MANAGEMENTUL CREŞTERII CAPRINELOR

20.1. IMPORTANŢA CREŞTERII CAPRINELOR

Datorită particularităţilor productive şi a specificului funcţiei de reproducţie, care
le permite o înmulţire rapidă, caprinele reprezintă o oportunitate economică generată şi
de potenţialul lor productiv şi de cheltuielile de întreţinere reduse, furajare
preponderent cu resurse locale şi crearea mare faţă de producţiile acestora. Toate aceste
caracteristici au indus un real interes în rândul crescătorilor, fiind întreţinute şi
exploatate de către om încă din cele mai vechi timpuri.
Există, în acest sens, izvoare istorice autentice conform cărora capra a fost printre
primele animale domesticite de către om, aducându-se ca dovezi descoperirile care au
avut loc în partea centrală a Asiei. Conform acestor izvoare istorice, domesticirea a
avut loc acum aproximativ 8000 de ani în vechea Mesopotamie.
În literatura de specialitate sunt prezentate date şi calităţi care au contribuit la
impunerea acestei specii la dezvoltarea sectorului respectiv.
În prezent, la nivel internaţional şi naţional, sunt înfiinţate şi activează, cu foarte
bune rezultate, mai multe unităţi de cercetare în acest domeniu. Această reţea de
cercetare a contribuit la crearea de noi rase şi la îmbunătăţirea performanţelor specifice.
De asemenea, în literatura de specialitate se regăsesc şi informaţii în care capra
este prezentată ca fiind un animal vioi, neastâmpărat, capricios, risipitor, lacom şi
stricător, calităţi care nu impun prea multă simpatie din partea marii majorităţi a
populaţiei rurale. Însă, trebuie specificat faptul că specia caprină devine ,,stricătoare” ,
ca de altfel orice altă specie de animale, numai în situaţia în care este lăsată să sufere de
foame sau nesupravegheată mult timp.
Cu toate că multe dintre însuşirile ce o caracterizează nu o plasează înaintea altor
specii de rumegătoare, ca nivel al producţiilor, capra, în multe ţări, pe zi ce trece, ocupă
un areal de răspândire tot mai mare. Astfel, în ţările occidentale din Europa, dar şi în
cele din Africa şi Asia, unde factorii socio-economici sunt favorabili creşterii
caprinelor, această ramură a zootehniei a înregistrat un progres real.
Interesul economic acordat creşterii caprinelor derivă şi din capacitatea lor
lactogenă superioară, fiind cunoscut şi confirmat faptul că pe durata unei lactaţii se pot
obţine, în condiţii obişnuite, producţii de lapte de cca. 7-20 ori mai mari decât propria
lor greutate corporală. Şi pentru ca această afirmaţie să poată fi interpretată
corespunzător, trebuie să precizăm faptul că taurinele produc într-o lactaţie o cantitate
de lapte mai mare doar de 5-7 ori decât greutatea lor proprie.
Alte particularităţi biologice şi economice, care impun acordarea unei atenţii
sporite acestei specii, sunt reprezentate de prolificitatea ridicată, precocitatea şi gradul
mare de adaptabilitate şi de rezistenţă remarcabilă la secetă, la condiţii mai aspre şi
diverse de climă, relief şi vegetaţie.

Pagina |1
 Datorită tuturor acestor particularităţi biologice şi economice, caprinele pot
contribui în mare măsură la asigurarea unei bune părţi din deficitul de proteină din
hrana oamenilor. Acesta este şi motivul pentru care, în prezent, specialiştii aparţinând
diverselor organisme internaţionale, şi îndeosebi, a celor de la FAO, acordă o atenţie
din ce în ce mai mare sporirii numerice a efectivelor concomitent cu îmbunătăţirea
productivităţii speciilor, îndeosebi în unele state aflate în curs de dezvoltare din Africa,
Asia şi America Latină, adică tocmai în zonele în care se înregistrează un important
deficit proteic.
Totodată, în aceste zone ale globului se află şi importante suprafeţe de teren
acoperite de o vegetaţie slab dezvoltată, predominant lemnoasă şi bogată în celuloză,
care nu poate fi valorificată în mod eficient decât de această specie şi, parţial, de ovine
sau taurine.
În zonele menţionate, în mare parte efectivele de caprine aflate în exploatare
aparţin unor tipuri caracterizate printr-o rusticitate accentuată şi dau producţii, în
majoritatea situaţiilor, mediocre. În alte ţări, prin munca de selecţie desfăşurată în mod
susţinut şi la un nivel corespunzător, s-au format rase noi, caracterizate prin
prolificitate ridicată, precocitate şi productivitate superioare.
Tot în aceste ţări, datorită calităţilor deosebite ale laptelui de capră, se încurajează
consumul acestuia.
În unele ţări din Orientul Mijlociu şi Extremul Orient, creşterea caprelor a fost
direcţionată spre obţinerea de rase şi tipuri locale specializate pentru producţia de
mohair, iar în Africa de Sud, spre crearea unor rase cu aptitudini mai bune faţă de
producţia de carne.
De asemenea, creşterea acestei specii a făcut, ca, în multe alte ţări, să existe şi o
veche tradiţie atât în ceea ce priveşte creşterea şi exploatarea caprinelor, cât şi în
prelucrarea gospodărească, tradiţională sau industrială a laptelui, pieilor şi a învelişului
pilos.
În ultimul timp, caprinele reprezintă o importantă bază de studiu şi aproape cu
fiecare experiment mai complex finalizat sunt evidenţiate noi aspecte care suscită un
mare interes internaţional. Într-o analiză despre reproducţia şi ameliorarea caprelor,
Shelton [1978] , citat de Zaharia [2011] , relata că numărul de studii de genetică au fost
limitate, iar printre acestea există puţine dovezi care să sugereze progrese în
dezvoltarea creşterii caprei, ca animal de carne. Rezultatele cercetării pe genetica
producţiei de carne la caprine au figurat în literatura de specialitate doar în ultimele trei
decenii.

20.2. PARTICULARITĂŢILE DE EXTERIOR

SPECIFICE CAPRINELOR
La caprine rasele şi varietăţile din cadrul speciei deşi nu sunt prea numeroase, pentru
a le diferenţia este necesară descrierea unor cunoştinţe despre modul în care este
exteriorul şi particularităţile întâlnite la fiecare dintre acestea.

Pagina |2
 Cele mai importante particularităţi care diferenţiază rasele se referă la:
- aspectul exterior al corpului;
- forma şi mărimea capului;
- lungimea, forma şi modul de purtare a coarnelor;
- lungimea şi modul de purtare a urechilor;
- forma şi gradul de dezvoltare a glandei mamare,
- particularităţile învelişului pilos.
Cunoaşterea aspectelor de exterior contribuie, în mod direct, la stabilirea
apartenenţei de rasă şi a tipului productiv.
Formatul corporal caracteristic caprinelor este preponderent cel dolicomorf, cu
aspect de animale zvelte, înalte pe picioare, schelet fin cu osatură densă şi rezistentă.
Capul este de mărime variabilă ca lungime, însă îngust cu profil uşor convex. La ţap
în partea inferioară, fibrele de păr sunt mai lungi, formând un smoc de păr, denumit
barbişon (fig. 20.1. b).
Urechile sunt de dimensiuni şi forme diferite. Există rase la care urechile sunt
mijlocii ca lungime, purtate drept (Saanen), iar la altele sunt mai lungi, purtate însă
aplecat (siriană, indiană, nubiană). Unii autori citează lungimi ale coarnelor de peste 50
cm (Mauch).
Coarnele, ca dimensiune, formă, poziţie şi culoare variază mult. La ţapi ,acestea pot
să ajungă la o lungime de 70 cm, iar la capre doar până la 50 cm. În cadrul aceleiaşi rase,
coarnele pot fi întâlnite la ambele sexe sau pot lipsi.
La bază pot fi turtite lateral, formând două margini: una anterioară, mai ascuţită, şi
alta posterioară, mai rotunjită. Suprafaţa coarnelor prezintă puternice crestături
transversale, care se micşorează ca adâncime, cu cât se avansează spre vârf. Poziţia
coarnelor este în sus, înapoi şi uşor lateral (fig. 20.2).
Gâtul este, în general, lung, subţire şi comprimat uşor din părţile laterale. La
aproape toate rasele este dispus oblic, iar în multe cazuri, în partea inferioară, imediat sub
jgheab, sunt prezenţi nişte apendici cutanaţi, denumiţi cercei. La masculi gâtul este mai
scurt şi mai gros.
Spinarea şi şalele la capră sunt lungi şi uşor ascendente de la greabăn spre crupă.
Din cauza faptului că apofizele spinoase sunt lungi, spinarea şi şalele au un aspect
exterior ascuţit.
Pieptul este strâmt şi puţin adânc la femele şi larg şi mai proeminent la masculi.
Crupa are o lungime variabilă, este însă îngustă şi mai mult sau mai puţin teşită.
Coada este scurtă, purtată ridicat, foarte mobilă şi lipsită de păr în partea de jos.
Ugerul la caprele comune, ca formă şi mărime este alungit, la Angora este globulos,
şi bilobat la caprele spaniole şi la cele din Orientul Apropiat şi la Nubiană.

Pagina |3
 a. b. c.
Fig. 20.1. Mărimi şi forme de urechi întâlnite la caprine (a. foarte lungi; b lungi;.c. scurte)

a b c d
Fig. 20.2. Mărimi şi diferite forme de coarne (a. – lungi, purtate spre spate; b. – lungi,
purtate vertical; c. – lungi, verticale şi spiralate; d. – lungi, purtate lateral).

a. b.
Fig. 20.3. Formaţiuni prezente în partea inferioară a capului şi gâtului
a – cercei şi barbişon; b. – barbişon.

a. c.
b.

Fig. 20.4. Uger la capre (a. - globulos; b. – alungit; c- slab dezvoltat, cu sfârcuri suplimentare)

Pagina |4
 Membrele sunt lungi cu musculatura slab dezvoltată şi cu ongloane de consistenţă
densă. Frecvent la caprele comune la efectivele selecţionate pot fi întâlnite şi defecte de
aplomb.
La fel ca şi la ovine la caprele comune incidenţa mai mare sau mai redusă a
aplomburilor considerate ca fiind defectuoase depinde de gradul de selecţie şi de nivelul
de ameliorare la care se află nucleul respectiv. În general la caprele comune apariţia
defectelor de aplomb se datorează devierii de la poziţia normală a genunchilor în cazul
membrele anterioare şi a jaretului la cele posterioare.
Îmbrăcămintea piloasă este formată din păr şi puf, care au însă lung la caprele
comune imi şi grosimi variabile. La unele rase învelişul pilos este mai lung şi de tip
lână, reprezentând o materie cu calităţi textile valoroase (Angora, Pridon).
Culoarea învelişului pilos este la caprele comune de asemenea variabilă. Cu toate
acestea, cea mai întâlnită culoare este cea albă (Saanen, Kaşmir, de Banat, Blanca
Andaluză etc), apoi cea neagră (Guadarrama, Murciano-Graanadina, Pirenaica), roşcată
(Malagueña) şi bălţată cu alb sau cu negru (Pirenaica, Carpatină, Wallisă).
20.3. PARICULARITĂŢI DE CONSTITUŢIE
SPECIFICE CAPRINELOR

Ca şi la ovine, tipurile de constituţie de la caprine sunt aceleaşi: robust, fin,

grosolan şi debil. În majoritatea cazurilor aceste tipuri de constituţie oferă indicii
asupra stării de sănătate, vigurozitate, armonea de ansamblu a exteriorului,
productivitate.
În aprecierea tipului de constituţie de un real folos sunt indiciile privitoare la
dezvoltarea osaturii, a maselor musculare, a stării învelişului pilos, a pielii etc.
Tipul fin este caracteristic raselor bune producătoare de lapte şi se exteriorizează
printr-o conformaţie armonioasă, osatura fină, compactă şi rezistentă, pielea densă şi
fină, cu ţesut subcutanat redus. Trunchiul are unghiurile osoase şi articulaţiile uşor
reliefate.
Tipul robust se caracterizează printr-o conformaţie armonioasă, osatura potrivit
de dezvoltată însă compactă şi rezistentă, temperamentul caprelor este vioi şi au un
apetit pronunţat.
Tipul grosolan este nedorit şi se exteriorizează printr-o osatură cu structură
spongioasă la caprele comune dezvoltată însă în exces, conformaţia este
nearmonioasă, pielea impestată. Trunchiul are unghiuri osoase evidente, iar
articulaţiile şi apofizele spinoase ale vertebrelor doso-lombare sunt reliefate.
Tipul debil este întâlnit la caprele aflate în proces de degenerare din cauza unor
factori diferiţi. Se caracterizează prin exterior nearmonios, trunchi cu forme
unghiuloase, articulaţiile reliefate, osatură fragilă, cap strâmt şi gât îngust, urechi
străvezii, spinare şi şale convexe sau concave, piept şi abdomen strâmt, pulpe slab
dezvoltate, pielea subţire, flască şi de culoare deschisă, vascularizaţia pielii este
evidentă, însă slabă, îmbrăcămintea piloasă, insuficient dezvoltată şi cu aderenţă redusă.

Pagina |5
 20.4. TEHNICA APRECIERII CAPRINELOR
DUPĂ EXTERIOR

Analiza exteriorului constituie unul dintre criteriile cele mai des folosite în
aprecierea animalelor din punct de vedere zootehnic şi economic.
Importanţa deosebită ce se acordă acestei acţiuni derivă şi din faptul că între
exterior şi productivitatea animalelor se stabilesc, adesea, legături pozitive, iar în
anumite situaţii exteriorul constituie şi un caracter de rasă.
În mod obişnuit, când se pune problema aprecierii animalelor după exterior, la
caprine, ca şi la ovine, trebuie parcurse două etape distincte şi anume:
- examen analitic, care constă în aprecierea separată a regiunilor corporale în
strânsă legătură cu dezvoltarea şi funcţionarea organismului luat ca un tot unitar;
- examen de sinteză, ce constă în examinarea corpului animalului şi stabilirea
legăturilor dintre dezvoltarea, proporţionalitatea şi armonia de ansamblu.
Pentru examinarea analitică a conformaţiei corporale, corpul animalului se
împarte, ipotetic, în mai multe segmente şi regiuni corporale.
Împărţirea pe segmente şi regiuni se bazează pe unitatea morfologică a
diferitelor părţi, ce constituie corpul individului, iar aprecierea se face ţinându-se
cont de legătura acestora cu capacitatea productivă a animalelor.
În general, la animalele domestice ,care fac obiectul unor aprecieri ale exteriorului,
corpul se împarte în următoarele segmente mari: capul, gâtul, trunchiul şi membrele.
La rândul lor, aceste segmente se apreciază împărţindu-le în mai multe regiuni;
fiecare dintre acestea au o funcţie şi o formă anumită, întreţinând legături anatomice
şi funcţionale cu regiunile vecine.
Exteriorul constituie unul din criteriile cele mai des folosite în aprecierea
animalelor.

20.5. EVOLUŢIA PRODUCŢIILOR ŞI A

EFECTIVULUI DE CAPRINE LA NIVEL MONDIAL

La nivel mondial există o tendinţă de creştere a efectivului total, creşteri

semnificative având loc dup anul 1990, cu valori aproximative de la 1% la 4% în
fiecare an [FAO, 2011]. Cel mai mare număr de capre din lume se află în China,
urmată de India, Pakistan şi Bangladesh, Aceste ţări asiatice, împreună, deţin circa
45% din efectivul totalul mondial de caprine.
Numărul total mondial de capre a fost 861.900 mii indivizi la nivelul anului 2013.
Deşi pare foarte mare, la o analiză a dispersiei efectivelor pe continente se constată că
există variaţii uriaşe între diferitele părţi ale lumii, în ceea ce priveşte numărul de

Pagina |6
capre. Astfel, cel mai mare număr de caprine se regăseşte în Asia, urmată de Africa,
reprezentând aproximativ 59,7% şi respectiv 33,8% din numărul total mondial.
Din analiza ţărilor mari crescătoare se constă faptul că primele zece ţări deţin
aproximativ 65,7% din numărul total de lume, din care şapte state din această listă
sunt din Asia, iar restul se află în Africa.
Caprele sunt crescute aproape peste tot în lume, îndeosebi pentru producţia de
lapte. Analizând cantitatea totală obţinută de la această specie se poate observa faptul
că producţia totală mondială este de aproximativ 15,2 milioane tone de lapte, ceea ce
înseamnă că aproximativ 2% din valoarea totală mondială de lapte este furnizată de
această specie de animale [FAO, 2013]. Ţările în curs de dezvoltare produc
aproximativ 83% din suma totală.
În Europa, creşterea caprelor este puternic orientată spre producţia de lapte.
Efectivul din Europa, deşi deţine aproximativ 3% din populaţia mondială de
capre, produce circa 15% din cantitatea totală de lapte de capră din lume, folosit, în
principal, pentru producţia de brânzeturi.
Ţările cu efective mai importante de capre din Europa sunt: Grecia cu 4,39
milioane indivizi; Spania cu 2,61 milioane, Franţa, România şi Italia cu efective ceva
mai mari de 1 milion capete.
În ceea ce priveşte producţia de carne, Grecia este cea mai mare producătoare,
cu 54 mii tone de carne, obţinută din sacrificarea a peste 5 milioane de capete, ceea
ce corespunde unei producţii medii de 10,6 kg/carcasă.
În acelaşi timp, Spania produce, anual, o cantitate de 8,8 mii tone de carne de la
aproximativ 1,2 milioane capete (7,5 kg/carcasă), iar pe locul al treilea se afla Franţa,
cu o producţie de 6,5 mii tone de la 783 mii indivizi (în medie 8,2 kg/carcasă).

20.6. EVOLUŢIA PRODUCŢIILOR ŞI A EFECTIVULUI

DE CAPRINE LA NIVEL NAŢIONAL

După un declin al efectivului de caprine înregistrat la începutul anilor `90, în ultima

perioadă, în România, se constată o tendinţă de creştere a numărului total de capre, mai
ales în zonele cu tradiţie în creşterea acestei specii (Constanţa, Dolj, Bacău, Teleorman
etc.).
Comparativ cu anul 1989, numărul de caprine din România a înregistrat fluctuaţii
majore, scăzând cu 50% până în anul 2001, apoi urmând o creştere până în anul 2009, cu
o rată anuală de 8,36%.
La sfârşitul anului 2014, la efectivele de ovine şi caprine, România se situează pe
locul patru în rândul statelor membre UE, după Regatul Unit, Spania şi Grecia. În ceea ce
priveşte densitatea la 100 ha teren, ţara noastră se află pe locul şase în Uniunea
Europeană, după Grecia, Regatul Unit al Marii Britanii, Spania, Olanda şi Portugalia.
Modul de răspândire a efectivului de caprine în România nu este nici pe departe
uniform, acesta diferind de la o regiune la alta.

Pagina |7
 Din punct de vedere numeric, cele mai semnificative reduceri de efectiv au avut loc
între anii 1992 şi 2000. După anul 2007, tendinţa de evoluţie s-a inversat şi la nivelul
anului 2013 România depăşea nivelul de 1 milion capete.
La fel ca şi în celelalte zone ale ţării, şi în partea de nord-est a României, a existat şi
există aceeaşi preocupare în ceea ce priveşte creşterea caprinelor. În comparaţie cu
celelalte specii de fermă, caprele au prezentat un interes mai mic, dar în creştere evidentă
în ultima perioadă. Analiza răspândirii caprinelor în regiune indică o mare
neuniformitate. În anul 2012, cele mai multe caprine se aflau în judeţul Bacău, iar cele
mai puţine în judeţul Suceava.
Într-o analiză a dimensiunii fermelor de caprine din România, făcută de Borşan et
al., [2006], se arată că aproximativ 97% dintre acestea sunt reprezentate de gospodării cu
un efectiv de caprine mai mic de 10 capete. Fermele care deţin între 11 şi 50 de capete
reprezentau cca. 2,5% din total, iar exploataţiile cu peste 80 de animale erau în număr de
837, ceea ce înseamnă 0,5% din totalul celor crescătoare de caprine.
Creşterea caprinelor datează la noi cam din aceeaşi perioadă cu cea a ovinelor. Cu
toate acestea, caprele nu au reuşit să se impună în atenţia crescătorilor asemenea
ovinelor, motiv pentru care efectivele crescute au rămas restrânse numeric şi au ocupat
areale mai reduse, îndeosebi acolo unde resursele naturale şi condiţiile de teren nu permit
creşterea altor specii.
Interesul faţă de caprine a fost însă mereu în creştere, datorită faptului că acestea se
pretează la o exploatare eficientă în mica gospodărie. În zonele în care creşterea
animalelor se face în mod tradiţional, ataşamentul faţă de caprine, dar şi spiritul de
emulaţie dintre crescători, au promovat, treptat, poate de multe ori în mod necontrolat,
selecţia pentru anumite însuşiri productive. Aşa se explică faptul că între efectivele de
caprine crescute în diverse zone ale ţării există deosebiri în ceea ce priveşte potenţialul
lor productiv.
De fapt, diversitatea în ceea ce priveşte potenţialul productiv şi aspectul
conformaţiei corporale reprezintă principalele criterii de deosebire ale raselor şi
populaţiilor de caprine aflate pe teritoriul naţional. Efective valoroase se cresc,
actualmente, în zona Sibiului, în Dobrogea şi în partea de vest a ţării.
În Dobrogea, creşterea caprinelor reprezintă o activitate de tradiţie, iar cei mai vechi
locuitori ai acestor meleaguri au fost foarte pricepuţi crescători de ovine şi caprine.
Trebuie menţionat însă şi faptul că în aceste areale veneau în transhumanţă diverşi
crescători din Muntenia, Moldova şi Transilvania, iar turmele lor cuprindeau şi un număr
însemnat de capre. În ultimele decenii, un rol deosebit în dezvoltarea creşterii caprinelor
l-a avut populaţia de aromâni stabilită aici, care, începând cu anul 1925, au introdus un
efectiv important de caprine din zonele montane ale Greciei, Serbiei, Albaniei şi
Bulgariei [Copăceanu et al., 2006].
Cu toate acestea, în ţara noastră, se cresc preponderent, două rase şi anume
Carpatina şi Alba de Banat, iar scopul principal al creşterii acestora este reprezentat de
producţia de lapte şi în mai mică măsură de cea de carne.

Pagina |8
 Mai mult decât atât, în raport de interesul şi posibilităţile existente, precum şi din
punct de vedere al numărului de capre aflate în proprietatea unei gospodării, crescătorii
pot fi grupaţi astfel:
 crescători care deţin un efectiv redus; cresc 2-5 capre, iar produsele obţinute sunt
utilizate în gospodăria proprie;
 crescători care deţin un număr mai mare de caprine; aceştia reprezintă
majoritatea şi cresc cca. 40-60 capete, iar produsele obţinute prin comercializare
constituie o sursă importantă de venit.

1200
1000
mii indivizi

800
600
400
200
0
1989 1992 1995 2000 2014
Perioada

Fig. 20.5. Dinamica efectivului naţional de caprine în perioada 1989-2014

În condiţiile ţării noastre scopul principal al creşterii caprinelor este reprezentat de

producţia de lapte şi într-o măsură mai redusă de cea de carne. Izolat, în unele gospodării
ţărăneşti, este valorificată şi producţia de păr şi puf.
Mult timp, în ţara noastră nu a existat o preocupare oficială în ceea ce priveşte
creşterea caprinelor. Însă, în ultimele două decenii, în cadrul ICDCOC Palas-Constanţa
au apărut preocupări oficiale legate de productivitatea şi ameliorarea caprinelor, existând,
în prezent, în derulare, programe de cercetare ce vizează sporirea producţiilor şi,
îndeosebi, a celei de lapte [Radu R., 2007; Neacşu, 2006]. Alt scop urmărit în cadrul
cercetărilor este reprezentat şi de obţinerea de reproducători care, difuzaţi în zone diferite,
să fie capabili să amelioreze efectivul existent.
Din punct de vedere al structurii de rasă, actualmente, din efectivul total, cca. 70%
sunt capre de rasă Carpatină, neameliorate, rustice, rezistente însă la condiţiile de mediu
şi cu producţii relativ scăzute [Taftă et al., 1996]. Diferenţa de cca. 30% o reprezintă
capre de rasă Albă de Banat. Aceasta dă producţii de lapte mai bune, este mai prolifică şi
s-a răspândit rapid şi în alte regiuni din ţară.
În prezent, creşterea caprinelor se desfăşoară la un alt nivel şi în plan teritorial au
apărut unităţi zootehnice care aplică tehnologii intensive, acestea fiind populate cu
material biologic selecţionat, sau de import. De asemenea, este deja conturată şi tendinţa
de renunţare la întreţinerea pe păşune a caprelor performante; tot ca o certitudine este şi
faptul că laptele obţinut este utilizat la obţinerea unor brânzeturi proaspete sau maturate.

Pagina |9
 20.7. PRODUCŢIILE CAPRELOR

Particularităţile biologice ale caprinelor conferă acestora o mare capacitate de

adaptare şi o bună aclimatizare la noi şi diverse condiţii de mediu. Aşa se explică de
ce indivizii aparţinând acestei specii au reuşit să aibă o largă răspândire teritorială.
Însuşirile productive fac posibilă obţinerea unor producţii de lapte şi carne, dar şi
de puf, extrem de valoroase sub aspect nutritiv şi economic.
Dintre însuşirile productive ale caprinelor, pe primul loc se situează capacitatea
lactogenă superioară şi apoi prolificitatea deosebită, adică înmulţirea rapidă a acestei
specii. După aceste însuşiri urmează producţia de carne şi producţiile
comercializabile de păr, puf, sau lână. La producţiile secundare pot fi incluse pieile,
blănurile, coarnele, intestinele, gunoiul de grajd, subprodusele de abatorizare etc.

20.7.1. PRODUCŢIA DE LAPTE

20.7.1.1. IMPORTANŢĂ, PARTICULARITĂŢI ŞI

CALITATEA LAPTELUI DE CAPRE

Laptele reprezintă principala producţie pentru care sunt crescute şi exploatate

populaţiile de capre. Pe baza producţiilor obţinute şi în funcţie de condiţiile de
întreţinere, alimentaţie şi nivel de ameliorare, se poate afirma că, la această specie,
cantitatea de lapte obţinută pe durata unei lactaţii normale de cca. 200-250 zile poate
depăşi 500 l lapte. Rezultă că de la capre poate fi obţinută, în intervalul de timp
precizat, şi la acelaşi nivel de alimentaţie, o producţie de lapte de 5-6 kg/100 kg
greutate vie, în condiţiile în care, la taurine, cantitatea rezultată la 100 kg greutate vie
este de cca. 3 kg.
Cu toate acestea, producţia de lapte la capre este extrem de variabilă. Din acest
punct de vedere, diversitatea potenţialului productiv, care se înregistrează la această
specie poate fi pusă pe seama lipsei unor acţiuni dirijate şi constante spre ameliorarea
producţiei de lapte, a condiţiilor diverse de întreţinere, hrănire şi mediu. Toate aceste
neajunsuri diminuează substanţial producţiile obţinute şi nu permit valorificarea
superioară a potenţialul ereditar pentru producţia de lapte de care dispun caprele.
După unii specialişti francezi, o capră a cărei greutate vie este de 45 kg, dispune de
un potenţial biologic pentru a produce 1200 l lapte în 270-300 zile de lactaţie. Aceasta
este comparabilă cu o vacă de 600 kg, de la care se obţin 9.000 l în 330 zile, cu acelaşi
conţinut de grăsime 3,3-3,5% [Leroy, citat de Taftă, 1973].
Privitor la structura histologică şi funcţionalitatea glandei mamare, acestea sunt
similare cu cele de la alte rumegătoare, respectiv oaia şi vaca, diferenţieri apărând
sub aspectul mărimii şi formei ugerului.
În general, producţia de lapte la o capră care aparţine populaţiilor comune, de
exemplu rasa Carpatină, în condiţiile în care hrănirea nu se face pe baze raţionale şi

P a g i n a | 10
datorită lipsei de selecţie, însă cu un potenţial productiv mai bun, variază între 180 şi
550 l lapte. Astfel, cu toate că potenţialul productiv al caprelor locale, la prima
vedere, pare ridicat, este departe de cel caracteristic femelelor aparţinând unor rase
specializate pentru lapte. Această situaţie denotă, aşa cum arătam anterior, în primul
rând, lipsa unei selecţii dirijate şi, în al doilea rând, neasigurarea unor condiţii optime
şi la un nivel corespunzător de hrănire şi întreţinere.
La caprine, la fel ca şi la ovine, producţia de lapte este mai mică la primipare,
nivelul maxim fiind înregistrat în următoarele două lactaţii.
Deci, evoluţia producţiei de lapte pe toată durata vieţii economice creşte progresiv,
atinge maximul în următoarele două-trei lactaţii, apoi poate rămâne în platou în
următoarele două-trei lactaţii succesive, după care descreşte treptat (fig. 20.6).
Pe durata aceleiaşi lactaţii, curba specifică înregistrează o creştere în primele
două - trei luni, după care intră în faza descendentă, însă cu valori mult mai ridicate
până în lunile noiembrie-decembrie, când lactaţia respectivă tinde să înceteze (fig.
20.7.).

35
32.502
30.134
30 29.371
27.184 26.722
25 25.191

20 21.01
20.886
15
CI C II C III C IV CV C VI C VII C VIII

Fig. 20.6. Dinamica producţiei medii lunare de lapte (l) în raport cu luna de lactaţie

300
254.18
249.52 234.5
250
206.83
185.78
200
210.72
168.78
150

100
2003 2002 2001 2000 1999 1998 1997

Fig. 20.7. Dinamica producţiei medii lunare de lapte (l) în raport

cu generaţia zootehnică a caprelor
În funcţie de nivelul de selecţie, la capre pot fi întâlnite trei tipuri de curbe
distincte ale lactaţiei:
 prima constă într-o curbă descendentă la început, urmată de o stabilizare la
mijlocul lactaţiei şi de o nouă creştere spre luna a patra, după care descreşte; este
specifică caprelor comune cu producţii reduse;

P a g i n a | 11
  un al doilea tip de curbă este specifică caprelor cu producţii mijlocii de lapte
şi atinge nivelul maxim între prima şi a doua lună a lactaţiei respective, cu o
descreştere prelungită până la sfârşitul acesteia;
 fără vârf proeminent, însă cu două platouri; primul plasat în partea de debut a
lactaţiei, când se înregistrează şi cantitatea maximă, şi al doilea, spre finele lactaţiei
respective şi cu niveluri mai reduse şi este specific caprelor cu producţii ridicate de
lapte.
Cu toate că, la capre, lactaţia se prelungeşte şi în lunile de toamnă, cea mai mare
parte (65-70%) a cantităţii de lapte se obţine în intervalul aprilie - septembrie. Ca o
curiozitate, adesea la caprele tinere, în vârstă de şapte - nouă luni, se poate declanşa
secreţia laptelui fără ca acestea să fie gestante. Apariţia secreţiei lactogene este pusă pa
baza unor dereglări hormonale, iar în exploatarea empirică a caprelor acest aspect este
considerat ca fiind un indiciu al obţinerii unor producţii ridicate de lapte cu prilejul
debutului normal al producţiei.
De asemenea, tot ca un fapt inedit, dar şi ca o particularitate biologică a acestei
specii, o constituie posibilitatea prelungirii lactaţiei şi în anul următor, chiar dacă
capra respectivă nu a rămas gestantă.
În această situaţie, cu toate că din punct de vedere cantitativ producţia de lapte
va fi mai redusă în al doilea an, totuşi, curba lactaţiei înregistrează un nou vârf, însă
mai redus ca precedentul, după care lactaţia îşi urmează cursul firesc, adică descreşte
până la atingerea duratei de 650 - 700 zile.

b.
a.
Fig. 20.8. Curba lactaţiei la caprine
a. Curba anuală la caprele cu o durată a lactaţiei de 350 zile
b. Curba anuală la caprele cu o durată a lactaţiei de 700 zile

Această particularitate este valorificată, la maximum, în ţări precum Franţa,

Germania şi Spania, prin organizarea controlată a unei singure gestaţii la doi ani,
pentru a asigura piaţa o perioadă mai lungă de timp, şi la nivel continuu, cu lapte
proaspăt sau cu produse obţinute din prelucrarea acestuia. În ultimul timp, pe aceste
pieţe, creşte interesul faţă de produsele tradiţionale.
Calitatea laptelui de capră. Datorită compoziţiei sale chimice, a proprietăţilor
organoleptice şi ale celor tehnologice, laptele obţinut de la caprine este considerat ca
având o calitate foarte bună.

P a g i n a | 12
 Superioritatea laptelui de capră derivă şi din calităţile tonifiante, antirahitice,
antianemice, antiinfecţioase şi a efectelor nutritive pe care le posedă.
Culoarea laptelui, datorită cantităţilor reduse de pigment, este albă cu nuanţe
uşoare de gălbui (datorită fineţii pronunţate a particulelor de grăsime).
Mirosul şi gustul laptelui sunt plăcute însă specifice acestei specii. Ambele
însuşiri sunt puternic influenţate de tipul alimentaţiei, de condiţiile de întreţinere,
igiena mulsului, vase de păstrare şi condiţii de depozitare etc.
În unele ţări, cum ar fi, de pildă, Grecia şi Maroc, în funcţie de posibilităţile
existente, laptele este valorificat imediat în stare crudă, deoarece acesta nu prezintă
riscul îmbolnăvirilor de tuberculoză (la această specie probabilitatea de apariţie a
tuberculozei este de unu la o mie).
Preferinţa de a consuma laptele crud este datorată faptului că, în urma fierberii
sau pasteurizării înalte, apar anumite modificări ale unor componente deosebit de
importante, cum ar fi cele de la nivelul unor fermenţi, vitamine, etc.
De asemenea, la temperaturi înalte, cuprinse între 85 şi 120°C, are loc, iniţial, un
proces de albire totală a proteinelor componente, urmat apoi de o brunificare a
zahărului din compoziţia sa.
Punctul de îngheţare a laptelui de capră este apropiat de cel specific laptelui de
vacă, cuprins între -0,537°C şi -0,646°C.
Păstrarea laptelui poate fi făcută la temperatura mediului ambiant de 15-20°C
fără riscul deprecierii timp de 24 ore, la 36-37°C doar 4 ore şi 2-3 zile la temperaturi
de maximum 10°C.
Din punct de vedere al valorii nutritive, laptele de capră este foarte apropiat de cel
uman, fapt pentru care este recomandat în hrănirea sugarilor şi îndeosebi, a celor care
suferă de rahitism, sau care refuză consumul laptelui propriei sale mame sau pe cel de
vacă. De altfel, aşa cum arătam şi într-un capitol anterior, în ţările vestice, dar
îndeosebi în Elveţia, Franţa şi Germania, foarte multe spitale, sanatorii şi creşe de copii
cresc un anumit număr de capre, iar laptele obţinut este valorificat fie în stare
proaspătă, fie sub formă de lapte praf, lapte concentrat sau lapte condensat.
Conţinutul chimic al laptelui de capră. Comparativ cu laptele de vacă, cel de
capră are cam aceeaşi compoziţie chimică, diferă, totuşi, printr-un conţinut proteic
mai ridicat. Din totalul proteinei din laptele de capră aproximativ 70% este
reprezentat de cazeină, particularitate deosebit de utilă ce influenţează transformarea
sa în brânză.
De asemenea, mai ridicat este şi procentul de grăsime, iar celelalte componente
chimice sunt relativ egale.
După alţi autori, conţinutul de S.U. din laptele de capră este de 12%, cel de
grăsime 3,5%, de cazeină 2,40%, albumină+globulină 0,80% lactoză 4,40%,
substanţe organice 0,10% şi substanţe minerale cca. 0,80 %.
Compoziţia aminoacidă specifică laptelui de capră este apropiată de cea umană,
fiind recomandat, pe acest considerent, în hrana copiilor sugari. Din acest punct de
vedere conţine: 4,5% tirozină, 1,94% triptophan, 0,83% cistină, metionină 2%,
arginină 5,05%, histidină 2,78% şi lizină 7,72% [Zelinski citat de Taftă, 1997].

P a g i n a | 13
 Este mai bogat decât laptele de vacă în calciu, fosfor, acid citric, potasiu,
magneziu şi cobalt. Dintre cele mai importante vitamine conţinute de laptele de capră
amintim cele cu proprietăţi antianemice şi antihemoragice B1, B2 şi C şi vitamina A.
Conţinutul bogat în săruri minerale îi conferă proprietăţi antirahitice, fiind astfel
indicat în prevenirea şi combaterea unor dereglări metabolice.
Datorită valorii sale nutritive şi tonifiante, laptele de capră este recomandat şi în
alimentaţia persoanelor suferinde sau a celor în convalescenţă. Variaţia lunară a
principalelor componente din laptele de capră este prezentată în tabelul 20.2. Din
analiza datelor, calculate pe un număr mai mare de capre crescute în sectorul privat
în condiţiile de nord-est a Moldovei, se poate observa că, spre sfârşitul lactaţiei, are
loc o creştere valorică lentă a celor trei componente din lapte, atingând valori
maxime în ultimele două luni.
Tabel 20.1. Compoziţia chimică a laptelui la caprinele locale în raport cu luna de
lactaţie
Componente chimice (%)
Luna de Substanţă uscată Proteină Grăsime
lactaţie
X ±sx V% X ±sx V% X ±sx V%
Martie 12,09 ± 0,03 13,4 3,35 ± 0,12 7,9 2,90 ± 0,11 7,7
Aprilie 12,12 ± 0,09 14,6 3,40 ± 0,15 8,6 3,25 ± 0,16 8,3
Mai 12,12 ± 0,12 158 3,52 ± 0,21 9,9 3,20 ± 0,28 9,1
Iunie 12,14 ± 0,13 14,8 3,70 ± 0,23 8,4 3,40 ± 0,22 9,7
Iulie 12,19 ± 0,15 17,1 3,80 ± 0,16 8,5 3,55 ± 0,18 10,3
August 12,16 ± 0,14 16,6 3,80 ± 0,31 9,1 3,67 ± 0,21 9,5
Septembrie 12,15 ± 0,07 15,7 3,80 ± 0,22 8,6 3,81 ± 0,09 8,9
Octombrie 12,10 ± 0,12 15,9 3,65 ± 0,20 8,2 3,92 ± 0,14 9,2
Sursa: Pascal, 2010

Tabel 20.2. Variaţia principalelor componente ale laptelui de capră în primele 10 zile
de la debutul lactaţiei
Compo- Intervalul în ore
nente (%) 1 24 48 72 96 120 144 168 192 216 240
pH 6,5 6,5 6,5 6,5 6,5 6,5 6,5 6,5 6,5 6,5 6,5
Aciditate 2,7 29 26 21 16 17 19 16 13 15 17
Apă 79,1 77,5 77,8 77,5 77,5 77,0 77,4 82,3 83,5 84,1 85,0
SU 21,0 22,5 22,2 22,5 22,8 23,2 23,6 17,7 16,5 15,5 14
Proteină 0,57 0,66 0,93 0,95 0,97 0,98 1,0 0,40 0,48 0,48 0,48
Substanţe
organice 19,6 21,5 21,0 20.7 20,5 20,3 20,1 17,1 16,0 14,9 13,4
Substanţe
minerale 1,34 1,06 1,22 1,78 2,33 2,83 3,48 0,67 0,48 0,53 0,62
Sursa: Taftă et al, 1997

Tabel 20.3. Variaţia principalelor componente ale colostrului în primele 48 de ore

de la parturiţie
Substanţă Proteină Cazeină Grăsime
Intervalul de timp (ore)
uscată (%) (%) (%) (%)
12 20,7 13,9 4,8 7,9
Colostru 24 18,8 9,8 4,2 6,0
48 14,7 6,7 3,3 4,9
Lapte 12,7 3,5 2,7 3,6
Sursa: Taftă et al., 1997

P a g i n a | 14
 Tabel 20.4. Conţinutul de substanţe nutritive din laptele de capră, de
vacă şi de femeie (/100 g)
Lapte de Lapte de
Specificare Lapte de capră
vacă femeie
Grăsimi (g) 3,8 3,6 4,0
Proteine (g) 3,5 3,3 1,2
Lactoză (g) 4,1 4,6 6,9
Minerale (g) 0,8 0,7 0,2
Substanţă uscată (g) 12,2 12,3 12,3
Calorii (kcal) 70 69 68
Sursa: Posati at al., 1976, citat de Zaharia, 2011

Valorile destul de ridicate ale coeficientului de variabilitate ne îndreptăţesc să

afirmăm faptul că, din punct de vedere al compoziţiei chimice, proporţia
componentelor chimice este condiţionată, în mare parte, de individ şi de luna de
lactaţie.
Pe lângă aceşti factori îşi manifestă din plin influenţa asupra compoziţiei
chimice şi alţii, cum ar fi: rasa, zona de creştere, vârsta, natura şi nivelul alimentaţiei,
faza de lactaţie, frecvenţa şi durata mulsului şi starea de sănătate.
Imediat după fătare şi, îndeosebi în primele 8-10 zile, componenţii principali ai
laptelui parcurg o anumită fluctuaţie, în sensul că procentul de apă înregistrează
creşteri începând cu ziua a patra de la parturiţie, iar cel de substanţe uscate scade.
De asemenea, scade şi aciditatea, iar conţinutul proteic rămâne acelaşi după o
săptămână de la debutul lactaţiei. Concomitent cu trecerea timpului de la fătare are
loc modificarea compoziţiei chimice a colostrului, apropiindu-se din ce în ce mai
mult de cea specifică laptelui ca atare (tabel 20.3).
Laptele de capră conţine ceva mai puţină cazeină totală, dar mai mult azot
neproteic decât laptele de vacă. La fel ca şi laptele de vacă, acesta are de 3 – 4 ori mai
multe proteine şi minerale, dar mai puţină lactoză comparativ cu laptele de femeie. În
schimb, substanţa uscată şi caloricitatea laptelui la cele trei specii sunt asemănătoare
(tabel 20.4) [Park, 2005, citat de Zaharia, 2011].
Grăsimile. Conţinutul de grăsime al laptelui de capră este diferit în funcţie de rasă
şi de anotimp se încadrează în limitele de 2,4% şi 7,8%. Diametrul mediu al
globulelor de grăsime în laptele de capră, vacă, bivoliţă şi oaie este de 3,5; 4,6; 5,9 şi,
respectiv, 3,3 µm [Park, 2005, citat de Zaharia 2011]. Globulele mai mici de grăsime
din laptele de capră oferă o mai bună, dispersie şi o omogenizare naturală a acestora în
lapte, precum şi o digestibilitate mai bună în comparaţie cu laptele cu globule mai
mari de grăsime, deoarece o suprafaţă relativ mai mare a acestora este expusă pentru
acţiunea digestivă a lipazelor [Jenness, 1980, citat de Zaharia, 2011]. În acelaşi timp,
grăsimile din laptele de capră au un conţinut semnificativ mai mare (diferenţă de +
42%) de acizi graşi cu lanţ scurt şi mediu (C4: 0 – C14: 0), în comparaţie cu laptele
uman şi cu cel de vacă. Această deosebire unică a făcut ca laptele de capră să fie
folosit în tratarea pacienţilor care sufereau de diferite sindroame de malabsorbţie
[Babayan, 1981, citat de Zaharia 2011]. Din acest punct de vedere, există un mare

P a g i n a | 15
potenţial pentru a oferi produse din lapte de capră cu proprietăţi benefice pentru
nutriţia şi sănătatea umană. Grăsimile din laptele de capră conţin aproximativ 98%
lipide libere (aproximativ 97% sunt trigliceride) şi 1-3% lipide plasmatice, care se
găsesc, în principal sub formă de lipide membranare (fosfolipide), asociate cu globule
de grăsime (un rest din membranele celulelor secretoare), din care aproximativ 47%
sunt neutre, iar 53% sunt lipide polare [Cerbulis et al., 1985, citat de Zaharia, 2011].
Proteinele. Laptele de capră conţine cinci proteine principale: αs2-cazeina, β-
cazeina, k-cazeina, β-lactoglobulina şi α-lactalbumina. În loc de αs2-cazeină, în laptele
unor capre şi la unele rase este prezentă αs1-cazeina, în general ca o proteină minoră,
în timp ce aceasta este proteina majoră în laptele de vacă [Park, 2006]. Compoziţia
proteinelor este determinată de polimorfisme genetice, iar β-cazeina este fracţiunea
cazeinică majoră în laptele de capră. Diferenţa în compoziţia de aminoacizi dintre
fracţiunile de cazeină din laptele de capră sunt mult mai mari decât diferenţele dintre
specii (capră faţă de vacă). Miceliile de cazeină din laptele de capră sunt mai puţin
solubile, mai puţin stabile la căldură şi pierd β-cazeina mai uşor decât cele din laptele
de vacă [Juarez şi Ramos, 1986].
Proteinele din laptele de capră sunt mai uşor digerate faţă de cele din laptele de
vacă, ca urmare a formaţiunilor falimentare mai mici, mai moi şi mult mai friabile, care
se formează în timpul acidifierii acestuia în stomac, oferind proteazelor o acţiune
digestivă mult mai facilă [Park, 2006]. Laptele de capră de la rasa Nubiană conţine un
nivel semnificativ mai mare de componente tampon majore, cum ar fi proteine, azot
neproteic şi fosfaţi (P2O5) , comparativ cu laptele de la vacile Holstein sau Jersey,
aspecte importante pentru alimentaţia umană.
Utilizarea laptelui de capră ca substituent alimentar hipoalergenic pentru laptele
de vacă a fost indicată în tratamentul pacienţilor alergici la laptele de vacă [Walker,
1965, citat de Park, 1994], calitate atribuită acestuia datorită frecvenţei scăzute a αs1-
cazeinei din laptele de capră [Moioli et al., 1998, citat de Zaharia ,2011].
Aminoacizii care se găsesc în cele mai mari cantităţi în laptele multor specii sunt
glutamatul (plus glutamina, 20%), prolina (10%) şi leucina (10%). Dintre aceşti trei
aminoacizi majori, cantitatea de glutamat şi de prolină este mai mare, iar cea de
leucină este mai mică în laptele uman decât în cel de capră. Privitor la aminoacizii cu
sulf, conţinutul în cistină este mai mare, iar cel de metionină mai mic în laptele
matern, decât cel de capră [Davis et al., 1994, citat de Pascal, 2006].
Carbohidraţii principali din laptele de capră sunt reprezentaţi de lactoză. Aceasta
este un dizaharid, format din molecule de glucoză şi galactoză şi este sintetizat în
glanda mamară. Conţinutul de lactoză din laptele de capră este cu aproximativ 0,4%
mai mic decât în cel de vacă, însă are de aproape 10 ori mai multe oligozaharide decât
laptele de vacă, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu laptele de femeie [Park,
2006]. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru alimentaţia copiilor sugari,
deoarece oligozaharidele din lapte au un rol important în nutriţia umană. În laptele de
capră este prezentă o varietate mai mare de oligozaharide acide şi neutre decât în cel
de vacă sau de oaie.

P a g i n a | 16
 Mineralele. Prin consum, laptele de capră contribuie semnificativ la aportul de
minerale pentru oamenii din ţările subdezvoltate, în special pentru calciu (Ca) şi fosfor
(P), deoarece, în 100 de grame se găsesc aproximativ 134 mg Ca şi 141 mg P.
Comparativ cu laptele de capră, laptele uman conţine numai între un sfert şi o şesime
din nivelul acestor minerale (tab. 20.5.).
După cum se poate observa laptele de capră are mai mult calciu, fosfor, potasiu,
magneziu şi clor, dar mai puţin sodiu şi sulf decât cel de vacă. Nivelurile de
macroelemente din lapte nu sunt influenţate, de regulă, de alimentaţie, dar acestea pot
varia în funcţie de rasă, individ şi de stadiul lactaţiei.
Conţinutul în microelemente poate fi influenţat atât de dietă, cât şi de alţi factori.
Cazeina din laptele de capră are un grad mai redus de hidratare, fiind invers
proporţional cu cel de mineralizare [Remeuf et al., 1986, citat de Zaharia, 2011].
Tabel 20.5. Conţinutul de minerale din
laptele de provenit de la specii diferite
Lapte Lapte
Lapte de
Specificare de de
uman
capră vacă
Ca (mg) 134 122 33
P (mg) 141 119 43
Mg 16 12 4
K (mg) 181 152 55
Na (mg) 41 58 15
Cl (mg) 150 100 60
S (mg) 2,89 - -
Fe (mg) 0,07 0,08 0,2
Cu (mg) 0,05 0,06 0,06
Mn (mg) 0,032 0,02 0,07
Zn (mg) 0,56 0,53 0,38
I (mg) 0,022 0,021 0,007
Se (µg) 1,33 0,96 1,52
Sursa: Posati at al., 1977, citat de Zaharia, 2011

Vitaminele. Laptele de capră asigură cantităţi adecvate de vitamina A şi niacină,

precum şi un exces de tiamină, riboflavină şi pantotenat, pe lângă proteine, Ca şi P
pentru copiii sugari, (valori indicate de OMS-FAO).
Laptele de capră este de culoare albă, în contrast cu lapte de vacă, deoarece
caprinele convertesc tot β-carotenul (culoarea galbenă) în vitamina A (incoloră).
Datorită biosintezei ruminale, conţinutul de vitamina B din laptele de capră şi de vacă
nu este influenţat de raţie. Cu toate acestea, laptele de capră este deficitar în acid folic
şi vitamina B12, comparativ cu laptele de vacă [Jenness, 1980, citat de Zaharia, 2011],
care conţine aproximativ de 5 ori mai mult acid folic şi vitamina B12. Acidul folic este
necesar pentru sinteza hemoglobinei. Laptele de capră şi de vacă este, de asemenea,
deficitar în piridoxină (B6), vitamina C şi D, indicând nevoia suplimentării acestor
elemente în hrana omului.
Procesul de transformare este similar celui ce se petrece şi la alte specii de
rumegătoare, însă la capră conţinutul laptelui în grăsime scade uşor de la 8% în
prima zi la 5% după 24 ore şi ajunge la un conţinut caracteristic laptelui după cinci

P a g i n a | 17
zile de la efectuarea actului parturiţiei. Procentul de proteină devine cel caracteristic
după trei zile de la fătare.

20.7.1.2. RECOLTAREA LAPTELUI

Cu excepţia raselor crescute pentru producţia de păr şi puf, celelalte rase,

indiferent de tipul lor morfoproductiv şi de gradul de ameliorare sau perfecţionare, sunt
exploatate şi pentru producţia de lapte.
În ţările din Europa Occidentală, precum şi în Japonia, există în exploatare
tehnologii bazate pe înţărcarea timpurie a iezilor, astfel încât cantitatea totală de lapte
obţinută de la capre să fie cât mai mare, încercându-se, în acest fel satisfacerea
cererilor pieţei mereu în creştere faţă de acest produs. Aplicarea acestei tehnologii nu
ar avea sorţi de izbândă dacă tineretul caprin nu ar fi crescut în această perioadă cu
înlocuitori de lapte.
De asemenea, datorită faptului că laptele secretat de o capră pe durata unei zile
depăşeşte adesea necesarul iedului, se poate trece la mulgerea acesteia imediat după
perioada colostrală, concomitent cu alăptarea iedului. În cazul caprelor cu doi sau trei
iezi, aplicarea acestei tehnici nu este indicată.
Mulsul manual. Dat fiind faptul că această specie nu este crescută în efective
mari asemenea oilor, în mod normal mulsul caprelor nu ridică probleme deosebite.
Cu toate acestea, în situaţia în care numărul acestora dintr-o turmă este mai mare, la
stabilirea numărului de mulgători trebuie să se ţină cont de faptul că într-o oră pot fi
mulse de către o singură persoană cca. 30 de capre cu producţii zilnice de 4 - 5 litri.
Pe durata procesului de muls, în vederea obţinerii unui lapte igienic, mulgătorul
se va aşeza pe un scăunel dispus pe partea dreaptă şi mai rar posterior, ca la ovine
(fig. 20.8.a.).
Înainte de începerea mulsului propriu-zis este necesară efectuarea toaletei
ugerului. În acest sens, ugerul va fi spălat apoi şters cu o cârpă moale şi, în final, masat.
După parcurgerea acestor operaţiuni se trece la mulsul propriu-zis, urmărindu-se
evacuarea laptelui în jeturi continue. În final se trece la masarea ugerului de jos în sus,
imitându-se suptul iedului, după care se goleşte complet glanda mamară. Realizarea
acestei operaţii se face cuprinzând ugerul cu ambele mâini, succesiv fiecare jumătate,
ridicând şi strângând uşor din toate părţile. Pe durata mulsului masajul se repetă de
cinci - şase ori, urmărindu-se, astfel, spre a se extrage şi toată cantitatea de lapte.
La caprele cu mameloanele mai mari, mulsul se execută uşor. Atenţie deosebită se
recomandă la efectuarea mulsului la caprele tinere, deoarece, la acestea, mameloanele
nu sunt complet dezvoltate. Astfel, mulgătorul, în primele două faze, cuprinde între
degetul mare şi arătător, câte un mamelon şi prin alunecare şi o a păsare uşoară, se
evacuează laptele.

P a g i n a | 18
 Fig. 20.8.a. Aşezarea şi poziţia corectă în timpul mulsului manual

Fig. 20.8.b. Fazele mulsului manual

Aceste mişcări se repetă din ce în ce mai rapid, încercând, astfel, golirea completă
a ugerului în maximum cinci minute. Când mişcările sunt suficient de repezi şi
regulate, laptele ţâşneşte în jeturi liniare continue, astfel încât în punctul de colectare
din vasul de muls se produce un strat de spumă.
Faptul că mulsul nu se desfăşoară la ore fixe, şi, în special, în perioada în care
caprele sunt la păşunat, acestea devin adesea neliniştite din cauza durerilor şi
înţepăturilor de la nivelul ugerului, şi mai grav, îşi sug laptele propriu. În cazul în
care nu se iau măsuri de prevenire a acestor neajunsuri, caprele se obişnuiesc cu
laptele şi încep să sugă şi de la altele.
Mulsul mecanic este practicat frecvent în unele ţări crescătoare de rase
specializate pentru producţia de lapte, cum ar fi: Franţa, Israel, Italia, Elveţia,
Germania, Spania şi altele.
În ultimul timp au apărut şi în ţara noastră ferme moderne, în care mulsul se
desfăşoară mecanic.
Mulsul mecanic prezintă diferite avantaje, dintre care cele mai importante sunt
următoarele:

P a g i n a | 19
  ridică productivitatea muncii;
 reduce timpul aferent mulsului pe fiecare individ;
 creşte rentabilitatea;
 asigură obţinerea unui lapte igienic;
 contribuie la sporirea producţiei de lapte cu peste 20% şi altele.
Pentru mulsul mecanic al caprelor, la fel ca şi la oi, instalaţiile de muls folosite
sunt similare cu cele utilizate la bovine, doar că au alte dimensiuni.
În funcţie de soluţia constructivă a instalaţiei de muls, pe durata mulsului,
dispunerea caprelor poate fi liniară, oblică sau circulară.
Mulsul mecanic al caprelor asigură obţinerea unui lapte mai igienic, cu un număr
total de germeni situat sub limita maximă admisă. Este avantajos deoarece facilitează
o bună extracţie a laptelui, reduce efortul fizic şi scurtează timpul necesar mulsului
efectivului total. În acest fel se creează timpi suplimentari pe care caprele aflate în
lactaţie îl pot utiliza pentru a se hrăni sau pentru desfăşura şi alte activităţi etologice.

Fig. 20.9. Mulsul mecanic al caprelor

a. instalaţie de muls circulară;
b. instalaţie de muls liniară cu un canal de lucru central

Fig. 20.10. Instalaţie automată mobilă de muls capre şi oi

În funcţie de utilităţile instalaţiei, caprele pot primi sau nu pe durata mulsului şi o

anumită cantitate de concentrate.
Productivitatea şi eficienţa instalaţiilor de muls mecanic se concretizează prin
efectuarea acestui proces la peste 250 capre aflate în lactaţie într-o oră.

P a g i n a | 20
 Poziţia caprelor pe durata mulsului diferă în funcţie de tipul instalaţiei utilizate şi
poate fi:
- dreaptă, cu mulgere posterioară;
- inversă, cu muls din faţă;
- oblică, cu mulgere laterală.
Pe durata mulsului caprele sunt blocate cu un dispozitiv mecanic şi pot primi
raţia de concentrate.

20.7.1.3. CERINŢE DE CALITATE ALE LAPTELUI

DE CAPRĂ DESTINAT OBŢINERII BRÂNZETURILOR

În scopul stabilirii cerinţelor de calitate pe care trebuie să le îndeplinească

laptele ca materie primă în vederea fabricării diverselor sortimente de brânzeturi,
calitatea acestuia trebuie verificată prin examen organoleptic şi de laborator
(determinări fizico-chimice şi microbiologice).
În cazul determinării calităţii laptelui sunt necesare efectuarea unor aprecieri
organoleptice şi analize fizico-chimice cum ar fi:
- aprecierea gradului de impurificare;
- determinarea densităţii;
- determinarea conţinutului de grăsime;
determinarea acidităţii;
- după caz, determinarea conţinutului de proteină.
Aprecierea organoleptică vizează determinările referitoare la aspect,
consistenţă, culoare, gust şi miros.
Aprecierea gradului de impurificare se realizează prin filtrarea probei cu
ajutorul lactofiltrului şi în funcţie de cantitatea de impuri,tăţi reţinută, se apreciază
puritatea laptelui.
Determinarea conţinutului de grăsime. Metoda uzuală de determinare este cea
acido-butirometrică. La fabricarea brânzeturilor, conţinutul laptelui în grăsimi are o
mare importanţă, dat fiind faptul că grăsimea dispersată sub formă de emulsie, nu
permite întărirea excesivă a cazeinei coagulate, afânează structura şi contribuie la o mai
bună reţinere a apei, mărind, astfel, randamentul.
La unele brânzeturi de tip Roquefort, în timpul maturării, grăsimea suferă unele
transformări, imprimând, astfel particularităţile caracteristice acestui sortiment de
brânză.
Determinarea acidităţii. Aciditatea laptelui poate fi determinată prin metode
calitative (proba fierberii, cu anumiţi indicatori şi alcooli) şi cantitative (prin metoda
titrării).
Aciditatea activă sau pH-ul indică concentraţia laptelui în ioni de hidrogen, adică
aciditatea activă a mediului respectiv.
Laptele de capră, la fel ca şi cel de oaie, prezintă proprietăţi amfotere, însuşire
datorată, în principal, prezenţei substanţelor proteice şi a sărurilor minerale (citraţi,
fosfaţi).

P a g i n a | 21
 Având această proprietate, atât în prezenţa bazelor, cât şi a acizilor, acţiunea
componenţilor respectivi împiedică o variaţie bruscă a pH-ului, tamponând, astfel,
mediul, facilitând, în acelaşi timp, ca dezvoltarea bacteriilor lactice să nu fie
influenţată de aciditatea titrabilă ridicată.

20.7.2. PRODUCŢIA DE CARNE LA CAPRINE

20.7.2.1. IMPORTANŢA CĂRNII DE CAPRINE

Carne de caprine este consumată pe scară largă în întreaga lume, în special în ţările
în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, este larg comercializată şi în alte pieţe
tradiţionale din Statele Unite, Canada, Europa. Consumul de carne de oaie şi de capră
se situează pe locul patru, după carnea de porc, de pasăre, şi de vită.
Managementul producţiei de carne de capră, ca producţie de origine animală, are
la bază un complex mai larg de factori şi depinde de aspectele referitoare la bunele
practici de creştere, confort, sănătate, hrană, apă şi adăpost. Toate acestea sunt parte
integrantă a gestionării optime a unei întreprinderi agricole de succes în care se cresc
capre.
Carnea de capră este apreciată datorită calităţilor şi însuşirilor care o definesc şi
o deosebesc de alte cărnuri.
Cantitatea şi calitatea cărnii de capră depind foarte mult de practicile de producţie
şi de tehnologiile aplicate. Creşterea şi dezvoltarea caprinelor este foarte diferită, fiind
influenţată de factorii genetici şi de mediu şi, în consecinţă, şi caracterele de care
depinde producţia de carne sunt extrem de variabile.
Din punct de vedere al valorii nutritive a cărnii de caprine aceasta este
comparabilă cu oricare tip de carne roşie consumată de om. Faptul că există o slabă
distribuire a grăsimii în musculatura caprinelor, este considerat un aspect pozitiv,
aspect susţinut şi în pledoariile agenţiilor internaţionale de sănătate publică.
Carnea de capră are gustul între carnea de miel şi cea de vită, fiind apreciată de
foarte mulţi consumatori. În Asia (India, Pakistan, Nepal şi Sri Lanka), aceasta este
mai căutată decât carnea de ovine, cea de vită ocupând locul al doilea în regiune.
Faptul că, în India, bovinele sunt considerate animale sacre populaţia hindusă
practică, pe sară largă, creşterea caprinelor pentru carne [Ahmad et al., 2007].
În Europa, carnea de capră rezultă din creşterea speciei pentru producţia de lapte
şi se bazează pe carnea de adulte reformate şi pe cea de ied.
Ca utilizare, carnea de caprine îşi găseşte locul în bucătăria tradiţională din ţările
din Africa şi Asia. În Europa, consumul cărnii de capră este mai ridicat în Grecia şi
în sudul Franţei.

P a g i n a | 22
 20.7.2.2. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII
CĂRNII DE TINERET CAPRIN

Carnea provenită din valorificarea categoriilor tinere prezintă o importanţă

deosebită, deoarece este caracterizată prin însuşiri, particularităţi şi caracteristici
valoroase.
De aceea, în zonele în care carnea de capră este solicitată, în selecţie se va pune
accent şi pe creşterea prolificităţii. Valoarea acestui indice este mai mare comparativ cu
cel specific altor specii de rumegătoare şi se apreciază prin numărul de iezi viabili,
rezultaţi de la o sută de capre repartizate la montă şi care au fătat.
La caprele aparţinând raselor neameliorate, indicele de prolificitate este cuprins
între 130% şi 150%, iar la cele ameliorate poate atinge valori de peste 200%. Tot la
aceste rase, însă la caprele cu fătări multiple (reprezintă cca. 77%), acestea se
repartizează astfel: 54% duble, 20% triple şi 2,25% cu patru şi cinci iezi la o fătare
[Taftă, 1983]. Valoarea cea mai ridicată se întâlneşte la caprele cu vârsta cuprinsă
între patru şi cinci ani, rămâne relativ constantă până la vârsta de şase ani, după care
descreşte treptat.
De asemenea, s-a constatat că prolificitatea are valori mai ridicate atunci când
monta are loc în lunile cu vegetaţie verde şi abundentă. Explicaţia acestui aspect constă
în faptul că fitoestrogenii din plantele verzi stimulează dezvoltarea unui număr mai
mare de ovule mature, reduce cazurile de resorbţii embrionare, precum şi cazurile de
infecunditate.
Pe lângă factorii amintiţi, în exprimarea prolificităţii intervin şi greutatea
caprelor din nucleul matcă, alimentaţia de care acestea beneficiază şi nu în ultimul
rând, tipul montei practicat. Ridicarea procentului de prolificitate mai poate fi
realizat şi prin înlocuirea caprelor reformate sau a celor cu valoarea redusă pentru
acest indice, cu tineret caprin, provenit din fătări multiple, însă cu o stare de
întreţinere foarte bună.
Cunoscându-se faptul că prolificitatea este o însuşire ce se transmite intermediar la
metişii de primă generaţie, utilizarea în diverse tipuri sau scheme de încrucişări a raselor
prolifice asigură premisa ridicării valorii procentului de prolificitate în generaţiile
următoare.
Creşterea unui tip de capră cu o prolificitate ridicată are implicaţii în
economicitatea întreţinerii acestei specii, deoarece pe lângă faptul că este obţinut un
număr mai mare de iezi, care, ulterior vor fi crescuţi în vederea înlocuirii adultelor
reformate sau valorificaţi pentru carne şi alte producţii, contribuie şi la sporirea
cantităţii totale de lapte. Acest lucru este posibil, deoarece este cunoscut şi dovedit
faptul că femelele care produc un număr mai mare de produşi la o fătare dau şi cu
peste 40% mai mult lapte.
Ca tehnologii utilizate în îngrăşarea tineretului acestea reprezintă variante
adaptate specificului local şi presupun ca îngrăşarea să se desfăşoare pe păşune, în
stabulaţie sau alternant.

P a g i n a | 23
 Finalizarea îngrăşării se va realiza la greutăţi medii mai mari de 30 kg. Însă,
pentru ca timpul de îngrăşare să fie unul scurt se va acorda o atenţie deosebită şi
creşterii iezilor în perioada de alăptare.
Alăptarea reprezintă intervalul de zile dintre momentul fătării şi cel al înţărcării
iezilor. Sporul de creştere mare înregistrat înainte de înţărcare reflectă potenţialul
genetic al iedului şi capacitatea de alăptare a caprelor mame. Greutatea corporală
mare şi sporul mediu zilnic sunt printre cele mai importante caracteristici urmărite la
iezii neînţărcaţi. La rasa Boer, greutatea corporală medie a iezilor la fătare este
cuprinsă între 3 şi 4 kg, masculii fiind mai grei decât femelele. Greutatea iezilor la
înţărcare depinde de vârstă şi de metoda de creştere a acestora până la momentul
respectiv, fiind cuprinsă între 18 şi 27 de kg.
Atunci când se compară rata de creştere sau sporul mediu zilnic al iezilor trebuie
să se ţină cont de factorii care influenţează dezvoltarea corporală. Iezii din rasele mai
mici vor tinde să crească mai lent decât cei de la rasele mai mari, iar iezii raselor
precoce vor avea o rată de creştere mai intensă, comparativ cu cei ai raselor tardive. În
acelaşi timp, iezii de sex masculin vor avea o rată de creştere cu 10–25% mai mare
decât cei de sex feminin [Warmington et al., 1990]. Iezii proveniţi din fătări triple vor
avea o rată de creştere mai mică în comparaţie cu cei din fătări unipare. Greutatea mai
mare la fătare va duce la obţinerea unor iezi mai mari la înţărcare, chiar dacă
intensitatea de creştere va fi aceeaşi.
Şi vârsta caprelor va influenţa rata de creştere a iezilor, cei proveniţi din mame
primipare vor creşte mai lent decât iezii de la caprele multipare, care sunt mai
experimentate şi care dau mai mult lapte.
Intensitatea de creştere scăzută a iezilor în această perioadă poate fi cauzată de
probleme parazitare, de cantitatea de lapte insuficientă, de calitatea slabă a înlocuitorilor
de lapte sau de incidenţa unor bacterioze sau viroze.
Pentru o creştere normală a iezilor din rasele specializate, după vârsta de 3-4 zile,
aceştia trebuie să consume aproximativ 1–2 litri de lapte pe zi. De aceea, raţia
alimentară a caprelor trebuie îmbunătăţită pentru susţinerea unei creşteri adecvate a
produsului de concepţie. Pe de altă parte, suplimentarea alimentaţiei iezilor în perioada
de alăptare poate compensa producţia de lapte scăzută a caprelor mame. Nutreţurile
administrate iezilor trebuie să fie de foarte bună calitate, deoarece influenţează pozitiv
creştere şi dezvoltarea corporală şi participă activ şi la evitarea stresului de înţărcare.
Capacitatea iezilor de a digera furaje grosiere sau boabe de cereale este
determinată de dezvoltarea rumenului. Iezii care primesc cantităţi mai mici de lapte
pot avea rumenul dezvoltat la o vârstă mai mică pentru a le permite să mănânce pe
cont propriu şi pentru a compensa lipsa de lapte. De obicei, se consideră că iezii ar
trebui să fie înţărcaţi de la vârsta de 10 - 12 săptămâni, când ar trebui să cântărească
minim 14 kg. Unele surse indică faptul că iezii pot fi înţărcaţi cu succes dacă aceştia
ating de 2,5 ori greutatea lor la fătare şi dacă pot consuma cel puţin 30 g de furaje
solide în fiecare zi.
Înţărcarea poate fi făcută cu succes şi atunci când greutatea iedului este de 9 kg
sau are vârsta de cel puţin 8 săptămâni. Creşterea iezilor de la fătare şi până la

P a g i n a | 24
înţărcare depinde foarte mult de disponibilitatea laptelui matern şi de cantitatea şi
calitatea furajelor disponibile, atunci când iedul începe să mănânce hrană solidă. Iezii
care au o alimentaţie adecvată vor avea o creştere de 5 – 7 kg pe lună, în primele trei
luni de viaţă [Van Niekerk at al., 1988, citat de Zaharia, 2011].
Rezultatele unui experiment făcut de Luo at al., [2000] pe iezi metişi de 3
săptămâni, hrăniţi de două ori pe zi cu înlocuitor de lapte şi ad-libitum cu furaje
concentrate specifice (20% P.B.), au arăt că intensitatea de creştere a fost diferită
până la vârsta de 8 săptămâni, în funcţie de genotip. Date recente arată că, la
înţărcare, iezii masculi sunt mai dezvoltaţi decât ieduţele, iar cei proveniţi din fătări
gemelare sau triple sunt mai mici decât cei din fătări unipare [Browning, 2007].
Aceste date arată diferenţe relative în funcţie de sex, de tipul de fătare şi de rasă, dar
acestea nu ar trebui să fie interpretate ca valori de creştere absolute şi pe care toţi
iezii le vor exterioriza. Alţi mulţi factori genetici şi de mediu vor influenţa greutatea
şi ceilalţi parametri de creştere. Coeficienţii de heritabilitate, determinaţi pentru două
efective de caprine de rasă Boer, au avut valori de 0,33 şi 0,36 pentru greutatea la
fătare şi 0,27 şi 0,60 pentru greutatea la înţărcare [Schoeman at al., 1999]. De
asemenea, heterozisul a fost observat în perioada de creştere a ieduţelor de la 10 şi
până la 210 zile de viaţă, în timp ce acesta nu a fost evident la masculi până la vârsta
de 90 de zile.
Rata de creştere a tineretului este în strânsă legătură cu greutatea corporală a
animalelor adulte din care acestea provin [Warmington, et al., 1990]. Până la vârsta
de 7 luni, iezii metişi, proveniţi din rasele Boer x Spanish, au o viteză de creştere cu
30% mai mare decât cei de rasă Spanish şi cu 23% mai mică decât cei de rasă Boer
[Cameron et al., 2001].
Rezultatele unor experimente recente [Negesse, 2007; Wildeus et al., 2007;
Solaiman et al., 2006, 2007; Merkel et al., 2003; Andries et al., 2007; Kanani at al.,
2006; Browing et al., 2007; Muir şi Weiss, 2006; Urge et al., 2004, citaţi de Zaharia
2011] indică faptul că unul din cei mai importanţi factori care influenţează viteza de
creştere este alimentaţia. Totuşi, fermierii trebuie să fie atenţi atunci când compară
viteza de creştere a iezilor în funcţie de rasă şi de diferite condiţii de furajare, chiar şi
în condiţii climatice asemănătoare, deoarece creşterea şi dezvoltarea pot fi influenţate
şi de factorii genetici specifici (heritabilitate, heterozisul etc.).

20.7.2.3. EVALUAREA APTITUDINILOR PENTRU

PRODUCŢIA DE CARNE LA CAPRINELE LOCALE

Evaluarea aptitudinilor pentru producţia de carne la caprinele locale a

reprezentat unul dintre obiectivele principale ale unor cercetări, efectuate prin
finanţarea programelor de cercetare de către UEFISCDI.
Materialul biologic utilizat în studiu a fost reprezentat de mai multe nuclee de
capre adulte şi de tineret caprin de vârste diferite, aflate însă în creştere şi exploatare
în gospodăriile private din nord-estul ţării.

P a g i n a | 25
 Loturile au fost constituite imediat după înţărcarea iezilor. Greutatea medie
iniţială a fost de 14,575 kg la iezii masculi şi de 13,744 la femele. După perioada de
îngrăşare pe păşune, greutăţile medii finale au fost de 28,015 kg în cazul iezilor
masculi şi de 26,044 kg la femele.
În condiţiile în care sporul mediu zilnic de creştere a fost de 84 g la masculi şi,
respectiv, 76,87 g la femele putem considera faptul că îngrăşarea tineretului caprin pe
păşune reprezintă o modalitate eficientă de valorificare a păşunilor naturale
contribuind, astfel, şi la eficientizarea creşterii acestei specii.
În perioada de alăptare, tineretul caprin a fost întreţinut împreună cu caprele
mame, iar înţărcarea s-a realizat la împlinirea vârstei de 80 zile;după această vârstă,
tineretul caprin a fost lotizat şi supus îngrăşării.
Loturile au fost constituite în funcţie de sexul produşilor şi de tipul de fătare din
care au rezultat. Fiecare lot constituit a inclus 35 indivizi, iar întreţinerea acestora s-a
făcut diferenţiat, în funcţie de faza tehnologică.
La debutul îngrăşării, loturile constituite au fost întreţinute pe durata nopţii în
boxe comune, iar pentru a evita tulburările gastrointestinale în furajare s-a
introdus şi fân de deal.
Faza de acomodare. După prelucrarea statistică a datelor (tabel 20.6) se poate
observa că, la populare, greutăţile medii corporale au fost cuprinse între 11,365 kg la
femelele rezultate din fătări multiple şi 14,575 kg la masculii proveniţi din fătări
unipare.
Analiza loturilor de iezi masculi scoate în evidenţă faptul ca, la debut, cei
rezultaţi din fătări simple aveau o greutate corporala medie cu 14,37% mai mare faţă
de cei care au provenit din fătări duble. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că
aceştia au beneficiat de un surplus de lapte consumat în perioada de alăptare.
Referitor la acest aspect, Taftă [1993] arată că, în general, la caprele cu fătări
multiple cantitatea de lapte pusă la dispoziţia iezilor în perioada de alăptare este
superioară cu 30% faţă de caprele care au avut fătări simple. La aceeaşi concluzie
ajung şi alţi cercetători care au analizat şi au studiat aceste aspecte la alte populaţii
locale de capre din Romania. Pe baza acestei afirmaţii se poate spune că deşi caprele
cu fătări multiple au o cantitate mai mare de lapte, între iezii din ambele sexe, se
înregistrează diferenţe evidente de greutate vie în momentul înţărcării şi
semnificative pentru p>0,01.
În cazul loturilor constituite doar din femele se observă că cele provenite din fătări
gemelare au o greutate corporală mai mică cu 17,30%, comparativ cu lotul de femele
rezultat din fătări simple. Potrivit acestei constatări se poate concluziona faptul că ideal
pentru producţia de carne ar fi ca fiecare capră să fete doar un ied, însă atunci când se
analizează cantitatea totală de carne livrată, pe fiecare femelă din nucleul de
reproducţie, constatăm o anumită superioritate în cazul caprelor cu fătări multiple.
Pornind de la aceleaşi rezultate se evidenţiază şi faptul că deşi evoluţia greutăţii
corporale a iezilor depinde de foarte mulţi factori, cei care îşi exercită influenţa din
plin în perioada de alăptare sunt sexul, tipul de fătare şi capacitatea de alăptare a
mamelor.

P a g i n a | 26
 Pe parcursul primei faze din tehnologia de îngrăşare aplicată s-a mai putut
constata şi că dinamica greutăţii corporale, deşi a evoluat în acelaşi sens, a înregistrat
intensităţi diferite. Cele mai mari greutăţi vii acumulate pe parcursul acestei perioade
s-au obţinut la primul lot, adică la cel format doar din iezi masculi proveniţi din fătări
simple. Acest lot a avut în perioada analizată un spor total mediu de creştere de 1,275
± 0,015 kg (tabelul 20.7).

Tabel 20.6. Dinamica greutăţii corporale, pe faze tehnologice si pe total perioadă (kg)
Faza tehnologica
Creştere si
Specificare Acomodare (15 zile) Finisare (30 zile)
îngrăşare (115 zile)
V% V%
X ±sx V% X ±sx X
±sx
Tineret caprin Masculi 15,85 ± 0,09 14,2 27,31 ± 0,25
18,4 30,61 ± 0,10
15,2
din fătări Femele 14,69 ± 0,28 17,7 26,65 ± 0,30
17,2 28,69 ± 0,50
17,8
simple
Tineret caprin Masculi 13,65 ± 0,19 19,2 25,14± 0,11 16,3 28,74 ± 0,25 16,6
din fătări duble Femele 12,49 ± 0,35 20,1 21,72 ± 0,21 19,3 24,665± 0,33 20,3
Sursa: Pascal C, 2009, Raport final de cercetare: Studiul populaţiilor de caprine crescute în
gospodăriile private din zona Moldovei în vederea elaborării unui program de ameliorare genetică

Tabel 20.7. Sporul mediu total de creştere realizat de loturi pe durata îngrăşării (kg)

Tineret caprin din fătări simple Tineret caprin din fătări duble
Specificare Masculi Femele Masculi Femele

X V% X V% X V% X V%
±s x ±s x ±sx ±sx
Spor total 16,04±0,13 8,4 14,94 ± 0,33 9,3 16,26±0,32 10,1 13,30 ± 0,102 8,8
- faza I 1,27 ±0,01 5,3 1,21 ± 0,10 10 1,17± ,11 10,8 1,125 ± 0,154 7,7
din
- faza II 11,46±0,11 7,5 10,69 ± 0,16 8,9 11,49±0,15 11,4 9,235 ± 0,098 9,9
care:
- faza III 3,30 ± 0,09 8,0 3,03 ± 0,09 7,7 3,60± 0,23 11,1 2,940 ± 0,166 9,2
Sursa: Pascal C, 2009, Raport final de cercetare: Studiul populaţiilor de caprine crescute în
gospodăriile private din zona Moldovei în vederea elaborării unui program de ameliorare genetică

Între loturile de masculi a existat la finele primei faze, o diferenţă de masă vie
6,75% în favoarea lotului constituit din masculi proveniţi din fătări simple.
Loturile constituite din femele au avut greutăţi superioare însa diferite ca nivel
de exprimare. Astfel, la finele fazei de acomodare, lotul format din femele provenite
din fătări simple aveau o greutate corporală mai mare cu cca 16,51%, în comparaţie
cu cele provenite din fătări duble. Una dintre explicaţiile obiective ale existenţei
acestei diferenţieri ar reprezenta-o faptul că, la debut, acest lot avea o greutate vie
mai mare, favorizând, astfel, şi un start mai bun la îngrăşare.
Faza de creştere şi îngrăşare. După parcurgerea perioadei de acomodare a
urmat faza de creştere şi îngrăşare propriu-zisă.
Pe durata acestei faze sporul mediu total de creştere a înregistrat valori maxime
la lotul format din iezi masculi proveniţi din fătări duble. Deşi între loturile de iezi
masculi se consemna o diferenţă absolută a sporului mediu total de cca 30 g, aceasta
este nesemnificativă din punct de vedere statistic pentru pragurile luate în
considerare.

P a g i n a | 27
 Analiza valorii medii a sporului total realizat de către femele scoate în evidenţă
faptul că, lotul format ieduţe, provenite din fătări unipare, a realizat un spor mediu de
creştere superior cu 13,65% faţă de cel constituit din femele provenite din fătări
gemelare.
În faza de finisare, toate loturile de iezi au primit în furajare şi un supliment
bazat pe un amestec de concentrate cultivate. Scopul aplicării acestui tip de furajare a
fost de a contribui la îmbunătăţirea calităţii carcasei prin depunerea unor cantităţi mai
mari de grăsime la nivel inter şi intracarcasă.
Practicând acest tip de furajare se creează certitudinea că toate loturile formate
vor reacţiona pozitiv. La finalul îngrăşării s-a constatat ca sporurile medii totale au
avut valori cuprinse între 2,940 ± 0,166 kg la lotul constituit din femele rezultate din
fătări duble şi 3,600 ±0,236 kg la masculii proveniţi din fătări pluripare. Diferenţele
consemnate între loturi nu au fost semnificative din punct de vedere statistic.
Sporul mediu zilnic. Pe baza cântăririlor de control, efectuate la începutul şi
sfârşitul fiecărei faze, s-a determinat, iniţial, sporul total, iar ulterior sporul mediu
zilnic, realizat de către fiecare lot supus cercetărilor.
În prima fază, sporul mediu zilnic cu valoarea cea mai mare (85,0 g) a fost
realizat de lotul constituit din iezi, proveniţi din fătări cu produşi unici. Acest lot a
avut o intensitate de creştere mai mare cu 8,23% faţă de lotul de masculi gemelari.
În cazul analizei loturilor formate tot din ieduţe, se observă că la lotul format din
femele provenite din fătări duble intensitatea de creştere este mai redusă cu 7,54%
comparativ cu celălalt lot de femele format din femele care au survenit din fătare
unică.
În faza a IIa, între loturile constituite din iezi masculi, sporurile medii zilnice au
avut valori foarte apropiate, diferenţele consemnate nefiind semnificative din punct de
vedere statistic.
Între loturile de femele a existat o diferenţă medie absolută de +12,7 g în
favoarea lotului constituit din femele provenite din fătări simple, diferenţă care, din
punct de vedere statistic, a fost semnificativă pentru p>0,1.
In faza a IIIa, la toate loturile, valoarea medie a sporului zilnic a fost superioară
fazelor precedente. Valorile cele mai mari au fost consemnate tot în cazul lotului
format din iezi masculi, proveniţi din fătări gemelare, care, în comparaţie cu celălalt
lot de iezi din acelaşi sex, dar rezultaţi din fătări unipare, au realizat un spor mediu
zilnic superior cu 2,64%, diferenţa respectivă nefiind însă semnificativă din punct de
vedere statistic.
În cazul loturilor constituite din femele, cel format din ieduţe provenite din fătări
simple realizează un spor mediu zilnic superior cu cca 2,97%, comparativ cu lotul de
capre rezultate din fătări duble.
Pe durata totală a procesului de îngrăşare, sporurile medii zilnice şi cele totale au
fost diferite de la un lot la altul. Astfel, pentru toate cele 160 de zile cât a durat
îngrăşarea, lotul format din iezi unipari a realizat un spor mediu zilnic superior cu
3,68%, comparativ cu celalalt lot de masculi, situaţie care este total inversă analizei

P a g i n a | 28
aceluiaşi indicator, însă la nivelul fiecărei faze specifice tehnologiei de îngrăşare
aplicată.
Tabel 20.8. Sporul mediu zilnic de creştere realizat de loturi pe durata îngrăşării (g)
Tineret caprin din fătări simple Tineret caprin din fătări duble
Specificare Masculi Femele Masculi Femele
V% V% V% V%
X ±s x X ±s x X ±sx X ±sx
SMZ 100,2 ± 0,30 7,4 93,41 ± 0,65 9,3 101,62 ± 2,87 11,1 83,12 ± 0,12 8,8
- faza I 85,00 ± 0,08 5,8 81,66 ± 0,06 9,6 78,00 ± 0,23 10,8 75,00 ± 0,21 7,3
din
- faza II 99,62 ± 0,15 5,4 93,00 ± 0,09 8,4 99,99 ± 0,14 9,4 80,30 ± 0,12 6,7
care:
- faza III 110,01 ± 0,2 5,7 101,1 ± 0,06 7,7 120,0 ± 0,87 8,8 98,00 ± 0,08 7,8
Sursa: Pascal C, 2009, Raport final de cercetare: Studiul populaţiilor de caprine crescute în
gospodăriile private din zona Moldovei în vederea elaborării unui program de ameliorare genetică

În schimb, lotul format din femele, care au rezultat din fătări gemelare realizează
pe întreaga perioada de îngrăşare un spor mediu zilnic superior. În acest caz,
prelucrarea statistică a datelor arată că diferenţa dintre aceste loturi a avut un grad
ridicat al semnificaţiei statistice pentru p<0,5.
Hrănirea tineretului supus tehnologiei de îngrăşare. Întrucât scopul
cercetărilor a fost acela de a analiza şi studia posibilităţile practice reale de
valorificare a surplusului de tineret caprin pentru producţia de carne, aspect specific
majorităţii exploataţiilor agricole situate in zonele rurale, am optat ca baza
alimentaţiei să fie constituită, preponderent, din masa verde, aflată în abundenţă pe
păşunile din zonele colinare, de podiş şi montane din ţara noastră.
Pentru a evita apariţia tulburărilor gastrointestinale, cauzate de scoaterea bruscă
la păşune, în perioada de debut, respectiv seara, toate loturile au primit în furajare fân
de deal. De asemenea, în faza de finisare, pentru a atinge obiectivul final, de
îmbunătăţire a calităţii carcasei, în furajare a fost introdus şi un amestec reprezentat
de concentrate cultivate.
Consumul specific de furaje a fost determinat în funcţie de loturile constituite.
Determinarea cerinţelor şi a necesarului nutriţional reprezintă indicatori importanţi,
atunci când se are în vedere analiza eficienţei creşterii animalelor, îndeosebi pentru
producţia de carne.
Referitor la studiul efectuat, valorile obţinute nu au putut fi comparate cu alte
date din literatura de specialitate întrucât în bibliografia utilizată nu s-au regăsit
referiri la acest aspect.
Pe baza consumului înregistrat şi după efectuarea calculelor a fost determinat
consumul specific. Evident, aşa cu era şi de aşteptat, valoarea cea mai redusă a
acestui indice a fost realizată de lotul care a avut ritmul cel mai intens de creştere
(tabel 20.9).
Analiza datelor rezultate evidenţiază faptul că, în prima fază (acomodare),
consumul specific a fost situat foarte aproape de 5 UNC, după care valorile medii
determinate au fost în creştere.
În faza a doua, între loturi, apar deja diferenţe, cele mai evidente fiind consemnate
între loturile constituite din femele. Astfel, lotul format din femele provenite din fătări
duble realizează un consum specific mai mare, cu cca 2 unităţi nutritive.

P a g i n a | 29
 Pe întreaga perioadă de îngrăşare masculii realizează un kg spor cu aproximativ
aceeaşi valoare a indicelui de consum, iar între femele se consemnează diferenţe
evidente, de unde se poate trage concluzia ca tipul de fătare reprezintă un criteriu de
luat în considerare atunci când se organizează şi activităţi care au ca obiectiv principal
producerea cărnii de caprine.

Tabel 20.9. Consumul specific inregistrat in cazul ingrasarii tineretului caprin (UFL)
Tineret caprin din fătări simple Tineret caprin din fătări duble
Specificare
Masculi Femele Masculi Femele
Faza I 4,94 4,76 4,95 5,15
Faza II 8,16 8,75 8,14 10,13
Faza II 6,62 7,21 6,08 7,44
Total îngrăşare 7,46 8,11 7,96 9,12
Sursa: Pascal C, 2009, Raport final de cercetare: Studiul populaţiilor de caprine crescute în
gospodăriile private din zona Moldovei în vederea elaborării unui program de ameliorare genetică

Greutatea vie la sacrificare. Înainte de sacrificare, iezii au fost supuşi unui post
total de cca 8 ore, urmărind, astfel, obţinerea de informaţii cât mai reale. Deşi condiţiile
de creştere, întreţinere, îngrăşare şi alimentaţie au fost aceleaşi, prelucrarea statistică a
datelor obţinute indică existenţa unor diferenţe de greutate între loturi la momentul
sacrificării.
În urma analizei s-a constat faptul că loturile format din produşi rezultaţi din fătări
simple au o viteză de creştere mai bună.
În cazul loturilor formate doar din masculi, diferenţa relativă de greutate
consemnată înainte de sacrificare, deşi este superioară cu 2,87% pentru lotul de iezi
masculi proveniţi din fătări simple, din punct de vedere statistic este nesemnificativă
pentru p<0,01.
La lotul de femele s-a constatat că cele care provin din fătări unipare au avut o
greutate medie mai mare, iar diferenţa statistică dintre loturi a fost semnificativă pentru
pragul de p<5%.
Randamentul la sacrificare s-a determinat pe baza cântăririi carcaselor obţinute
imediat după sacrificare, datele obţinute după prelucrare statistică fiind prezentate în
tabelul 20.10.
Din prezentarea datelor se pot observa diferenţe între randamentele medii
determinate. Existenţa unor valori mai mari pentru masculi indică faptul că şi la această
specie, sexul indivizilor reprezintă un factor de influenţă, de care trebuie să se ţină cont
în organizarea producerii de carne de capră. Între loturile de masculi există o diferenţă
relativă pozitivă +3,18 % în favoarea lotului format din iezi care au rezultat din fătări
unipare.
Existenţa aceleiaşi situaţii şi în cazul analizei efectuate pentru loturile de femele
indică faptul că şi tipul de fătare reprezintă un factor care exercită o anumită influenţă
nu numai asupra producţiei de carne, ci şi asupra randamentului la sacrificare.
Valorile determinate pentru randament sunt apropiate de alte date publicate în
ţara noastră, însă pentru alte populaţii de caprine. Astfel, în cadrul unor ample
cercetări, efectuate în vederea analizei unor indicatori specifici producţiei de carne la

P a g i n a | 30
caprine, Taftă [1994, 1996] determină pentru masculi un randament de abator de
44.66%, iar pentru femele de 42,90%.
Greutatea carcasei reprezintă un indicator important în aprecierea animalelor
valorificate pentru producţia de carne. În general, acest indicator este puternic
influenţat de o serie întreagă de factori, dintre care cei mai importanţi sunt: greutatea
vie, starea de îngrăşare, grupa de vârstă, tehnologia de îngrăşare aplicată etc.
Cercetările efectuate arată că pe lângă factorii mai sus amintiţi în exprimarea
indicatorilor de abator sexul produşilor sacrificaţi are un rol important. Analiza
datelor din tabelul 20.10 arată faptul că între loturi există diferenţe evidente.
În cadrul aceluiaşi sex, valori mai mari sunt obţinute pentru indivizii proveniţi
din fătări unipare, care au avut şi greutăţi iniţiale mai mari şi un randament la
sacrificare superior.

Tabel 20.10. Greutatea corporală la finele îngrăşării, greutatea carcasei şi randamentul

la sacrificare
Masculi Femele
din fătări
Specificare Statistici din fătări duble din fătări din fătări duble
simple
(L2) simple (L3) (L4)
(L1)
X ±sx 31.815 ± 0.10 30.910 ± 0.50 29.400 ± 0.25 28.065 ± 0.33
Greutatea
vie s 0.35 0.29 0.41 0.39
(kg) minim 25.50 24.00 26.50 24.00
maxim 33.00 31.00 30.00 29.00
X ±sx 46.704 ± 0.10 45.217 ± 0.05 44.405 ± 0.04 43.742 ± 0.02
Randament
de abator s 0.27 0.22 0.27 0.26
(%) minim 40.70 39.85 41.90 39.55
maxim 44.85 45.15 48.15 43.50
X ±sx 14.858 ± 0.07 13.976 ± 0.02 13.055 ± 0.46 12.276 ± 0.04
Greutatea
carcasei s 0.18 0.19 0.23 0.25
(kg) minim 11.75 18.00 10.00 15.50
maxim 14.25 21.80 13.00 19.55
Sursa: Pascal C, 2009, Raport final de cercetare: Studiul populaţiilor de caprine crescute în
gospodăriile private din zona Moldovei în vederea elaborării unui program de ameliorare genetică

Structura carcaselor. Analiza componenţei şi a structurii carcasei reprezintă

criterii extrem de importante şi este utilizată frecvent în lucrările de ameliorare,
deoarece acestea presupun atât analiza compoziţiei fizice şi tisulare a carcasei, cât şi
compoziţia chimică a cărnii de ovine şi caprine.
Din punct de vedere al structurii fizice macrostructura carcasei, potrivit tranşării
comerciale generale, cuprinde următoarele porţiuni:
 gâtul şi spata;
 capul de piept şi fleica;
 cotletul;
 jigoul.
Valorile acestor părţi componente sunt dependente de o multitudine de factori,
dintre care cei mai importanţi sunt: rasa, vârsta, sexul şi starea de îngrăşare. La fel ca

P a g i n a | 31
şi la ovine şi la caprine structura tisulară este reprezentată de raportul dintre carne,
grăsime şi oase şi condiţionează direct valoarea nutritivă şi cea comercială a cărnii.
Cu cât masele musculare participă mai mult la greutatea carcasei sau a unei regiuni
tranşate, cu atât valoarea comercială a acestora este mai ridicată.
Carcasele de capră sunt mai puţin compacte şi, de regulă, mai longiline,
comparative cu cele de ovine. Acest lucru are implicaţii directe atât asupra
proporţiilor regiunilor de măcelărie tranşate din carcasă, cât şi a ţesuturilor
separabile, aspecte care afectează, în final, calitatea producţiei de carne.
Greutatea cărnii din carcasă a avut valori medii diferite la cele patru loturi
analizate. Studiul efectuat pe loturile de masculi arată că ponderea maselor musculare
din greutatea totală a carcasei a fost de 75,50% la lotul L1 şi de 75,4% la lotul L2
(tabel 20.11.). Efectuând aceeaşi analiză şi pentru cele două loturi de femele se
constată că proporţia de carne din carcasă are valori mai mari la lotul L4 şi mai mici
la L3, fiind de 74,09% pentru lotul de femele provenit din fătări multiple şi de 73,0%
la cel format din femele rezultate din fătări unipare.
Calculul statistic efectuat arată că, în ceea ce priveşte cantitatea de carne în
carcasă, între loturi există diferenţe cu un grad ridicat al semnificaţiei statistice,
excepţie făcând diferenţa dintre loturile de femele care a fost semnificativă pentru
p>1%. Existenţa acestei situaţii indică faptul că, în carcasă, ponderea maselor
musculare este influenţată, îndeosebi, de starea de îngrăşare.
Greutatea carcaselor obţinute prin sacrificarea tineretului aparţinând populaţiilor
locale de capre este foarte mică în comparaţie cu performanţele realizate de către
unele rase cu aptitudini reale pentru carne. Astfel, în anul 1996, în cadrul unor
cercetări, Essel et al. precizează că, de la unele capre, cum ar fi Boer sau altele
spaniole, după îngrăşare se pot obţine carcase cu o masă totală mai mare de 22 kg.
Analiza porţiunilor tranşate din carcasă a avut rolul de a stabili care este
ponderea fiecărei porţiuni de măcelărie şi a evalua valoarea comercială a carcaselor.
 Gâtul şi spata avea o pondere mai mare de 32% la femele şi mai mică la
masculi. La nivelul acestei regiuni tranşată din carcasă, în condiţiile în care masele
musculare aveau valori de 73%, raportul determinat între oase şi carne a fost mai
mare de 1/2.6, excepţie făcând lotul format din femele provenite din fătări simple la
care valoarea determinată a fost de 1/2,41.
 Capul de piept şi fleica au avut o pondere diferită la cele patru loturi. Astfel, în
timp ce la masculi această regiune tranşată din carcasă a avut valori situate sub 22%,
la femele proporţia era de 23,81% la L3 şi 24.30% la L4. Raportul dintre oase şi
carne a înregistrat valori superioare la masculi şi mai reduse la femele (tabel 20.11).
 Cotletul este o regiune de măcelărie apreciată de către consumatori. Ideal ar
fi ca, în această parte tranşată, cantitatea totală de carne să aibă o proporţie cât mai
mare. Referitor la determinările efectuate s-a constatat că ponderea cotletului în
carcasa totală este cuprinsă între limitele 17.52% la lotul L1 şi 17.98% la L3.
 Jigoul, din punct de vedere comercial, reprezintă regiunea de măcelărie cea
mai apreciată din totalul carcasei de ovine şi caprine. Ponderea de participare a acestei
regiuni în greutatea totală a carcasei influenţează în mod deosebit valoarea de

P a g i n a | 32
ansamblu, contribuie la sporirea calităţii carcasei din punct de vedere comercial.
Studiul efectuat arată că la nivelul acestei regiuni raportul dintre oase şi carne este mai
mare la masculi şi mai redus la femele.
Tabel 20.11. Structura fizică a carcasei şi ponderea părţilor tranşate
din carcasă la caprinele locale
Masculi Femele
din fătări din fătări duble din fătări din fătări duble
Specificare U.M simple (L1) (L2) simple (L3) (L4)
X ±sx X ±sx X ±sx X ±sx
Carnea din carcasă kg 11.218 ± 0.141 10.539 ± 0.209 9.531 ± 0.180 9.096 ± 0.235
Oase din carcasă kg. 3.640 ± 0.095 3.437 ± 0.151 3.524 ± 0.105 3.180± 0.081
Raport oase / carne - 1 : 3.08 1 : 3.06 1 : 2.70 1 : 2.86
Gât şi spată kg 4.718 ± 0.062 4.530 ± 0.088 4.240 ± 0.069 3.954 ± 0.061
- carne kg 3.458 ± 0.041 3.322 ± 0.066 3.000 ± 0.133 2.873± 0.102
- oase kg 1.260 ± 0.031 1.208 ± 0.091 1.240 ± 0.031 1.081 ± 0.021
- raport oase / carne - 1 : 2.74 1 : 2.75 1 : 2.41 1 : 2.65
- participare în carcasă % 31.76 31.09 32.48 32.21
Cap de piept cu fleica kg 3.146 ± 0.043 3.018 ± 0.071 3.109 ± 0.081 2.983 ± 0.052
- carne kg 2.391 ± 0.041 2.285 ± 0.059 2.294 ± 0.034 2.244 ± 0.089
- oase kg 0.755 ± 0.025 0.733 ± 0.024 0.815 ± 0.025 0.739 ± 0.016
- raport oase / carne - 1 : 3.16 1 : 3.11 1 : 2.81 1 : 3.03
- participare în carcasă % 21.18 21.60 23.81 24.30
Cotlet I + II 2.630 ± 0.039 2.497 ± 0.041 2.347 ± 0.095 2.158 ± 0.086
- carne 1.978 ± 0.030 1.891 ± 0.050 1.756 ± 0.059 1.597 ± 0.765
-oase 0.652 ± 0.018 0.606 ± 0.018 0.591 ± 0.005 0.561 ± 0.013
- raport oase / carne - 1 : 3.03 1 : 3.12 1 : 2.97 1 : 4.63
- participare în carcasă _ 17.52 17.87 17.98 17.58
Jigoul kg 4.390 ± 0.070 4.041 ± 0.112 3.359 ± 0.135 3.181 ± 0.129
- carne kg 3.417 ± 0.069 3.190 ± 0.073 2.481 ± 0.176 2.382 ± 0.102
- oase kg 0.973 ± 0.034 0.890 ± 0.037 0.878 ± 0.023 0.799± 0.028
- raport oase / carne - 1 : 3.51 1 : 3.58 1 : 2.82 1 : 2.98
- participare în carcasă % 29.54 29.44 25.73 25.91
Sursa: Pascal C, 2009, Raport final de cercetare: Studiul populaţiilor de caprine crescute în gospodăriile
private din zona Moldovei în vederea elaborării unui program de ameliorare genetică

În ceea ce priveşte participarea jigoului în greutatea totală a carcasei s-a

constatat că la masculi valoarea medie a fost de 4.390 kg la lotul L1 şi 4.041 kg la
L2.
Datorită faptului că, din greutatea medie totală a jigoului, cantitatea de carne a
reprezentat 77.83% la lotul L1 şi 78.94% la L2, raportul dintre oase şi carne a fost
mai mare de 1 – 3.50.
În ceea ce priveşte greutatea jigoului, prelucrarea statistică a datelor evidenţiază
existenţa unor diferenţe asigurate statistic şi distinct semnificative, excepţie făcând
diferenţa de greutate dintre loturile de femele, care a fost doar semnificativă pentru
p<5%.
La loturile formate din femele, din greutatea totală a carcasei, jigoul deţinea
25,73% la cel constituit din femele provenite din fătări unipare şi 25.91% la cel
format din femele gemelare. În condiţiile în care din greutatea totală a jigoului, la
cele două loturi de femele, masele musculare deţin 73.86% şi respectiv, 74.88 %

P a g i n a | 33
raportul dintre oase şi carne înregistrează valori diferite faţă de determinările
efectuate la loturile constituite din masculi.

20.7.2.4. CATEGORII COMERCIALE DE

CARCASE DE CAPRINE

Tehnologiile aplicate în producerea cărnii de capră nu sunt diferite faţă de cele

aplicate în obţinerea cărnii de ovine. De asemenea, la fel ca şi la ovine, şi la caprine se
întâlnesc mai multe categorii de carcase. Denumirea acestora este legată de categoria
de caprine care este valorificată pentru carne. Astfel, referitor la categoriile de vârstă
valorificate pentru carne, acestea sunt reprezentate de tineret şi de capre adulte
reformate.
În multe ţări aflate în curs de dezvoltare sau dezvoltate economic, preferinţa
consumatorilor faţă de carnea de ovine şi caprine a generat o adevărată tradiţie. La
aceasta a contribuit, în mod deosebit, calitatea cărnii şi conţinutul ei bogat în diverşi
aminoacizi esenţiali, diferite enzime, săruri minerale şi vitamine.
Calităţile gustative, valoarea biologică ridicată şi însuşirile culinare deosebite,
conferă cărnii însuşiri nutritive şi dietetice remarcabile, fiind recomandată, din acest
punct de vedere nu numai în hrana oamenilor sănătoşi, ci şi în alimentaţia
persoanelor aflate în convalescenţă, a copiilor şi persoanelor înaintate în vârstă,
constituind, totodată, şi o importantă sursă de materii prime pentru industria
alimentară.
Carnea de tineret caprin se obţine prin sacrificarea următoarelor categorii de iezi:
cruzi (vârsta de o lună); de lapte întârziaţi şi îngrăşaţi.
Fiecare din aceste categorii se caracterizează prin greutăţi şi vârste optime de
sacrificare, precum şi prin anumite caracteristici ale carcaselor obţinute în urma
sacrificării.
Carcase de ied crud sau de ied de lapte rezultă din valorificarea iezilor încă din
perioada de alăptare (la vârsta de 40- 80 zile) şi la greutăţi cuprinse între 10 şi 15 kg.
Carcasele obţinute au, în general, greutăţi reduse (6-9 kg), iar conformaţia
acestora şi gradul de dezvoltare diferă în raport cu rasa şi starea de întreţinere a
iezilor la data sacrificării.
Datorită faptului că, la această vârstă, alimentaţia iezilor se bazează aproape
exclusiv, pe consumul laptelui matern, carnea din carcasă este slabă, fragedă,
suculentă, cu un gust plăcut. Fibrele musculare sunt fine şi moi, carnea are un conţinut
ridicat de apă şi colagen, ceea ce îi conferă o valoare calorică, nutritivă şi dietetică
relativ redusă.
În general, producerea unei cantităţi mari de carne de acest tip este neeconomică,
deoarece iezii sunt sacrificaţi exact când energia de creştere este maximă, pierzându-
se astfel, în cazul fiecărui individ sacrificat, peste 10-15 kg carne în carcasă,
comparativ cu cantitatea de carne obţinută în cazul în care sacrificările ar avea loc la
vârsta de 4-6 luni.

P a g i n a | 34
 În aceste condiţii, mai indicată ar fi creşterea iezilor pe bază de lapte matern sau
de înlocuitori şi administrarea furajelor concentrate şi a masei verzi la discreţie până
la vârsta de 2 - 3 luni.
Astfel, greutatea vie poate depăşi adesea 18 kg, chiar şi în cazul celor aparţinând
unor rase semitardive şi tardive, obţinându-se de la fiecare ied valorificat carcase mai
mari cu peste 8 kg.
Cu toate acestea, consumul cărnii de ied crud are, în general, un caracter
sezonier, fiind solicitate, în special, carcasele cărnoase, dar nu prea grase.
Carcasele de ied îngrăşat intensiv se produc în cantităţi mici. Mai sunt
cunoscute şi sub denumirea de carne de tineret caprin îngrăşat, denumire care, însă,
nu indică întru totul obiectivul pentru care se produce această categorie. Scopul final
este de obţinere a cărnii macre şi, în special, a celei din jigou, care este foarte mult
solicitată pe pieţele din Franţa, Elveţia, Germania, Anglia etc, pentru obţinerea
diverselor sortimente de pastramă.
Carnea de ied îngrăşat rezultă din sacrificarea animalelor tinere în vârsta de 6-7
luni la greutăţi de 35-40 kg în cazul tineretului îngrăşat intensiv şi de 30-35 kg în
situaţia celor supuşi unor tehnologii de îngrăşare de tip semiintensiv. Carcasele
rezultate au greutăţi cuprinse între 15-22 kg, o conformaţie caracteristică, spinarea şi
şalele sunt potrivit de lungi însă largi, trenul posterior este mai dezvoltat. Carnea este
uşor persălată şi fragedă, suculentă, cu gust şi aromă deosebite, cu un conţinut
moderat de grăsime, în funcţie de starea de îngrăşare.
Pentru obţinerea acestei categorii de iezi este necesar ca îngrăşarea să înceapă la
vârsta de 35-60 zile, când are loc, de obicei, înţărcarea acestora.
Carcasele de caprine adulte rezultă prin sacrificarea indivizilor reformaţi. De
regulă, vârsta la care se face valorificarea pentru carne a categoriilor adulte este de
peste 5 ani, dar pot fi întâlnite şi situaţii când reforma, din diferite motive, se face şi la
vârste mai mici.
La fel ca şi la ovine, în vederea îmbunătăţirii însuşirilor calitative ale carcasei şi
maselor musculare, este necesar ca adultele reformate să fie supuse unei tehnologii de
,,recondiţionare” sau îngrăşare semiintensivă cu o durată totală de 60 - 80 zile, bazată pe
întreţinerea acestora pe păşuni de bună calitate şi, după caz, prin completarea
necesarului de substanţe nutritive prin administrarea unor furaje concentrate.
Cu toate că aplicarea unei tehnologii de tip intensiv poate scurta durata de
recondiţionare, aceasta nu este economică, deoarece presupune întreţinerea în stabulaţie
şi administrarea unor cantităţi mai mari de fânuri sau masă verde, precum şi a unor
cantităţi superioare de concentrate, mărindu-i, astfel, costul de obţinere.

20.7.2.5. CARACTERISTICILE CARCASEI ŞI

VALOAREA NUTRITIVĂ A CĂRNII DE CAPRINE

După perioada de îngrăşare, caprinele sunt livrate pentru sacrificare. Această

operaţiune finală încheie managementul aplicat în producerea cărnii de capră şi se
derulează în abatoare special construite pentru rumegătoarele mici. Fluxul tehnologic

P a g i n a | 35
în aceste unităţi este similar cu cel de la ovine, iar eficienţa producerii cărnii depinde
de indicii de abatorizare, de consumul specific şi de calitatea cărnii.
Randamentul la sacrificare reprezintă un factor esenţial în evaluarea
potenţialului pentru producţia de carne a oricărui animal. Pentru evaluarea acestui
parametru se iau adesea în considerare greutatea vie, după jupuire, eviscerare şi
greutatea carcasei. Prin procesul de răcire se elimină căldura din carcasă, dar odată cu
aceasta se elimină şi o parte din umiditate, ceea ce face să se piardă 3 – 5% din
greutatea carcasei calde [Zaharia, 2011].
Randamentul la sacrificare variază şi în funcţie de metoda de sacrificare utilizată.
În cazul în care nu se îndepărtează extremităţile membrelor, rinichii cu grăsimea
aderentă şi capul, aceasta va duce la sporirea acestui parametru. De asemenea, dacă
animalele nu se supun unei diete înainte de sacrificare, randamentul va fi mai mic.
Dacă sunt private de furaje cu o noapte înainte de sacrificare, atunci randamentul la
sacrificare specific tineretului caprin din rasele de carne este relativ constant şi se
încadrează în limitele 42–55% [McMillin et al., 1998; Pascal, 2004].
Compoziţia carcasei va determina valoarea şi destinaţia ulterioară a cărnii de
caprine. Caprele au oasele mai uşoare şi produc mai mult ţesut comestibil decât ţapii,
la aceeaşi greutate a carcaselor. Pe de altă parte, în aproape toate stadiile de vârstă,
caprele au mai puţin ţesut muscular decât masculii, deoarece acestea au o tendinţă
sporită pentru depozitarea grăsimii [Johnson et al., 1995]. Rasa, alimentaţia, vârsta,
sexul, greutatea şi rata de creştere sunt factori care influenţează compoziţia chimică a
carcaselor la caprine.
La caprine, grăsimea este depozitată mai mult în viscere decât în carcasă.
Deoarece stratul de grăsime subcutanat este foarte subţire, utilizarea acestuia ca şi
criteriu de evaluare a stării de îngrăşare este ineficientă [Webb et al., 2005]. De
aceea, pentru determinarea cantităţii de carne din carcasă este utilizată grăsimea
aderentă la rinichi şi în cavitatea pelvină, deoarece majoritatea carcaselor sunt
vândute împreună cu aceasta. O altă metodă pentru determinarea componentelor
carcasei la caprine ia în calcul secţiunea carcasei de la nivelul coastelor 9–11
[Fernandes et al., 2008, citat de Zaharia, 2011].
Grăsimea din cavităţile carcasei nu prezintă valoare comercială, de aceea o
cantitate mai mare de grăsime va duce la scăderea valorii carcasei. Chiar dacă nu
există o notare oficială pentru carcasele de caprine, este util să le clasificăm în
grupuri, atât pentru piaţă, cât şi pentru stabilirea preţurilor de vânzare.
Încadrarea carcaselor pe clase (criterii) trebuie să dea indicaţii asupra raportului
dintre muşchi, grăsime şi oase, precum şi cantitatea relativă de carne care poate fi
obţinută din fiecare carcasă.
La caprine, vederea laterală şi din spate reprezintă punctul principal în
clasificarea carcaselor. Musculatura spatelui (Longissimus dorsi) este strâns corelată
cu gradul de dezvoltare musculară a întregii carcase. Secţiunea transversală prin
carcasă, folosită pentru clasificarea carcaselor de ied şi la cele mai multe carcase de
caprine adulte, nu este suficientă pentru a avea o estimare exactă. De aceea, în

P a g i n a | 36
estimarea producţiei de carne se apelează la nota obţinută ca urmare a aprecierii
conformaţiei corporale [USDA, 2001].
Componentele carcasei. Proporţia principalelor porţiuni ale carcaselor este cel
mai mult influenţată de metoda de abatorizare. Masculii necastraţi au spata mai
dezvoltată, însă, jigoul şi cotletul mai mic, în comparaţie cu femelele sau cu masculii
castraţi [Wildeus et al., 2007], aspect foarte important în diferenţierea dezvoltării
porţiunilor în funcţie de sex. De asemenea, proporţia regiunilor carcaselor poate fi
influenţată si de modul de furajare a caprinelor.
Valoarea nutritivă a cărnii de caprine. Carnea de capră este foarte hrănitoare,
având o valoare biologică de 60,4, comparativ cu 68,6 la cea de vită. Faţă de carnea
de vită, miel şi viţel, aceasta are un conţinut mai ridicat de tiamină şi riboflavină şi
mai scăzut în niacină [Webb et al., 2005].
Alimentaţia, rasa şi sexul reprezintă factorii care influenţează compoziţia
acizilor graşi din carnea de capră (tab. 20.12.).

Tabel 20.12. Conţinutul de acizi graşi şi de colesterol din muşchiul Longissimus

dorsi, în funcţie de modul de furajare (mg/100g muşchi)
Acizi graşi Pe păşune Prin arbuşti 40% concentrate
16:0 296 ± 43,9 300b ± 35,7 474a ± 41,6
18:0 236 ± 36,5 261 ± 29,7 337 ± 34,6
18:1 trans-9 2,14a ± 1,13 5,09b ± 0,92 0,11a ± 1,07
18:1 cis-11 32,8 ± 6,57 37,0 ± 5,34 45,5 ± 6,22
18:1 cis-9 537b ± 90,14 571b ± 73,1 1010a ± 85,2
b b
18:1 cis-7 18,9 ± 2,22 17,8 ± 1,80 27,5a ± 2,10
18:2 cis-10,12 6,25 ± 5,64 1,16 ± 4,58 10,8 ± 5,34
18:2 cis-9,12 65,0 ± 8,90 63,1 ± 7,23 83,5 ± 8,43
18:3 cis-9,12,15 6,2a ± 1,13 16,7b ± 0,92 6,1a ± 1,07
18:2 cis-9, trans-11 CLA 11,6 ± 2,13 13,7 ± 1,73 11,8 ± 2,02
SFA 590b ± 86,2 621b ± 70,0 878a ± 81,6
b b
MUFA 649 ± 104 692 ± 84,4 1,165a ± 98,3
PUFA 171 ± 9,37 180 ± 7,61 190 ± 8,87
n-6:n-3 6,83b ± 0,56 3,21c ± 0,46 8,75a ± 0,53
PUFA:SFA 0,34a,b ± 0,04 0,32b ± 0,03 0,23a ± 0,03
Total acizi graşi b
1443 ± 201 b
1520 ± 163,04 2,279a ± 190,03
Colesterol 66,1 ± 2,39 61,0 ± 1,94 63,3 ± 2,26
Sursa: Solaiman et al., 2006.

Cu toate acestea, proporţia de acizi graşi esenţiali, precum şi raportul dintre

grăsimile polinesaturate şi cele saturate este mai mare în carnea de capră decât în cea
de vită şi de miel [Webb et al., 2005].
La rasa Boer şi la ţapii caprelor sălbatice din Australia, principalii acizi graşi din
muşchiul Longissimus toracic sunt acidul oleic (43-54%), acidul palmitic (23-28%)
şi acidul stearic (11-18%). Creşterea greutăţii corporale va duce la sporirea
conţinutului de acid oleic şi palmitic şi la scăderea concentraţiei de acid stearic. În
aceleaşi condiţii, la caprinele castrate, proporţia de acid stearic, linoleic şi de acizi
graşi saturaţi este mai mică.

P a g i n a | 37
 Evaluarea maselor musculare se face în raport cu unii parametri importanţi de
calitate, care contribuie la exprimarea valorii nutritive a acestora.
Carnea roşie crudă conţine aproximativ 20-25 g proteină/100 g. Carnea roşie
gătită conţine, la 100 g, un conţinut mai mare, deoarece, prin scădere apei,
elementele nutritive devin mai concentrate în urma gătirii. Proteina din carne este
uşor digerabilă, aproximativ 94% în comparaţie cu proteina din boabele de fasole
(74%) sau cu cea din grâu (86%). Proteina din carne asigură toţi aminoacizii esenţiali
(tab. 20.13) (lizină, treonină, metionină, fenilalanină, triptofan, leucină, izoleucină şi
valină) şi nu conţine aminoacizi limitanţi.
Valoarea nutritivă a cărnii este dată de măsura în care sunt satisfăcute cerinţele
oamenilor faţă, de proteine şi, în special faţă de aminoacizii esenţiali. Pe baza
rezultatelor şi a estimărilor efectuate de Pellet şi Young [1990] rezultă că la carnea de
capră se regăseşte, la un nivel optim, necesarul de aminoacizi pentru un consumator
adult.
Tabel 20.13. Conţinutul mediu de aminoacizi din carne la diferite specii (g/100 g)
Aminoacizi Capră Oaie Vită Curcan Pui
Alanină 3,8 - 5,3 5,6 – 5,7 1,13 – 1,30 8,6 – 10,0 6,4 – 12,6
Arginină 3,9 - 6,0 6,4 – 6,6 1,25 – 1,46 5,0 – 6,2 4,2 – 13,9
Acid aspartic 5,7 - 8,4 10,9 – 11,0 1,96 – 1,97 9,6 – 12,0 6,4 – 20,6
Cisteină 0,5 - 0,9 1,4 0,21 – 0,22 - 0,7 – 3,0
Acid glutamic 10,5 – 15,3 15,6 – 15,7 3,38 – 3,55 15,8 - 21,6 9,6 – 34,6
Glicină 2,9 – 4,1 6,1 – 6,4 0,91 5,9 – 7,6 3,1 – 11,3
Histidină 2,1 – 3,2 2,7 – 2,9 0,73 – 0,75 0,5 – 3,4 2,1 – 7,2
Hidroxiprolină - 1,7 – 1,8 - - -
Izoleucină 2,8 - 4,1 4,4 0,60 – 0,66 4,5 – 5,3 3,3 – 11,3
Leucină 5,5 - 7,9 7,6 – 7,7 1,57 – 1,61 8,1 – 9,2 5,3 – 17,3
Lizină 5,0 - 8,4 7,8 1,54 – 1,67 6,5 – 10,2 6,1 – 19,6
Metionină 1,7 - 2,4 3,6 – 3,9 0,55 – 0,60 0,3 – 2,2 1,5 – 6,4
Fenilalanină 2,6 - 3,8 4,1 – 4,2 0,89 – 0,92 3,2 – 3,7 2,6 – 9,2
Prolină 2,5 - 3,6 4,7 – 4,8 1,04 – 1,06 3,4 – 4,1 2,7 – 9,5
Serină 2,4 - 4,0 3,9 – 4,0 1,02 – 1,05 3,3 – 4,3 2,9 – 7,9
Treonină 2,5 - 4,8 4,6 – 4,6 0,93 – 0,94 3,9 – 4,8 3,1 – 9,8
Triptopfan 0,8 - 1,0 - - - 0,9 – 2,7
Tirozină 2,0 - 3,3 3,2 – 3,4 0,79 – 0,83 1,3 – 2,9 2,4 – 7,8
Valină 3,0 - 4,3 4,8 – 4,9 0,73 – 0,85 5,4 – 5,9 3,5 – 11,5
Sursa: Jun-jet al., 2009 Miguélez, 2008 Serrano, 2000 Hrynets, 2011 Probst, 2009.

Acest fapt a fost demonstrat şi de Sheradin et al. [2003], care indică pentru
caprele de rasă Boer, al căror conţinut în grăsime intramusculară este de 20,2%, că
aceste valori sunt cu 16,6% mai mici decât în carnea de oi Merinos şi au avut
concentraţii mai mari la 11 aminoacizi (acidul aspartic, treonina, acid glutamic,
prolină, valina, metionina, izoleucina, leucina, tirozină, fenilalanină şi lizină) din
totalul de 18, care au fost profilaţi.
Motivul pentru care carnea este o sursă esenţială pentru anumite microelemente
se datorează faptului că aceasta este fie singura sursă, ori că biodisponibilitatea
acestora este foarte mare. De exemplu, fierul are o biodisponibilitate mai mare atunci
când provine din carne, în comparaţie cu cel din plante. Referitor la conţinutul în

P a g i n a | 38
minerale, carnea roşie (în special cea de capră) reprezintă una din cele mai bogate
surse de fier şi zinc (tab 20.14.).
Studiile efectuate arată că un consum de 100 de grame carne asigură cel puţin un
sfert din necesarul zilnic pentru un consumator adult [Andersson et al., 1986;
Banskalieva et al., 2000]. Potrivit datelor furnizate de Food and Nutrition Board
[1997], raportul dintre calciu şi fosfor în carne este, în medie, de 1/20. Însă, din
datele prezentate în tabelul 20.15. se poate constata că raportul Ca/P este mai
echilibrat în carnea de vită şi capră (1/8, respectiv, 1/11) şi mai puţin în carnea de
oaie (1/23). Dintre toate alimentele, carnea roşie reprezintă o bună sursă de vitamina
B12 (tab. 20.15).

Tabel 20.14. Conţinutul mediu de minerale din carne la diferite specii (mg/100 g)
Minerale Capră 1 Oaie 2 Vită 3 Curcan 4 Pui 5
Ca 11,0 5,7 - 9,6 3,4 – 18,8 1,7 – 20,3 6,1 – 23,0
P 155,5 194 - 290 109 - 246 170 - 184 142 – 213
Mg 19,7 16,0 – 28,0 10,8 – 41,4 20 - 24 15,4 – 34
K 350,0 291 – 365 141 - 380 261 - 271 179 – 667
Na 84,5 68,4 – 86,0 12 - 124 59 - 71 47 – 276
Cu 0,3 0,08– 0,22 0,04 – 0,32 0,03 – 0,14 0,04 - 0,11
Zn 3,5 1,7 – 4,5 2,9 – 4,8 0,6 – 3,0 0,1 – 2,3
Fe 4,4 0,6 – 3,3 0,7 – 3,5 0,4 – 1,7 0,4 – 5,6
Mn (μg) 87,0 8,0 – 15,0 6,0 – 17,0 10 – 55
Se (μg) - 2,7 – 14 12 - 17 3,4 – 26,4 5,8 – 16,4
Al - - - 1,2 – 3,9
Bo - - - 0,0 – 0,02
Sursa: 1 Casey et al., 2003; 2Daun et al., 2004; 3 Hoffman, 2006; 4,5Alvarado et al., 2005;

Tabel 20.15. Conţinutul mediu de vitamine din carne la diferite specii (mg/100g)
Vitamine Capră 1 Oaie 2 Vită 3 Curcan 4 Pui 5
Tiamină (B1) 0,10 0,04 - 0,16 0,01 - 0,14 0,02 – 0,07 0,04 – 0,11
Riboflavină 0,56 0,05 - 0,27 0,08 - 0,22 0,06 – 0,2 0,03 – 0,19
Niacină 3,6 5,2 – 9,4 3,6 – 11,6 2,9 - 7,2 2,7 – 11,0
Piridoxină (B6) - 0,1 – 0,8 0,19 - 0,5 0,3 – 0,5 0,1 – 0,2
Acid folic (μg) - - 7,9 – 15,0 7,0 – 10,0 2,6 – 4,0
Cianocobalamină (B12) (μg) - 1,0 – 3,3 1,0 - 2,5 0,38 – 0,42 0,2 - 0,38
Biotină (μg) - - 1,5 – 2,7 - 3,9 – 5,3
Acid pantotenic - 0,7 – 1,3 0,3 - 0,4 0,6 – 1,0 0,8 – 0,9
Vitamina A (μg) - 7,8 – 9,0 <5 5 – 6 (UI) 0,06 – 7,0
Beta-caroten (μg) - <5 10 - -
Alfa-tocoferol (E) - 0,2 – 0,5 0,6 – 3,6 0,02 0,3 – 2,2
Sursa: 1 Casey et al., 2003; 2 Lombardi-Boccia et al. 2005; 3 Gobert et al 2010; 4,5 Alvarado et al. 2010

Conţinutul de tiamină, riboflavină şi niacină din carnea macră de capră este

comparabil cu cel din carnea de vită şi de miel.
Datele prezentate în tabelul 20.15 mai indică şi existenţa unui conţinut ridicat de
tiamină şi riboflavină în carnea de capră, în timp ce conţinutul de niacină este mai
mare în carnea de miel. În ceea ce priveşte carnea de vită şi cea de capră, acestea au
aproximativ acelaşi conţinut de niacină.

P a g i n a | 39
 20.7.3. PRODUCŢIILE PIELII

În raport cu diverse aspecte, însuşirile şi cantitatea producţiei piloase la caprine

sunt extrem de variabile. De regulă, la rasele şi populaţiile locale, caracterizate
printr-un grad ridicat de tardivitate, producţia piloasă este mai redusă şi de calitate
inferioară. În creşterea caprinelor, producţia principală este reprezentată de cea de
lapte, iar cea piloasă este mai degrabă un subprodus, acordându-i-se o importanţă mai
redusă.
Cu toate acestea, acolo unde crescătorul dispune de un număr mai mare de capre,
de un real interes se bucură şi producţia piloasă. În mod obişnuit, în condiţiile ţării
noastre, această producţie este recoltată la sfârşitul iernii, înainte de năpârlirea
naturală a caprinelor.
Producţiile piloase sunt extrem de variabile la majoritatea raselor de caprine. La
cele caracterizate printr-un grad mai ridicat de tardivitate, precum şi la cele
considerate a fi specializate pentru producţia de lapte, învelişul pilos este mai slab
dezvoltat, iar rolul acestuia este de a proteja corpul animalelor. La rasele amintite,
practic, învelişul pilos nu are importanţă economică, fiind, totuşi, utilizat, atunci când
caprele se tund, la confecţionarea de funii, pensule, peruci pentru păpuşi, pâslă etc.
În schimb, la rasele specializate pentru puf şi lână, învelişul pilos are pe lângă
importanţa biologică şi una economică. Valoarea economică este influenţată, în mod
direct de calităţile şi însuşirile pufului sau ale lânii, dintre care cele mai importante
sunt: lungimea, fineţea, luciul, gradul de ondulare, mătăsozitatea etc.
Învelişul pilos recoltat, de la caprele aparţinând raselor specializate, este utilizat,
îndeosebi, în industria fetrului şi tricotajelor şi constituie un articol de comerţ
internaţional. Mai este utilizat şi în vederea obţinerii de stofe de tip tergal (în amestec
cu fibre artificiale), pluş şi catifea.
Părul, ca fibră componentă a învelişului pilos, este produs de foliculii primari,
este lung de cca. 8-12 cm şi are o grosime cuprinsă între 55-80 µm. Din grosimea
totală, aproximativ 60% este deţinut de stratul medular, care este uşor de pus în
evidenţă în câmpul microscopic, deoarece apare ca o bandă groasă, întunecată şi
continuă.
Puful este prezent şi în structura învelişului pilos de la rasele neameliorate, însă,
la acestea deţine o pondere mult mai redusă. Are lungimea mai redusă, comparativ cu
părul (3-4 cm), este mai fin (12-22 µm), mai lucios şi mai mătăsos şi nu prezintă
stratul medular (tabel 20.16).
Tabel 20.16. Însuşirile calitative ale
producţiei piloase la caprinele crescute
în Moldova
Însuşirea Puf Păr
Lungimea (cm) 5,53 ± 0,05 12,43 ± 0,03
Fineţea (µm) 14,65 ± 0,06 21,31 ± 0,26
Sursa: Pascal, 2000

Cantitatea de puf recoltată prin pieptănare este variabilă în funcţie de rasă, fiind,
orientativ, între 50-100 g la Carpatină şi între 700-1200 la rasele Pridon, Kashmir şi

P a g i n a | 40
Gobi Gurvan Saikan. La masculi, cantităţile recoltate sunt superioare cu 15-40%
comparativ cu femelele.
Procesul dezvoltării învelişului pilos nu este unul continuu, ci urmează o
anumită periodicitate, alternând fazele de creştere cu cele de repaus. De această
alternanţă se leagă însuşi procesul de năpârlire naturală, care este mai accentuat la
rasele tardive.
În majoritatea cazurilor, procesul de năpârlire se derulează în lunile de sfârşit de
iarnă şi început de primăvară, calendaristic corespunzând lunilor martie - mai. Noile
fibre erup încă de la debutul toamnei, acoperind şi protejând, în scurt timp, corpul
animalelor. Cunoaşterea momentului în care se declanşează năpârlirea este deosebit
de importantă în stabilirea tunsului la rasele exploatate şi pentru calitatea învelişului
pilos, evitându-se, astfel, pierderile ce ar putea să apară.

20.7.4. PRODUCŢIA DE PIEI ŞI BLĂNURI

Calităţile deosebite ale pieilor şi blănurilor de capre au impus această producţie

în atenţia industriei prelucrătoare şi a masei consumatorilor. Pieile de capră sunt moi,
elastice, durabile şi rezistente.
Datorită faptului că pielea caprinelor are o reţea fibrilară densă sunt extrem de
apreciate în industria marochinăriei, iar blănurile au o largă utilizare în industria
blănăriei.
La fel ca şi cele de ovine, pieile şi blănurile de caprine, în funcţie de calităţile şi
caracteristicele lor, pot fi înnobilate fie pe dermă, fie pe înveliş pilos.
La înnobilare pe înveliş pilos sunt utilizate doar cele de culoare deschisă,
deoarece pot fi vopsite prin diferite procedee industriale într-o gamă variată de culori
şi nuanţe. În continuare, blănurile obţinute după înnobilare sunt utilizate la
confecţionarea de scurte de blană, mantouri etc.
Blăniţele sunt reprezentate de pieile recoltate de la iezi. Datorită coloristicii
diverse, aceste pot fi utilizate la confecţionarea hainelor, căptuşelilor, căciulilor sau
gulerelor.
Din pielea brută rezultată, conservată, prelucrată şi vopsită în mod corespunzător
se confecţionează haine de piele, mânuşi, genţi, feţe de încălţăminte şi mobilă,
tapiţerie auto, diferite articole tehnice, feţe de tobă etc.
Valoarea comercială a pieilor depinde foarte mult de modul în care au fost
recoltate, conservate şi depozitate. Cele mai bune şi căutate piei sunt cele recoltate de
la tineretul caprin în greutate de 20-35 kg la sacrificare.
Datorită prezenţei unei cantităţi mai reduse de ţesut adipos şi a unei reţele mai
dense de fibre de colagen, pieile obţinute prin sacrificarea caprinelor sunt de calitate
mai bună decât cele de ovine, deoarece, după prelucrare, capătă un aspect plăcut şi o
rezistenţă sporită.

P a g i n a | 41
 Criterii de clasificare a pieilor brute de caprine. Conform prevederilor în
vigoare, pieile de caprine se clasifică în şapte categorii în funcţie de suprafaţa pielii şi
categoria individului de la care provin.
Tabel 20.17. Tipurile şi categoriile pieilor brute de caprine (norme standard)
Categoria Suprafaţa pieii (dm2) Felul animalului
1 - Avortoni
2 Până la 30 (inclusiv) Iezi
3 Peste 30 până la 40 (inclusiv) Iezi
4 Peste 40 până la 50 (inclusiv) Iezi, vătui şi capre
5 Peste 50 până la 70 (inclusiv) Capre
6 Peste 70 Capre
7 Peste 50 Ţapi

Tabel 20.18. Clasificarea pieilor brute de capre (norme standard

Categoria de calitate
Calitatea
1, 2, 3 şi 4 5, 6 şi 7
I Niciun defect în partea centrală Nici un defect în partea centrală
Maximum două defecte din grupa A sau minimum 1
Maximum un defect din grupa A defect din grupa B, situat la o distanţă de max. 5
a II-a
în partea centrală cm, măsurată de la zona marginală spre zona
centrală.
Maximum trei defecte în partea
Maximum şase defecte în partea centrală, din care
a III-a centrală, din care maximum 2
maximum trei defecte pot fi din grupa B.
defecte pot fi din grupa B.
Maximum 40% din suprafaţa
a IV-a Maximum 20 dm2 din suprafaţa pieii să fie utilizabilă.
totală a pieii să fie utilizabilă.

Fig. 20.11. Blănuri de capră decorative

Clasificarea în clase de calitate se face în funcţie de categoria pielii, numărul şi

gravitatea defectelor existente (tabelele 20.17; 20.18).
Aplicarea tratamentelor sanitar-veterinare la timp, precum şi asigurarea unor
condiţii optime de alimentaţie, creştere şi întreţinere pot contribui în mod substanţial, la
obţinerea, după sacrificare, a unor piei brute de calitate superioară.

P a g i n a | 42
 20.7.5. ALIMENTAŢIA CAPRINELOR

Capra este o specie puţin pretenţioasă faţă de sursele de furaje sau de modul lor de
administrare. Sunt, însă, lacome şi extrem de capricioase faţă de starea şi calitatea
furajelor, manifestând, din acest punct de vedere, o preferinţă variabilă. Astfel, pot
consuma la un tain, cu foarte multă plăcere, masă verde proaspăt cosită, iar la
următorul refuză total acest furaj sau îşi schimbă brusc preferinţa pentru masa verde
cosită, însă, ofilită. La fel se poate întâmpla şi în cazul administrării fibroaselor, pot
consuma cu plăcere la un tain fânul întreg iar la cel următor în preferă fie tocat, fie
amestecat. Toate acestea nu sunt rezultatul unor capricii sau indispoziţii de moment, ci
pur şi simplu aşa este felul lor de a fi.
Pe lângă gama largă de furaje specifică rumegătoarelor, deci şi caprinelor, această
specie manifestă o anumită predilecţie pentru toate soiurile de arbori şi arbuşti, apoi
pentru diferite plante aromatice aflate în flora spontană de pe malurile iazurilor, apelor
curgătoare, drumurilor şi de pe păşunile alpine. Cu aceeaşi lăcomie, capra consumă cu
plăcere toate resturile menajere de bucătărie, în special diferite feluri de zarzavaturi.
În aceste condiţii, alimentaţia caprinelor pe durata sezonului rece trebuie să fie una
variată, satisfăcând, astfel, în mare parte, capriciile acestora, deoarece este cunoscut
faptul că mai degrabă rabdă de foame decât să se supună unui regim alimentar fix şi de
durată.
Pe durata verii, datorită diversităţii nutreţurilor verzi, alimentaţia caprinelor nu
ridică probleme deosebite, chiar dacă sunt întreţinute în permanenţă pe păşune sau la
adăpost.
Prin faptul că are producţii mai mari de lapte, dar şi pentru că este un animal
vioi, aflat într-o permanentă mişcare, necesarul nutriţional zilnic este mai mare decât
la oaie.

20.7.5.1. ALIMENTAŢIA CAPRINELOR ÎN

PERIOADA DE PĂŞUNAT

În situaţia întreţinerii permanente pe păşune, ierburile şi frunzişurile aflate pe

versanţi, piscuri înalte şi stânci reprezintă hrana preferată a caprelor. Evită însă
sursele furajere aflate în locurile joase, băltite şi cu mirosuri persistente, precum şi
reziduurile apoase şi iarba prea suculentă.
În condiţiile exploatării extensive a acestei specii, consumul de iarbă variază
între 5–8 kg/zi/individ, plantele fiind valorificate fie parţial, fie integral. În funcţie de
calitatea acestora, plantele pot fi consumate până la rădăcină, însă numai în cazul în
care sunt menţinute mult timp pe aceleaşi suprafeţe.
Perioada de păşunat poate dura din lunile timpurii de primăvară devreme până în
cele târzii de toamnă, uneori, chiar până la căderea zăpezilor.
În raport cu zona geografică şi în condiţiile exploatării extensive, păşunatul
caprelor are loc atât pe păşunile naturale, cât şi pe terenurile montane şi colinare sau
pe diverse locuri ocazionale (mirişti, porumbişti), valorificând, astfel, o gamă extrem

P a g i n a | 43
de variată de plante verzi. Caprele pot fi întreţinute fie împreună cu oile, fie în
cârduri separate.
Pe versanţii munţilor, caprele pot fi menţinute până la începutul lunii noiembrie,
urmând ca apoi să fie coborâte în zonele depresionare sau mutate în cadrul ciclului
transhumant împreună cu oile în alte locuri, unde iernile sunt mai blânde. În aceste
zone de iernare, caprele consumă resturile vegetale de pe diverse porumbişti, colete şi
frunze de sfeclă de zahăr şi ramuri de arbori şi arbuşti. Primăvara, după topirea
zăpezilor, adesea în aprilie, după ,,mezdritul sălciilor”, împreună cu noii produşi sunt
aduse din nou pe păşunile montane.
Atunci când exploatarea se face în condiţii caracteristice unui anumit grad de
intensivizare, caprinele sunt întreţinute vara pe păşune şi în stabulaţie iarna. Acest
sistem se aplică cu predilecţie în cazul caprinelor aparţinând raselor şi tipurilor
perfecţionate, cu producţii bune de lapte.
Pe durata perioadei de păşunat, caprele sunt scoase pe păşuni cultivate cu un
amestec de plante format îndeosebi, din lucernă, trifoi şi graminee. Valorificarea
acestora se face în mod parcimonios, prin parcelarea prealabilă şi calcularea timpului
de revenire pe aceeaşi solă. Practicând păşunatul în acest fel se evită ca, prin
staţionarea îndelungată, caprele să consume plantele până la rădăcină, având, astfel,
timp să crească.
Primăvara, caprele se vor obişnui cu plantele verzi prin scoatere treptată şi
progresivă la păşune. Se evită, astfel, apariţia diareii sau a meteorizaţiilor.
În zilele umede şi ploioase sau dimineaţa înainte de a se ridica roua sau bruma,
dacă condiţiile locale permit bine ar fi ca păşunatul să se efectueze pe suprafeţe
naturale sau ocazionale.

Fig. 20.12. Păşunatul liber al caprelor în zonele montane

Fig.20.13. Delimitarea suprafeţelor de păşunat

P a g i n a | 44
 Timpul de păşunat este zilnic de cca. 10–12 ore, inclusiv cel afectat mulgerii
caprelor. Datorită faptului că această specie poate ingera şi 2 kg furaj verde pe oră,
atunci când păşunea oferă masa verde în exces şi de bună calitate, timpul în care
capra se poate sătura poate fi şi de 4 – 5 ore.
Din prezentarea datelor se constată că substanţa organică, proteina brută şi
celuloza deţin cele mai ridicate valori la caprine.
În cazul întreţinerii permanente în stabulaţie nu se va administra masa verde
cosită proaspăt sau nutreţurile verzi cu un conţinut de apă în exces, deoarece pot
apărea indigestii grave.
Dacă numărul caprelor este redus (2 – 3 capete), pentru a se evita accidentele şi
a se preveni consumul frunzelor din arbori, acestea pot fi întreţinute legate într-un
anumit mod şi mutate de mai multe ori pe zi. Dacă mişcarea lor este limitată, nutreţul
verde poate fi administrat la locul de staţionare, de preferinţă după pălirea acestuia.
În sezonul rece, la nevoie, consumă şi cantităţi reduse de paie şi coceni. Dar,
pentru a avea o producţie bună de lapte, pe durata stabulaţiei, hrana se va baza pe
introducerea în raţiile zilnice a ovăzului, orzului, tărâţelor şi a mazării uruite.
Atunci când se urmăreşte creşterea producţiei de lapte alimentaţia caprinelor se
face pe bază de norme şi raţii, ţinând cont de natura furajelor şi de coeficienţii de
digestibilitate.
Administrarea furajelor se poate face şi sub forma de amestec unic, care,
orientativ, poate fi format din: 65% fibroase (jumătate fân şi jumătate grosiere), 20%
siloz, 15% ştiuleţi de porumb. Totul va fi măcinat, omogenizat şi după caz, umectat cu
melasă sau saramură. Procedând în acest fel se previne consumul preferenţial, creşte
gradul de consumabilitate al furajelor incluse în raţii, se îmbunătăţesc calităţile
gustative şi se reduce risipa cu aproximativ 15%.
Pe durata nopţii, ar fi bine ca în zilele geroase să se administreze şi anumite
cantităţi de furaje grosiere sau fibroase. Atât furajele întregi, cât şi amestecul unic şi
concentratele sunt administrate în hrănitori caracteristice ovinelor şi caprinelor.

Tabel 20.19. Coeficienţii de digestibilitate a substanţelor nutritive din furajele verzi la

specii diferite
Substanţe nutritive Caprine Ovine Taurine Bivoli
Substanţă uscată 59,7 59,9 53,5 54,1
Substanţă organică 64,0 62,6 56,4 56,9
Proteină brută 66,4 64,1 49,5 47,5
Grăsime brută 71,2 73,4 62,9 74,1
Celuloză brută 66,9 64,3 61,6 62,0
SEN 60,9 60,2 52,9 53,2
Sursa: Semser et al., citat de Taftă, 1996

Nivelul de ingestie este dependent de greutatea corporală şi de capacitatea

productivă. Adesea, nivelul de consum atinge valoare de 3 – 3,5% substanţă uscată,
iar capacitatea de ingestie variază în raport cu stadiul fiziologic, în sensul că minima
se înregistrează către sfârşitul gestaţiei şi maxima între 6–10 săptămâni de la debutul
lactaţiei [Morand et al., 1993, citat de Taftă, 1997].

P a g i n a | 45
 Energia rezultată ca urmare a ingerării zaharurilor este considerată a fi factorul
nutritiv cel mai influent deoarece atrage după sine şi o creştere a conţinutului proteic
şi a grăsimii din lapte, inducând, astfel, şi o creştere a randamentului de transformare
a laptelui în brânză. Însăşi glucoza, aflată în circuitul sangvin, constituie principalul
precursor al lactozei din lapte.
Pentru stimularea secreţiei lactogene, în raţia caprelor poate fi inclus porumb
siloz, rădăcinoase, dovleac, sfeclă furajeră, gulii, napi, topinambur etc.
Necesarul nutriţional zilnic poate fi acoperit (în cazul unei capre aparţinând
raselor ameliorate, în greutate de 40–60 kg şi cu o producţie zilnică de 3–5 l lapte) de
1,5–2 kg fân, 0,3–0,5 kg paie de ovăz şi 0,6–0,8 kg concentrate cultivate. Totalitatea
acestor furaje asigură 0,7–1,25 U.N. şi 70–90 g PBD.
Concentratele se vor administra în două tainuri zilnice, primul dimineaţa, iar
celălalt seara, însă ambele înainte de muls.
Acestea pot fi administrate ca atare, sub formă de amestec uruit sau amestecate
cu sfeclă tocată şi cu siloz.
Raţiile pot fi întocmite diferenţiat pe categorii de caprine şi sunt consumate cu
plăcere dacă cuprind un număr mai mare de sortimente, însă administrate în mai
multe tainuri şi în cantităţi reduse.
Pentru ţapi, în cazul celor de reproducţie, raţiile asigurate pe durata anului
trebuie să le confere o stare de întreţinere bună, deoarece se cunoaşte faptul că atât
întreţinerea slabă, cât şi supraponderalitatea au efecte negative asupra procesului de
gametogeneză.
Pentru perioada de montă se va suplimenta raţia indicată cu furaje, care să
asigure o creştere cu 0,5–1,0 UN şi cu 100 g PBD pentru o unitate/individ/zi, în
funcţie de numărul montelor (tabelele 20.19 şi 20.20).
În cazul caprelor gestante obţinerea unor produşi sănătoşi şi viguroşi, impune,
ca pe durata gestaţiei, acestea să aibă o furajare care să acopere întreg necesarul de
substanţe hrănitoare, specifice acestei categorii fiziologice.
Tabel 20.19. Norme de hrană pentru ţapii de reproducţie [necesar/ individ/zi]
Greutatea
corporală UN PB (g) Calciu (g) Fosfor (g) Clorură de Na (g) Caroten (g)
a ţapilor
În perioada de repaus şi pregătire pentru montă
50 1,1 – 1,4 90 – 120 6,0 – 7,0 3,5 – 4,1 10 – 15 11 – 15
60 1,2 – 1,5 100 - 130 6,5 – 7,5 3,8 – 4,4 10 - 15 12 - 18
70 1,3 – 1,6 110 – 140 7,0 – 8,0 4,1 – 4,7 10 - 15 14 – 21
80 1,4 – 1,7 120 - 150 7,5 – 8,5 4,4 – 5,0 10 - 15 16 – 24
În perioada de montă când este utilizat la 2 – 3 împerecheri zilnice
50 1,6 – 1,9 175 – 225 8,5 – 9,5 6,1 – 6,8 10 – 15 15 – 26
60 1,7 – 2,0 185 – 235 8,5 – 9,5 6,1 – 6,8 10 – 15 18 – 30
70 1,8 – 2,1 195 – 245 9,5 – 10,0 6,8 – 7,5 10 – 15 28 – 35
80 1,9 – 2,2 205 - 260 9,5 – 11,0 6,8 – 7,9 10 - 15 32 - 34
În perioada de montă când este utilizat la 4 – 6 împerecheri zilnice
50 1,8 – 2,2 225 – 285 11,0 – 12,5 8,2 – 9,6 15 – 20 25 – 30
60 1,9 – 2,3 245 – 340 12,0 – 13,5 9,2 – 10,4 15 – 20 30 – 36
70 2,0 – 2,4 265 – 375 13,0 – 14,5 10,0 – 11,2 15 – 20 35 – 42
80 2,2 – 2,6 285 - 380 14,0 – 15,5 10,7 – 11,9 15 - 20 40 - 48

P a g i n a | 46
 Tabel 20.20. Raţie orientativă pentru ţapii reproducători în funcţie de intensitatea utilizării la
montă
În perioada În perioada de montă la o greutate vie a ţapului de:
premergătoare
montei la o
60 kg 80 kg
Sortimente de furaje greutate vie
de:
cu 2–3 cu 4–5 cu 2–3 cu 4–5
60 kg 80 kg
monte/zi monte/zi monte/zi monte/zi
Masă verde de pe păşuni
- 4,5 - 4,0 - -
naturale (kg)
Fân de graminee şi
- - 3,0 - - 3,0
leguminoase (kg)
Siloz de porumb (kg) 1,0 - - - - 1,0
Ovăz (kg) 0,2 0,3 0,3 0,4 0,4 0,4
Orz (kg) - - 0,2 0,2 - -
Turte fl. soarelui (kg) - - - - 0,2 0,3
Tărâţe de ovăz (kg) - - - - 0,2 -
Lapte degresat (kg) - - - - - 0,5
Clorură de sodiu (g) 10,0 10,0 10,0 10,0 10,0 10,0
Carbonat de calciu (g) - - - 9,0 10,0 -
Fosfat defuorizat (g) - 12,0 - - - 10,0
Fosfat de amoniu (g) 10,0 - 10,0 - - 0,7
UN 1,41 1,47 2,44 2,09 2,05 2,64
PBD 122 144 177 304 254 305

Caprele care au dat la lactaţia anterioară peste 5 kg lapte/zi vor beneficia în plus
de 50 g PBD. Cu cca. 10 zile înainte de fătare, normele de hrană se reduc treptat cu
15 g PBD la fiecare două zile.
Pentru caprele aflate în perioada de lactaţie, la elaborarea raţiilor se va ţine cont
de greutatea corporală şi de producţia zilnică de lapte prognozată spre a fi obţinută
(tabelele 20.21 şi20.23).
Pentru tineretul caprin, normele zilnice se vor calcula ţinând cont de vârsta
exprimată în luni şi de greutatea corporală (tabel 20.24).

Tabel 20.21. Norme de hrană pentru capre gestante

Greutatea Necesar/individ/zi
corporală a
SU Calciu Fosfor Sare Caroten
caprelor UN PB (g)
(kg) (g) (g) (g) (g)
(kg)
Pentru prima parte a gestaţiei
40 1,1 95 1,6 5,0 3,0 8,0 12
50 1,3 110 1,8 5,5 3,5 9,0 15
60 1,4 120 1,9 6,0 4,0 10 18
Pentru a doua parte a gestaţiei
40 1,5 155 2,0 10 7,0 10 20
50 1,6 180 2,2 11 7,3 11 23
60 1,7 190 2,3 12 8,0 12 26

P a g i n a | 47
Tabel 20.22. Norme de hrană pentru capre gestante în raport
cu dezvoltarea corporală
Gr. vie Stare CI SU ENL
UNL PDI (g) Ca (g) P (g) Mg (g) Na (g)
kg fiziologică USV (kg) MJ
Întreţinere
în primele
1,52 1,07 4,13 0,64 37 3,0 2,0 0,5 1,4
90 zile
40
gestaţie
În luna a 4 1,52 1,07 4,77 0,74 57 5,0 2,5 0,7 1,9
În luna a 5 1,43 0,97 5,33 0,83 77 7,0 3,0 0,9 1,9
Întreţinere
în primele
1,62 1,20 4,91 0,76 43 3,5 2,5 0,6 1,5
90 zile
50
gestaţie
În luna a 4 1,62 1,20 5,62 0,87 6 6,0 3,1 0,8 2,0
În luna a 5 1,53 1,09 6,26 0,97 91 8,5 3,7 1,0 2,0
Întreţinere
în primele
1,72 1,33 5,62 0,87 50 4,0 3,0 0,8 1,5
90 zile
60
gestaţie
În luna a 4 1,72 1,33 6,40 0,99 79 7,0 3,8 1,0 2,0
În luna a 5 1,61 1,21 7,18 1,11 1,7 10,0 4,5 1,2 2,0
Notă: Ci = coeficient de încărcare; USV = Unităţi saţietate nuteţ volum; ENL = Energie netă lapte; MJ = mega jouli;
PDI = Proteină digestibilă în intestin

Tabel 20.23. Norme de hrană pentru capre aflate

în lactaţie în raport cu greutatea vie
Necesar / individ / zi
Greutatea
Prod.
corporală Calciu Fosfor Sare Caroten
de lapte UN PB (g) SU (kg)
(kg) (g) (g) (g) (g)
(l)
2 1,5 190 1,7 11 7,5 10 22
3 1,9 240 2,1 14 10,0 12 28
4 2,3 290 2,5 17 12,5 14 34
40
5 2,7 340 2,9 20 15,0 16 40
6 3,1 390 3,3 23 17,5 18 46
7 3,5 440 3,6 26 20,0 20 52
2 1,6 205 1,8 12 8,0 11 24
3 2,0 225 2,2 15 10,5 13 30
4 2,4 305 2,6 18 13,0 15 36
50
5 2,8 355 3,0 21 15,5 17 42
6 3,2 405 3,4 24 17,0 19 48
7 3,6 455 3,8 27 20,5 21 54
2 1,7 220 1,9 13 8,5 12 26
3 2,1 270 2,3 16 11,0 14 32
4 2,5 320 2,7 19 13,5 16 38
60
5 2,9 370 3,1 22 16,0 18 44
6 3,3 420 3,5 25 18,5 20 50
7 3,7 470 3,9 28 21,0 22 56

P a g i n a | 48
 Tabel 20.24. Raţie orientativă pentru capre
Necesarul în 24 ore pentru o capră în greutate de 40 kg
în perioada de În perioada
sterpe sau
Sortimentul de furaje în partea lactaţie de muls (cu
aflate în
a IIa de producţii
prima parte cu un cu doi
gestaţie medii zilnice
a lactaţiei ied iezi
de 4 kg)
Ierburi de pe păşuni
- - - 4,0 -
montane
Ierburi de graminee
- - 3,0 - 3,0
din păşunile de stepă
Fân de graminee - 1,0 - - -
Porumb siloz - - 1,0 1,0 -
Tărâţe grâu 0,2 0,3 - - 0,2
Făină de ovăz - 0,2 0,2 0,4 -
Turte de fl. soarelui - 0,1 0,2 - -
Sfeclă de zahăr - - 1,0 - 2,0
Carbonat de calciu (g) - 6,0 16,0 11,0 19,0
Fosfat de amoniu (g) 15,0 8,0 8,0 8,0 8,0
Clorură de Na (g) 5,0 10,0 10,0 10,0 10,0
UN 0,88 1,10 1,64 1,85 3,01
PB (g) 72 115 1180 226 199
Sursa: Zelinski, citat de Pascal 2007

Tabel 20.25. Norme de hrană pentru capre aflate în lactaţie

Gr. CI SU ENL PDI Ca Mg Na
Kg lapte UNL Pg
vie kg USV kg MJ g g g g
1 18,6 1,50 7,61 1,18 88 8,0 4,5 1,7 1,5
2 2,09 1,81 10,3 1,61 133 12,0 6,0 2,4 2,5
3 2,32 2,11 13,0 2,03 178 15,5 7,5 3,1 2,5
50
4 2,55 2,42 15,9 2,46 223 18,5 8,5 3,8 3,0
5 2,78 2,72 18,5 2,88 268 21,0 9,5 4,5 3,5
6 3,02 3,03 21,3 5,20 313 23,5 10,5 5,2 4,0
1 1,96 1,64 8,32 1,29 95 8,5 5,0 1,7 1,5
2 2,19 1,94 11,1 1,72 140 12,5 6,5 2,4 2,0
3 2,42 2,25 13,8 2,14 185 16,0 8,0 3,1 2,5
60
4 2,65 2,55 16,6 2,57 230 19,0 9,0 3,8 3,0
5 2,88 2,86 19,6 2,99 275 21,5 10,0 4,5 3,5
6 3,11 3,16 22,0 3,42 320 24,0 11,0 5,2 4,0

P a g i n a | 49
 Tabel 20.26. Norme de hrană pentru tineretul caprin
Vârsta în Greut. la finele PBD SU Ca P Sare Caroten
UN
luni perioadei (kg) g kg g g g g
Pentru tineret mascul
3–4 27 0,95 121 1,1 5,7 4,3 3,0 7,0
4–5 31 1,00 127 1,1 5,9 4,3 4,0 9,0
5–6 34 1,10 133 1,2 6,1 4,3 5,0 10
6–7 37 1,15 140 1,2 6,3 4,4 6,0 11
7-8 40 1,20 146 1,3 6,3 4,4 7,0 12
8-9 43 1,25 152 1,3 6,4 4,5 7,0 13
9 - 10 45 1,30 155 1,4 6,4 4,5 8,0 14
Pentru tineret femel
3–4 24 0,80 108 1,0 4,8 3,2 3,0 7,0
4–5 27 0,82 114 1,0 4,9 3,3 4,0 8,0
5–6 30 0,85 120 1,1 5,0 3,4 5,0 9,0
6–7 33 0,90 127 1,2 5,0 3,4 6,0 10
7-8 36 0,95 133 1,2 5,0 3,4 7,0 11
8-9 38 1,00 139 1,3 5,0 3,4 7,0 12
9 - 10 40 1,00 140 1,4 5,5 3,5 8,0 12

20.8. ÎNGRIJIREA ŞI AMELIORAREA CAPRINELOR

Îngrijirea caprinelor. Pentru îndeplinirea dezideratelor stabilite, o condiţie

esenţială o reprezintă asigurarea unei îngrijiri corporale corespunzătoare şi a unui
microclimat caracteristic fiecărei categorii de caprine. Astfel, starea de curăţenie a
efectivelor şi a adăposturilor joacă un rol deosebit pentru obţinerea unor producţii bune
de lapte.
În mare parte, majoritatea lucrărilor de îngrijire sunt specifice perioadei de
stabulaţie. Toate aceste acţiuni stau la baza asigurării unei bune stări de sănătate şi a
unei productivităţi sporite.
În esenţă, principalele acţiuni desfăşurate pe durata unui an calendaristic sunt
următoarele:
- scoaterea caprelor pe durata zilei în padoc, atunci când condiţiile meteorologice
permit;
- supravegherea zilnică prin observaţii directe a stării de sănătate;
- împrospătarea aşternutului prin aducerea de paie uscate şi curate;
- vara, în perioadele toride, se impune tunderea caprelor adulte;
- protejarea cu plase a locului de cazare pe durata nopţii în sezonul de păşunat;
- administrarea furajelor în stare corespunzătoare de calitate şi igienă;
- asigurarea apei de băut la discreţie şi împrospătată zilnic;
- efectuarea, ori de câte ori este nevoie, a toaletei ongloanelor;
- asigurarea asistenţei la fătare şi acordarea primelor îngrijiri pentru ied şi mama
sa;

P a g i n a | 50
 - dimensionarea interioară a adăpostului, astfel încât acesta să asigure minimum de
confort;
- efectuarea principalelor lucrări de selecţie (cântăriri, individualizări, măsurători
corporale, controlul producţiilor etc);
- efectuarea tuturor lucrărilor cu caracter sanitar-veterinar, specifice pentru această
specie.
Ameliorarea caprinelor constituie o activitate importantă a acestui domeniu.
La nivel mondial, intensitatea derulării lucrărilor efectuate în vederea ameliorării
diverselor populaţii de caprine înregistrează cote şi parametri diferiţi în principalele
regiuni de creştere a caprinelor.
Cu toate acestea, din studiul surselor bibliografice reprezentative pentru acest
domeniu, se poate constata decalajul mare existent între nivelul productiv specific
diferitelor rase şi populaţii de caprine. Ţări, precum Franţa, Italia, Spania şi Elveţia,
care au susţinut aplicarea unor programe complexe de ameliorare a raselor de caprine,
au ajuns, în prezent, la performanţe ridicate, în ceea ce priveşte producţia de lapte şi de
carne la această specie. Aceeaşi tendinţă şi atitudine se constată şi în activitatea de
cercetare derulată în acest domeniu şi în alte ţări, precum Germania, Portugalia, USA şi
Canada.
În ţara noastră, problemele legate de ameliorarea caprinelor nu au reprezentat,
până în anul 1990, un obiectiv bine definit. Din acest motiv, efectivele actuale de capre
de rasă Carpatină sunt heterogene ca dezvoltare corporală, culoare, conformaţie şi nivel
al producţiilor.
Motivul acestei stări o reprezintă faptul că activitatea de creştere şi exploatare a
caprinelor s-a făcut, în timp, empiric şi după metodele şi criteriile specifice sistemului
tradiţional.
Mai mult decât atât, nici în prezent nu sunt stabilite obiective clare şi precise
pentru această specie care să aibă printre obiective de viitor o îmbunătăţirea evidentă a
structurii de rasă sau a potenţialului productiv.
Pentru a întări cele afirmate este suficient să amintesc faptul că la această specie se
înregistrează o foarte mare variabilitate, în ceea ce priveşte potenţialul productiv.
În ultimul timp, MADR şi ASAS, prin programele sectoriale de cercetare, a iniţiat
şi acceptat, la finanţare, teme de cercetare şi din domeniul zootehniei, inclusiv din
sectorul de creştere a caprinelor.
Însă, în multe ţări, există în prezent elaborarte tehnologii avansate de creştere şi
exploatare şi, an de an, tot mai multe capre sunt cuprinse în controlul oficial al
producţiei de lapte.
Ameliorarea caprinelor vizează, în primul rând, reducerea diversităţii genotipice şi
se referă la totalitatea caracterelor implicate direct în determinarea potenţialului
productiv. Astfel, pentru ridicarea valorii genetice a materialului biologic se impune
aplicarea diverselor metode specifice de selecţie şi ameliorare. Reuşita acestei activităţi
depinde de intensitatea şi continuitatea aplicării selecţiei masale în cât mai multe
turme, precum şi de aplicarea selecţiei pe baza performanţelor controlate şi înregistrate
la descendenţi.

P a g i n a | 51
 În acest sens, mai indicat ar fi ca presiunea de selecţie să fie exercitată pe baza
utilizării la reproducţie a celor mai buni ţapi, testaţi în prealabil şi găsiţi amelioratori
pentru diverse caractere şi însuşiri speciufice producţiilor de bază.
Selecţia genotipică se poate realiza ca urmare a aprecierilor după origine şi calitatea
descendenţilor. Aceasta presupune generalizarea unui sistem clar şi precis de
individualizare, ţinerea corectă şi la timp a tuturor evidenţelor zootehnice, urmărirea şi
identificarea aspectelor privitoare la parametrii productivi, constituţie, dezvoltare
corporală, grad de înrudire şi conformaţie corporală.
Ameliorarea se va face în concordanţă cu toate criteriile de selecţie specifice
producţiei cantitative şi calitative de lapte, sau a elementelor ce definesc şi alte
producţii (carne, puf). Însă, pentru ca aceste elemente să fie cunoscute, trebuie introdus
controlul producţiei de lapte.
Scopul acestor lucrări este de a stabili, pe de o parte, plafonul mediu, iar pe de altă
parte, de a identifica plus variantele, care ulterior vor constitui nucleul de selecţie. Apoi,
printr-o corespunzătoare alegere şi o potrivire a perechilor, se va trece la împerecheri
omogene şi, ulterior, atunci când majoritatea parametrilor s-au ,,fixat”, se poate recurge
şi la împerecheri heterogene.
În caz de reuşită se poate, apoi, recurge la formarea de linii, la consangvinizare
moderată şi la încrucişări de infuzie. Pentru acest tip de împerecheri pot fi utilizaţi,
cu rezultate foarte bune, reproducători aparţinând raselor perfecţionate.
În Franţa, de pildă, actualmente s-a trecut la un sistem de indexare a
reproducătorilor aparţinând ambelor sexe pe baza datelor obţinute cu prilejul efectuării
controlului oficial al producţiei de lapte şi a conţinutului de proteină din lapte.
Alte obiective ale selecţiei şi ameliorării caprinelor se referă la:
- desezonizarea perioadei naturale de declanşare a căldurilor;
- depistarea caprelor cu debit maxim de lapte (cu peste 1,5 l în primul minut);
- îmbunătăţirea precocităţii etc.
- greutatea corporală la tineretul de 7–8 luni (ca indiciu al gradului de precocitate);
- superioritatea performanţelor reproductive (exprimate prin precocitate sexuală,
respectiv vârsta primei monte şi fătări, şi prin alţi indicatori specifici activităţii de
reproducere);
- cantitatea şi calitatea învelişului pilos.
Ca metode de selecţie pot fi aplicate cu multe şanse de reuşită:
- selecţia după performanţe proprii;
- selecţia după ascendenţă;
- selecţia după descendenţă.

P a g i n a | 52
P a g i n a | 53