţei materiale
Pentru a ţine o contabilitate eficientă, trebuie să luăm în seamă doar acele tranzacţii care prezintă
o importanţă deosebită asupra situaţiei patrimoniale şi financiare a întreprinderii. Anumite
cumpărări de bunuri pot fi înregistrate direct pe cheltuieli, fără a utiliza conturi de stocuri dacă
valoarea bunurilor respective nu are o influenţă mare asupra rezultatului financiar. Este cazul
rechizitelor, imprimatelor etc.
Principiul recunoaşterii veniturilor şi cheltuielilor
În vederea stabilirii rezultatului financiar trebuie să se asigure o corespondenţă între venituri şi
cheltuieli. Orice venit este urmat de o cheltuială sau invers, însă această regulă nu se respectă
întotdeauna. În funcţie de momentul recunoaşterii veniturilor şi a cheltuielilor se poate organiza
contabilitatea de angajament şi contabilitatea de trezorerie. În cazul contabilităţii de trezorerie
cheltuielile sunt recunoscute în momentul plăţii, iar veniturile sunt recunoscute în momentul
încasării. Rezultatul financiar apare ca diferenţă între încasări şi plăţi.
Pentru ca rezultatele financiare să fie stabilite în mod corect având la bază resursele consumate şi
rezultatele obţinute în urma exploatării capitalului, şi-a făcut loc contabilitatea de angajament.
Astfel, cheltuielile sunt recunoscute în urma angajării fondurilor, și nu în momentul plăţii, iar
veniturile sunt recunoscute în urma vânzării bunurilor, aşadar nu în momentul încasării, ceea ce
creează însă foarte multe probleme agentului economic (TVA de plată, impozit pe venit).
Principiul recunoaşterii rezultatului financiar
Rezultatul financiar are la bază venitul din vânzări şi costul aferent acestor venituri, deci rezultat
financiar avem atunci când întreprinderea a valorificat din ce a produs în afara acesteia. Pentru
determinarea rezultatului financiar trebuie organizată contabilitatea exerciţiului şi nu
contabilitatea operaţiunii. Anumite operaţiuni se produc într-o perioadă mai mare de 1 an, deci
rezultatul financiar trebuie stabilit la sfârşitul anului, ci nu la încheierea unei operaţiuni.

1.3 Sisteme de contabilitate

Unul din rezultatele principale ale evoluţiei modului de organizare a întreprinderii îl
constituie modernizarea sistemului de organizare a contabilităţii în vederea reflectării
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului, creându-se astfel sisteme de contabilitate cu
un singur circuit sau cu două circuite.
Sistemul cu un singur circuit (monoist sau integrat, anglo-saxon) organizează conturile
într-un singur flux în cicuitul economic, pornind de la capital, aprovizionare, fabricaţia, vânzarea
şi realizarea produselor, atât pentru operaţiuni care privesc relaţiile cu terţii (funcţie externă), cât
şi pentru cele ale gestiunii interne (funcţie internă).
Sistemul cu dublu circuit (dualist) organizează conturile astfel încât delimitează în
circuite distincte pe cele care au ca obiect înregistrarea elementelor şi operaţiunile patrimoniale
legate de schimburile şi relaţiile cu terţii, precum şi rezultatele financiare, şi într-un alt circuit
conturile care înregistrează producţia, costurile şi rentabilitatea produselor şi serviciilor
executate. Se formează astfel circuitul contabilităţii financiare şi circuitul contabilităţii interne de
gestiune.
Contabilitatea financiară sau generală are ca obiect înregistrarea tuturor operaţiilor care
afectează patrimoniul agenţilor economici, măsurarea variaţiilor la care acesta e supus, ca urmare
a proceselor economice, calcularea şi exploatarea rezultatelor financiare. Scopul său este să
prezinte o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor societăţii prin
întocmirea unor documente de sinteză (bilanţ, contul de profit şi pierderi şi anexe), după scheme
obligatorii atât ca formă, cât şi conţinut pentru toate unităţile patrimoniale.
Contabilitatea de gestiune sau internă/managerială are ca scop principal controlul
factorilor de producţie în vedera obţinerii unor produse, lucrări, servicii cu costuri minime. Ea se
organizează de fiecare unitate patrimonială în funcţie de specificul de activitate şi de necesităţile
sale. Are ca obiectiv principal calcularea costurilor de producţie, stabilirea rezultatelor şi a
rentabilităţii produselor, întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli pe feluri de activităţi,
sectoare, produse, urmărirea şi controlul realizării bugetului cu scopul cunoaşterii rezultatelor
pentru furnizarea datelor necesare fundamentării deciziilor conducerii societăţii.
Prin separarea contabilităţii financiare de contabilitatea de gestiune şi realizarea
dualismului contabilităţii, funcţiile contabilităţii se prezintă astfel:
Contabilitatea financiară
 înregistrarea completă a tranzacţiilor;
 comunicarea financiară externă (informarea terţilor);
 instrument de verificare şi de probă judiciară şi fiscal;
 instrument de gestiune;
 furnizarea informaţiilor necesare realizării sintezelor macroeconomice;
 informare pentru analizele financiar.
Contabilitatea de gestiune
 determinarea costurilor sectoarelor de activitate, produselor, intrărilor şi serviciilor;
 determinarea marjelor şi a rezultatelor analitice pe produse;
 producerea şi furnizarea informaţiilor destinate elaborării bugetelor de venituri şi
cheltuieli şi a conturilor previzionale;
 producerea şi furnizarea actualizării indicatorilor din tabloul de gestiune (de bord);
 producerea informaţiilor destinate măsurării performaţelor: rentabilitate, productivitate la
nivelul produselor şi sectoarelor.
Din punctul de vedere al modului de evidenţiere în contabilitate a tranzacţiilor
economice, contabilitatea este în partidă dublă şi/sau partidă simplă.
Contabilitatea în partidă dublă are în vedere elementele patrimoniale evaluate în expresie
bănească în timpul mişcării şi transformării lor sub dublu aspect:
- aspectul componenţei material;
- aspectul modului de procurare, dobândire şi formare.
Prin înregistrarea în partidă dublă, toate operaţiunile economice care privesc mişcarea şi
transformarea elementelor patrimoniale sunt într-un echilibru permanent, totdeauna activul este
egal cu pasivul.
Contabilitatea în partidă simplă reflectă elementele patrimoniale conform principiului
simplei înregistrări, adică se înregistrează numai natura acestora, fără a se reflecta în aceeaşi
înregistrare modul de dobândire, formare sau provenienţă.

1.4 Metoda contabilităţii

Contabilitatea, ca orice ştiinţă, are o metodă proprie de cercetare. Trăsăturile metodei

contabilităţii constau în faptul că proprietatea este dublu reprezentată, sub formă de elemente
patrimoniale şi sursele lor de formare şi că permanent reflectă modificările pe care acestea le
suportă. Deci contabilitatea are o singură metodă de cercetare, formată dintr–un ansamblu de
procedee independente, dintre care unele sunt specifice metodei contabilităţii, iar altele se
întâlnesc şi la alte ştiinţe.
Procedeele specifice metodei contabilităţii sunt: bilanţul contabil, contul contabil şi
balanţa de verificare.
Bilanţul contabil este procedeul care prezintă situaţia patrimoniului la un moment dat,
atât sub formă de elemente concrete, numite „active”, cât şi sub forma surselor care le–au format,
numite „pasive” în expresie valorică. Aceasta este exprimarea globală a elementelor care
alcătuiesc patrimoniul.
Bilanţul este un important instrument de conducere şi control.
Contul contabil este procedeul care prezintă existenţa, dar şi toate modificările unui
singur element de patrimoniu. Contul reflectă dinamica patrimoniului în detaliu, pentru fiecare în
parte. Specific pentru conturi este dubla înregistrare a operaţiunilor economice, prin care se
asigură exactitatea şi controlul matematic al acestora. Exprimarea se face folosind atât etalonul
monetar, cât şi cel natural.
Balanţa de verificare este procedeul care serveşte la verificarea periodică a exactităţii
datelor înregistrate în conturi şi la centralizarea acestor informaţii, pentru a da o imagine de
ansamblu asupra elementelor patrimoniale şi a mişcării lor în decursul unei perioade. Prezentând
situaţia la sfârşitul unei perioade, balanţa de verificare se foloseşte şi la întocmirea bilanţului,
făcând astfel legătura între aceste procedee.
Procedeele contabilităţii comune şi altor discipline economice sunt documentaţia,
evaluarea, calculaţia, inventarierea.
Documentaţia este procedeul prin care înregistrarea operaţiunilor economice în
contabilitate se face prin consemnarea lor în acte scrise, numite documente. Acestea se
întocmesc în momentul şi la locul unde se produc operaţiunile economice şi fac dovada efectuării
lor.
Evaluarea este procedeul prin care se face exprimarea, în etalon monetar (valoric) a
tuturor mijloacelor, proceselor etc., reflectate în contabilitate. Acest procedeu permite
generalizarea şi însumarea în mod unitar a tuturor proceselor economice din unitate.

Test de autoevaluare

1. Metodele contabilității sunt :

a. calculul, costul, balanța
b. bilanț, balanța, cost
c. cont, balanța, bilanț

2 Obiectul contabilităţii îl reprezintă

a. evidenţa, calculaţia şi controlul, în expresie valorică, a stării şi mişcării patrimoniului,
b. studiul tranzactiilor economice
c. evidenta operativa a achizitiilor, platilor si consumului

.3. Metoda contabilităţii se bazează pe:

a) simpla reprezentare a patrimoniului, simpla înregistrare a operaţiilor economice şi financiare
şi pe calculele periodice de sinteză (balanţe de verificare, bilanţ, cont de profit şi pierdere etc.);
b)reprezentarea patrimoniului, înregistrarea operaţiilor economice şi financiare şi pe calculele
periodice de sinteză (balanţe de verificare, bilanţ, cont de profit şi pierdere etc.);
c) dubla reprezentare a patrimoniului, dubla înregistrare a operaţiilor economice şi financiare şi
pe calculele periodice de sinteză (balanţe de verificare, bilanţ, cont de profit şi pierdere etc.)

1. Care este obiectul contabilitatii?

2. Care sunt procedeele specifice contabilitatii?
3. Care sunt principiile contabilitatii
 BILANȚUL CONTABIL

2.1 Fundamentarea contabilă a patrimoniului

Unităţile care desfăşoară activităţi de producţie şi economice, denumite „agenţi
economici” (societăţi comerciale, instituţii publice, regii autonome, asociaţii etc.) dispun de un
patrimoniu, reprezentat de: totalitatea bunurilor materiale şi nemateriale, dar şi de totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică.
Patrimoniul devine obiect de studiu al contabilităţii numai dacă acesta este utilizat în
activitatea economică pentru obţinerea de bunuri şi servicii supuse tranzacţiilor de vânzare–
cumpărare sau în activităţi administrative, sociale, culturale etc.
Pentru reprezentarea patrimoniului, contabilitatea utilizează un procedeu propriu numit
bilanţ contabil.
„Bilanțul este un document de sinteză în care sunt regrupate, la un moment dat,
ansamblul resurselor de care dispune întreprinderea și ansamblul alocărilor pe care le-am făcut”.
Bilanțul stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune descrie separat elementele de activ și de
pasiv ale întreprinderii. Activul se compune din bunurile deținute de întreprindere și creanțe,
structurate în funcție de gradul de lichiditate, iar pasivul se compune din capitaluri proprii și din
datorii contractate de întreprindere și nerambursate încă, structurate în funcție de gradul de
exigibilitate.
Alte definiții ale bilanțului contabil din literatura de specialitate:
Bilanțul constituie „un calcul de sinteză care prezintă situația patrimonială a întreprinderii
la un moment dat”.
Ca reflectare a stării patrimoniale „bilanțul stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune
descrie separat elementele de activ și cele de pasiv ale întreprinderii”.
La un moment dat, „bilanțul contabil indică starea resurselor și mijloacelor unei
întreprinderi, exprimând echilibrul financiar”.
Cerința întocmirii bilanțului este arătată de matematicianul Luca Paciolo, odată cu
cristalizarea ca sistem a contabilității, bazată pe înregistrarea în partidă dublă. Caracterul
documentar și informativ economic al bilanțului a fost relevat de Jaques Savary în 1673 ca „un
instrument de control al înregistrărilor contabile și de cunoaștere a situației economico –
financiare a întreprinderii”.
Bilanțul contabil poate fi abordat din punct de vedere conceptual, financiar și tehnic.
Sub aspect conceptual, bilanțul poate fi definit ca o reprezentare a utilizărilor și resurselor
de care dispune o entitate patrimonială la un moment dat.
Această reprezentare se face sub forma unei egalități ce reflectă echilibrul valoric între
utilizări, denumite active patrimoniale și resurse denumite pasive patrimoniale.
 Din punct de vedere financiar, bilanțul este analizat ca o descriere a resurselor investite
(pasiv) și alocarea acestor resurse (activ), permițând astfel un început de interpretare a situației
financiare a unei întreprinderi.
Din punct de vedere tehnic bilanțul este completat pe baza soldurilor debitoare sau
creditoare ale conturilor indicate de macheta de bilanț, solduri preluate din balanța de verificare a
conturilor, întocmită la finele perioadei pentru care se completează bilanțul.
Bunurile materiale şi nemateriale, precum şi drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc un
patrimoniu, se regăsesc sub denumirea de „active” şi „pasive” ale bilanţului contabil.
2.2 Activul patrimonial
Activele de bilanţ sunt reprezentate de „mijloacele economice” diferenţiate între ele
după: caracteristici proprii, valoare, durată de utilizare şi modul de folosire.
Activul cuprinde totalitatea bunurilor economice de care dispune entitatea economică,
clasificate în active imobilizate şi active circulante. De asemenea, activul înglobează şi
cheltuielile în avans.
 Activele imobilizate cuprind acele valori economice de investiţie, de folosinţă durabilă,
cu perioada de utilizare şi lichiditate mai mare de un an. Ele se clasifică în imobilizări
necorporale, corporale şi financiare.
Activele imobilizate sunt bunuri economice intrate în patrimoniul întreprinderii în urma
efectuării de investiţii pe termen lung. Deci, capitalul pus la dispoziţie de proprietari şi creditori e
destinat pentru a fi exploatat pe o perioadă mai mare de 1 an. Activele imobilizate (fixe sau
stabile) se caracterizează prin următoarele aspecte:
rămân în patrimoniu o perioadă mai mare de 1 an fără să-şi modifice starea iniţială;
recuperarea capitaului investit în bunuri se face pe durata exploatării lor sau în momentul
ieşirii din patrimoniu;
grad redus de lichiditate.
Aceste active se mai numesc şi active fixe şi sunt reprezentate de:
imobilizări necorporale;
imobilizări corporale;
imobilizări financiare.
Imobilizările necorporale (active intangibile sau active nemateriale) cuprind acele
valori care nu au forma materială concretă, şi anume:
 Cheltuieli de constituire (cheltuieli cu înfiinţarea sau fuziunea, cum ar fi taxe, cheltuieli
de înregistrare, înmatriculare, emitere de acţiuni, prospectare a pieţei, publicitate);
 Cheltuieli de cercetare – dezvoltare cuprind resursele economice
alocate pentru investiţii, tehnologii noi, dezvoltarea de noi produse
ori lărgirii gamei sortimentale;
 Concesiuni, brevete, licenţe, mărci se referă la cheltuielile effectuate pentru
achiziţionarea drepturilor de exploatare a unui bun, serviciu, în cazul concesiunilor, a unui
brevet, know-how, a unei licenţe, a unei mărci şi a altor drepturi similare de proprietate
industrială şi intelectuală;
 Alte imobilizări necorporale includ active cum ar fi
programele informatice create de întreprindere sau achiziţionate de la terţi în scopul utilizării
pentru nevoile proprii;
 Fondul comercial cuprinde cheltuielile efectuate pentru menţinerea sau dezvoltarea
potenţialului de activitate al întreprinderii: clientela, vadul comercial, firma, segmentul de piaţă,
emblema. Fondul comercial este recunoscut în contabilitate ca activ necorporal atunci când
rezultă din achiziţia unei alte întreprinderi al cărei cost de achiziţie este superior valorii de piaţă a
activelor nete dobândite (activele cumpărate minus datoriile preluate);
 Avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie sunt
active imobilizate care nu au fost terminate la sfârşitul exerciţiului financiar, inclusiv sumele de
bani achitate în contul activelor necorporale.
Imobilizările corporale (active fixe sau tangibile) cuprind totalitatea
bunurilor materiale de folosinţă îndelungată în activitatea unei firme, cum ar fi terenuri şi
mijloace fixe (clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje, instalaţii de lucru, aparate şi instalaţii
de măsurare, control, reglare, mijloace de transport, animale, plantaţii, unelte, mobilier, aparatură
birotică etc.).
Un mijloc fix are o valoare mai mare decât limita stabilită de lege şi o durată normală de
utilizare mai mare de un an. Dacă bunurile materiale achiziţionate sau produse de întreprindere
nu sunt finalizate, se numesc investiţii în curs.

Activele imobilizate corporale îşi pierd în timp din valoare ca urmare a uzurii
determinată de utilizarea lor (uzura fizică) şi de progresul tehnic (uzura morală). Constatarea
contabilă a pierderii de valoare suferită de imobilizările corporale (cu excepţia terenurilor) şi
includerea lor pe costuri, se numeşte amortizare. Terenurile sunt considerate ca având o durată de
utilizare nelimitată, fiind singurele elemente ale imobilizărilor corporale care nu se supun
amortizării.
Imobilizările financiare (investiţii financiare sau de portofoliu)
cuprind valorile financiare investite de întreprindere în patrimoniul altor societăţi comerciale,
cum ar fi titluri de participare, creanţele ataşate participaţiilor, împrumuturi etc.
Titlurile de participare sunt titluri de valoare sub formă de acţiuni, părţi sociale şi alte
valori similare investite în patrimoniul altor întreprinderi. Deţinerea acestor titluri de valoare
permite exercitarea unui control în gestiunea unităţii care a emis respectivele titluri, şi în cazul în
care ea înregistrează profit, se pot obţine dividende.
 Alte titluri imobilizate includ titlurile de valoare altele decât categoriile menţionate, pe
care întreprinderea le deţine şi nu are intenţia sau posibilitatea să le revândă.
 Creanţele ataşate participaţiilor reprezintă drepturile conferite de operaţia de acordare de
împrumuturi pe termen lung sau mediu firmelor la care întreprinderea are o relaţie de participare.
Alte creanţe imobilizate sunt garanţiile şi cauţiunile depuse de întreprindere la terţi în vederea
garantării bunei execuţii a unor obligaţii.
 Activele circulante cuprind valori economice care îşi schimbă forma materială şi
utilitatea în cadrul circuitului economic şi au o perioadă de rotaţie mai mică de un an de zile.
Caracterul dinamic al acestor active de patrimoniu este reliefat şi de formele diferite pe
care le îmbracă în unele faze de activitate, ca de exemplu: disponibilităţile băneşti se transformă
în materiale, materii prime cu prilejul aprovizionării, care la rândul lor, în faza de producţie,
devin produse, produşi şi care prin valorificare, în faza de desfacere devin temporar creanţe
(clienţi) sau redevin disponibilităţi băneşti.
Activele curente sunt bunuri economice care se găsesc sub forma de mijloace băneşti sau
se transformă în disponibilităţi băneşti într-o perioadă mai mică de 1 an. În practică şi în teorie
aceste bunuri sunt considerate circulante deoarece îşi modifică starea în cadrul unui ciclu de
exploatare. Acestea se mai numesc şi capital circulant. Ele se caracterizează prin faptul că:
sunt destinate exploatării o perioadă mai mică de 1 an;
îşi schimbă forma în urma utilizării;
au grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările.
Activele curente sunt grupate în funcţie de gradul de lichiditate în bunuri fizice, valori de
primit şi disponibilităţi băneşti. Activele circulante se clasifică în stocuri şi producţie în curs de
execuţie, creanţe, plasamente şi disponibilităţi băneşti.
Stocurile şi producţia în curs de execuţie
Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor deţinute pentru a fi vândute în aceeaşi stare ori după
prelucrarea lor în procesul de producţie, sau pentru a fi consumate la prima lor utilizare. Ele sunt
concretizate în materii prime şi materiale consumabile, producţia în curs de execuţie,
semifabricate, produse finite, ambalaje etc.
Materiile prime sunt destinate utilizării lor în procesul de producţie, participă direct la
generarea produselor, regăsindu-se în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială,
fie transformată.
Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, ambalaje, piese de schimb,
seminţe, materiale de plantat, furaje) sunt destinate utilizării lor în procesul de producţie şi
participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în
produsul finit.
Stocurile aflate la terţi reprezintă diverse bunuri care se află în
proprietatea întreprinderii, dar care, fizic, se găsesc în custodie, prelucrare, consignaţie la terţi.
Obiectele de inventar, adică acele bunuri care au o valoare mai mică decât limita
prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu sau cu
durata mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, precum şi bunurile asimilate acestora
(echipamentul de protecţie, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, instrumentele,
verificatoarele etc.).
Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu a parcurs toate fazele de
prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, produsele care nu au fost încă supuse probelor şi
recepţiei tehnice sau necompletate în întregime.
Semifabricatele sunt produsele al căror proces tehnologic a fost
terminat într-o fază de fabricaţie şi care urmează să treacă la alte faze de fabricaţie sau să se
livreze terţilor ca atare.
Produsele finite sunt produsele care au parcurs toate fazele de
fabricaţie prevăzute în procesul tehnologic, fiind depozitate în vederea vânzării către terţi.
Produsele reziduale sunt produsele rezultate din procesul de fabri-
caţie, cum ar fi rebuturi, materiale recuperabile, deşeuri.
Animalele includ animalele şi păsările crescute şi folosite pentru reproducţie, animale şi
păsări la îngrăşat pentru a fi valorificate, colonii de albine şi animale pentru producţia de lână,
ouă, carne, lapte şi blană.
Mărfurile sunt acele bunuri care au fost cumpărate de întreprindere în vederea revânzării.
Creanţele sau valorile în curs de decontare se referă la sumele de bani, lucrări sau
servicii, bunuri avansate temporar altor persoane fizice sau juridice şi pentru care se aşteaptă să
se primească un echivalent sub forma unei sume de bani sau a unui serviciu. Acestea pot fi
stocuri vândute clienţilor, avansuri în bani acordate salariaţilor care se deplasează în interes de
serviciu. Persoanele care datorează sume de bani unităţii economice se numesc debitori.
Creanţele comerciale cele mai semnificative sunt compuse din creanţele faţă de clienţi şi efectele
de primit.
 Debitorii legaţi de creanţele comerciale referitoare la vânzarea pe
credit de bunuri, lucrări sau servicii proprii ciclului de exploatare al
întreprinderii, se numesc clienţi.
Efectele de primit sunt titlurile negociabile sub forma de cambie,
bilet la ordin etc., care atestă existenţa unei creanţe în cadrul relaţiilor comerciale ce va fi
încasată pe termen scurt, de obicei până la 90 de zile.
 Creanţele în cadrul grupului apar în relaţiile de decontare între
societatea-mamă şi filialele ei.
 Creanţele privind capitalul subscris şi nevărsat sunt creanţele pe care întreprinderea le are
asupra acţionarilor săi, referitoare la subscrierile
de capital social efectuate şi nedepuse.
 Alte creanţe sunt generate în relaţiile întreprinderii cu personalul, bugetul statului,
asigurările sociale, protecţia socială, debitori diverşi etc.
Titlurile de plasament şi disponibilităţile băneşti cuprind toate valorile economice care îmbracă
forma de bani sau care îndeplinesc această funcţie.
Ele se referă la titluri de plasament, disponibilităţi băneşti şi alte valori financiare sau de
trezorerie.
- Titlurile de plasament se referă la acţiuni şi obligaţiuni pe termen scurt, şi, spre deosebire
de titlurile de participare, a căror posesie depăşeşte un an, de regulă, perioada de rotaţie a
titlurilor de plasament este mai mică de un an, în general.
- Disponibilităţile băneşti în lei şi devize se referă la numerarul din
casierie, depozitele aflate în conturi bancare sau alte valori care pot fi convertite imediat în bani.
Tot din categoria disponibilităţilor băneşti fac parte şi carnetele de cecuri cu sau fără limită
de sumă, acreditivele şi avansurile de trezorerie. Carnetele de cecuri cu limită de sumă cuprind
valori băneşti înscrise în documente-valoare utilizate pentru efectuarea de plăţi; acestea se
rezervă la bancă într-un contseparat. Acreditivul este o formă de decontare care conferă
furnizorilor siguranţa încasării creanţelor.
Lichidităţile se menţin într-un cont distinct, la dispoziţia furnizorului, din care urmează a
se efectua plăţile către acesta pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării de
servicii.
Avansurile de trezorerie reprezintă disponibilităţile băneşti repartizate
angajaţilor în vederea achiziţionării unor bunuri sau servicii şi care urmează a fi decontate
ulterior. În categoria altor valori financiare sau de trezorerie se
cuprind timbrele poştale sau fiscale, tichetele sau biletele de călătorie, tratament şi odihnă.
 Activele de regularizare sunt valori care nu au încă un statut definit, ele urmând să capete
forma finală pe parcursul perioadei de gestiune viitoare. De exemplu: cheltuieli înregistrate
în avans, active în curs de clarificare, chirii, taxe, dobânzi plătite anticipat, diferenţe
nefavorabile din conversia datoriilor şi creanţelor în devize (valută) etc.

2.3 Pasivul patrimonial

Din punct de vedere juridic, pasivul cuprinde capitalul propriu şi dato-
riile, sub aspect economic, clasificarea se face în capitaluri şi datorii (financiare şi de exploatare),
iar din punct de vedere financiar valorile se grupează în funcţie de exigibilitatea (termenul de
plată) al lor în capitaluri permanente, pe termen lung şi datorii pe termen scurt.
Se disting trei grupe de pasive:
A. PASIVE PROPRII ŞI ASIMILATE CELOR PROPRII
B. PASIVE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE
C. PASIVE DE REGULARIZARE
A. PASIVELE PROPRII reprezintă finanţarea proprie a activului de către titularul de
patrimoniu prin contribuţia sa materială sub formă de capital individual (pentru întreprinderile
individuale), capital social (pentru întreprinderile societare) şi de autofinanţare.
În această categorie sunt incluse şi diferitele rezerve constituite din profit, subvenţiile
pentru investiţii de la buget şi diferitele fonduri ca: fondul de dezvoltare, fondul de participare la
profit, alte fonduri.
B. PASIVELE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE, cunoscute şi sub denumirea de datorii,
arată finanţarea patrimoniului făcută prin atragerea de capital de la terţi sau prin împrumuturi de
la instituţiile bancare.
Datoriile se referă la credite bancare, împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni,
datoriile comerciale faţă de furnizori, datorii fiscale, salariale, sociale, datorii către asociaţi din
operaţii de capital, dividende etc.
Creditele bancare se referă atât la finanţările pe termen lung şi mijlociu cât şi la creditele
pe termen scurt, de trezorerie, acordate de bănci. Acestea sunt purtătoare de dobândă şi sunt
garantate cu activele întreprinderii.
 Datoriile comerciale faţă de furnizori apar în relaţia cu diverse unităţi patrimoniale de la
care întreprinderea se aprovizionează cu materii prime, materiale, lucrări şi servicii.
Datoriile fiscale, salariale, sociale cuprind obligaţiile de a plăti taxe şi impozite, salarii şi
alte drepturi similare datorate angajaţilor, obligaţiile privind contribuţia la asigurările sociale,
fondul de şomaj, contribuţia la asigurările sociale de sănătate.
Datorii către asociaţi din operaţii de capital, dividende etc. reprezintă
obligaţiile faţă de acţionari pentru capitalul de rambursat, dividende de plată,precum şi datoriile
în cadrul grupului.
Alte tipuri de datorii, cum ar fi datoriile faţă de clienţii care au plătit în avans bunurile sau
serviciile pe care firma urmează să le livreze sau presteze (aşa numiţii clienţi-creditori).
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt datorii cu exigi-
bilitate sau valoare incertă ale întreprinderii, şi care se constituie, în general, la sfârşitul
exerciţiului.
Principala diferenţă între provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi
celelalte tipuri de datorii ale întreprinderii constă în incertitudinea care le
afectează pe primele în ceea ce priveşte mărimea sau scadenţa.

C. PASIVELE DE REGULARIZARE sunt surse care nu au un statut definitiv.

Veniturile în avans sunt acele valori care asigură alocarea pentru
fiecare exerciţiu financiar numai a veniturilor care îi sunt proprii. Ele se referă la subvenţiile
pentru investiţii şi veniturile înregistrate în avans.
Subvenţiile pentru investiţii sau subsidiile de capital sunt obţinute de la buget sau din alte
surse nerambursabile, fiind destinate achiziţionării sau creării activelor imobilizate (subvenţii
pentru achiziţionarea de echipamente) sau finanţării unor activităţi pe termen lung (de exemplu,
prime de dezvoltare pentru întreprinderile care creează noi locuri de muncă).

2.4 Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanțul contabil

Dubla reprezentare a patrimoniului realizează legătura cauzată dintre obiectul şi metoda
contabilităţii şi reprezintă un principiu de bază al contabilităţii.
Prin „dubla reprezentare” se înţelege reflectarea în contabilitate, cu ajutorul datelor, a
patrimoniului unei unităţi sub cele două aspecte: concret-materiale şi abstract al provenienţei.
Prezentarea sub dublu aspect a patrimoniului este impusă de necesitatea cunoaşterii
situaţiei economico-financiare a fiecărei unităţi patrimoniale şi se face în contabilitate cu ajutorul
unui procedeu specific numit „bilanţ contabil”.
Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanţul contabil se face în cele două secţiuni
distincte ale acestuia numite activ şi pasiv, în care se vor înscrie „activele de bilanţ” şi,
respectiv „pasivele de bilanţ”.
Patrimoniul poate fi abordat şi din alt punct de vedere şi anume: utilizări = resurse.
Acestea fiind concretizate astfel:
Utilizări = mijloace reprezentare de existenţe de active şi
 Resurse = surse reprezentate de existenţe de pasiv

2.5 Conținutul și structura bilanțului

Termenul de bilanţ provine de la cuvântul italian „bilancia” cu origine în latină: bi şi lany
(două talere), adică o balanţă cu două braţe în care se înscriu distinct – într–o parte ACTIVELE,
iar în cealaltă parte – PASIVELE.
Bilanţul contabil este un procedeu al contabilităţii de reprezentare a patrimoniului şi se
prezintă sub forma unui tabel cu două secţiuni distincte: ACTIV şi PASIV.
ACTIVUL bilanţului este secţiunea din stânga în care se înscriu elementele de patrimoniu
sub aspectul lor concret, material, după componenţa pe care o au.
PASIVUL bilanţului este secţiunea din dreapta în care se înscriu aceleaşi elemente
patrimoniale dar sub aspectul provenienţei sau apartenenţei.
ACTIV BILANŢ PASIV

ACTIVE DE BILANŢ PASIVE DE BILANŢ

În cadrul ACTIVULUI sunt delimitate:

 utilizările permanente de resurse sub formă de investiţii;
 utilizările temporare sub formă de stocuri, creanţe, disponibilităţi;
 pierderile generate de o activitate nerentabilă privind utilizarea resurselor.
În cadrul PASIVULUI sunt delimitate:
 resursele permanente furnizate de proprietar (asociaţi sau individual);
 resursele temporare asigurate de terţi (furnizori, bănci, obligatari);
 resursele rezultate sub forma profitului realizat.
Elementele componente ale patrimoniului se înscriu în bilanţ numai în expresie valorică
şi în mod grupat, sub denumirea de posturi de bilanţ sau articole de bilanţ.
*) Dacă postul de bilanţ cuprinde active de bilanţ, se înscrie în stânga bilanţului (adică în
Activ) şi va fi un „post de activ”, ca de exemplu: Construcţii, Materiale consumabile, Animale şi
păsări etc.
*) Dacă postul de bilanţ cuprinde pasive de bilanţ se înscrie în dreapta bilanţului (adică în
Pasiv) şi va fi un „post de pasiv”, ca de exemplu: Capital social, Credite bancare pe termen
scurt, Furnizori etc.
Ordinea de înscriere în bilanţ a elementelor patrimoniale se face după criterii de importanţă şi
pondere a fiecărui element.
Între cele două secţiuni ale bilanţului trebuie să existe o egalitate bilanţieră (valorică), o
relaţie de echilibru, ca urmare a faptului că:
 în cele două secţiuni (Activ şi Pasiv) se înscriu aceleaşi elemente patrimoniale, dar din
cele două puncte de vedere diferite;
 fiecare element patrimonial are o origine, iar o sursă de finanţare odată creată
generează un element de patrimoniu.
 Această egalitate bilanţieră se exprimă grafic:
A = P
Schema simplificată a unui bilanţ
ACTIV PASIV
ACTIVE IMOBILIZATE PASIVE PROPRII
– Imobilizări necorporale – Capitaluri proprii
– Imobilizări corporale – Rezerve
– Imobilizări financiare – Fonduri
ACTIVE CIRCULANTE PASIVE–DATORII
– Stocuri şi producţie în curs de – Datorii financiare
execuţie
– Creanţe – Datorii comerciale
– Disponibilităţi băneşti – Datorii fiscale, salariale
ACTIVE DE REGULARIZARE PASIVE DE REGULARIZARE
REZULTATE ECONOMICO– REZULTATE ECONOMICO–
FINANCIARE FINANCIARE
– Pierderi – Profit
Prin conţinutul său, bilanţul contabil are o semnificaţie economică şi una juridică.
Astfel, sub aspectul economic, bilanţul prezintă situaţia elementelor patrimoniale, iar sub
aspect juridic, bilanţul prezintă situaţia drepturilor unităţii, dar şi a obligaţiilor pe care le are.
Bilanţul este un document contabil obligatoriu şi care se întocmeşte la anumite intervale
de timp: periodic (trimestrial, semestrial) şi anual (la sfârşitul anului). Datele aceluiaşi bilanţ
servesc pe de o parte, la sintetizarea şi generalizarea elementelor patrimoniale existente la
sfârşitul perioadei şi la caracterizarea activităţii desfăşurate în unitate, în acea perioadă, iar pe de
altă parte, ca bază pentru reînceperea procesului de reflectare a acestora în perioada următoare.
De aici, se foloseşte şi termenul de „bilanţ de închidere”, în care se oglindesc şi rezultatele
economico–financiare obţinute în perioada respectivă şi „bilanţ de deschidere” (bilanţ iniţial)
pe baza căruia se reia ciclul contabil.
Bilanţul, ca procedeu al contabilităţii, este un instrument de conducere care prezintă
situaţia reală a patrimoniului la un moment dat, dar şi rezultatele economico–financiare obţinute
într–o perioadă de timp. Aceste rezultate pot fi sub formă de Profit sau Pierderi.
Din punct de vedere contabil, pierderile reprezintă mărimea bunurilor consumate, care
nu au putut fi acoperite din veniturile proprii – deci sunt elemente de activ, în timp ce profitul
reprezintă mărimea excedentului veniturilor faţă de cheltuieli, o importantă sursă de finanţare –
deci este un element de pasiv.
Bilanţul contabil este alcătuit din mai multe grupe de bilanţ, atât în activ, cât şi în
pasiv, care cuprind diferite posturi de bilanţ. O schemă de bilanţ se prezintă astfel:
ACTIV
GRUPA I ACTIVE IMOBILIZATE cuprinde:
– IMOBILIZĂRI NECORPORALE:
  Cheltuieli de constituire;
 Cheltuieli de cercetare–dezvoltare;
 Fondul comercial;
 Alte imobilizări.
– IMOBILIZĂRI CORPORALE:
 Terenuri;
 Amenajări de terenuri;
 Construcţii;
 Echipamente tehnologice;
 Aparate şi instalaţii de măsură;
 Mijloace de transport, control şi reglare;
 Animale şi păsări;
 Mobilier, aparatură de birotică.
– IMOBILIZĂRI FINANCIARE
 Titluri de participare;
 Alte titluri imobilizate.
GRUPA II ACTIVE CIRCULANTE cuprinde:
– STOCURI
 Materii prime;
 Materiale consumabile;
 Obiecte de inventar;
 Producţia în curs de execuţie;
 Semifabricate;
 Produse finite;
 Animale şi păsări;
 Ambalaje;
 Mărfuri.
– ALTE ACTIVE CIRCULANTE:
 Clienţi;
 Alte creanţe;
 Casa;
 Disponibilităţi în conturi curente;
 Acreditive.
GRUPA III ACTIVE DE REGULARIZARE:
 Cheltuieli înregistrate în avans;
 Diferenţe de conversie (–).
PASIV
GRUPA I CAPITALURI PROPRII cuprinde:
 Capitalul individual sau social;
 Rezerve;
  Rezultatul exerciţiului (PROFIT);
 Fonduri;
 Subvenţii pentru investiţii.
GRUPA II PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI
 Provizioane pentru riscuri;
 Provizioane pentru cheltuieli.
GRUPA III DATORII
 Credite bancare;
 Furnizori;
 Alte datorii.
GRUPA IV PASIVE DE REGULARIZARE
 Venituri înregistrate în avans;
 Diferenţe de conversie (+).

Această schemă de bilanţ poate fi completată cu alte posturi de bilanţ, în funcţie de

necesitatea de reflectare completă a patrimoniului specific fiecărei unităţi economice.

2.6 Modificări ale patrimoniului și reflectarea lor în bilanț

Activitatea de producţie care are loc în unităţile economice, concretizată în diferite
operaţiuni economice, duce la modificarea patrimoniului. Fiecare operaţiune economică produce
o schimbare a structurii şi conţinutului bilanţului contabil. După fiecare operaţiune economică
este necesar să se întocmească un nou bilanţ, care să reflecte modificarea survenită şi noua
situaţie a elementelor patrimoniale.
Modificările bilanţului ţin seama de următoarele reguli generale, indiferent de conţinutul
operaţiunii economice, de momentul efectuării ei şi de locul de desfăşurare:
1) Fiecare operaţiune economică modifică concomitent două posturi de bilanţ;
2) Operaţiunea economică modifică cele două posturi de bilanţ cu aceeaşi valoare (sumă);
3) Modificările celor două posturi sunt întotdeauna opuse: fie ca semn (plus + sau minus –), fie
ca poziţie în bilanţ (activ sau pasiv);
4) Indiferent dacă valoarea totală a bilanţului se modifică sau nu după înregistrarea operaţiunii
economice, egalitatea dintre activ şi pasiv rămâne permanent (ca lege de bază a contabilităţii).
Folosind simbolurile de A – pentru activ, P – pentru pasiv şi X – pentru modificare,
aceste reguli generale se pot scrie sub forma unor formule de modificare a bilanţului astfel:
1) Creşterea unui post activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu aceeaşi sumă,
micşorarea altui post de activ, pasivul rămânând neschimbat:
A + X – X = P
Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură în componenţa
activelor de bilanţ.
 ACTIV BILANŢ PASIV
+X
Neschimbat
–X
A + X – X = P
2) Creşterea unui post de pasiv, cu o anumită sumă şi în aceleaşi timp şi cu aceeaşi sumă
micşorarea altui post de pasiv, activul rămânând neschimbat:
A = P + X – X
Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură în componenţa
pasivelor de bilanţ.
ACTIV BILANŢ PASIV
+X
Neschimbat
–X
A = P + X - X
Aceste două modificări poartă denumirea de mişcări permutative şi se caracterizează
prin aceea că nu modifică valoarea totală a bilanţului.
3) Creşterea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu aceeaşi sumă
creşterea unui post de pasiv:
A + X = P + X
Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură (în sensul +) în
componenţă atât a activelor, cât şi a pasivelor de bilanţ.

ACTIV BILANŢ PASIV

+X +X

A + X = P + X
4) Micşorarea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp, şi cu aceeaşi sumă
micşorarea unui post de pasiv:
A – X = P – X
Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură (în sensul –) în
componenţa întregului patrimoniu.
ACTIV BILANŢ PASIV

–X –X

A – X = P – X
 Aceste modificări poartă denumirea de mişcări opuse şi se caracterizează prin aceea că
modifică valoarea totală a bilanţului, în sensul şi cu suma operaţiunii economice înregistrate.
Reflectarea modificărilor intervenite în patrimoniul unei societăţi, prin întocmirea unui
nou bilanţ după fiecare operaţiune economică, în practică nu se face. Aceasta, pe de o parte, că
nu se justifică din punct de vedere economic şi, pe de altă parte, că pot avea loc mai multe
operaţiuni economice în acelaşi timp.
Această situaţie se rezolvă prin folosirea „conturilor contabile”.

Test de autoevaluare (U.I. 2)

1. Definiţi bilanţul contabil.
2. Care sunt funcţiile bilanţului contabil?
3. Care sunt tipurile de modificări bilanţiere?
4. Definiţi modificările bilanţiere de structură şi ecuaţiile acestor modificări. Exemplificaţi.
5. Definiţi modificările bilanţiere de volum şi ecuaţiile acestor modificări. Exemplificaţi.
6. Care dintre următoarele structuri nu fac parte din pasiv:
a) Prime legate de capital;
b) Cheltuieli de dezvoltare;
c) Rezerve;
d) Rezerve din reevaluare;
e) Rezultatul reportat

1.Activele de bilanț sunt :

a. fonduri puse la dispoziția firmei
b. mijloace economice și resurse umane
c. mijloace economice

2.In categoria pasivelor proprii intră:

a. datoriile fiscale, salariale
b. capital social, profit
c. credite bancare, venituri înregistrate în avans

3.În cadrul imobilizările necorporale intră :

a. cheltuielile de constituire, licențe
b. tiluri de valoare, împrumuturi acordate
c. investitiile financiare, acreditive
4.Activele se impart în :
a. active imobilizate, circulante, de regularizare
b. active de exploatare, financiare, extraordinare
c. active proprii, atrase si imprumutate

5. . În categoria creanțelor intră

a. efectele de plătit
b. clienții
c. acreditivele
 CONTUL CONTABIL

3.1 Contul contabil – importanță, funcții, conținut și formă grafică

Bilanţul – ca procedeu al contabilităţii – prezintă situaţia globală a elementelor

patrimoniale existente în unitate la data întocmirii acestuia. Urmărirea însă neîntreruptă a
mişcării elementelor patrimoniale prin întocmirea de bilanţuri succesive, nu este posibilă, atât ca
volum mare de calcule, cât şi ca necesitate de cunoaştere detaliată a fiecărui element în parte.
Această necesitate de cunoaştere amănunţită a situaţiei reale şi a tuturor modificărilor suferite de
elementele patrimoniale este rezolvată cu ajutorul conturilor.
Prin cont se înţelege un calcul economic, prezentat într–o formă specială, cu ajutorul
căruia se urmăreşte în expresie valorică (uneori şi cantitativă) existenţa şi mişcarea unui anumit
element patrimonial (mijloc economic, proces economic sau sursă de formare).
Denumirea de cont, provine din cuvântul italian „conto”, care înseamnă socoteală,
evidenţă şi care dă şi denumirea de „contabilitate”.
Între cele două procedee ale contabilităţii, bilanţ şi cont, există şi asemănări (amândouă
se ocupă de patrimoniu), dar şi deosebiri (bilanţul prezintă totalitatea elementelor patrimoniale,
iar contul, existenţa şi toate modificările fiecărui element patrimonial.
Contul este cel mai important procedeu al contabilităţii prin funcţiile pe care le îndeplineşte:
 funcţia economică (reflectă existenţa şi mişcarea mijloacelor, proceselor şi surselor
economice);
 funcţia statistică (înregistrează toate valorile ce privesc existenţa şi mişcările elementelor
de patrimoniu);
 funcţia de calcul (stabileşte prin calcul existenţa în orice moment a elementelor de
patrimoniu);
 funcţia de control (verifică modul în care se folosesc mijloacele şi sursele economice);
 funcţia de grupare (înregistrează operaţiunile economice pe feluri de mişcări – creşteri
sau micşorări).
Modificările care au loc datorită operaţiunilor economice pot fi în sensul „+” (creşteri,
sporiri, intrări, obţineri, etc.) şi în sensul „–” (micşorări, scăderi, ieşiri, reduceri, etc.) (9). Contul
trebuie să aibă o formă care să permită înregistrarea operaţiunilor de „+” şi „–”, în mod distinct,
deci două secţiuni, Aceste două secţiuni poartă denumiri de:
stânga – Debit – simbol D
dreapta – Credit – simbol C

Pe lângă aceste două secţiuni, contul mai mare şi alte elemente obligatorii, care alcătuiesc
structura contului. Fiecare cont trebuie să cuprindă în structura sa următoarele elemente:
1) Titlul contului, prin care se indică elementul patrimonial a cărui evidenţă o ţine. De
exemplu, contul „Construcţii”, contul „Terenuri”, contul „Furnizori” etc;
2) Cele două secţiuni (DEBIT şi CREDIT) în care se înregistrează operaţiunile economice
de „+” şi „–”; a debita un cont înseamnă a înscrie o sumă în debitul contului, iar a credita un
cont înseamnă înregistrarea unei sume în creditul său.
3) Rulajul contului reprezintă totalitatea sumelor de acelaşi fel înscrise într–o perioadă de
timp. Acesta poate fi debitor sau creditor în funcţie de partea contului în care a fost stabilit;
4) Explicaţia operaţiunilor economice înscrise în cont cum ar fi: data, felul şi numărul
documentului de înregistrare ş.a.;
5) Soldul contului arată existenţa la un moment dat a elementului patrimonial. El se obţine
prin diferenţa dintre totalurile celor două secţiuni ale contului. Soldul contului poate fi:
debitor dacă D>C
creditor dacă C>D
nul, zero dacă D=C

Fiecare cont poate avea la un moment dat, un singur fel de sold, debitor, creditor sau
egal cu zero.
În funcţie de perioada când se calculează, soldul poate fi: iniţial şi final. Soldul iniţial
este suma înscrisă în cont la începutul perioadei, iar soldul final la sfârşitul perioadei. Soldurile
iniţiale se iau din bilanţ, iar soldurile finale se calculează cu ajutorul următoarelor formule.
S.f.d. = S.i.d. + R.d. – R.c.
S.f.c. = S.i.c. + R.c. – R.d.

în care simbolurile au următoarea semnificaţie:

 sold final debitor (S.f.d.);
 sold final creditor (S.f.c.);
 sold iniţial debitor (S.i.d.);
 sold iniţial creditor (S.i.c.);
 rulaj debitor (R.d.);
 rulaj creditor (R.c.).
3.2 Regulile de funcționare a conturilor
Elementele din bilanţ sunt grupate în două categorii – de activ şi de pasiv, în funcţie de
poziţia în una sau cealaltă secţiune a bilanţului. Legat de acest fapt, conturile sunt şi ele
clasificate în două mari categorii: conturi de activ şi conturi de pasiv.
Conturile de activ – reflectă existenţa şi modificările unui element (post) de activ, adică a
activelor de bilanţ. De exemplu, contul „Terenuri”, contul „Materiale consumabile”, contul
„Casa” etc.
Conturile de pasiv – reflectă existenţa şi modificările unui element (post) de pasiv, adică
a pasivelor de bilanţ. De exemplu, contul „Capital social”, contul „Furnizori” etc.
Înregistrarea soldurilor iniţiale, a modificărilor de „+” sau „–” şi a soldurilor finale în
conturi, se face diferit pentru cele două categorii de conturi:
1) Soldurile iniţiale prezentate de posturile din bilanţ se înscriu în debitul conturilor de activ şi în
creditul conturilor de pasiv.
La începutul fiecărei perioade de evidenţă după întocmirea bilanţului iniţial, are loc şi
operaţiunea de „deschidere a conturilor de bilanţ” care constă în trecerea de la bilanţ la conturi.
Această trecere se face astfel: pentru fiecare post din activul şi pasivul bilanţului se
deschide câte un cont, care va purta denumirea postului respectiv, iar sumele cu care au figurat
posturile în bilanţ se înscriu în conturi, în aceeaşi parte ca solduri iniţiale – cele din activ (stânga)
în debit (stânga) şi cele din pasiv (dreapta) în credit (dreapta).
 BILANŢ
ACTIV INIŢIAL PASIV
posturi de activ posturi de pasiv
(solduri iniţiale (solduri iniţiale
debitoare) creditoare)
A=P

CONT DE CONT DE
ACTIV PASIV
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT
SOLD SOLD
INIȚIAL INIȚIAL

2) Mişcările (modificările) de „+” şi „–” se înregistrează astfel:

 modificările de „+” se înscriu în aceeaşi parte cu soldurile iniţiale, adică în debitul
conturilor de activ şi în creditul conturilor de pasiv, ele reprezentând de fapt creşteri valorice ale
soldurilor iniţiale;
 modificările de „–” se înscriu în partea opusă „+” (tocmai pentru a se diferenţia), adică,
în creditul conturilor de activ şi în debitul conturilor de pasiv.
CONT DE CONT DE
ACTIV PASIV
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

„+” „–” „–” „+”

3) Soldurile finale poate fi debitoare sau egale cu zero pentru costurile de activ şi creditoare sau
egale cu zero pentru conturile de pasiv şi se calculează după formulele prezentate anterior.
La sfârşitul perioadei de evidenţă pentru echilibrarea valorii celor două secţiuni ale
contului, soldurile se înscriu în partea inversă (soldul final debitor în credit şi soldul final creditor
la debit).
După închiderea conturilor, soldurile finale debitoare se trec în activul bilanţului final, iar
soldurile finale creditoare în pasivul bilanţului final – bilanţ final cu care se încheie o perioadă de
evidenţă.
CONT DE CONT DE
ACTIV PASIV
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

SOLD FINAL SOLD FINAL

DEBITOR CREDITOR
BILANŢ
ACTIV FINAL PASIV
Solduri finale Solduri finale
 debitoare (posturi creditoare (posturi
de activ) de pasiv)
A=P

Deci fiecare categorie de conturi (de activ şi de pasiv) funcţionează diferit după
următoarele reguli de funcţionare a conturilor:
I. Conturile de activ încep să funcţioneze la începutul perioadei de evidenţă prin debitare
cu soldul iniţial al postului de activ din bilanţ. În cursul perioadei de evidenţă se debitează cu
toate „+” postului de activ şi se creditează cu toate „–” postului respectiv. La sfârşitul
perioadei de evidenţă poate avea un sold final debitor sau egal cu zero.
II. Conturile de pasiv încep să funcţioneze la începutul perioadei de evidenţă prin creditare
cu soldul iniţial al postului de pasiv din bilanţ. În cursul perioadei de evidenţă se creditează cu
toate „+” postului de pasiv şi se debitează cu toate „–” postului respectiv. La sfârşitul perioadei
de evidenţă poate avea un sold final creditor sau egal cu zero.
În mod schematic, aceste reguli se figurează astfel:
CONT
CONT DE
DE
ACTIV
PASIV
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT
Sold iniţial „–” „–” Sold iniţial
„+” (Sold final (Sold final „+”
debitor) creditor)

Cunoscând aceste reguli se pot defini (pe lângă Activul şi Pasivul bilanţului) şi cele două
secţiuni ale contului:
DEBIT – secţiunea din stânga contului în care se înregistrează: soldul iniţial (postul din
activul bilanţului), creşterile („+”) unui post de activ şi micşorările („–”) unui post de pasiv.
CREDIT – secţiunea din dreapta contului în care se înregistrează: soldul iniţial (postul
din pasivul bilanţului), creşterile („+”) unui post de pasiv şi micşorările („–”) unui post de activ.
Aceste două procedee – bilanţ şi cont – sunt în strânsă dependenţă reciprocă, conturile îşi
au originea în bilanţ, iar bilanţul se întocmeşte pe baza datelor din conturi.

3.3 Corespondența conturilor, analiza contabilă, formula contabilă și dubla înregistrare în

conturi
Activitatea care se desfăşoară trebuie înregistrată în contabilitate, utilizând pe lângă
bilanţ şi conturile.
Operaţiunile economice modifică întotdeauna două posturi de bilanţ. Dacă vrem să
arătăm acest lucru cu ajutorul conturilor vom constata:
Prima formulă: A + X – X = P, în care cele două posturi sunt de activ, unul cu „+” şi altul
„–”. În locul celor două posturi de bilanţ se vor folosi două conturi, respectiv un cont de activ
cu „+” şi celălalt cont tot de activ cu „–”.
După regulile de funcţionare a conturilor – contul de activ cu „+” se debitează, iar contul
de activ cu „–” se creditează.
A + X = D
A – X = C
 Făcând acelaşi raţionament pentru următoarele trei formule de modificare a bilanţului se
constată următoarele:
P + X = C
A = P + X – X
P – X = D

A + X = D
A + X = P + X
P + X = C

A – X = C
A – X = P – X
P – X = D
Astfel, un cont nu poate funcţiona decât împreună cu alt cont, unul modificându–şi
secţiunea din stânga – Debitul, iar celălalt secţiunea din dreapta – Creditul.
Legătura care se stabileşte între două conturi care se modifică în urma unei operaţiuni
economice, se numeşte corespondenţa conturilor, iar conturile sunt conturi corespondente.
Corespondenţa conturilor se menţionează sub forma unei egalităţi numită formulă
contabilă şi este alcătuită din trei elemente:
1) contul care se debitează (deci contul care îşi modifică debitul cu o sumă) şi care se scrie în
stânga semnului egal;
2) contul care se creditează (deci contul care îşi modifică creditul cu aceeaşi sumă) şi care se
scrie în dreapta semnului egal;
3) semnul egal „=“ care se scrie între cele două conturi corespondente.
Stabilirea corespondenţei conturilor şi a formulei contabile, pentru fiecare operaţiune
economică se poate face cu ajutorul analizei contabile – un raţionament care presupune
parcurgerea următoarelor faze:
 cunoaşterea naturii operaţiunii economice (consum, plată, obţinerea producţiei, livrarea ei
etc.);
 stabilirea conturilor afectate, prin modificarea simultană şi cu aceeaşi valoare (adică
stabilirea conturilor corespondente pentru operaţiunea economică dată);
 stabilirea felului conturilor (adică „de activ” sau „de pasiv”) şi a sensului modificării
(„+”, „–”);
 precizarea secţiunii de „debit” şi „credit” în care se va face înregistrarea;
 întocmirea formulei contabile.
Înregistrarea operaţiunilor economice în conturile corespondente, de două ori cu aceeaşi
valoare (sumă) – odată în debitul unui cont şi a doua oară în creditul contului corespondent se
numeşte dublă înregistrare în conturi. Legătura reciprocă între debitul unui cont şi creditul
altui cont stabilită cu ocazia înregistrării operaţiilor economice şi financiare în contabilitatea
curentă pe baza dublei înregistrări poartă denumirea de corespondenţa conturilor, iar conturile
între care se stabileşte o astfel de legătură se numesc conturi corespondente.
În funcţie de modificările pe care le produc operaţiile economice sau
financiare în bilanţ, corespondenţa conturilor se poate stabili:
- fie numai între conturi de activ, când modificările se produc doar în activul bilanţului;
- fie numai între conturi de pasiv, când modificările se produc doar în pasivul bilanţului;
- fie între conturi din ambele părţi ale bilanţului, atunci când operaţia economică sau
financiară produce modificări concomitent şi cu aceeaşi sumă în ambele părţi ale bilanţului.
Această „lege” a dublei înregistrări în conturi, alături de principiul „egalităţii
bilanţiere” stau la baza întregii contabilităţi, motiv pentru care aceasta se numeşte şi
„contabilitate în partidă dublă” sau „sistem de contabilitate digrafic”.
În funcţie de complexitatea operaţiunii economice şi de numărul conturilor
corespondente, formulele contabile sunt:
 formule simple – când un singur cont se debitează şi un singur cont corespondent se
creditează;
 formule compuse – când se debitează sau creditează un singur cont şi se creditează sau
debitează mai multe conturi corespondente.
În aceste formule complexe, valoarea (suma) înregistrată este aceeaşi.
Conturile sintetice reflectă mijloacele, sursele şi procesele economice, în expresie valorică,
pe grupe sau categorii omogene sub aspectul conţinutului lor.
De exemplu, contul „Furnizori” sintetizează datoriile faţă de diverşii
agenţi economici de la care se cumpără materiale, materii prime, piese de
schimb, servicii, mijloace fixe etc. Cu ajutorul conturilor sintetice este posibilă cunoaşterea
situaţiei generale, de ansamblu, a unei anumite grupe de mijloace, surse şi procese economice.
Conturile analitice dezvoltă conturile sintetice, oglindind părţile componente ale
mijloacelor, surselor sau proceselor economice. Contul „Furnizori” va avea conturi analitice cu
denumirea fiecărui furnizor în parte (Agroserv, RAJAC, etc.).
Contabilitatea ţinută cu ajutorul conturilor analitice se numeşte conta-
bilitate analitică. Întrucât conturile analitice le dezvoltă pe cele sintetice, toate regulile de
funcţionare a conturilor sintetice se aplică şi la cele analitice. Înregistrările se fac simultan atât în
contul sintetic, cât şi în cel analitic, astfel încât să se asigure concordanţă între ele, în privinţa
soldurilor şi rulajelor.

3.4 Planul de conturi

Contabilitatea foloseşte în activitatea sa un instrument de lucru numit plan de conturi.
Planul general de conturi, reprezintă sintaxa întregului mecanism de reprezentare şi calcul
al situaţiei patrimoniului şi al rezultatului obţinut. Cu ajutorul planului de conturi sunt stabilite
conturile care se vor folosi la înregistrarea operaţiunilor economice pentru a se obţine cele mai
reprezentative informaţii necesare conducerii şi controlului întregii activităţii din unitatea
economică.
Planul de conturi permite unificarea contabilităţii şi dă acesteia un caracter stabil şi
unitar. În planul de conturi, care este o listă, se înscriu, după anumite reguli, toate conturile care
se folosesc în contabilitatea unităţii. Conturile se sistematizează în clase de conturi, care cuprind
conturi cu acelaşi conţinut economic şi au, de regulă, reguli de funcţionare identice. În planul de
conturi, pe lângă denumire, conturile au şi un simbol (format din cifre) şi care uşurează
operaţiunile de utilizare.
Potrivit „Legii contabilităţii” fost elaborat un plan de conturi general, alcătuit din 9 clase
de conturi:
 Clasa 1 Conturi de capitaluri
 Clasa 2 Conturi de imobilizări
 Clasa 3 Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie
 Clasa 4 Conturi de terţi
 Clasa 5 Conturi de trezorerie
  Clasa 6 Conturi de cheltuieli
 Clasa 7 Conturi de venituri
 Clasa 8 Conturi speciale
 Clasa 9 Conturi interne de gestiune
 Exemple de conturi:
 Clasa 1 Conturi de capitaluri – cuprinde conturi care ţin evidenţa capitalului, a
diferitelor rezerve, fonduri, dar şi a rezultatelor economico–financiare.
 Ct. 101 – Capital
 Ct. 106 – Rezerve
 Ct. 121 – Profit şi pierderi
 Ct. 129 – Repartizarea profitului
 Ct. 162 – Credite bancare pe termen lung
 etc.
 Clasa 2 Conturi de imobilizări – cuprinde conturi care ţin evidenţa imobilizărilor
necorporale şi corporale, precum şi amortizarea acestora.
 Ct. 201 – Cheltuieli de constituire
 Ct. 203 – Cheltuieli de dezvoltare
 Ct. 211 – Terenuri şi amenajări de terenuri
 Ct. 212 – Construcţii
 Ct. 281 – Amortizări privind imobilizările corporale
 Clasa 3 Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie – cuprinde conturi care ţin
evidenţa stocurilor de materii prime şi materiale, a obiectelor de inventar, a produselor, a
animalelor şi a ambalajelor.
 Ct. 301 – Materii prime
 Ct. 302 – Materiale consumabile
 Ct. 303 – Materiale de natura obiectelor de inventar
 Ct. 345 – Produse finite
 Ct. 361 – Animale şi păsări
 Ct. 381 – Ambalaje
 Clasa 4 Conturi de terţi – cuprinde conturi care ţin evidenţa drepturilor şi obligaţiilor,
dar şi a diferitelor activităţi.
 Ct. 401 – Furnizori
 Ct. 411 – Clienţi
 Ct. 421 – Personal–salarii datorate
 Ct. 431 – Asigurări sociale
 Ct. 437 – Ajutor de şomaj
 Ct. 441 – Impozit pe profit
 Ct. 444 – Impozit pe venituri de natura salariilor
 Ct. 461 – Debitori diverşi
 Ct. 462 – Creditori diverşi
 Ct. 471 – Cheltuieli înregistrate în avans
 Ct. 472 – Venituri înregistrate în avans
 Clasa 5 Conturi de trezorerie – cuprinde conturi care ţin evidenţa valorilor băneşti.
 Ct. 512 – Conturi curente la bănci
 Ct. 519 – Credite bancare pe termen scurt
 Ct. 531 – Casa
 etc.
 Clasa 6 Conturi de cheltuieli – cuprinde conturi care ţin evidenţa cheltuielilor efectuate.
Ct. 601 – Cheltuieli cu materiile prime
Ct. 602 – Cheltuieli cu materiale consumabile
Ct. 603 – Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar
Ct. 606 – Cheltuieli cu animalele şi păsările
Ct. 641 – Cheltuieli cu salariile personalului
Ct. 645 – Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială
Ct. 681 – Cheltuielile de exploatare privind amortizările
etc.
Clasa 7 Conturi de venituri – care cuprinde conturi care ţin evidenţa veniturilor obţinute
din diferite surse.
Ct. 701 – Venituri din vânzarea produselor finite
Ct. 704 – Venituri din lucrări executate şi servicii prestate
Ct. 711 – Variaţia stocurilor
etc.
Clasa 8 Conturi speciale – cuprinde conturi extrapatrimoniale, în afara bilanţului.
Ct. 803 – Conturi în afara bilanţului
etc.
Clasa 9 Conturi interne de gestiune – cuprinde conturi care ţin evidenţa decontărilor
interne. Utilizarea acestei clase de conturi nu este obligatorie

Test de autoevaluare (U.I. 3)

1. Definiţi contul contabil.

2. Care este necesitatea şi importanţa contului?
3. Care sunt elementele care formează structura contului?
4. Care sunt funcţiile contului si în ce constau ele?.
5. Cum argumentaţi regulile de funcţionare a conturilor?
6. Ce se înregistrează cu ajutorul contului?
7. Care este deosebirea dintre cont şi bilanţ?
8. Ce este sistemul conturilor?
9. Ce se înţelege prin debitarea şi creditarea contului şi care este diferenţa dintre totalul
sumelor debitoare, respectiv creditoare şi rulajul debitor, respectiv creditor?
10. De ce se fundamentează explicarea regulilor de funcţionare a conturilor pornind de la
bilanţ?
11. Care sunt deosebirile dintre cele două părţi ale bilanţului (A şi P) şi cele două părţi ale
contului (D şi C)?

A.Contul 101.2 reprezintă:

a. capital social subscris nevărsat
b. capital social subscris vărsat
c. decontări cu acționarii

B.. Soldul inițial cuprinde

 a. totalul valorilor consemnate în debitul sau creditul unui cont
b. situația unei valori determinate în orice moment al exercițiului financiar
c.valoarea existentă in cont la inceputul exercițiului financiar sau în momentul inființării
firmei

C. Structura articolului contabil are în vedere :

a. denumirea părților care intră în relație de decontare
b. valoarea totală a activelor unității patrimoniale
c. data, titlul articolului, explicația și suma
 BALANŢA DE VERIFICARE

Contabilitatea, ca sursă de informaţii pentru conducerea, organizarea şi desfăşurarea

activităţii unei unităţi economice, trebuie să reflecte realitatea. În acest scop, contabilitatea
utilizează un instrument propriu de verificare a respectării conceptelor de bază: dubla
reprezentare din bilanţ şi dubla înregistrare în conturi, instrument numit – balanţa de
verificare.
Balanţa de verificare este un tablou care cuprinde: simbolul şi denumirea conturilor
folosite în cursul perioadei de gestiune, soldurile iniţiale, rulajele debitoare şi creditoare şi
soldurile finale.
Balanţa de verificare este, practic, un tablou enumerativ al tuturor conturilor din Cartea
Mare, care furnizează informaţii în legătură soldurile iniţiale şi finale, rulajele, totalul sumelor, la
data întocmirii ei. Ea este un instrument de sinteză a informaţiilor reflectate în conturi la un
anumit moment (lună, trimestru, semestru, an).
Conţinutul şi forma de prezentare a balanţelor de verificare poate fi diferit în funcţie de:
a) tipul conturilor pentru care se întocmesc:
- balanţe de verificare ale conturilor sintetice şi
- balanţe de verificare ale conturilor analitice.
b) complexitatea informaţiilor pe care le conţin:
- balanţe de verificare cu o singură egalitate;
- balanţe de verificare cu două egalităţi;
- balanţe de verificare cu trei egalităţi;
- balanţe de verificare cu patru egalități.
Balanţa de verificare controlează exactitatea înregistrărilor din conturi prin existenţa
unor egalităţi valorice, şi anume:
 totalul (suma soldurilor iniţiale debitoare) este egal cu totalul (suma) soldurilor iniţiale
creditoare, deoarece aceste totaluri reprezintă activul şi pasivul bilanţului iniţial, care sunt în
relaţia
A=P
 S.i.d .   S.i.c.
Dacă nu există această egalitate valorică, înseamnă că soldurile iniţiale au fost
preluate greşit din bilanţ şi se fac corecturile necesare;
 totalul (suma) rulajelor debitoare este egal cu totalul (suma) rulajelor creditoare, ca
urmare a dublei înregistrări în conturi:
 R.d .   R.c.
Dacă nu există această egalitate valorică înseamnă că înregistrarea în conturi a fost
făcută greşit şi se fac corecturile necesare;
 totalul (suma) soldurilor finale debitoare egal cu totalul (suma) soldurilor finale
creditoare, deoarece aceste totaluri reprezintă activul şi pasivul bilanţului final, întocmit tocmai
pe baza acestor solduri finale:
 S. f .d .   S. f .c.
Dacă nu există această egalitate valorică înseamnă că soldurile finale au fost greşit
calculate şi se refac calculele respective.
 Cu toate aceste posibilităţi de îndreptare a diferitelor erori de înregistrare în conturi,
balanţa de verificare are această funcţie limitată.
Pe lângă această funcţie de bază (funcţie de control), balanţa de verificare mai
îndeplineşte şi:
 funcţia de legătură între contul sintetic şi conturile analitice ale acestuia, prin întocmirea
balanţelor de verificare analitice;
 funcţia de legătură între conturi şi bilanţ, prin folosirea datelor din balanţă (solduri finale)
la întocmirea bilanţului final;
 funcţia de grupare, centralizare a datelor din contabilitate, înregistrate pe o perioadă de
timp dată, într–o singură situaţie care furnizează o gamă variată de informaţii economice.
Balanţa de verificare cu două serii de egalităţi, este cea mai simplă balanţă şi cuprinde:
I serie: rulaje debitoare şi creditoare (Rd, Rc);
a II-a serie: solduri finale debitoare şi creditoare (Sfd, Sfc).
De regulă, această balanţă se întocmeşte lunar şi se numeşte balanţă de rulaje.
Balanţa de verificare cu trei serii de egalităţi, este cea mai des folosită şi are, faţă de
balanţa cu două serii, o serie de egalităţi în plus – solduri iniţiale debitoare şi creditoare (Sid,
Sic).
I serie: Sid şi Sic (solduri iniţiale debitoare şi creditoare);
a II-a serie: Rd şi Rc (rulaje debitoare şi creditoare);
a III-a serie: Sfd şi Sfc (solduri finale debitoare şi creditoare).
Balanţa de verificare cu patru serii de egalităţi are o serie de egalităţi în plus, faţă de cea cu trei
serii – sume debitoare şi creditoare (Smd, Smc).
Acestea se calculează:
Smd = Sid + Rd
Smc = Sic + Rc

I serie: Sid şi Sic (solduri iniţiale debitoare şi creditoare);

a II-a serie: Rd şi Rc (rulaje debitoare şi creditoare);
a III-a serie: Smd şi Smc (sume debitoare şi creditoare);
a IV-a serie: Sfd şi Sfc (solduri finale debitoare şi creditoare).
Balanţa de verificare „şah” şi are avantajul că permite depistarea erorilor strecurate în
corespondenţa conturilor.
Balanţa de verificare, aşa cum s–a arătat, se prezintă sub forma unui tabel în care se
înscriu în primul rând toate conturile, cu denumirea lor, utilizate în perioada pentru care se
întocmeşte.
Apoi se extrag din conturi datele necesare completării primelor două serii, adică soldurile
iniţiale debitoare care se înscriu în coloana de debit, soldurile iniţiale creditoare în coloana de
credit, rulajul debitor şi creditor, în coloanele respective.
Se verifică exactitatea datelor, prin însumarea coloanelor şi existenţa egalităţilor arătate,
în caz contrar, se caută eroarea şi se corectează.
După care se trece la stabilirea pentru fiecare cont a soldului final (cu ajutorul formulelor
arătate) şi înscrierea acestuia în coloana de debit sau credit, după cum este un sold final debitor
sau creditor.
 Se verifică şi corectitudinea acestor calcule, prin însumarea lor şi existenţa egalităţii
valorii totale. În caz contrar se refac calculele până se obţine exactitatea lor.
Solduri Solduri
Simbolul Denumirea Rulaje
conturilor Conturilor initiale finale
D C D C D C

Balanţa de verificare este un instrument extrem de util pentru contabil, deoarece cu

ajutorul ei se pot identifica diverse tipuri de greşeli, cum sunt:
Erori de înregistrare în conturi determinate de: nerespectarea principiului dublei
înregistrări, nerespectarea egalităţii sumelor debitoare şi creditoare în cadrul formulelor contabile
compuse, calculul greşit privind elementele structurale ale contului şi altele.
Erori de întocmire a balanţelor de verificare determinate de: preluarea greşită a
informaţiilor din Cartea – Mare, adunarea eronată ale coloanelor din balanţă etc. Pentru a corecta
acest tip de erori, se face verificarea egalităţilor specifice balanţelor de verificare, operaţii de
punctare, prin repetarea calculelor etc.

1. Alcatuiti pe baza a 5 tranzactii o balanta de verificare cu 3 serii de egalitati