AN IV,GRUPA 3

RACZ REBECCA-ALEXANDRA

TEST
DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

Răspunsuri :
1. Definiția dreptului internațional privat:
Dreptul internaţional privat este definit ca ansamblul normelor juridice interne care
reglementează relaţiile cu element de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea
aplicabilă. Din dispoziţiile alin. 1 ale art. 2557 din Codul civil rezultă că dreptul internaţional
privat cuprinde totalitatea normelor juridice care determină legea aplicabilă unui raport de
drept internaţional privat (unui raport cu element de extraneitate).
După cum am observat din definiţia dreptului internaţional privat raporturile de drept
internaţional privat se caracterizează prin prezenţa elementului de extraneitate care are o
fizionomie complexă şi o semnificaţie aparte în contextul dreptului internaţional privat.

2. Ce este elementul străin ?

Elementul de extraneitate este „împrejurarea de fapt, în legătură cu un raport juridic datorită
căreia, acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept (ori legi aparţinând unor ţări
diferite)”. Elementul de extraneitate prezintă următoarele trăsături caracteristice:
o În raportul de drept internaţional privat elementul de extraneitate nu consitituie
o componentă distinctă ci oricare dintre cele trei elemente (subiect, obiect şi
conţinut) poate imbrăca forma extraneitaţi intrucât elementul de extraneitate
determină uneori, aplicarea normelor materiale interne ori unificate iar alteori,
dă naştere conflictului de legi.
o Elementul de extraneitate este calificat ca fiind element străin prin prisma unui
anumit sistem de drept. Precizăm că în dreptul internaţional privat nu este
general şi universal că să poată oferi o reglementare unitară raporturilor juridice
cu element de extraneitate ci există, doar sisteme de drept naţionale care pun
in valoare împrejurări de fapt determinate, cărora le conferă calitatea de
elemente de extraneitate. Mai mult, complexitatea raporturilor de drept
internaţional privat atrage, uneori, preferinţa legiuitorului naţional pentru
stabilirea unui punct de legătură principal şi ale unor puncte de legătură cu
vocaţie subsidiară pentru aceeaşi materie (Codul Civil procedeayă astfel de
exemplu în cazul statului personal, actului juridic unilateral, contractului, etc.)
o Elementul de extraneitate nu este, în toate cazurile, element internaţional, în
sensul dreptului comerţului internaţional. Raporturile juridice de drept privat cu
 element străin pot constitui obiect de studiu şi pentru alte ramuri ale dreptului
privat. Dreptul comerţului internaţional reglementează raporturi comerciale cu
element de extraneitate, element care este întotdeauna internaţional, raportat
la particularităţile operaţiei comerciale (de pildă, elementul de extraneitate
apare ca element internaţional, în sensul propriu al termenului, în cuprinsul
Legii uniforme asupravânzării internaţionale a obiectelor mobile corporale,
adoptată prin Convenţia de la Haga din 1 iulie 1964)† .
o Elementul de extraneitate constituie premisa aplicării unor norme juridice
diferite. Ca regulă, elementul de extraneitate determină fie conflictele de legi
(caz în care îşi găsesc aplicabilitatea normele conflictuale), fie atrage aplicarea
normelor materiale interne sau a normelor materiale unificate.
o Prezenţa elementului de extraneitate distinge raporturile de drept internaţional
privat de toate celelalte raporturi de drept privat. În doctrină se apreciază că
elementul de extraneitate este criteriul principal, care conferă fizionomie
proprie raporturilor din dreptul internaţional privat. Se poate afirma, deci, că
elementul de extraneitate constituie diferenţa specifică a raporturilor de drept
internaţional privat. .În termeni diferiţi, dar sugerându-se aceeaşi idee, s-a
menţionat că „analiza raportului juridic cu element de extraneitate constituie
punctul de plecare al oricărui studiu de drept internaţional privat, întrucât
existenţa acestui tip aparte de raporturi juridice duce la apariţia tuturor
problemelor specifice dreptului internaţional privat.”
3. Ce anume au avut în vedere glosatorii și postglosatorii la soluționarea spețelor deduse în fața
lor?
Juriştii timpului căutatu soluţii în dr.roman, pentru rezolvarea situaţiilor noi ivite în cadrul
societăţii. Metoda era scolastică(operarea cu vocabularul logic și filosofic al lui Aristotel, atât în
predarea învățăturilor, cât și în argumentare și dialog).
Aceşti cercetători (jurişti) ai dr.roman căutau să adapteze în mod artificial, textele de drept
roman, spre a ajunge la soluţii juridice care să înlocuiască noile realţii economice între diversele
oraşe. Discuţiile pe care le făceau – cu această ocazie- ori comentariile respective, ei le scriau
chiar pe marginea manuscriselor de drept roman. Aceste însemnări marginale se numeau glose
iar comentatorii se numeu glosatori. Misiunea juriştilor era a determina care sunt cazurile care
intră într-o categorie sau alta. În justificarea soluţiilor lor, juriştii de mai târziu nu mai mergeau
până la textul de drept roman, ci se sprijineau pe comantariile glosatorilor.
Din această cauză aceşti comentatori ai comentatorilor s-au nimit postglosatori.
Criteriile după care se dădeau aceste soluţii, îmbrăcate în haina dreptului au format începutul
DIP, care a apărut iniţial sub denumirea de “teorie a statutelor”.

4. Explicați procedura de soluționare a conflictelor de legi.

Prin conflict de legi se înţelege situaţia în care un raport cu eleemnt de extraneitate este
susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept
diferite. Totuşi, doctrina în unanimitate conchide că denumirea de „conflict de legi” este o
noţiune specifică doar dreptului internaţional privat. În acest sens literatura de specialitate
precizează „Conflictul de legi se poate ivi numai în domeniul raporturilor cu element de
extarneitate care formează obiectul dreptului internaţional privat. În ipoteza in care litigiul este
intern, instanţa de judecată română nuami trebuie să aleagă legea aplicabilă, întrucât acesta
este legea română. Litigiile născute din raporturi de drept internaţional privat pun însă
„probeleme conflictuale” cu privire la fiecare chestiune de drept substanţial care se ridică în
cauză.
Aşadar, conflictul de legi apare în condiţiile existenţei unui raport juridic având ca participanţi
persoane fizice şi/sau juridice „private” şi a existenţei unui elemnt de „extraneitate”.” Ca regulă
conflictul de legi apare între legea instanţei sesizată cu soluţionarea litigiului (lex fori) şi legea
străină cu care raportul juridic are legătură prin elementul de extranietate. Oricare dintre aceste
legi este susceptibilă de a cârmui raportul juridic respectiv. Se spune că aceste legi se gasesc in
conflict. În acest context instanţa de judecată are menirea de a hotărî care este legea ce se va
aplica raportului juridic respectiv. De asemenea, conflictul de legi poate să apară între mai multe
legi dacă pentru diferite situaţii juridice pot apare sunt aplicabile legi diferite. Conflictele de legi
apar în domenii variate spre exemplu: Un cetăţean român se căsătoreşte cu o cetaţeană italiană,
ăn România, ulterior aceştia îşi stabilesc domiciliul în Maroc, unde după un anumit interval de
timp, doresc să divorţeze. În acest context va trebui să se determine care este legea aplicabilă
divorţului: legea română? legea italiană? legea marocană? Conflictul de legi poate să apară atât
in ipoteza în care un litigiu poate fi considerat ca fiind internaţional în orice stat (de exemplu în
cazul divorţului între două persoane cu cetăţenie diferită, cănd avem d epildă unul cetăţean
străin şi celălalt cetăţean român), cît şi în cazul în care într-o ţară străină ar fi vorba de un litigiu
intern astfel spre exemplu in cazul în care doi cetăţeni italieni divorţează în Italia este vorba de
un litigiu de drept intern, iar dacă cei doi soţi divorţează în România este vorba de un litigiu
internaţional, din pricina elementului de extraneitate. Conflictele de legi sunt provocate de
reglementările diferite care există în cadrul sistemelor de drept al statelor. Chiar dacă dispoziţiile
legilor în speţă sunt identice, însemnătatea determinării legii care va guverna raportul juridic nu
dispare, deoarece în situaţia în care legea competentă este legea străină, iar nu legea forului,
apar o serie de aspecte aparte referiotare la aplicarea acestei legi. Analizând din punct de
vedere practic, este mai uşor să se determine legea competentă, decât să se realizeze un studiu
de drept comparat asupra stipulaţiilor legilor care sunt susceptibile să cârmuiască raportul
juridic respectiv. În doctrină s-a susţinut că problema legilor în conflict şi a legi competente nu se
mai pune dacă reglementările legale dintre statele luate în considerare sunt aceleaşi Iată de ce
se consideră că termenul de „conflict de legi” este un termen specific dreptului internaţional
privat, cu un sens metaforic pentru vorbirea curentă, şi care exprimă o îndoială care stăruie în
mintea judecătorului asupra competenţei diferitelor legi de a se aplica raportului juridic. În
cadrul Uniunii Europene, normele conflictuale sunt stabilite de dreptul european în mod special
prin Regulamentele Europene care reprezintă instrumentul european cel mai important de
armonizare a soluţiilor juridice din statele membre spre exemplu: Regulamentul (CE) al
Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000§ (aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa
judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială; Regulamentului
(CE) al Consiliului nr. 2202/2003 din 27 § JOCE, L 12 din 16 ianuarie 2001. Actele juridice
comunitare pot fi consultate la adresa: http://eur-lex.europa.eu/fr/index.htm. Drept
internaţional privat– Suport de curs – anul IV 47 noiembrie 2003* (aşa numitul Bruxelles II bis)
privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie
matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE) al
 Consiliului nr. 1347/2000. Conflictele de legi sunt evitate şi în situaţia în care normele materiale
sunt unificate printr-o convenţie internaţională încheiate între două state astfel spre exemplu
Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie civilă. De
asemenea, conflictele de legi pot fi evitate şi în situaţia în care normele materiale sunt unificate
printr-o convenţie internaţională încheiată între state. În această împrejurare, orice problemă s-
ar ridica, în cadrul materiei reglementate, în ţările participante la convenţie, soluţia va fi unică.
În acest sens vom menţiona următoarele convenţii internaţionale: Convenţia de la Geneva din
1930 privind cambia şi biletul la ordin; Convenţia cu privire la legea aplicabilă vânzăriilor
internaţionale de bunuri (15 iunie 1955), etc..
Potrivit teoriei restrictive, dezvoltate în mod deosebit în Germania, conflictele de legi constituie
exclusiv obiectul dreptului internaţional privat.
5. Cine sunt cei chemați să soluționeze conflictele de legi ?
6. Ce înțelegem prin conflictul de jurisdicție în dreptul internațional privat?
Prin conflict de jurisdicţie se înţelege situaţia în care un litigiu de drept internaţional privat este
susceptibil de a fi soluţionat de două sau mai multe instanţe (judecătoreşti sau arbitrale)
aparţinând unor state diferite după norme de procedură proprie.
Raportul juridic cu element de extraneitate poate da naştere la următoarele probleme de ordin
procesual:
 competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
 procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat;
 eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine.
i. Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat
Normele privind competenţa în dreptul internaţional privat reglementează „conflictele
de jurisdicţie” care alături de conflictele de legi, formează principalele domneii de studiu
ale dreptului internaţional privat. Normele care relgementează competenţa
jurisdicţională a instanţelor române le găsim în Codul de procedură civilă in Titlul I
„Competenţa internaţională instanţelor române” (art.1065 - art. 1081) din Cartea a VII
numită „Procesul civil internaţional”. Art. 1064 din Codul de procedură civilă dispune
„Dispozitiile prezentei carti se aplica proceselor de drept privat cu elemente de
extraneitate in masura in care prin tratatele internationale la care Romania este parte,
prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.” In calitate de
stat membru al Uniunii Europene, României îi sunt aplicabile sub acest aspect
Regulamentele adoptate de Consiliul Uniunii Europene ca de exemplu: Regulamentul
(CE) al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000‡‡‡‡‡‡ (aşa numitul Bruxelles I)
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială; Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2202/2003 din 27 noiembrie
2003§§§§§§ (aşa numitul Bruxelles II bis) privind competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii
părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 1347/2000;etc.
Totuşi potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 dacă
pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este determinată,
în fiecare stat membru de legislaţia statului membru în cauză, sub rezerva aplicării
dispoziţiilor art. 22 care reglementează competenţa exclusivă, respectiv prorogarea de
comptenţă.
 ii. Procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat
Codul de procedură civilă reglementează în Titlul II intitulat „Legea aplicabilă procesului
civil” ( art. 1082-1092) din Cartea a VII care este procedura aplicabilă în procesul de
drept internaţional privat.
iii. Eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine
În cadrul Codului de procedură civilă Titlul III este intitulat „Eficacitatea hotărârilor
străine” ( art. 1093-1109) din Cartea a VII vizează nu numai hotărârile instanţei de
judecată străine ci conform art. 1093 din Codul de procedură civilă „......, termenul de
hotarari straine se refera la actele de jurisdictie contencioasă sau necontencioasă ale
instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un
stat nemembru al Uniunii Europene.” Deci, fiecare stat are vocaţie să desemneze
autorităţile competente să intervină pentru a adopta un act de jurisdicţie.pe de altă
parte, actele notariale, nu pot fi privite ca acte de jurisdicţie. Recunoaşterea şi
executarea hotărârilor statelor membre ale Uniunii Europene (cu excepţia Danemarcei)
formează spre exemplu, obiect de reglementare al Capitolului III din Regulamentul (CE)
al Consiliului nr. 44/2001 sau al Capitoului III din Regulamentul (CE) al Consiliului
nr.2201/2003. Titlul IV este intitulat „Arbitrajul international si efectele hotararilor
arbitrale straine” (art.1110- 1132) din Cartea a VII din Codul de procedură civilă.
Capitolul II (art. 1123-1132) din acest titlu reglementează efectele hotărârilor arbitrale
străine. După cum stim arbitrajul are o dublă natură - contractuală şi jurisdicţională – iar
în dispoziţiile art. 1123 din Codul de procedură civilă face distincţie între hotărârile
arbitrale străine şi cele naţionale, primele fiind recunoscute şi executate în ţara noastră
în condiţii similare celor prevăzute în Convenţia de la New-York din anul 1958.
Dispoziţile art. 1093 din Codul de procedură civilă se referă definind hotărârile străine la
„autorităţi competente dintr-un stat nemembrul al Uniunii Europene”. În cazul
hotărârilor dintr-un stat membru al Uniunii Europene, principalele prevederi legale
aplicabile sunt cuprinse în regulamentul Bruxelles.Conflictul de jurisdicţii se soluţionează
după norma juridică aparţinând sistemului de drept al instanţei sesizate cu soluţionarea
litigiului (lex fori).
În măsura în care va constata că este competentă va aplica nroemle procedurale din legea
naţională cu privire la aspectele procesului.
De asemenea, efectele hotărârilor străine se determină după norma juridică proprie.
Normele juridice care soluţionează conflictul de jurisdicţii sunt norme materiale, (substanţiale)
care se aplică în mod direct raporutlui juridic respectiv.
7. Cum definiți noțiunea de legătură ?