Optimizarea comunicării dintre cadrul didactic, clasa de elevi şi copilul /

elevul cu dizabilităţi
Mini ghid cu exemple de bune practici
Cadrul didactic trebuie să adopte anumite strategii care să ajute în
comunicarea cu elevul cu dizabilităţi, să îi ofere o experienţă pozitivă în cadrul şcolii. Strategiile
care sunt potrivite oricărui tip de dizabilitate sunt:
 Folosirea unor inscripţii vizibile, pentru a uşura citirea;
 Reducerea zgomotului din încăpere şi a stimulenţilor vizuali externi;
 Utilizarea unor dispozitive şi materiale ajutătoare - hărţi şi planşe în relief,
înregistrări audio, computere speciale, proiectoare, aparatură optică şi multe altele care le pot
uşura înţelegerea explicaţiilor;
 Citirea cu voce tare a sarcinilor şi instrucţiunilor – e mai usor sa inteleaga mesajul
verbal, decât pe cel scris;
 Folosirea laudelor verbale şi a atingerilor pentru stimulare, încurajare;
 Orice acţiune trebuie însoţită de explicaţii verbale: cadrul didactic trebuie să
verbalizeze orice face în clasă, astfel elevul cu dizabilitate având posibilitatea de a înţelege ce se
întâmplă.
 Explicaţiile trebuie să fie însoţite de demonstraţii, de imagini, obiecte, să fie
repetate pentru a ne asigura ca elevii le-au înţeles.
 Cuvintele cheie trebuie scrise pe tablă şi trebuie repetate pentru a asigura
înţelegerea acestora de către toţi copiii.
 Copilului cu dizabilităţi trebuie să i se adreseze periodic întrebări pentru a verifica
dacă a înţeles. Este esenţial ca aceste întrebări să nu i se adreseze doar lui, ci şi altor copii din
clasă ca acesta să nu se simtă vizat de profesor.
 Munca pe echipe sau grupe (3 membri, nu mai mult) sau în perechi trebuie să nu
lipsească, copilul având posibilitatea de a colabora cu ceilalţi din clasă, să se simtă parte a clasei,
să fie ajutat dacă este nevoie, să lucreze cu un copil fără dizabilitate.
 Elevii clasei trebuie sensibilizaţi faţă de orice dizabilitate ar fi vorba, trebuie să
înţeleagă că un copil cu dizabilitate este un copil ca şi ei, că se bucură de aceleaşi lucruri şi că
suferă ca şi ei. Profesorul trebuie să le explice celorlalţi elevi în ce constă dizabilitatea copilului
(când acesta nu este de faţă)
 O atitudine pozitivă a profesorului cât şi a celorlalţi elevi este esenţială.
 Clasa trebuie amenajată astfel încât să încurajeze comunicarea. Este bine ca băncile
să fie dispuse în formă de semicerc. Pentru un copil cu dizabilitate fizică este indicat să fie lăsat
destul loc pentru scaunul cu rotile dacă este cazul. In cazul copiilor cu deficienţe de auz este
indicat ca acesta să fie aşezat cât mai aproape de cadrul didactic, clasa să fie dotată cu perdele,
covoare, planşe pentru a minimaliza zgomotul de fundal. De asemenea băncile şi scaunele ar
trebui să fie dotate cu picioare îmbrăcate în cauciuc astfel încât să nu facă zgomot atunci când
sunt mutate. In cazul elevilor cu deficienţe de vedere aceştia trebuie lăsaţi să se familiarizeze cu
ceea ce îi înconjoară (prin explorare, explicare, descriere). Orice modificare apare în dispunerea
mobilierului clasei trebuie anunţată imediat.
 Copilul trebuie încurajat să fie independent, să participe la lecţie şi la tot ceea ce se
petrece în jurul său. El trebuie lăudat de fiecare dată când rezolvă bine o sarcină de lucru, de
fiecare dată când se implică in activităţile clasei;
170
 Adaptări ale mijloacelor de învăţământ (dimensiuni mai mari şi mai clare ale
materialelor scrise/a imaginilor, iluminare mai bună, ordine a lucrurilor), sau de o reducere a
sarcinii de lucru, datorită unor limite de timp (sau extinderea acestor limite);
 Alternarea activităţilor care solicită vederea cu altele care presupun repaos vizual;
 Încurajarea independenţei şi, în acelaşi timp, a lucrului în echipă.
 Asigurarea unui mediu securizat în care domină confortul psihic şi înţelegerea – în
acest caz evoluţia personalităţii capătă o serie de caracteristici de tip integrativ cu pronunţate
note de adaptare la viaţa socială şi profesională.
 Cadrul didactic trebuie să aibă aşteptări mari de la copilul cu C.E.S., aşa cum are şi
de la ceilalţi copii.
 Profesorul trebuie să folosească aprecieri ale performanţei copiilor care sunt
adecvate tipului de dizabilitate cu care se confruntă;
 Sunt necesare programe adaptate, cu obiective bine precizate şi metode judicios
selectate, în funcţie de caracteristicile psihologice ale elevilor cu care lucrăm;
 Se recomandă o permanentă folosire în activitatea didactică a obiectelor şi
acţiunilor, cu acestea se asigură suportul indispensabil al formării noţiunilor şi a abilităţilor de
comunicare la copii cu C.E.S.

Strategii de integrare şcolară a unui copil cu tulburări din spectrul autist:

 managementul clasei: pregătirea locului în clasă, alegerea colegului de bancă,
orarul, stabilirea responsabilităților copilului autist sunt câteva puncte pe care
cadrul didactic trebuie să le aibă în vedere pentru a răspunde nevoilor copilului
autist;
 adaptarea metodelor şi curriculei la nevoile şi abilităţile copilului cu autism (acesta
are nevoie de mai mult suport vizual; sarcini simple și precise, recompensă după
fiecare sarcină realizată, pauze dese);
 abordarea în echipă (părinți, profesorii clasei, psiholog);
 recompensarea copilului: cadrul didactic trebuie să recompenseze orice inițiativă a
copilului de a se juca, vorbi sau a se așeza lângă ceilalți colegi;
 atenta supraveghere în pauze, organizarea de activități recreative care îi plac și care
nu îl tulbură;
 adaptarea metodelor de lucru folosite în sistemul de educaţie clasic la copilul cu
autism care are nevoie, cel puţin în perioada de adaptare, de un însoţitor care să stea
permanent şi să îl sprijine să facă faţă cerinţelor profesorului şi mediului în general.
 stimularea imaginației prin joc de rol, copilul fiind învățat inițial să execute
mecanic o activitate, care va fi descompusă în mai multe acțiuni ce vor fi însușite
treptat de către copil, iar pe măsură ce acesta se obișnuiește cu sarcina, cadrul va fi
schimbat (vor fi folosite situații diverse, activitatea rămânând aceeași).
 introducerea copilului intr-un grup de copii fără probleme de socializare, deoarece
învățarea regulilor sociale și a situațiilor în care acestea se aplică este foarte
importantă pentru integrarea copilului.
 utilizarea suportului vizual în activități (imagini, pictograme): acesta atrage și
menține atenția, reduce anxietatea, concretizează conceptele.
În procesul de şcolarizare activităţile instructiv-educative trebuie să se desfăşoare în
conformitate cu un program bine structurat, în funcţie de comportamentele emergente ale
copilului cu autism. Pe lângă activitatea de predare-învăţare, copilul trebuie să beneficieze şi de
activităţi de formare a autonomiei personale, de cunoaştere a mediului înconjurător, activităţi de
171
socializare, activităţi vocaţionale şi de orientare profesională, logopedie, kinetoterapie,
ludoterapie, ergoterapie.
Strategii de integrare şcolară a unui copil cu sindrom Down:
Sindromul Down afectează abilităţile cognitive ale copiilor în diverse moduri, dar cei mai
mulţi copii au retard mental uşor spre moderat. Copiii bolnavi pot învăţa şi sunt capabili să
primească o calificare profesională de-a lungul vieţii. Ei ating anumite ţinte la vârste mai
înaintate decât normal. De aceea, este foarte important să nu comparăm un copil cu sindrom
Down cu fraţii sau surorile lui sau chiar cu alţi copii bolnavi de acest sindrom. Copiii cu sindrom
Down pot avea un grad larg de abilităţi şi nu se poate spune de la naştere ce vor fi capabili să
facă când vor creşte.
Integrarea individuală a copiilor cu sindrom Down în clase obişnuite este cea mai
indicată. Elevii cu sindrom Down au nevoie de un curriculum planificat diferenţiat, de programe
de terapie lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predareînvăţare
şi evaluare specializate, adaptate abilităţilor lor de citire, scriere, calcul, de programe
terapeutice pentru tulburări motorii. De asemenea, trebuie sa beneficieze de consiliere şcolară şi
vocaţională personală şi a familiei. Stilul de predare trebuie să fie cât mai apropiat de stilul de
învăţare. Acest lucru este posibil dacă este cunoscut stilul de învăţare al copilului, dacă este
făcută o evaluare eficientă care ne permite să ştim cum învaţă copilul, dar şi ce si cum este
necesar să fie învăţat.
Aceşti copii au nevoie de ajutor suplimentar din partea profesorilor şi colegilor, fiind
nevoie să primească în activitatea şcolară conţinuturi şi sarcini simplificate. Dacă în clasă aş avea
un copil cu acest sindrom, m-aş documenta, aş încerca să am o conduită corectă, să tratez acest
copil ca pe o fiinţă umană care are mai multă nevoie de mine, pentru a-i fi de ajutor. Nu mă voi
adresa niciodată cu: „copil Down”, “suferă de sindrom Down”, „retardat”, „handicapat”, ci voi
folosi exprimări precum: „copil cu sindrom Down”, “are sindrom Down”, „primeşte măsuri
educative speciale”, „are nevoie de ...”, „cu întârzieri în dezvoltare”.
Profesorul poate folosi în procesul de predare – învăţare – evaluare diverse strategii şi
intervenţii utile:
 Crearea unui climat afectiv-pozitiv, confortabil;
 Încurajarea sprijinului şi cooperării din partea colegilor, formarea unei atitudini
pozitive a colegilor;
 Sprijinirea elevului să devină membru al unui grup;
 Sprijin, încurajare şi apreciere pozitivă în realizarea sarcinilor şcolare, fără a crea
dependenţă;
 Folosirea frecventă a sistemului de recompense, laude, încurajări, întărirea pozitivă,
astfel încât să fie încurajat şi evidenţiat cel mai mic progres;
 Sarcini împărţite în etape mai mici, realizabile;
 Adaptarea metodelor şi mijloacelor de învăţare, evaluare;
 Centrarea învăţării pe activitatea practică; metode de predare care valorifică
suporturi vizuale precum: poze, imagini, postere, proiecţii, scris sau desen la tablă
etc., pentru că elevii cu sindrom Down au mai degrabă un stil vizual de învăţare;
 Folosirea unui limbaj simplu, accesibil elevului şi nivelului lui de înţelegere;
 Instrucţiuni clare privind sarcinile şi elaborarea unor programe individuale de lucru;
172
 Încălzirea muşchilor mici ai mâinii, înainte de a scrie, (de exemplu, presăm
palmele, închidem şi deschidem pumnii, cântăm la pian, ploaia, spălăm mâinile
etc.);
 Alternarea formelor de activitate (frontal, în grupuri mici, în perechi, individual);
 Folosirea metodelor de învăţare prin cooperare (mozaicul, linia valorilor, predarea
reciprocă, unul stă, trei circulă etc.) în care elevul cu sindrom Down să poată
contribui la succesul grupului;
 Implicarea celorlalţi elevi în acordarea de sprijin în timpul orelor (tutori) şi în
promovarea interacţiunilor sociale (la lecţii, în pauze);
 Încurajarea efortului, a progresul oricât de mic ar fi;
 Folosirea unui limbaj pozitiv (adică în loc de a spune: „Aşa nu e bine!”, pot să
spun: „Încearcă în alt mod”).
 Plasarea elevilor cu sindrom Down aproape de cadrul didactic şi menţinerea nivelul
zgomotului în clasă la un nivel acceptabil;
 Transformarea părinţilor acestor elevi în parteneri valoroşi în susţinerea dezvoltării
elevilor.
 Încurajarea oricărei tentative de comunicare, indiferent de natura ei;
 Evitarea jignirilor şi a umilirii acestor elevi;
 Folosirea unei mimici binevoitoare şi unei atitudini deschise (să nu încrucişeze
braţele şi să nu încrunte privirea);
 Orice activitate să fie bine planificată, organizată şi structurată;
 Consecvenţă şi corectitudine în evaluare;
Într-o abordare incluzivă toţi elevii trebuie consideraţi la fel de importanţi, fiecăruia să îi
fie valorificate calităţile, pornind de la premisa că fiecare elev este capabil să realizeze ceva bun.
Fiecare persoană cu sindromul Down este diferită şi din această cauză noi, ca profesori,
trebuie să încercăm să cunoaştem îndeaproape particularităţile acestor elevi. Cum? Prin
observarea comportamentului, discuţii cu părinţii sau cu persoana care îl sprijină.
Mulţi copii cu sindrom Down nu au inhibiţii şi au un adevărat zel natural pentru viaţă şi
nu simt animozitate pentru nimeni. Felul lor prietenos îi va ajuta să fie acceptaţi foarte uşor de
ceilalţi din grup. Cu aceşti copii trebuie să se lucreze în echipă: psihopedagogi, educatori de
recuperare. Munca în echipă vine în întâmpinarea nevoilor părintelui şi ale copilului. Rolul
părintelui este foarte important atât în procesul evaluării, cât şi în procesul de intervenţie,
deoarece este cel care-şi cunoaşte cel mai bine copilul.
Din cauză ca aceşti copii au dificultăţi de învăţare trebuie să folosim metodele cele mai
bune pentru a ne îndeplini obiectivele propuse pentru fiecare etapă. Este indicat de utilizat
modelul echipei multidisciplinare, deoarece determină membrii echipei să lucreze împreună, pe
baza unor relaţii interdependente, pe fondul unei comunicări benefice, eficiente.
Semnificaţia noţiunilor la copii cu C.E.S., este strâns legată de concret, de corespondenţă
cu lumea obiectelor, datorită specificului gândirii sale.
Desigur că încercarea de adaptare a procesului de învăţare la nevoile speciale ale acestei
categorii de copii reprezintă pentru profesor un efort în plus. Dar numai astfel putem oferi acestor
elevi dreptul de a învăţa şi de a avea şanse egale de reuşită în viaţă.__