Tema I: Caracteristici ale integrării economice internaţionale:

abordări conceptuale

1.1. Apariţia termenului de integrare economică. Concepte cu privire la integrarea economică

internaţională

Noţiunea de "integrare" provine din latinescul "integro, integration", care înseamnă a pune la un loc, a
reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg.
în limba franceză "integrer" şi în limba engleză "to integrate" provin tot din latinescul "integro" şi au cam
acelaşi sens ca în limba română.
Preluat iniţial din matematică, termenul de "integrare" a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale
ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele economice.
După Concise Oxford Dictionaty, integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un
întreg rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a
stadiului de uniune.
în sens sociologic termenul este folosit deseori pentru a desemna, fie stabilirea unei interdependenţe
străine între părţile unei fiinţe vii, sau între membrii unei societăţi, sau, în planul socialului, fie o uniune din
mai multe grupări de indivizi.
în domeniul ştiinţei economice, termenul "integrare" a fost folosit prima dată în corelaţia cu
organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri,
concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii şi pe
una orizontală referitoare la înţelegerile între competitori.
încercarea de găsi momentul de început al termenului de «integrare economică » în accepţiunea pe care o
vom da-o pe parcurs, arată că în literatura de fond economică el nu apare înainte de anii 1940.
Enciclopedia Ştiinţelor Sociale, publicată în 1937, are în indexul său termenul "integrare", dar sub
formă de integrare industrială, adică un mixt de sectoare industriale.
în domeniul ştiinţelor politice termenul "integrare politică" între ţări a fost folosit mult mai devreme, la
finele anilor 1920. In documentele Legii Naţiunelor el avea un sinonim "solidaritatea economică".
E remarcabil faptul, că în decembrie 1942, două comunicări folosind conceptul de integrare economică
au fost prezentate la o reuniune a Asociaţiei Economice Americane de Falke Hilgerdt, întitulată "Cazul
comerţului multilateral" şi de Antonin Basch cu titlul "Regionalismul economic european". în aceste
comunicări Hilgerdt vorbea despre "schimburile multilaterale de bunuri şi servicii, care generează o integrare
economică a ţărilor într-o manieră profitabilă pentru toţi" şi sugera că "acea integrare internaţională la care ne
referim va fi obţinută prin coordonarea politicilor economice naţionale, în special în domeniul comerţului
exterior", iar Basch se ocupă de situaţia, în care, "comerţul intraeuropean ... e menit să genereze o mai
puternică integrare a economiei europene".
în săptămânile în care se pregătea Planul Marshall, termenul de integrare economică a apărut de mai
multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile administraţiei americane. Astfel, în planul
Marchall "Programul de Reconstrucţie Europeană", se poate citi despre "nevoia de integrare şi coordonare
eficientă a programelor economice în regiunile critice" şi despre speranţa de "reintegrare a acestor ţări (ţările
europene) într-un sistem productiv şi comercial mondial şi regional sănătos".
Anul 1948 ne oferă o literatură economică şi numeroase documente oficiale în care termenul de
integrare economică este folosit tot mai mult. Cel mai adecvat conţinut îl conferă termenului Paul Hoffman,
administratorul Administraţiei Cooperării Economice, care, adresându-se Organizaţiei de Cooperare
Economică Europeană (OEEC), sublinia urgenţa progreselor către o "integrare a Europei Occidentale" şi
explica demersul său în următoarele cuvinte: "substanţa unei astfel de integrări va fi crearea unei largi pieţe
unice în interiorul căreia restricţiile cantitative în calea mişcării bunurilor, barierelor monetare în calea
fluxurilor de plăţi şi, eventual, taxele vamale vor fi deplin înlăturate".
După ce ştim, sau credem că ştim, în ce context a apărut şi a fost folosit termenul de integrare
economică, trebuie să vedem ce conotaţii au fost acordate acestui concept.
Se poate spune că nu de definiţii ale termenului ducem lipsă, ci suferim de abundenţa unor definiri
contradictorii. Cei care utilizează conceptul sunt în principiu de acord cu o problemă, şi anume, că integrarea
poate fi înţeleasă atât ca un proces, cât şi ca o stare de fapt, la care se ajunge printr-o înlănţuire de
transformări. O întrebare care se pune este cu privire la ce anume poate face obiectul integrării: populaţii, zone
geografice, pieţe, producţii de bunuri, resurse etc.
Se mai ridică şi alte întrebări, cum ar fi: în ce constă substanţa integrării şi care ar fi criteriile esenţiale
care stau la baza deciziei de integrare? Care sunt simptomele potrivit cărora putem decide, dacă procesul a
început şi funcţionează corect sau este doar un deziderat? Răspunsurile la aceste întrebări sunt foarte variate.
In literatura de specialitate se conferă noţiunii de "integrare economică" numeroase sensuri.
Un punct de vedere larg răspândit, mai ales în perioada iniţială a integrării economice interstatale, este
cel referitor la trecerea de la microspaţii la macrospaţii, la "crearea unor ansambluri economice tot mai
vaste ..., care să permită o productivitate sporită a muncii şi o calitate superioară a mărfurilor".'
Un alt punct de vedere este acela care defineşte integrarea economică ca "... absenţa discriminărilor sau
eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între diferite ţări”.
B.Balassa a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de un ansamblu de procese, prin care
diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.
"Dictionnaire de l'economie contemporaine" defineşte integrarea economică ca fiind "realizarea unei
unificări complete între economii mai înainte distincte.4
Toate aceste definiţii nu pun accentul pe legăturile de dependenţă şi de interdependenţă care
caracterizează integrarea economică.
O definiţie mai reuşită ar fi aceea, că integrarea economică reprezintă un proces benevol de interacţiune
economică a mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele între ele, şi revoluţia tehnico-ştiinţifică
contemporană conduce treptat spre aproprierea mecanismelor economice şi crearea unui organism economic
unic.
Concluzionând, putem spune, că "mecanismul" integrării economice cuprinde: crearea unui spaţiu
economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci, când există o "piaţă comună";
consumarea resurselor împreună cu eficienţă economică şi socială maximă; realizarea unei uniuni vamale;
realizarea unor politici comune în domeniile economice, monetar, financiar şi social. Acestea sunt de altfel
şi principiile de bază ale fenomenului integrării economice.
De menţionat că integrarea economică poartă un caracter regional. Aceasta-i legat de faptul că
premisele integrării apar în primul rând în acele regiuni, unde relaţiile economice sunt strânse, la un grad
mai înalt apar factorii obiectivi şi subiectivi pentru acest proces.
 1.2. Premise, factori determinanţi şi implicaţii ale integrării economice
internaţionale

Pornind de la faptul, că integrarea economică internaţională se concretizează în formarea şi

funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter economic al statelor interesate,
acest proces presupune existenţa unor premise pentru ţările ce tind să se integreze.
Dintre aceste premise am putea numi:
• Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei
de piaţă a ţărilor ce vor să se integreze.
De obicei integrarea economică interstatală are loc ori numai între ţările industriale, ori numai între
ţările în dezvoltare. Chiar în cadrul ţărilor industriale şi în cadrul ţărilor în dezvoltare procesele de
integrare sunt mai eficace între statele ce au aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare economică.
Tentative de integrare a ţărilor industriale cu cele în dezvoltare cu toate că au loc, însă aceasta nu
permite de a face careva concluzii despre eficienţa lor.
Iniţial între aceste state sunt încheiate diferite acorduri cu privire la asociere, parteneriat, preferinţe
comerciale etc, şi procesul de integrare se tergiversează până când în ţara mai puţin dezvoltată nu
vor fi create condiţii economice comparabile cu cele ale ţărilor mai dezvoltate.
• Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor
comune şi a relaţiilor economice din punct de vedere istoric.
Constituirea formaţiunelor integraţioniste pe plan mondial a început cu câteva ţări vecine, situate pe
acelaşi continent, în apropiere una de alta, având comunicaţii de transport, Mai apoi la acest nucleu
integraţionist aderau şi alte state vecine.
• Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul
dezvoltării, finanţării, reglării economice, colaborării politice etc.
Evident, că, de exemplu, ţările a căror problemă de bază este crearea economiei de piaţă, nu pot să
se integreze cu ţările, în care economia de piaţă a atins un aşa nivel de dezvoltare, că e necesar de a
lansa o monedă comună. De asemenea şi ţările, a căror problemă de bază este asigurarea cu apă şi
alimente a populaţiei, nu pot să se integreze cu ţările, ce discută probleme privind mişcarea
interstatală a capitalului.
• Efectul de demonstrare.
în ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc mutaţii economice
pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului).
Acestea exercită o influenţă psihologică asupra altor ţări, care urmăresc modificările
ce au loc în ţările integrate.
Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu, mai accentuat prin dorinţa multor
ţări post-comuniste cât se poate mai rapid să devină membri ai Uniunii Europene, nefiind
pregătite pentru aceasta.
De menţionat, că tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrare regională sau subregională
este rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi social-istoric, în condiţiile adâncirii
interdependenţelor economice dintre state.
In primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numără
amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe fundalul
condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus căutarea unor soluţii adecvate
de colaborare, potrivit relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care să permită fiecărei ţări
participarea la acele forme de conlucrare, care să impulsioneze progresul său economic în aceste condiţii.
în al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află într-o strânsă legătură
cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care
impune transformări structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii mondiale a muncii,
precum şi modalităţi adecvate de realizare a lor.
Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei ţări impune
lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a serviciilor,
rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor pe plan subregional, regional etc.
Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale.
în al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării sunt şi consecinţa
preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii conlucrării economice
probleme comune cu care se confruntă.
 în al patrulea rând, tendinţa puternică spre integrarea regională şi subregională are la bază şi alte
motivaţii, cum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor, complementaritatea lor
economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei geografice respective, tendinţele hegemoniste
intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea preferenţială de către partenerii a investiţiilor în zona dată
etc.
Rezultă astfel, că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe obiective ale dezvoltării
economiilor statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori procesul integrării economice internaţionale este o
realitate pe toate continentele.
Implicaţiile integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante la organizaţiile
integraţioniste sunt numeroase:
1. Integrarea economică internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării resurselor şi
disponibilităţii acestora datorită reducerii restricţiilor pe care le impune capacitatea pieţelor
interne. Ea poate stimula astfel creşterea economică.
2. Integrarea economică internaţională stimulează difuzarea mai rapidă a tehnologiilor moderne, cu
urmările sale pe planul eficienţei şi competitivităţii.
3. Amplificarea raporturilor economice dintre ţările fiecărei organizaţii integraţioniste determină
perfecţionarea infrastructurii în ţările membre, ieftinindu-se transportul şi operaţiunile de
export import.
4. Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite reprezintă un efect dinamic de mare
însemnătate a integrării economice internaţionale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale, precum
şi a unor restricţii de ordin netarifar, duc la sporirea presiunii concurenţiale asupra firmelor privind
eficienţa economică, socială şi ecologică, obligă la intensificarea proceselor de restructurare şi
inovare atât în domeniul produselor, cât şi al tehnologiilor.
5. Integrarea economică internaţională stimulează în strânsă legătură cu înăsprirea concurenţei,
procesul investiţional, atât al investiţiilor interne, cât şi a celor externe, în vederea sporirii
posibilităţilor de export, pentru amplificarea măsurilor de asistenţă regională, pentru ameliorarea
poziţiei concurenţiale a firmelor etc. Pe această bază pot avea loc modificării importante ale
structurii economiei statelor membre, apărând noi specializării, concomitente cu adâncimea
specializării existente.
6. In cazul ţărilor în curs de dezvoltare, integrarea economică internaţională poate deveni o cale
importantă a dezvoltării şi progresului lor economic. Prin funcţionarea organizaţiilor
integraţioniste regionale şi subregionale se poate micşora vulnerabilitatea externă a ţărilor în
curs de dezvoltare, prin consecinţele asupra stimulării modificărilor structurale ale economiilor
naţionale, prin trecerea acestor ţări de la producţia de materii prime Ia producţia de manufacturate
şi îmbunătăţirea capacităţii industriei naţionale de a exporta pe pieţele externe.
7. Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi, care nu este
posibilă în mod eficient de către unele ţări în mod individual, datorită limitării resurselor lor.
8. Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi
apăra "în comun" interesele, ameninţate de concurenţiinternaţionali foarte puternici. Exemplul cel
mai evident îl constituie ţările dinEuropa Occidentală. Fiecare ţară, luată separat, s-a simţit prea slabă în faţa
concurenţei SUA, Japoniei pe pieţele mondiale. Numai prin unirea ţărilor respective în cadrul Comunităţii
Economice Europene, ţările occidentale puteau să se opună concurenţei internaţionale şi să-şi apere în comun
interesele. în concluzie, integrarea economică internaţională poate şi trebuie să aibă consecinţe pozitive
asupra eficienţei economice, sociale şi ecologice, deci, opţiunea unei ţări pentru aderarea la o organizaţie
integraţionistă este concretizată în speranţa că aceasta răspunde intereselor fundamentale ale cetăţenilor şi, în
primul rând, cerinţelor promovării şi înfăptuirii unei strategii de creştere şi dezvoltare economică durabilă.
 1.3. Teorii ale integrării economice

A. Teoria uniunii vamale

Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici
un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe, precum
şi o legislaţie vamală comună.
Teoria uniunii vamale a înregistrat în timp o evoluţie de la concepţia clasică la accepţiunea sa
modernă.
Teoria clasică a uniunii vamale susţine constituirea uniunilor vamale ''pure" ca grupări formate numai
prin "corectarea" taxelor vamale, ca instrument de protecţie şi politică comercială.
încă din secolul al XVII-lea Colbert a reuşit să realizeze în Franţa o uniune vamală internă, suprimând
barierele care despărţeau cele 12 provincii interne. în acelaşi secol Anglia, Scoţia şi Irlanda constituie şi ele o
uniune vamală. Zollverein-ul (uniunea vamală) german 1-a inspirat pe Freidrich List la constituirea teoriei sale:
în 1834 acesta cuprindea 39 state, care au condus în 1871 la formarea Germaniei (primul Reich).
La rândul lor, cele 50 state ale SUA au constituit, după opinia lui P. Samuelson, o gigantică uniune
vamală.
în spaţiul românesc, într-un studiu publicat la Iaşi în revista "Propăşirea" Ion Ghica a susţinut necesitatea
unei uniuni vamale între cele două provincii româneşti, Moldova şi Muntenia, în scopul facilitării
schimburilor comerciale ale acestora; uniunea vamală respectivă s-a realizat odată cu unirea Principatelor
Române.
Remarcabile sunt contribuţiile teoreticienilor uniunii vamale din perioada interbelică.
în 1928, germanul H.A. Wirsching eliberează un istoric al proiectelor de uniune vamală a Europei, de la
mercantilismul secolului al XVII-lea şi liberalismul secolului al XIX (după congresul de la Viena - 1815),
până la izbucnirea primului război mondial. El analizează critic, subliniindu-le viabilitatea proiectelor de
uniune vamală dintre statele germane, colaborarea economică dintre Statele Europei Centrale, precum şi
ideea uniunii vamale în afara Europei.
în anul următor teoria uniunii vamale este reprezentată de Y. Le Troquer, A. Tibal şi L. Cocquet de la
Comitetul francez de studii pentru o potenţială uniune vamală europeană. Ultimul dintre ei a realizat sub
titlul Union douaniere europeenne un atlas economic al Europei, care conţine hărţi, notiţe, grafice şi
diverse statistici despre această problemă, utile şi în prezent cercetării fenomenului.
Jacopo Mazzei, într-un studiu publicat în 1930 şi întemeiat pe o bogată documentare, relevă căile cele
mai oportune prin care se poate ajunge la realizarea uniunii vamale, tarifele preferenţiale dintre ţările
respective şi raporturile acestor state cu alte ţări.
în această perioadă Victor Bădulescu sublinia, că "ideea de uniune vamală esle una din soluţiile posibile
pentru aşezarea de mâine a schimburilor economice dintre popoare". După V. Bădulescu, formele uniunii
vamale sunt:
• "uniunea vamală perfectă" - o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este suprimată, iar
schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii vamale comune;
• "Uniunea vamală imperfectă" - ţările componente îşi păstrează independenţa lor tarifară sau
vamală, dar îşi acordă totuşi pentru schimburile importante avantaje diverse. Există însă bariere
vamale exterioare la graniţele faţă de terţi;
• "Uniunea vamală cu tarife preferenţiale" - instituirea unui regim reciproc de preferinţe pentru
anumite produse în cadrul uniunii vamale.
De menţionat, că în practică prima şi a treia formă de uniune vamală, dintre cele prezentate, au fost
întâlnite mai frecvent.
De exemplu, Tratatul Benelux, încheiat între Belgia, Olanda şi Luxemburg a instituit între ele o uniune
vamală perfectă, care a constituit germenele viitoarei Pieţei Comune europene.
Din teoriile clasice ale uniunii vamale au fost preluate în etapele ulterioare mai multe idei.
Teoria modernă a uniunii vamale se referă la aspectele mecanice ale funcţionării uniunii vamale
(coordonarea structurilor tarifare şi a politicilor comerciale dintre ţările membre), precum şi la aspectele
rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferenţială a gradului de bunăstare a statelor membre).
Reprezentanţii acestei teorii sunt J.Viner, J.Meade şi R.Lipsey.
J.Viner a impus din anul 1950 o distincţie netă între efectele de creare a comerţului (trade ceation) şi
efectele de deturnare a fluxului de mărfuri comerciale (trade diversion) în cadrul uniunii vamale.
In acelaşi deceniu J.Meade propune un model de echilibru parţial asupra sistemului economic aflat în
stare optimă: analiza efectelor uniunii vamale asupra repartiţiei produselor. Aspectele cele mai importante ale
modelului se regăsesc în următoarele aserţiuni:
• formarea unei uniuni vamale are mai multe şanse de a fi favorabilă, dacă economiile partenerilor sunt
asemănătoare, decât dacă ele sunt diferite şi complementare;
• formarea unei uniuni are cu atât mai multe şanse de a fi realizată, cu cât cadrul general legislativ
este mai bine precizat;
• uniunea vamală va fi cu atât mai favorabilă, cu cât fiecare din parteneri va furniza mai multe
produse pe piaţă;
• fiecare din parteneri va fi principalul furnizor al celuilalt pentru produsele pe care le vinde şi
principalul client pentru produsele pe care le cumpără;
• uniunea vamală va fi cu atât mai avantajoasă, cu cât va fi mai largă;
• uniunea vamală se constituie într-o lume supusă restricţiilor cantitative.
De menţionat, că aserţiunile lui J.Meade, prin claritatea şi spiritul lor constructiv, pot constitui
obiectivele unei politici vamale eficiente .
R.Lipsey a extins modelul lui J.Meade, perfecţionându-1 şi generalizându-1 în anii 1957, respectiv 1970.
După R.Lipsey avantajele uniunii vamale sunt:
• specializarea în producţie conform teoriei costurilor comparative;
• realizarea de economii şi obţinerea unei eficiente economice;
• modificările favorabile din raporturile de schimb;
• creşterea ritmului dezvoltării economice.
Menţionând avantajele uniunii vamale, acestor autori nu au scăpat faptul că diminuarea barierelor
vamale între câteva ţări suprimă poate o discriminare între ele, dar face să crească această discriminare faţă de
terţi, ceea ce nu constituie un element de progres economic.
B. Teoria uniunii economice şi monetare
Se constată, că pasul următor, care trebuie efectuat după realizarea uniunii vamale este etapa uniunii
economice şi monetare. In cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării economice sunt:
politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar etc; libera circulaţie a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea diferitelor programe;
concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor naţionale.
Uniunea economică şi monetară este deci un pas intermediar în realizarea integrării economice.
B.Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice internaţionale:
1. "Zona economică de liber schimb" - ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele
vamale şi restricţiile cantitative dintre ele. In acelaşi timp, faţă de ţările din afara zonei de liber
schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie. Asemenea organizaţii sunt cele mai des
întâlnite în economia contemporană pe toate continentele: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS); Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ
Liber (NAFTA); în Asia - ASEAN; Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI).
2. «Uniunea vamală » - ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi
restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv, politicile lor individuale faţă
de terţi, printr-un tarif exterior comun.
Dintre grupările regionale, care pot fi considerate în prezent uniuni vamale fac parte: Pactul Andin,
Piaţa Comună a Americii Centrale, Piaţa Comună a ţărilor din zona Caraibelor, Sistemul Economic
Latino-American.
3. "Piaţa comună" - este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie.
Cel mai elocvent reprezintă Comunitatea Economică Europeană creată pe baza Tratatului de Roma
- 1957, în America Latină - MERCOSUR.
4. "Uniunea economică" - adaugă caracteristicilor pieţei comune încă una,
armonizarea politicilor economice în domeniul economic. Evoluarea acestei "uniuni
economice" cu timpul trebuie să includă şi dimensiunea monetară.
Uniunea Europeană este în prezent singura organizaţie integraţionistă de acest tip.
5. "Integrarea economică totală" implică unificarea politicilor monetare, fiscale,
sociale. Aceasta nu se poate efectua însă fără instituirea unei autorităţi
supranaţionale veritabile. Spre astfel tip de integrare tinde Uniunea Europeană,
procesul de integrare economică a cărei a determinat crearea unor instituţii
purtătoare ale supranaţionalităţii: Comisia Europeană, Parlamentul European,
Institutul Monetar European, Banca Centrală Europeană etc.
 P. Maillet a propus etapele posibile pe calea integrării: a) constituirea zonelor economice şi a uniunilor
vamale libere; b) piaţa comună, care adaugă uniunii vamale libera circulaţie a factorilor de producţie; c)
uniunea economică şi monetară, în care se ţine cont de "acţiunea marelui actor macro-economic care este
statul şi unde se limitează posibilităţile de acţiune naţională"; d) uniunea politică. "Moneda, bugetul, relaţiile
internaţionale - nota P. Maillet - sunt atributele clasice ale suveranităţii naţionale; o reducere a
competenţelor naţionale în aceste direcţii presupune o răspândire a organizaţiei politice a continentului".

C. Teoria uniunii politice

într-un discurs din 31 mai 1960 Charles de Gaulle, pe atunci preşedinte al Franţei, susţinea, că visul
Franţei era să contribuie la construcţia Europei Occidentale într-o grupare politică, economică, culturală şi
umană.
De Gaulle a relansat net ideea unei Europei integrate politic - "visul înţelepţilor şi ambiţia celor
puternici, care apare ca o condiţie indispensabilă pentru echilibrul lumii". După 1964, convins fiind de
prăbuşirea viitoare a celor două blocuri militare - NATO şi Tratatul de
la Varşovia - de Gaulle a reluat ideea unei "Europa de la Atlantic şi până la Urali", pe care o lansase iniţia] în
memoriile sale de după război: "Europa nu va putea să-şi găsească echilibrul şi pacea decât mijlocind asocierea
între Slavi, Germani, Gali şi Latini ...Unitatea Europei ar putea să fie pusă în practică sub forma unei
asociaţii organizate a popoarelor sale, începând din Islanda şi până la Istambul şi de la Gibraltar la Urali".
Astfel Charles de Gaulle a fost unul din primii susţinători ai teoriei uniunii politice, ca etapă finală a
integrării.
în opinia a mai multor cercetători ai integrării economice se consideră că acest proces trebuie să fie
urmat de o integrare politică. într-adevăr, integrarea economică o postulează pe cea politică şi îi creează
acesteia fundamentele, eliminând obstacolele şi făcând să apară interesele comune în realizarea celor două
forme de integrare. Integrarea politică devine obiectivul final al integrării economice.
Unii gânditori şi-au construit modelele teoretice asupra integrării politice influenţaţi direct de perioada
războiului rece. încă în 1962 americanul George Liska deducea că echilibrul biopolar (SUA-URSS) va
conduce la o tendinţă opusă integrării economice, la multiplicarea actelor de independenţă economică şi
politică, ceea ce de altfel, evoluţia istorică a şi confirmat.
Majoritatea teoreticienilor consideră că integrarea politică este pasul următor de la integrarea
economică. Există şi gânditori care sunt de părerea că integrarea economică este precedată în mod normal de
cea politică. Unii susţin, că integrarea economică este o revoluţie deplină în sensul politic, iar alţii sunt de
părerea, că atunci, când e vorba de integrarea europeană este dificil să separăm consideraţiile economice de
cele politice.
Bazele teoretice ale constituirii unei Uniuni Politice au fost puse în Tratatul de la Maastricht, care are
la baza edificiului său teoretic şi realizarea Uniunii Politice. în Tratat este subliniat, că Uniunea Politică se va
obţine prin:
• creşterea rolului Parlamentului european;
• Sporirea competenţelor comunitare;
• O politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne;
• O politică externă comună şi de securitate a statelor membre.
De menţionat, că integrarea nu este doar o problemă de bunăvoinţă şi de decizie administrativă.
Integrarea nu se decide, ci se realizează. Ea reprezintă expresia unei înalte conştiinţe a intereselor economice,
politice, sociale şi instituţionale a ţărilor care o efectuează.
 Tema II. Istoricul integrării economice în Europa

2.1. Ideea europeană şi concretizează ei

Potrivit unor autori ideea de Comunitate europeană datează aproape de două milenii. La această idee au
visat mulţi gânditori şi oameni politici. De menţionat, că pe noi nu ne interesează enumerarea tuturor
încercărilor teoretice, a tuturor tentativelor practice, explicarea motivelor şi pretextelor ce au stat la baza
acestor încercări, explicarea eşecurilor.
Ne vom opri totuşi asupra istoricului ideii de integrare europeană începând cu timpurile cele mai vechi şi
până la etapa concretizării ideii de integrare economică europeană.
Este un fapt de necontestat, că Europa este moştenitoarea civilizaţiei greceşti, romane şi a bisericii
creştine, iar dacă vorbim de o unire a Europei, trebuie să admitem că ea a început în Italia, la Roma. Roma a
fost aceea, care pentru prima dată a impus Europei o unitate politică. De la Marea Neagră şi până în Anglia,
din Carpaţi, în Perinei au mărşăluit legiunile romane, cerând popoarelor imperiului o unitate şi o ordine bazate
pe aceleaşi legi romane.
Puterea politică a Romei a fost subordonată de puterea religiei creştine, locul deţinător de pax romana
luându-1 pax christiana. A venit apoi rândul primului mare unificator european, regele francilor, Carol cel
Mare, să realizeze un imperiu care avea aproximativ teritoriul celor şase fondatori ai Pieţei Comune.
De-a lungul întregii epoci feudale, lupta pentru independenţă şi suveranitate, pentru extinderea
graniţelor şi domeniilor diferitor prinţi a abătut pentru un timp preocuparea de la o viziune europeană globală.
Ideea reapare foarte timid spre sfârşitul secolului al XlV-lea şi mai viguros în secolul al XVI-lea, când câteva
planuri, unele nu prea dezvoltate, vorbesc de un fel de organizaţii europene, de genul unor adunări de regi şi
prinţi, care trebuiau să reprezinte marile puteri şi să supravegheze menţinerea păcii.
In "Republica foarte creştină" a avocatului Pierre Dubois (sec. XIV) pentru prima dată în istorie în
locul ideii şi principiului subordonării se propune egalitatea între suverani, republica imaginată urmând să
fie condusă de un fel de consiliu laic format din înţelepţi şi experţi, având însă ca arbitru Sfântul Scaun.
In vederea unei lupte comune contra otomanilor tânărul rege al Boemiei Georg Podiebrad propune
suveranilor Europei în anul 1462 un proiect de "Congretatio Concordiae", care prevedea convocarea unei
adunări de regi şi prinţi creştini , în scopul asigurării păcii. O astfel de Conferinţă internaţională permanentă,
cum am denumi-o astăzi, urma să-şi aibă armată, funcţionari şi buget propriu.
In 1645, Sully, pe numele său adevărat Maximilian de Bethume, ministrul regelui Henric al IV-lea,
plecând de la motive confesionale, propune un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste.
Federaţia preconizată trebuia să fie republică, iar şeful ei - regele Henric al IV-lea.
Statele membre ale federaţiei ar fi fost următoarele: Franţa, Anglia, Spania, Lombardia, Danemarca,
Suedia, Ungaria, Polonia, Bohemia, Statele papale, cantoanele Elveţiei, Belgia, Veneţia şi Italia. Rusia era
socotită stat semi-asiatic şi ar fi putut fi primită în federaţie ca simplă aliată. Şeful federaţiei nu putea fi ales
decât o singură dată şi nu din aceeaşi familie. Parlamentul trebuia să cuprindă 66 de membri reînnoit din trei în
trei ani. Planul cuprindea şi clauze economice, iar în ce priveşte armata, se fixa un efectiv de 75000 de
oameni sub arme, cu singura menire - să alunge pe turci din Europa şi să mărească astfel teritoriul european
al federaţiei. Toate acestea le putem considera ca prime reflecţii metodologice cu privire la unificarea
europeană.
In aceeaşi epocă, la 1693, propuneri interesante, care şi-au păstrat actualitatea, întâlnim într-o lucrare a
englezului William Penn, care pleda pentru o unire a suveranilor Europei printr-un contract permanent şi
organizarea unui Parlament European, care să reprezinte diferite popoare şi prinţi Europei. Numărul
membrilor parlamentului ar fi trebuit să fie stabilit
în funcţie de importanţa economică, politică şi socială a statului european respectiv în acea vreme. Din cei 90
de membri, câţi urma să cuprindă parlamentul, 12 trebuiau să fie germani, 10 spanioli, 10 francezi, 8 italieni,
6 englezi, etc. Unele din ideile lui W.Penn şi-au aflat o confirmare în Europa de astăzi.
Un proiect mult mai închegat este acela al părintelui Saint-Pierre, secretar al Congresului de pace din
1713, care în acelaşi an publică: "Projet de trăite pour rendre la paix perpetuelle en Europe". Autorul se
pronunţă pentru aceea că suveranii Europei sunt chemaţi să formeze o societate europeană pentru terminarea
fără război şi prin, mijloace de arbitraj a diferendelor viitoare, "... pentru prevenirea oricăror războaie civile,
pentru a se bucura în linişte de avantajele imense ale unui comerţ neîntrerupt şi universal..."
în 1795 filosoful german I.Kant se pronunţă într-o lucrare a sa pentru desfiinţarea armatelor şi pentru
neamestecul în treburile interne ale altor state, propunând o federaţie de state cu formă de guvernământ
 republicană pentru fiecare stat membru.
Secolul al XVII-lea cunoaşte multe proiecte şi aduce multe idei noi în toate domeniile, dar mai ales în
domeniul organizării statale şi a formei de guvernământ. J.J. Rousseau propune o Confederaţie,
Montesquieu crede că modelul de organizare a Europei este Liga Lyceană, Voltaire se gândeşte la Frederic al
II-lea pentru realizarea unirii Europei, Jeremie Bentham propune reducerea armamentelor, renunţarea la
colonii, ca fiind costisitoare şi subiect de discordie. El consideră că pentru organizarea Europei ar fi
necesare o Dietă Europeană cu dezbateri publice, o Curte de Arbitraj şi o armată comună. Secolul se încheie
cu revoluţia franceză şi cu Napolen, care încearcă o veche metodă de unire a Europei şi anume, aceea a
armelor.
în secolul al XlX-lea, în 1848, a fost lansată pentru prima dată sintagma "Statele Unite ale Europei".
Renumitul scriitor francez V.Hugo, susţinând această sintagmă, s-a arătat încrezător în viitorul, când toate
naţiunile europene se vor uni şi vor forma o frăţie a Europei din care să nu dispară caracteristicile identităţii
lor naţionale.
în pofida acestor gândiri nobile despre viitorul Europei, vechiul continent a rămas multă vreme divizat, şi
grav afectat de cele două războaie mondiale ce au izbucnit şi s-au desfăşurat pe acest continent.
în perioada interbelică, cei care visau la o Europă unită s-au grupat în jurul Mişcării Paneuropene, care a
elaborat un proiect de pact paneuropean alcătuit dintr-un ansamblu de principii, pe care trebuie să se bazeze
"Statele Federale ale Europei". Mişcarea a avut mai multe congrese. Pentru prima dată la unul din ele
ministrul de externe al Franţei Aristi de Briand în numele guvernului ţării sale a propus crearea în Europa a
unei structuri federale.
Din cauza crizei economice mondiale şi a evoluţiei evenimentelor pe continent, ideea de unitate
europeană n-a fost finalizată.
Ca urmare a celui de la doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă, dar chiar
şi în acea situaţie grea ideile cu privire la unitatea europeană n-au fost abandonate.
Un rol important în înfăptuirea unităţii europene în perioada postbelică la jucat W.Churchill prim-
ministru al Marii Britanii. în 1946, la Ziirich, referindu-se la Europa şi viitorul ei, el spunea, că "acest
continent este leagănul civilizaţiei occidentale şi totuşi din Europa au pornit cele două mari războaie. Cu
toate acestea există un remediu, care, dacă ar fi folosit peste tot şi spontan ar transforma Europa în puţini ani
într-un teritoriu liber şi fericit. Care este acest remediu? Reformarea familiei europene, care să dispună de o
structură, ce i-ar asigura pacea şi securitatea. Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei".
Cu un an mai târziu a fost lansat Programul de Reconstrucţie a Europei - "Planul Marchall", ajutor
oferit de SUA şi acceptat numai de ţările Europei Occidentale. Decise să nu mai suporte erorile trecutului,
ţările Europei Occidentale au ales soluţia integrării lor economice şi politice. Primele acţiuni întreprinse în
această direcţie a fost:
• crearea în 1948 a Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană pentru administrarea
ajutorului SUA, Acordat prin Planul Marchall;
• constituirea în acelaşi an a Uniunii Vamale Benelux (Belgia, Olanda, Luxembrug);
• în anul 1949 are loc crearea Consiliului Europei, instituţie ce acţionează în deosebi în domeniul
educaţiei şi al cooperării culturale şi răspunzând de Curtea Europeană de Justiţie a Dreptului
Omului. La sfârşitul secolului al XX-lea această organizaţie includea 40 de ţări.
Toate aceste evenimente din perioada postbelică au contribuit treptat la trecerea de la colaborarea
politică la unire economică a ţărilor vest-europene.

2.2. Etape şi forme ale integrării economice vest-europene

Prima etapă, după al doilea război mondial, a demarat prin demersurile făcute de Jean Monnet, şef al
Organizaţiei Naţionale de Planificare a Franţei, în scopul realizării unei unităţi a Europei. J.Monnet a sugerat
că producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun.
Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei a mers mai departe şi în mai 1950 a anunţat un
program de constituire a Comunităţii Europei a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Planul Schuman menit să
evite o nouă conflagraţie, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional prin
intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea construirii Europei. Italia şi ţările Benelux-
ului au sprijinit de îndată acest program şi în primăvara anului 1951 a fost semnat "Tratatul de la Paris" între
Belgia, Franţa, Republica Federativă Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO şi Adunarea
Parlamentară corespunzătoare au fost oficializate în august 1952, iar J.Monnet a devenit primul preşedinte al
înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.
 CECO a fost considerată astfel ca prima schiţă efectivă de unitate europeană şi a avut trei obiective:
resocierea Franţei şi Germaniei, testarea posibilităţii unei Pieţe Comune şi punerea bazelor unei noi Europe.
Prin ratificarea Tratatului de la Paris, parlamentele celor şase ţări au creat prima organizaţie
supranaţională cu caracteristici federale. Cele anterioare erau compuse din reprezentanţi ai statelor membre şi
deciziile lor erau rezultatul unor compromisuri fragile între interesele naţionale. Pentru prima dată CECO a
înfiinţat o autoritate europeană comună, căreia guvernele membre i-au transferat o parte din puterile lor
suverane şi ai cărei membri, în îndeplinirea sarcinilor lor, acţionează în deplină independenţă, nefiind
subordonaţi guvernelor ai căror cetăţeni sunt.
Se trece astfel de la Europa "cooperării" la Europa "integrării", căutându-se domeniile cele mai
potrivite, care să fie alăturate cărbunelui şi oţelului. Franţa consideră ca cele mai potrivite sunt transporturile
şi energia, în special energia nucleară, iar Germania Federală şi Ţările Beneluxului doreau să se acorde
prioritate comerţului. Un memorandum, prezentat la 18 mai 1955 de guvernul olandez, sugera extinderea la
toate produsele, a liberului schimb, aplicabil cărbunelui şi oţelului şi luarea de măsuri pentru a realiza o
politică comună a transporturilor energiei şi în special a celei nucleare.
La câteva săptămâni după prezentarea acestui memorandumu, miniştrii afacerilor externe ai celor şase
ţări s-au întâlnit la Mesina şi au aprobat o rezoluţie prin care consideră că a sosit momentul să deschidă o nouă
etapă pe drumul construcţiei europene, etapă ce poate fi realizată, în primul rând, în domeniul economic. Ei
apreciază că trebuie continuat procesul de creare a unei Europe unite, prin dezvoltarea instituţiilor comune şi
prin înfiinţarea altora, prin fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea unei pieţe comune şi
armonizarea politicii sociale, ameliorarea în continuare a nivelului de trai al populaţiei. Totodată, cei şase
miniştri de externe, la propunerea miniştrilor Beneluxului au decis să organizeze o conferinţă
interguvernamentală, care să studieze crearea unei uniuni vamale între cele şase ţări şi a unei organizaţii
comune pentru dezvoltarea şi utilizarea energiei atomice.
Etapa a doua a integrării economice vest-europene a început cu Conferinţa Interguvernamentală,
care s-a întrunit la Bruxelles în iarna 1955-1956 sub preşedenţia lui
Spaak, fost ministru de externe al Belgiei, şi în aprilie 1956 prezintă într-un raport către guverne concluziile
ei în legătură cu felul în care uniunea vamală şi exploatarea în comun a energiei atomice ar trebui organizate.
Acest fapt a avut ca rezultat semnarea în primăvara anului 1957 de ţările membre ale CECO a "Tratatului
de la Roma", care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi respectiv ale Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (EUROATOM). în felul acesta s-au constituit cele trei comunităţi europene
cunoscute, cu instituţiile corespunzătoare proprii.
Din punct de vedere economic, Tratatul cu privire la CEE prevede abolirea progresivă a barierelor
vamale, a restricţiilor cantitative, a altor bariere similare şi stabilirea unui tarif vamal comun faţă de ţările
terţe. Prevederi speciale sunt consacrate agriculturii, căreia i se rezervă un regim aparte, înfiinţării unei Bănci
Europeane de Investiţii, asocierii teritoriilor de peste ocean şi constituirii unui fond de dezvoltare.
In decursul anului 1957 cele două tratate au fost ratificate de către parlamentele statelor membre şi la 1
ianuarie 1958 au intrat în vigoare.
Tratatul de la Roma îşi propune, în primul rând, să organizeze o Piaţă Comună, care, în principal, este un
concept economic, vizând înfiinţarea unei singure pieţe pentru toate statele membre, astfel ca mărfurile,
serviciile, forţa de muncă şi capitalul să circule liber, fără nici o îngrădire în respectiva zonă geografică,
desfacerea lor presupunând o concurenţă loială.
Etapa a treia a integrării economice în Europa de Vest a fost inaugurată prin fuzionarea în 1965 a
celor trei comunităţi menţionate mai sus (CECO, EUROATOM şi CEE) sub denumirea generică de
Comunitatea Economică Europeană (CEE), având acelaşi organ de conducere şi buget comun. Multă vreme
s-a folosit frecvent denumirea de "Cei 6" sau "Piaţa Comună", avându-se în vedere, că pe lângă realizarea
Uniunii Vamale (1968), erau înlăturate şi barierele privind fluxul de factori de producţie, ce au loc între
ţările membre ale Comunităţii. In anii 1962-1964 se instituie Politica Agricolă Comunitară (PAC).
Etapa a patra a integrării economice Vest-europeană s-a desfăşurat şi se derulează în continuare sub
semnul extinderii şi al consolidării procesului de integrare europeană.
Extinderea CEE, iar mai apoi a Uniunii Europene (UE), a avut loc prin aderarea succesivă, în mai
multe reprize, de noi ţări. Astfel, în 1973 au aderat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; în 1981 - Grecia; în
1986 - Portugalia şi Spania; în 1990 - landurile fostei R.D. Germane şi în 1995 au aderat Austria, Finlanda
şi Suedia.
Consolidarea şi-a găsit şi îşi află expresia în remodelarea şi reajustarea continuă a politicilor şi
strategiilor UE, precum şi a sistemului său instituţional şi a mecanismului de funcţionare, în concordanţa cu
cerinţele fiecărei etape. Astfel, în 1979 are loc crearea Sistemului Monetar European (SME) şi lansarea
monedei unice de cont ECU (European Currency Unit);
La 1 iulie 1987 intră în vigoare "Actul Unic", care prevedea modificarea mecanismelor de adoptare a
deciziilor în interiorul Comunităţii; în 1991 este semnat tratatul de la Maastricht de către cele douăsprezece
state membre ale CEE. Acest tratat intră în vigoare din 1993 şi marchează consolidarea procesului de
integrare europeană. CEE capătă denumirea oficială de Uniune Europeană; la 1 ianuarie 1999 are loc
lansarea monedei unice EURO cu intrarea ei în vigoare pe etape.
Concluzionând evoluţia integrării vest-europeane, se poate de menţionat, că Uniunea Europeană a
realizat parametri cantitativi şi calitativi de performanţă în domeniile economic şi social şi s-a înscris în
forma cea mai avansată de integrare şi anume uniunea economică. Aceasta se caracterizează prin faptul, că
pe lângă convenirea liberei circulaţii între ţările comunitare a factorilor de producţie şi a bunurilor şi
serviciilor, se realizează şi un grad ridicat de armonizare a politicilor economice naţionale.
Până în prezent Uniunea Europeană este singura organizaţie integraţionistă internaţională, care a
realizat această formă superioară de integrare.
2.3. Piaţa Comună Europeană: asigurarea celor patru libertăţi de circulaţie

Ceea ce şi-a propus de la bun început CEE a fost realizarea unei pieţe comune, care reprezintă punctul
esenţial al unificării europene. Datorită "pieţei comune", statele CEE au reuşit să realizeze un spaţiu
economic omogen, în care barierele vamale şi comerciale au fost suprimate. La baza pieţei comune se află o
serie de libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. încă din
primele rânduri ale tratatului de la Roma acest lucru este exprimat în termeni specifici: "Comunitatea are ca
misiune, prin realizarea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor
membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o
expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, ridicarea accelerată a nivelului de viaţă şi stabilirea
unor relaţii mult mai apropiate între ţările care o formează". Acestui ţel îi erau consacrate 76 de articole în
Tratatul de la Roma, înfăptuirea sa fiind programată pe parcursul unei perioade tranzitorii de 12 ani.
Decepţia înregistrării la începutul anilor '80, vizavi de evoluţia procesului de integrare, se explică prin
nerealizarea acestui ambiţios obiectiv. Libera circulaţie a mărfurilor, care urma să fie realizată între primele
şase ţări membre până la 31 decembrie 1969 (sfârşitul perioadei tranzitorii), a fost înfăptuită în avans, la 1
iulie 1968, deşi se lovea în continuare de numeroase obstacole; libera circulaţie a serviciilor cunoştea încă
piedici importante, în timp ce libera circulaţie a capitalurilor oferea imaginea unui recul în raport cu situaţia
înregistrată în anii '60. Obstacolele se regăseau şi în ceea ce priveşte libera circulaţie a forţei de muncă, pe
fondul creşterii şomajului datorită recesiunii economice.
în acest context dificil a apărut Actul Unic Vest-European, care aduce un nou calendar, extrem de precis
în procesul de integrare. Articolul 8 al acestui document stipulează: "Comunitatea va lua măsurile necesare
realizării progresive a pieţei unice interne în cursul unei perioade ce va expira la 31 decembrie 1992",
arătând şi faptul că "piaţa unică internă presupune existenţa unui spaţiu fără frontiere interioare în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor serviciilor şi capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului
tratat".

A. Libera circulaţie a mărfurilor

Cele şase ţări fondatoare au reuşit să creeze fundamentele pieţei unice interne în intervalul convenit,
construind uniunea vamală şi punând bazele unei politici comune în domeniul circulaţiei produselor
agricole.
E cunoscut faptul, că realizarea uniunii vamale presupune desfiinţarea obstacolelor în calea
schimburilor între ţările membre şi realizarea unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe. Acest
obiectiv, precum s-a menţionat a fost realizat la 1 iulie 1968.
înainte de crearea CEE existau unele deosebiri între tarifele vamale exterioare ale statelor membre,
tarife care erau mai ridicate în Franţa, Italia şi mai scăzute în ţările Benelux-lui şi Germania. Dacă nu s-ar fi
stabilit un tarif vamal comun faţă de terţi, s-ar fi putut întâmpla ca un importator italian, de exemplu, pentru
a evita tariful vamal sporit al ţării sale, să-1 evite folosind pentru aceasta serviciile unui importator
intermediar din ţările Benmelux-lui, de pildă.
într-o piaţă comună agenţi economici ai ţărilor membre pot să fabrice şi să vândă produsele după
regimul liberei concurenţe; după suprimarea barierelor vamale se trece la eliminarea restricţiilor cantitative, a
măsurilor luate pentru a îndepărta concurenţa produselor străine, protejând producţia naţională.
în această direcţie se decide fie o interdicţie completă sau pentru o durată limitată a unei mărfi date, fie
o limitare a calităţii unor importuri. în prezent nici o barieră de acest gen nu mai este prezentă în
schimburile de mărfuri intracomunitare.
în decembrie 1984 s-a încheiat în Consiliul de Miniştri al CEE un acord cu privire la simplificarea
formalităţilor la frontiere. începând cu 1 ianuarie 1988 a fost introdus un document comunitar unic ce
înlocuieşte multiplele formulare utilizate pentru extinderea mărfurilor în interiorul Comunităţii. Abia după
trecerea frontierelor, vânzarea mărfurilor este supusă unor interdicţii sau obstacole, în ceea ce priveşte
sănătatea, securitatea, protecţia consumatorilor sau concurenţa, determinând în detaliu calitatea şi
caracteristicile mărfurilor; nenumărate reglementări, norme tehnice, de securitate şi norme calitative
stabilesc reguli comune pentru produsele fabricate în interiorul Comunităţii şi pentru cele importate. Aceste
reguli sunt discutate mai întâi în Comitetul European de Normalizare, cel care stabileşte şi propunerile
referitoare la taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi accize pentru mărfurile respective. Statul, care nu se
supune regulilor comunitare, este chemat în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii, ale cărei hotărâri devin
obligatorii.

B. Libera circulaţie a serviciilor

Deşi sectorul serviciilor este cel care ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă din Uniunea
Europeană (peste 60%), progresele în acest domeniu au fost mai lente decât în domeniul circulaţiei
bunurilor. în domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin
liberalizate începând cu 1 ianuarie 1993. Conform unei directive se asigură tuturor instituţiilor de credit, care
au primit recunoaşterea oficială pentru a se instala într-o altă ţară, posibilitatea de a-şi deschide, fără
autorizaţii suplimentare sucursale în alte ţări.
Serviciile de asigurări s-au integrat în piaţa unică de la 1 iulie 1994, iar cele privind investiţiile, de la 1
ianuarie 1996. Progrese consistente s-au înregistrat şi în alte două sectoare esenţiale ale serviciilor:
transporturile şi telecomunicaţiile.
Conform dispoziţiilor din tratatul CEE, ţările trebuie să acorde resortisânţilor unui alt stat membru
acelaşi regim pe care-1 acordă şi naţionalilor. Pentru a se realiza acest lucru, tratatul prevede pentru început
o îngheţare la nivelul situaţiei existente: ţările membre nu vor mai introduce restricţii noi în calea libertăţii de
stabilire a resortisanţilor din alte ţări membre (art.53) sau în calea liberei circulaţii a serviciilor (art.62),
urmând ca treptat, restricţiile existente să fie suprimate pe parcursul unei perioade tranzitorii.
Un domeniu dificil s-a dovedit cel al recunoaşterii reciproce a diplomelor, ceea ce presupunea o
armonizare a sistemelor de învăţământ. Deşi problema armonizării prealabile a filierelor de formare
profesională a fost avută în vedere încă în 1958, însă primele directive au fost adoptate abia în 1975 şi i-au
vizat pe medici.
Cum această cale s-a dovedit prea înceată, Comisia Executivă a prezentat în iulie 1985 o propunere de
directivă vizând recunoaşterea diplomelor din învăţământul superior. Ideea centrală era recunoaşterea
reciprocă a diplomelor, fără o armonizare prealabilă a filierelor de formare, însoţită de un sistem de
compensare prin experienţă profesională. Concret, în cazul în care existau diferenţe substanţiale între
pregătirea primită de un solicitant şi cea cerută într-o anumită ţară membră, aceasta din urmă putea solicita fie
efectuarea unui stagiu de adaptare cu o durată maximum trei ani, fie de susţinerea unui examen de aptitudini.

C. Libera circulaţie a persoanelor

Din cele patru libertăţi de circulaţie: a persoanelor, mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, prevăzute în
tratatul de la Roma, singură, cea a persoanelor nu şi-a găsit încă aplicarea unitară.
Atunci, când legislaţia în materie de liberă circulaţie a persoanelor va fi adoptată de toate statele
membre, cetăţenii comunitari vor avea liberă trecere la toate frontierele interne ale "celor 15".
Articolul 48 al Tratatului CEE impune, pentru a asigura libera circulaţie a forţei de muncă, respectarea
a două principii generale:
• realizarea liberei circulaţii a forţei de muncă în interiorul Comunităţii până cel mai târziu la sfârşitul
perioadei tranzitorii (31 decembrie 1969, pentru cele şase ţări originare);
• abolirea oricăror discriminări fondate pe naţionalitate între lucrătorii din ţările
membre. în ceea ce priveşte locul de muncă, remunerare şi alte condiţii de muncă.
Erau avute în vedere şi situaţii particulare, respectiv dispoziţiile acestui articol nu se aplicau angajaţilor
din administraţia publică, fiind în acelaşi timp specificate şi situaţiile în care putea interveni o limitare a
liberei circulaţii a forţei de muncă din motive de ordine publică, securitate şi sănătate publică.
La 29 iulie 1968 s-a luat decizia asigurării liberei circulaţii a lucrătorilor salarizaţi, ceea ce comporta
două aspecte:
• lucrătorii dintr-un stat membru au aceleaşi drepturi de a obţine un loc de muncă ca şi lucrătorii naţionali. în
paralele, permisele de muncă au fost suprimate, lucrătorii ţărilor membre având dreptul să candideze liber la
obţinerea unui loc de muncă ca şi naţionalii;
• se menţine preferinţa acordată lucrătorilor comunitari în faţa lucrătorilor din alte ţări.
Libera circulaţie a persoanelor s-a dovedit a fi mult mai dificil de realizat , deoarece ridica şi probleme
de securitate şi ordine publică. Acordul, semnat la Schengen în iunie 1985 între Germania, Franţa şi ţările
Benelux, a vizat suprimarea graduală a controalelor la frontierele comune. Ţărilor semnatare li s-au alăturat
ulterior şi celelalte ţări membre ale Uniunii Europene cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei.
In afară de suprimarea controalelor de la frontierele interioare, Acordul de la Schengen prevede un
control uniform la frontierele exterioare, un regim de vize comun, o atitudine comună privind dreptul de azil,
o sporire a cooperării între forţele de poliţie, în special în domeniul luptei antidrog.
Totuşi, pentru cetăţeanul obişnuit, posibilitatea creată de a călători liber în spaţiul comunitar şi de a
derula afaceri fără restricţii în oricare din ţările membre reprezintă cel mai semnificativ simbol al pieţei unice
şi al Uniunii Europene.

D. Libera circulaţie a capitalurilor

Libera circulaţie a capitalurilor reprezintă unul din factorii desăvârşirii pieţei interioare, un principiu al
realizării pieţei comune, pe care toate statele membre îl recunosc.
Liberalizarea mişcării capitalurilor s-a înfăptuit cu mai multe sincope, după unele timide realizări ale
anilor '60 urmând, până la mijlocul anilor '80 o perioadă de stagnare sau chiar de regres, urmată de o nouă
perioadă de revigoare.
Tratatul de la Roma consacră liberei circulaţii a capitalurilor capitolul al patrulea. Astfel, articolele
67-73 ridică două principii generale: libera circulaţie a capitalurilor şi nondiscriminaţia plăţilor în interiorul
Comunităţii, după origine şi destinaţie.
în privinţa asigurării liberei circulaţii a capitalurilor, Tratatul prevede (art. 71-1) că: "ţările membre
se străduiesc să nu introducă nici o restricţie valutară în interiorul Comunităţii, de natură să afecteze mişcările
de capitaluri şi plăţile curente aferente acestor mişcări, şi să nu facă să devină şi mai restrictive
reglementările existente".
Singura obligaţie a ţărilor membre era de a desfiinţa treptat şi numai în măsura în care era necesar
pentru buna funcţionare a pieţei, restricţiile puse mişcării de capitaluri aparţinând persoanelor rezidente în
ţările membre: "plăţile curente aferente mişcărilor de capitaluri între ţările membre sunt libere de oricare
restricţii, cel mai târziu la sfârşitul primei etape", în fapt până la finele lui 1961.
Principiul nondiscriminării după origine şi destinaţia fondurilor în interiorul Comunităţii a fost
inclus în art. 67-1 şi prevedea desfiinţarea progresivă a restricţiilor din calea mişcărilor de capitaluri
aparţinând rezidenţilor din ţările membre, ca şi a discriminărilor de tratament bazate pe naţionalitatea sau
locul de rezidenţă al părţilor sau în funcţie de localizarea plasamentului.
La rândul său, art. 68-2 arată că: "atunci când un stat membru aplică mişcărilor de capitaluri
liberalizate reglementările proprii în materie de pieţe de capital şi de credit, el trebuie să o facă de o manieră
nediscriminatorie".
Pentru a evita apariţia unor situaţii nedorite, tratatul menţiona şi posibilitatea apelului la clauze de
salvgardare. Pe parcursul anilor au avut loc un şir de modificări, vizând treptat liberalizarea completă a
mişcării de capital.
 Capitolul III. Sistemul Instituţional al Uniunii Europene şi mecanismul său
de funcţionare

UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:

 priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reuneşte liderii naţionali
şi europeni
 deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul
Parlamentului European
 interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri
sunt desemnaţi de guvernele naţionale
 guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii
Europene.

3.1. Principalele componente ale sistemului instituţional comunitar

Pentru transpunerea în viaţă a obiectivelor sale, Uniunea Europeană dispune de un ansamblu de

instituţii proprii. Acestea pot avea caracter fie consultativ, fie deliberativ ori executiv sau jurisdicţional.
Instituţiile special constituite pentru organizarea şi funcţionarea eficientă a activităţii Uniunii Europene
sunt: Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, Curtea
Europeană de Justiţie, Curtea Europeană de Conturi, Comitetul Economic şi Social , Comitetul Regiunilor,
Banca Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană. O instituţie relativ recent creată este Avocatul
Poporului.
în afara acestor instituţii cu caracter permanent, există şi altele cu caracter periodic, cum este Conferinţa
Interguvernamentală şi agenţii specializate în diverse domenii.

Consiliul European
 Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene
 Membri: șefii de stat și de guvern ai țărilor UE, președintele Consiliului European, președintele
Comisiei Europene
 Președinte: Charles Michel
 Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE)
 Sediu: Bruxelles (Belgia)
 Site: Consiliul European

Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a Uniunii. Acesta reprezintă cel mai
înalt nivel de cooperare politică între țările UE.

Consiliul este una dintre cele 7 instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă sub formă de summituri (de
obicei, trimestriale), prezidate de un președinte permanent.

Este cel mai înalt organ de conducere a Uniunii Europene, funcţionând sub formă de reuniuni ale şefilor
de stat şi de guvern, ale ţărilor membre. Denumirea, care nu trebuie confundată cu Consiliul Europei,
desemnează de fapt reuniunile şefilor de stat şi de guvern ce fiinanţează în locul vechii denumiri de conferinţă,
utilizată până în anul 1974.
Instituţionalizarea Consiliului European s-a efectuat în anul 1987. prin Actul Unic European, şi el a
devenit din ce în ce mai important. Statutul său a fost definit prin tratatul de la Maastricht în termenii
următori: "Consiliul European va oferi Uniunii dinamismul necesar dezvoltării sale şi va stabili liniile
politice generale ale acesteia ".
în afara şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale UE, la Consiliul European mai participă
miniştrii afacerilor externe, preşedintele Comisiei Europene şi un vicepreşedinte al său.
Consiliul European se întruneşte de două ori pe an şi ori de câte ori este necesar. Hotărârile Consiliului
European se situează mai cu seamă în sfera iniţiativelor politice majore, precum adoptarea de orientări politice
comune şi soluţionarea problemelor spinoase, blocate la nivelul ministerial.
De asemenea, Consiliul European joacă un rol esenţial în rezolvarea problemelor curente ale vieţii
internaţionale cu ajutorul politicii externe şi de securitate comună (PESC) şi al mecanismului său de
coordonare, a poziţiilor diplomatice ale statelor comunitare şi al prezentării unei opţiuni comune.

Parlamentul European
 Rol: organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și de control
 Membri: 705 deputați (membrii Parlamentului European)
 Președinte: David-Maria Sassoli
 Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului; în 1962,
sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979
 Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg
 Site: Parlamentul European

Este forumul prin excelenţă democratic al Uniunii Europene, membrii săi fiind aleşi prin vot direct
universal, din cinci în cinci ani de toţi cetăţenii cu drept de vot ai ţărilor membre.
Membrii Parlamentului European sunt grupaţi prioritar în funcţie de partidele politice cărora le aparţine,
creându-se prin aceasta adevărate mişcări politice transnaţionale. Parlamentul European se întruneşte în
sesiuni plenare lunar, pe o perioadă de câte o săptămână, la Strasbourg, unde se află sediul său. El se mai
întruneşte şi în sesiuni mai scurte, la Bruxelles, unde se află sediile permanente ale comisiilor şi birourilor
deputaţilor.
Dintre principalele funcţii ale Parlamentului European se află:
- participarea, împreună cu Consiliul de Miniştri, la procesul de adaptare a legislaţiei
UE;
aprobarea cererilor de aderare la UE, a acordurilor de asociere şi comerciale cu terţe
ţări;
numirea Avocatului Poporului;
interpelarea Consiliului de Miniştri şi a Comisiei Europene;
controlul Comisiei Europene, pe care o poate şi demite;
are dreptul de a înfiinţa comisii de anchetă şi dreptul de petiţie;
- exercitarea, alături de Consiliul de Miniştri, a controlului asupra bugetului, pe care-1
poate adopta sau respinge;
monitorizarea implementării politicilor comunitare, pe baza informaţiilor primite de
la Curtea de Conturi;
ascultarea rapoartelor preşedintelui său asupra sesiunilor Consiliului European.

Rol legislativ

 Adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor Comisiei Europene.
 Ia decizii cu privire la acordurile internaționale.
 Ia decizii cu privire la extinderea UE.
 Revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative.

Rol de control

 Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE.

 Alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu. Poate recurge la o moțiune
de cenzură, obligând Comisia să demisioneze.
 Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul UE.
 Analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
 Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.
 Adresează interpelări Comisiei și Consiliului.
 Participă la misiuni de observare a alegerilor.
Rol bugetar

 Stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul.

 Aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).

Consiliul UE
 Rol: reprezintă guvernele statelor membre ale UE, adoptă legislația europeană și coordonează
politicile UE
 Membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de politică supus discuțiilor
 Președinte: fiecare stat membru al UE deține președinția prin rotație, pe o perioadă de 6 luni
 Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)
 Sediu: Bruxelles (Belgia)
 Site: Consiliul UE

Este principala instituţie cu putere de decizie a UE, fiind alcătuită din reprezentanţi la nivel ministerial
ai statelor comunitare, abilitate să negocieze şi să adopte decizii ce angajează guvernele respective.
Componenţa sa se modifică în funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi: atunci când sunt examinate
probleme ce privesc agricultura participă miniştri de profil, iar în cazul că la ordinea de zi sunt chestiuni de
industrie la dezbateri participă miniştrii industriei ş.a.m.d. Fiecare ministru din Consiliu răspunde pentru
activitatea lui în faţa Parlamentului propriei ţări, dar deciziile adoptate nu pot fi modificate.

Consiliul de Miniştri al UE sau Consiliul UE, cum se mai numeşte, asigură coordonarea politicilor economice
ale statelor membre. El dispune de puterea legislativă pe care o împarte, în unele domenii, cu Parlamentul.
Legea comunitară adoptată de Consiliul UE sau de Parlament şi Consiliu în procedură de codecizie
poate lua forma de:
reglementări, care sunt direct aplicabile fără traspunerca lor în reglementări juridice
naţionale;
directive, care prin rezultatele ce se obţin aproprie statele membre, lăsând instanţelor
naţionale competente în ce priveşte forma şi mijloacele de folosit;
decizii care sunt obligatorii în toate componentele lor pentru destinatarii vizaţi,
deciziile pot fi aplicate unuia sau tuturor statelor, întreprinderilor sau persoanelor
particulare;
avize şi recomandări care n-au caracter obligatoriu de execuţie. Consiliul funcţionează sub preşedinţia,
prin rotaţie pe câte o perioadă de şase luni, a ministrului reprezentant al fiecărei ţări membre.
Fiecare stat comunitar dispune de câte un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui
personal este alcătuit din diplomaţi sau alte persoane oficiale din ministerele naţionale de resort. Şefii
acestor delegaţii se reunesc săptămânal în cadrul Comitetului reprezentaţilor permanenţi ai statelor
membre (COREPER).
Propunerile, materialele supuse spre dezbatere, deciziile Consiliului sunt pregătite de COREPER, cu
ajutorul unor comitete-echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort.
De asemenea, Consiliul de UEdispune de un Secretariat General cu sediul în Bruxelles, care
pregăteşte şi aplică deciziile.
 Negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza propunerilor
înaintate de Comisia Europeană.
 Coordonează politicile țărilor UE.
 Elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului European.
 Încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale.
 Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.

Comisia Europeană
  Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și
implementând politicile și bugetul Uniunii
 Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a UE
 Președinte: Ursula von der Leyen
 Înființare: 1958
 Sediu: Bruxelles (Belgia)
 Site: Comisia Europeană

Este principala instituţie de iniţiativă legislativă şi executivă a Uniunii Europene. La alcătuirea ei,
fiecare stat "mare", şi anume Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania participă cu câte doi
reprezentanţi, iar celelalte zece ţări membre cu .câte un reprezentant.
Deşi sunt numiţi de guvernele lor naţionale, cei 27 de membri ai Comisiei, denumiţi şi comisari,
acţionează independent de acestea, şi reprezintă exclusiv interesele comunitare.
Asemănător miniştrilor unui guvern, fiecare membru al Comisiei este responsabil în cadrul instituţiei
al unui anumit portofoliu sau domeniu politic şi al Directoratului General din sectorul respectiv.
Rolul Comisiei este acela de a veghea la respectarea prevederilor tratatelor, de a iniţia propunerile
pentru legislaţia Uniunii (reglementări şi directive propuse) şi de a asigura aplicarea legislaţiei adoptate.
Dacă se constată că statele membre sau o persoană juridică din cadrul acestora încalcă legislaţia
comunitară sau o aplică incomplet, Comisia are dreptul şi chiar obligaţia să le cheme în faţa Tribunalului
European (Curţii de Justiţie) şi să ceară aplicarea de sancţiuni, dacă vinovăţia este dovedită.

Comisia Europeană gestionează bugetul anual al Uniunii, care e dominat de cheltuielile agricole împrumutate
Fondului European de Orientare şi de Garanţie Agricolă (FEOGA), precum şi fondurilor structurale vizând
reducerea disparităţilor economice între zonele bogate şi cele sărace.
Eficienţa UE în lume a sporit prin rolul Comisiei de negociatori al acordurilor comerciale şi de
cooperare cu ţări sau grupe de ţări terţe. Peste 100 de ţări din lume au încheiat asemenea acorduri cu UE.
Inclusiv ţări în curs de dezvoltare din Africa, Pacific şi Caraibe, cele din Europa Centrală şi Orientală,
precum şi cele exsovietice, care primesc o asistenţă tehnică importantă prin programele PHARE şi TACIS.
Ţările din Sudul Mediteranei beneficiază, de asemenea, de un program european de ajutor pentru dezvoltare,
negociat de Comisie.
începând cu anul 1995, mandatul Comisiei este de cinci ani şi coincide cu acela al Parlamentului. Acest
lucru permite Parlamentului un vot de învestitură acordat unor comisii, prin aceasta întărindu-i legitimitatea
democratică. Prin efectivul său de 16 mii de salariaţi Comisia Europeană este cea mai numeroasă instituţie a
UE.

Curtea Europeană de Justiţie

 Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE;
garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european.
 Membri:
o Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali
o Tribunalul: câte 2 judecători din fiecare țară a UE
 Înființare: 1952
 Sediu: Luxemburg
 Site: Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

Uniunea Europeană este constituită pe bază de tratate obligatorii, care o deosebesc esenţial de alte
organisme internaţionale. Tratatele stipulează că legea Uniunii prevalează în faţa legii naţionale. Ori de câte
ori într-o instanţă naţională este pusă în discuţie o dispoziţie legală comunitară, Curtea de Justiţie poate, iar
uneori este obligată să se pronunţe, şi numai pe baza acestei decizii, instanţa sesizată va putea lua propria
hotărâre.
Curtea de Justiţie poate decide dacă un stat membru al UE nu a respectat integral o anumită obligaţie,
statuată prin tratate; poate verifica dacă instrumentele adoptate de instituţiile comunitare, şi a căror anulare
este cerută, sunt compatibile cu tratatele; poate critica instituţiile comunitare pentru inactivitate.
Curtea este constituită din 27 judecători asistaţi de 11 avocaţi generali. Din 1989, a fost creat şi
Tribunalul de Primă Instanţă, format din 15 judecători, astazi 54 judecatori. Membrii acestei instanţe cu
sediul la Luxemburg sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani cu posibilitatea prelungirii mandatului de
comun acord cu guvernele statelor membre, dinte persoanele a căror independenţă este indiscutabilă.
Rolul Curţii Europene de Justiţie este foarte important deoarece articolele tratatelor şi legislaţia care
decurge din ele sunt parte a legislaţiei naţionale din statele membre. Interpretarea lor unitară şi neechivocă a
permis constituirea dreptului european, favorizând astfel procesul integrării europene.

Curtea Europeană de Conturi

 Rol: verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la îmbunătățirea gestiunii
financiare a UE
 Președinte: Klaus-Heiner Lehne
 Membri: câte un reprezentant din fiecare țară a UE
 Înființare: 1977
 Sediu: Luxemburg
 Site: Curtea Europeană de Conturi

Este instituţia care verifică legislaţia financiară şi corectitudinea întregii activităţi, urmărind buna
desfăşurare şi gestionare a utilizării resurselor financiare. Acţiunea în redactarea unui raport anual la
încheierea acestui raport au impact decisiv asupra adoptării noului buget de Parlamentul European. De
asemenea, Curtea Europeană de Conturi întocmeşte rapoarte specifice la cererea celorlalte instituţii
comunitare şi are dreptul de ale adresa opinii şi observaţii sau chiar de a le acţiona injustiţie.
Prin Tratatul de la Maastricht al UE, Curtea de Conturi a dobândit statutul de instituţie a Uniunii şi
misiunea de a garanta în faţa Consiliului şi Parlamentului corectitudinea gestionării fondurilor europene.
Curtea de Conturi Europeană, cu sediul la Luxemburg, este alcătuită din 27 membri (a câte unu din
fiecare stat membru al UE), numiţi pe o perioadă de şase ani, printr-o decizie unanimă a Consiliului Uniunii,
după consultarea Parlamentului European.

Comitetul Economic şi Social

 Rol: Organism consultativ care reprezintă organizațiile angajatorilor și ale lucrătorilor și alte grupuri
de interese
 Președinte: Luca Jahier
 Membri: 326 de reprezentanți, din toate țările UE
 Înființare: 1957
 Sediu: Bruxelles (Belgia)
 Site: Comitetul Economic și Social European

Este organ consultativ, alcătuit din 326. Aceştia provin din trei grupuri sociale distincte: patronatul,
salariaţii şi diversele ramuri de activitate (agricultori, meşteşugari, proprietari de întreprinderi mici şi mijlocii,
liberi profesionişti, reprezentaţi ai consumatorilor, ai comunităţii ştiinţifice şi pedagogice, ai economiei sociale,
ai familiei, ai mişcărilor ecologiste).
Având sediul la Bruxelles, Comitetul Economic şi Social este consultat înaintea adoptării unui mare
număr de decizii. De asemenea, din proprie iniţiativă, el poate formula opinii. In medie, anual sunt
formulate circa 170 de asemenea opinii.
Pentru problemele cărbunelui şi oţelului există un organ special - Comitetul Consultativ al Comunităţii
Europene al Cărbunelui şi Oţelului, alcătuit din 108 reprezentanţi ai producătorilor, salariaţilor,
beneficiarilor şi agenţilor comerciali din acest domeniu.

CESE îndeplinește trei misiuni principale:

 garantează că politicile și legislația UE se adaptează condițiilor economice și sociale, căutând un

consens care servește binelui comun
 promovează o Uniune participativă, oferindu-le organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor și altor
grupuri de interese posibilitatea de a se exprima, și menținând dialogul cu acestea
 promovează valorile integrării europene, susține democrația participativă și organizațiile societății
civile.
 Comitetul Regiunilor
 Rol: organism consultativ reprezentând autoritățile locale și regionale din Europa
 Președinte: Apostolos Tzitzikostas
 Înființare: 1994
 Sediu: Bruxelles (Belgia)
 Site: Comitetul Regiunilor

Comitetul European al Regiunilor (CoR) este un organism consultativ al UE, format din reprezentanți ai
celor 27 de state membre, aleși la nivel local și regional. Prin intermediul CoR, aceștia își pot exprima în
mod direct opiniile cu privire la legislația UE care are impact asupra regiunilor și orașelor.

CoR le oferă regiunilor și orașelor posibilitatea de a se implica oficial în procesul legislativ al UE,
asigurându-se că punctele de vedere și nevoile autorităților locale și regionale sunt respectate.

 Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European trebuie să consulte CoR atunci când
elaborează acte legislative în domenii care intră în competența autorităților locale și regionale
precum sănătatea, educația, ocuparea forței de muncă, politica socială, coeziunea economică și
socială, transportul, energia și combaterea schimbărilor climatice.
 Dacă nu este consultat, CoR poate sesiza Curtea de Justiție.
 Din momentul în care primește o propunere legislativă, Comitetul pregătește și adoptă un aviz pe
care îl transmite apoi tuturor instituțiilor europene relevante.
 De asemenea, CoR poate emite avize și din proprie inițiativă.

Este organism de reprezentare a intereselor locale şi regionale care contribuie la întărirea legăturilor
dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni la apropierea şi implicarea acestora în deciziile UE.
El este alcătuit din 22 reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale (cu aceeaşi distribuţie pe ţări
ca în cazul Comitetului Economic şi Social) şi dintr-un număr egal de membri supleanţi, numiţi pe o
perioadă de patru ani.
Reglementările actuale prevăd obligativitatea consultării Comitetului Regiunilor de Comisie sau
Consiliu în numeroase domenii ce afectează interesele regionale, îndeosebi în probleme de educaţie, tinereţe,
cultură, sănătate, coeziune economică şi socială, reţele transeuropene de transporturi, telecomunicaţii şi
energie. Comitetul Regiunilor poate formula opinii şi din proprie iniţiativă.
In afară de sesiunile plenare, organizate de cinci ori pe an, activitatea Comitetului Regiunilor se
desfăşoară în opt comisii şi patru subcomisii. O comisie specială pregăteşte propuneri pentru reforma
instituţională a UE.

Banca Europeană de Investiţii

 Rol: oferă finanțare pentru proiecte care contribuie la atingerea obiectivelor UE, atât în interiorul, cât
și în afara Uniunii
 Președinte: Werner Hoyer
 Consiliul de administrație: câte un administrator din fiecare stat membru, plus un reprezentant al
Comisiei Europene
 Înființare: 1958
 Sediu: Luxemburg
 Site: Banca Europeană de Investiții

A fost creată în 1958, prin Tratatul de la Roma, în scopul finanţării investiţiilor pentru promovarea
obiectivelor UE. Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrată, integrarea
economică şi creşterea coeziunii sociale în teritoriul UE.
 Banca Europeană de Investiţii (BEI) implementează componentele financiare ale acordurilor încheiate
în cadrul politicii de cooperare a UE.
începând cu anul 1970, bugetul Uniunii are ca surse de formare drepturile de vamă percepute la
frontierele exterioare de centură, ale UE, taxele agricole asupra produselor procurate de pe terţe pieţe, un
procent de 1,4 din TVA asupra bunurilor şi serviciilor pe ansamblul Uniunii (aproximativ jumătate din
totalul surselor) şi, în fine, a patra sursă calculată în funcţie de prosperitatea statelor membre (maximum 1,27
la sută din PNB-ul lor).
Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al BEI, fiind reprezentate atât în Consiliul
Guvernatorilor, cât şi în consiliul Directorilor.

Creditele Băncii sunt destinate îndeosebi finanţării proiectelor de dezvoltare a reţelelor transeuropene de
transporturi, telecomunicaţii, aprovizionare cu energie, pentru protecţia mediului, creşterea competitivităţii
internaţionale a industriei şi a întreprinderilor mici şi mijlocii.Beneficiare ale acestor credite sunt marile
investiţii în infrastructură din cadrul UE, dar şi programele de sprijinire a dezvoltării ţărilor din Europa
Centrală şi de Est (PHARE), ţărilor din fosta Uniune Sovietică (TACIS), din Bazinul mediteranean sudic, din
Caraibe, Pacific şi Africa. Banca contractează împrumuturi pe piețele de capital și acordă finanțări, în
condiții avantajoase, pentru proiecte care sprijină obiectivele UE. Aproximativ 90 % din finanțări se acordă
în interiorul UE. Aceste fonduri nu provin niciodată de la bugetul UE.

BEI oferă 3 tipuri principale de produse și servicii

 credite - aproape 90 % din angajamentul financiar. Banca acordă împrumuturi pentru a sprijini
creșterea economică și crearea de locuri de muncă, iar acest sprijin contribuie, de multe ori, la
atragerea altor investitori.

 finanțare mixtă - clienții pot combina fondurile acordate de BEI cu investiții adiționale.
 consiliere și asistență tehnică - pentru a valorifica la maxim fondurile disponibile.

Împrumuturile de peste 25 de milioane de euro sunt acordate direct de BEI. În cazul împrumuturilor cu o
valoare mai mică, BEI deschide linii de credit pentru instituțiile financiare care ulterior acordă credite
beneficiarilor.

Banca Centrală Europeană

 Rol: gestionează moneda euro, menține stabilitatea prețurilor și trasează politica economică și
monetară
 Președintă: Christine Lagarde
 Membri: președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale din toate statele
membre
 Înființare: 1998
 Sediu: Frankfurt (Germania)
 Site: Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE) gestionează moneda euro și trasează și pune în aplicare politica
economică și monetară a UE

Scopul său principal este să mențină stabilitatea prețurilor, sprijinind astfel creșterea economică și
crearea de locuri de muncă. Deasemenea

 Fixează rata dobânzilor la care acordă credite băncilor comerciale din zona euro, controlând astfel
masa monetară și inflația.
 Gestionează rezervele valutare străine din zona euro, precum și cumpărarea și vânzarea de valută
pentru a echilibra cursurile de schimb.
 Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către autoritățile
naționale și că sistemele de plăți funcționează corect.
 Garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european.
  Autorizează tipărirea de bancnote euro de către țările din zona euro.
 Monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru
stabilitatea prețurilor.

Uniunea Economică şi Monetară (UEN) prevede constituirea unui sistem european de bănci centrale şi
a Băncii Centrale Europene (BCE), cu rolul de a emite şi administra moneda unică - EURO.
Noua monedă a Uniunii - EURO - a fost introdusă în circulaţie de la 1 ianuarie 1999, ca monedă de
cont, iar din anul 2002, bancnotele naţionale ale statelor comunitare ce au acceptat-o urmează a fi înlocuite
cu EURO.

Ombudsmanul European
 Rol: investighează plângerile formulate împotriva instituțiilor, organismelor, birourilor și agențiilor
UE.
 Ombudsman: Emily O'Reilly
 Înființare: 1995
 Sediu: Strasbourg (Franța)
 Site: Ombudsmanul European

Ombudsmanul este institutie relative noua.

Ombudsmanul European investighează plângerile cu privire la cazuri de administrare defectuoasă de către

instituțiile și organismele UE. Plângerile pot fi înaintate de cetățeni ai statelor membre sau de rezidenți pe
teritoriul Uniunii ori de asociații și întreprinderi cu sediul în UE.

Ombudsmanul investighează diferite tipuri de administrare defectuoasă, de exemplu:

 comportament abuziv
 discriminare
 abuz de putere
 lipsa de informații sau refuzul de a furniza informații
 întârzieri nejustificate
 proceduri incorecte.
Tema 4. Tratatele fundamentale ale UE
Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată
de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar şi democratic de toate ţările
membre. De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat, Comisia nu
poate propune un act legislativ în domeniul respectiv.

Tratatul este un acord cu forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabileşte
obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a
deciziilor şi relaţiile existente între Uniune şi statele membre.

Tratatele sunt modificate pentru a permite creşterea eficienţei şi transparenţei UE, pentru a
pregăti extinderile viitoare şi pentru a introduce noi domenii de cooperare - cum ar fi moneda
unică.

În baza tratatelor, instituţiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care statele

membre le aplică ulterior.

Tratatele principale
1. Tratatele de la Roma - Tratatele CEE şi EURATOM
Data semnării : 25 martie 1957

Data intrării în vigoare : 1 ianuarie 1958

Scop : înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a

Energiei Atomice (Euratom).

Schimbări esenţiale : extinderea noţiunii de integrare europeană pentru a include cooperarea

economică.

Tratatul de la Roma privind crearea CEE a constituit baza juridica a intregii

activitati comunitare, fiind un tratat-cadru incheiat pe o perioada nedeterminata, vizand
integrarea economica generala. Din punct de vedere economic, obiectivul
Tratatului era de apropiere a economiilor nationale prin instituirea unei uniuni
vamale, prin libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalurilor, prin intermediul
unor politici comune (in agricultura, transporturi si in domeniul concurentei), prin
apropierea legislatiilor nationale in masura in care functionarea pietei comune o
cerea, printr-o serie de proceduri ce permiteau coordonarea politicilor economice
ale statelor membre si remedierea dezechilibrelor din balantele de plati; se prevedea
crearea unui Fond social european si a unei Banci europene de investitii, etc. In plus,
articolul 237 prevedea ca “orice stat european poate cere sa devina membru al Comunitatii”;
in fata unei astfel de cereri Consiliul trebuie sa se pronunte cu unanimitate, iar acordul
trebuie sa fie ratificat de toate statele membre. Tratatul de la Roma privind crearea
Euratom este un tratat ce vizeaza integrarea economica sectoriala si care a fost incheiat pe
durata nelimitata; acesta pune bazele unei piete comune in domeniul energiei nucleare.
Tratatul de la Roma a fost pe alocuri amendat sau completat in cursul urmatorilor ani
de la semnarea sa; astfel, pot fi mentionate textul tratatului prin care fuzioneaza
institutiile insarcinate cu realizarea functionarii celor trei Comunitati (CEE, CECO,
Euratom), amendamentele referitoare la buget si resursele sale, modificari cu ocazia largirilor
succesive. si mai ales Actul Unic European.

2. Actul Unic European

Data semnării : 17 februarie 1986 (Luxemburg) / 28 februarie 1986 (Haga)

Data intrării în vigoare : 1 iulie 1987

Scop : să reformeze instituţiile în vederea aderării Portugaliei şi Spaniei şi să accelereze

procesul de luare a deciziilor în contextul pregătirilor pentru crearea pieţei unice.

Schimbări esenţiale : extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului (din

acest motiv este foarte greu ca o singură ţară să aibă drept de veto cu privire la legislaţia
propusă), crearea procedurilor de cooperare şi aviz conform, care sporesc influenţa
Parlamentului European.

3.Tratatul privind Uniunea Europeană - Tratatul de la Maastricht

Data semnării : 7 februarie 1992

Data intrării în vigoare : 1 noiembrie 1993

Scop : să pregătească realizarea uniunii monetare europene şi să introducă elemente ale

uniunii politice (cetăţenie, politică externă comună, afaceri interne).

Schimbări esenţiale : crearea Uniunii Europene şi introducerea procedurii de codecizie care îi

conferă Parlamentului un rol mai important în procesul decizional. Noi forme de cooperare
între guvernele statelor membre, de exemplu în domeniului apărării, justiţiei şi afacerilor
interne.

Tratatul de la Maastricht a adus modificari si completari la cele trei tratate existente :

CECO-1951, CEE-1957 si Euratom-1957; conform tratatului, CEE se va numi in mod
oficial Comunitatea Europeana (iar cele 3 comunitati se vor numi Comunitatile Europene),
iar dupa punerea in aplicare a acestui tratat, acestea se vor numi Uniunea Europeana. In
tratatul general privind Uniunea Europeana, in capitole separate au fost cuprinse dispozitii
privind cooperarea in domeniile justitiei si afacerilor interne precum si dispozitii
privind politica externa si de securitate comuna.

Principale inovatii ale Tratatului de la Maastricht:

  O cetatenie a uniunii este instituita pentru toate persoanele avand nationalitatea
unui stat membru ;
 Introduce procedura de codecizie ce sporeste puterile Parlamentului European;
 Extinde baza juridica a votului cu majoritate calificata in Consiliul de Ministri;
 Introduce principiul subsidiaritatii (Art. 3b “Comunitatea va actiona intre
limitele puterilor conferite prin Tratat si a obiectivelor atribuite prin acesta.
Conform principiului subsidiaritatii, in domeniile ce nu sunt de competenta sa
exclusiva, Comunitatea va actiona numai daca si atata timp cat obiectivele
actiunii propuse nu pot fi atinse in mod suficient de catre statele membre si
astfel, din motive de anvergura si efecte, pot fi atinse mai bine de catre
Comunitate.”)
 Furnizeaza cadrul si calendarul pentru crearea Uniunii Economice si Monetare.

4. Tratatul de la Amsterdam
Data semnării : 2 octombrie 1997

Data intrării în vigoare : 1 mai 1999

Scop : să reformeze instituţiile UE în pregătirea extinderii către noi state membre.

Schimbări esenţiale : modificarea, renumerotarea şi consolidarea Tratatelor UE şi CEE. Un

proces decizional mai transparent

Tratatul de la Amsterdam– revizuieste si completeaza Tratatul de la Maastricht si isi

propune sa construiasca o Europa mai apropiata de cetatenii sai, capabila sa
functioneze cu un numar sporit de membri, dupa aderarea tarilor asociate. Alaturi de
dispozitiile privind Uniunea Economica si Monetara, Tratatul de la Amsterdam contine si un
pachet de masuri cu caracter social privind cresterea economica si crearea de noi locuri de
munca. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminarii
(Uniunea poate combate orice forma de discriminare, indiferent ca este pe baza de sex,
rasa, origine etnica, religie, varsta sau orientare sexuala). Prin Tratatul de la Amsterdam,
Uniunea poate intreprinde misiuni de ajutor umanitar si de mentinere a pacii (misiuni
Petersberg). Tratatul a prevazut ca, in urmatorii 5 ani dupa intrarea sa in vigoare, masurile
privind libera circulatie a persoanelor straine in UE, controalele la frontiere, imigrarea si
dreptul de azil sa fie unificate dupa consultarea cu Parlamentul si printr-o decizie cu
unanimitate a Consiliului. Tratatul de la Amsterdam creste considerabil responsabilitatea
Parlamentului, facand din procedura de codecizie regula cvasi-generala si extinde catre
noi domenii politice posibilitatea de a adopta o decizie cu majoritate calificata in cadrul
Consiliului UE.

5. Tratatul de la Nisa
Data semnării : 26 februarie 2001
Data intrării în vigoare : 1 februarie 2003

Scop : să reformeze instituţiile pentru ca UE să poată funcţiona eficient şi după extinderea

până la 25 de state membre.

Schimbări esenţiale : metode pentru modificarea componenţei Comisiei şi redefinirea

sistemului de vot în cadrul Consiliului.

Tratatul de la Nisa (semnat in feb.2001, in vigoare de la 1 feb.2003) a avut ca scop adaptarea

functionarii institutiilor europene in perspectiva unei extinderi a UE la 27 de state
membre. In consecinta, schimba reprezentarea nationala la nivelul institutiilor UE in vederea
pregatirii pentru extindere, schimba ponderarea votului cu majoritate calificata in Consiliul
UE si extinde baza juridica a acestuia si realizeaza o extindere de mica anvergura a
aplicarii procedurii de codecizie.

6. Tratatul de la Lisabona
Data semnării : 13 decembrie 2007

Data intrării în vigoare : 1 decembrie 2009

Scop : să transforme UE într-o entitate mai democratică, mai eficientă şi mai aptă să
abordeze, la unison, probleme globale, cum ar fi schimbările climatice.

Schimbări esenţiale : putere sporită conferită Parlamentului European, schimbarea procedurii

de vot în cadrul Consiliului, iniţiativa cetăţenească , funcţia de preşedinte permanent al
Consiliului European, funcţia de Înalt Reprezentant pentru politica externă, un nou serviciu
diplomatic al UE.

Tratatul de la Lisabona precizează ce atribuţii:

 revin UE
 revin statelor membre
 sunt comune UE şi statelor membre.

Tratatul de la Lisabona - este rezultatul unui proces mai indelungat prin care s-a urmarit
reformarea cadrului legal al Uniunii. Conditiile impuse de trecerea de la 15 la 27 de state
membre in urma celui de-al cincilea val al extinderii au facut necesara reformarea.
 TemaV. Politica Agricolă Comunitară

5.1. Apariţia Politicii Agricole Comunitare şi principalele raţiuni ale existenţei ei

Problema fundamentală a oricărei societăţi atât la scară mondială, cât şi la nivel integraţionist ori
naţional, a fost şi rămâne securitatea alimentară. în scopul asigurării populaţiei cu hrană necesară, cele şase
state fondatoare ale Uniunii Europene au convenit crearea unei pieţe comune pentru produsele agricole, cu
condiţia promovării unei politici agricole comune de garantare a aprovizionării cu alimente necesare la
preţuri rezonabile pentru cumpărători.
Aplicarea unei politicii comune în domeniul agriculturii s-a prevăzut încă din primele etape ale
construcţiei europene. Agricultorii reprezentau în momentul semnării Tratatului de la Roma 25% din
populaţia activă. Caracteristica principală a Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de
exploatare, metodelor de gestiune şi a politicilor.
Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida sprijinului american
acordat prin Planul Marchall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDE,
întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de război.
Agriculturile europene, chiar cele mai moderne (Marea Britanie, Olanda, Danemarca), erau puţin
mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşeminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat.
Exploataţiile familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de subzistenţă
într-o agricultură de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de a face faţă
concurenţei externe, venită îndeosebi din partea SUA.
Politica Agricolă Comunitară (PAC) s-a dorit a fi într-un astfel de context, soluţia pentru atingerea a
trei categorii de obiective: economice - promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor,
creşterea producţiei; sociale - nivelul de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru
consumatori, şi politice - garantarea securităţii alimentare.
Obţinerea rezultatelor vizate de tratatul de la Roma era condiţionată de luarea în considerare a
diversităţilor agriculturilor ţărilor membre, a modelului tradiţional de exploataţie europeană de dimensiune
mică şi mijlocie, de contrastele şi întârzierile faţă de agriculturile concurente, de forţa politică a agricultorilor
şi de riscurile de dezintegrare provenite din liberalizarea pieţelor. A uni în diversitate, a asigura solidaritatea
şi coeziunea economico - socială necesară obţinerii şi menţinerii sprijinului politic în "marea încercare", a
deveni o forţă în agricultura mondială, a însemnat pentru liderii europeni o permanenţă provocare.
Precum ştim prin formarea CEE statele membre şi-au propus coordonarea eforturilor pentru
promovarea dezvoltării economice şi ridicarea accelerată a nivelului de viaţă; stabilirea unei pieţe comune şi
apropierea progresivă a politicilor lor economice au fost considerate direcţiile principale de acţiune.
Care putea fi locul agriculturii în acest efort comun?
Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor
naţionale. E ştiut, că un proces de integrare nu poate fi net avantajos decât dacă economiile au structuri
concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare.
Agriculturile europene erau însă caracterizate de o puternică eterogenitate. în acelaşi timp vest-
europenii erau de părerea că nu se poate forma o piaţă comună fără agricultură.
Principalii factori, care a determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea unei
politici comune, au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi randamentele
scăzute în agricultura europeană, importanţa politică a agriculturilor şi contextul internaţional.
în acest context, se poate de menţionat, că PAC este considerată o continuare la nivel comunitar a
politicilor externe în ţările europene în anii '50.
Debutul unor veritabile politici agricole în Europa se datorează crizei agricole din secolul trecut.
Reacţia ţărilor europene a fost diferită; unele au preferat liberul-schimb (Marea Britanie, Olanda, Belgia,
Danemarca), în timp ce altele au optat pentru protecţionism (Franţa, Germania).
Dar, în toate ţările, inclusiv cele mai liberale (Marea Britanie), agricultura a antrenat intervenţii
publice. Ea a fost considerată în Europa Occidentală un sector de importanţă strategică, intim legat de
ansamblul economiei, cu rol esenţial în asigurarea securităţii alimentare, în lansarea, finanţarea şi stabilizarea
creşterii economice, în conservarea mediului rural şi ecologic. Mai există şi alte argumente în favoarea
susţinerii publice a agriculturii.
Aşadar, intervenţia statului în susţinerea agricultorilor şi reglarea mecanismelor de funcţionare a pieţei
agricole era clar afirmată în toate ţările ce vor participa la formarea CEE. Menţinerea însă a politicilor
economice naţionale, puţin omogene, ar fi generat distorsiuni ale concurenţei într-o piaţă liberă şi ar fi antrenat
ample dezechilibre structurale şi regionale. Mai mult chiar, prin efectele de antrenare dezechilibrele şi
instabilitatea pieţei agricole ar fi afectat funcţionarea pieţei comune industriale şi economiile ţărilor membre
în ansamblul lor, având în vedere că produsele agricole contribuiau la sfârşitul deceniului şase într-o măsură
semnificativă ea formarea preţurilor şi salariilor, iar agricultura avea o pondere ridicată în PNB.
Din analiza agriculturii şi politicilor agricole ale ţărilor care au semnat Tratatul de la Roma rezultă şi o
altă concluzie în argumentarea adoptării PAC: eterogenitatea agriculturilor ţărilor membre şi predominaţia
exploataţiilor familiale de mică dimensiune (78,5% din exploataţii aveau o suprafaţă mai mică de lOha), care
nu permiteau o productivitate ridicată şi nu puteau face faţă concurenţei libere prin deschiderea pieţelor.
Formarea unei pieţe comune agricole antrenează prin libera circulaţie cel puţin următoarele efecte
favorabile: reducerea costurilor, creşterea productivităţii exploataţiilor, asigurarea autosatisfacerii cu produse
alimentare şi creşterea rolului agriculturii în schimburile internaţionale.
începând cu anul 1962 (anul lansării PAC) agricultura a fost sectorul căruia i s-a acordat cea mai mare
atenţie în cadrul pieţei comune. în acest domeniu au fost depăşite obiectivele limitate ale unei "zone de liber
schimb" sau ale unei "uniunii vamale", înfâptuindu-se o veritabilă comunitate europeană economică.
După unii specialişti PAC nu a însemnat decât o compensaţie oferită Franţei. într-adevăr, la nivelul
anului 1958 Franţa se temea de Piaţa Comună. Industria franceză avea numeroase motive de îngrijorare într-o
înfruntare directă cu concurenţii săi vest-europeni. A construi o piaţă unică pentru o industrie naţională cu
structuri învechite, importă un risc considerabil. Franţa era însă o adevărată "putere agricolă". De aceea ea a
început să reclame cu asiduitate unificarea pieţelor agricole, ca o contrapartidă logică a "uniunii vamale".
Când anumite guverne occidentale se opuneau politicii agrare comune 'Charle de Gaulle atrăgea atenţia cu
fermitate, că nu putea fi concepută o Europă unită fără o agricultură integrată.
înverşunarea Franţei de a realiza într-un termen cât mai scurt o piaţă comună agricolă n-ar fi avut succes,
dacă n-ar fi existat sprijin constant din partea Olandei şi a Comisiei Executive. Un astfel de sprijin se
explică foarte uşor: agricultura olandeză atinsese deja stadiul industrial. Era, deci, competitivă. în consecinţă,
producătorii din "ţara lalelelor" aveau tot interesul să favorizeze liberalizarea schimburilor, să încurajeze
formarea unei mari pieţe unice agricole.
Şi mai important s-a dovedit a fi sprijinul Comisiei Executive. Acţiunea sa a fost determinantă. Acest
rol de prim ordin a fost jucat încă de la început, adică din anii 1958-1961 în momentul, în care se elaborau
principiile fundamentale ale pieţei comune agricole.
Dintre factorii determinanţi ai includerii agriculturii în piaţa comună au fost şi cei de ordin extern, ca
de exemplu, diminuarea dependenţei economice a CEE faţă de SUA ca
principal rival comercial şi obligativitatea respectării de către CEE a principiilor Acordului General pentru
Tarife şi Comerţ (GATT).
în concluzie, integrarea europeană nu se putea realiza fără agricultură. Art. 38 al Tratatului de la Roma
stipula: "Piaţa comună cuprinde şi agricultura şi comerţul cu produse agricole. Prin produse agricole se
înţeleg produsele solului, creşterea animalelor şi pescuitul, ca şi produsele de primă transformare aflate în
raport direct cu acestea".
Prin PAC ţările membre şi-au dorit atingerea următoarelor obiective:
• creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând dezvoltarea raţională a
producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a muncii;
• asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea venitului individual al
celor ce lucrează în agricultură;
• stabilizarea pieţelor;
• garantarea securităţii în aprovizionare;
• asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.
PAC a Uniunii Europene a fost formulată în art. 38 al Tratatului de la Roma. La baza PAC au fost
aşezate următoarele trei principii determinante:
a) crearea unei singure pieţe (comune) de produse agricole, care să circule liber la preţuri comune în
ţările membre;
b) introducerea noţiunii de preferinţă comunitară şi respectarea ei obligatorie de toate ţările membre şi
cetăţenii lor; conţinutul acestei noţiuni este acela, că în comerţul de produse agricole sunt preferate produsele
comunitare, cumpărătorii de produse din afara Uniunii Europene fiind obligaţi să suporte suprapreţ;
c) solidaritatea financiară a statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul că ele participă împreună la
constituirea resurselor şi la ansamblul cheltuielilor PAC. Ca instrument de realizare a fost constituit Fondul
European de Orientare şi Garantare Agricolă.
La peste patru decenii de funcţionare a PAC organele abilitate ale Uniunii Europene apreciază că
această politică s-a situat la înălţimea principalelor atribuţii ce-au fost conferite.
Ca urmare a PAC, Uniunea Europeană a devenit mai mult decât autosuficientă la majoritatea
produselor agricole. Consumatorul european care se opreşte astăzi în faţa rafturilor magazinelor comunitare
are posibilitatea să opteze pentru o mare varietate de produse agricole originare din cele patru colţuri ale
Uniunii.

4.2 Mecanismul de sprijinire a PAC

Obiectivele Tratatului de la Roma privind agricultura nu puteau fi realizate numai prin funcţionarea
mecanismelor pieţei. Libera concurenţă într-un spaţiu economic format din economii cu niveluri diferite de
dezvoltare, disparităţi structurale şi de venituri, risca să se transforme dintr-un factor de progres economic
într-un factor de dezintegrare europeană.
Mecanismul de integrare ales a fost organizarea comună a pieţelor (OCP). Sistemul OCP a cuprins
treptat 91% din producţia agricolă, mecanismele de intervenţie diferind de la o piaţă la alta. Dincolo însă de
eterogenitatea rezultată, analiza OCP relevă trei elemente definitorii:
• unicitatea pieţei prin determinarea preţurilor comune;
• garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă;
• un sistem de protecţie la frontieră a pieţei europene pentru asigurarea preferinţei comunitare.
în funcţie de modelul în care se regăsesc şi interacţionează cele trei elemente pe diferite pieţe, OCP
cunosc următoarele forme, delimitate după principalul instrument de intervenţie:
• organizaţii comune prin preţ garantat;
• organizaţii comune prin subvenţii directe;
 • organizaţii comune prin protecţie externă.
Principala formă de organizare a pieţelor la nivelul comunitar, acoperind aproximativ 70% din
produsele agricole, o reprezintă OCP prin preţ garantat.
De asemenea pentru aproximativ 30% din producţia agricolă se asigură garantare minimă, fie doar
prin protecţie externă (25%), fie prin subvenţii directe(5%).
Schema clasică de intervenţie pe pieţele agricole europene o reprezintă însă OCP prin preţ garantat,
cuprinzând reglementarea pieţelor interne prin preţuri comune şi un sistem de protecţie externă. Toate
cheltuielile antrenate de acest sistem sunt suportate din Fondul European de Orientare şi Garantare Agricole
(FEOGA) - Secţiunea Garantare.
Acest regim bazat pe fixarea unor preţuri garantate are în vedere asigurarea unor venituri stimulatorii
pentru producătorii agricoli.
Ca principiu, preţul plătit acestora se stabileşte după legile pieţei, adică în funcţie de raportul dintre
cerere şi ofertă. în fapt, acest liberalism a fost atenuat, precum s-a mai menţionat prin existenţa unui sistem
de susţinere care a garantat un preţ minim în cazul scăderii cursului pe piaţă. Pe plan extern s-a reuşit
definirea unui sistem de protecţie uniformă la periferia Comunităţilor şi care a asigurat agenţilor economici o
«preferinţă» faţă de concurenţii din ţările terţe. Această «preferinţă comunitară» reprezenta stabilirea unei
suprataxe la import, care avea drept scop să se aducă preţul extern la nivelul celui intern. Un mecanism întărit
de protecţie, taxe compensatorii se adaugă prelevărilor pentru a se duce lupta împotriva preţurilor de dumping
la import.
In consecinţă, preţurile produselor pe piaţa agricolă pot fluctua liber între minim, preţ prag, care
serveşte ca bază preţurilor garantate şi un maximum, preţ plafon, care este preţul indicativ, pe baza căruia se
declanşează automat importul. Intre cele două limite, fixate oficial, piaţa se mişcă în funcţie de cerere şi
ofertă, ca un «şarpe într-un tunel», oscilând cotidian între preţul prag şi cel plafon.
Deci, mecanismul de funcţionare a PAC se bazează pe un sistem complicat de preţuri. care servesc ca
regulator al pieţei libere.
A. Preţurile - ghid. Se fixează anual de către Consiliul de Miniştri al UE la încheierea
companiei agricole, fiind suficient de remuneratorii pentru agricultori, fără a leza însă
interesele consumatorilor
a) Preţul - indicativ. Este cel mai reprezentativ dintre preţurile - ghid prin importanţa produselor la care se
referă. Acest preţ se stabileşte pentru cereale, orez, zahăr, lapte praf, unt, ulei de măsline, de floarea soarelui.
Punctul geografic de referinţă pentru fixarea preţului indicativ este zona cea mai deficitară pentru cereale;
zona cea mai excedentară în cazul zahărului; şi ansamblul Comunităţii pentru laptele praf, uleiuri.
b) Preţul de orientare. Se fixează pentru carne de bovine şi vin. Procedura de intervenţie declanşează
când preţul de piaţă coboară sub nivelul celui de orientare. In cazul cărnii de bovine, preţul de orientare se
raportează la preţul prag, care suferă influenţa importurilor. Astfel, dacă preţul internaţional este inferior
preţului de orientare, produsele străine sunt supuse taxelor din tariful vamal comun: dacă taxa nu este
suficientă, diferenţa se acoperă cu o prelevare. în cazul vinului, preţul de orientare derivă din preţul de
referinţă, care cuantifică şi volumul importurilor.
c) Preţul obiectiv. în cazul tutunului brut, preţul obiectiv se fixează pentru fiecare plantaţie la un nivel ce se
consideră remunerator pentru plantatorii de tutun. Pentru fabricanţii, care achiziţionează producţia
comunitară la preţuri superioare celor din comerţul internaţional, se acordă o primă pentru acoperirea
diferenţei.
d) Preţul de bază. Se utilizează ca preţ de referinţă pentru carnea de porcine şi pentru produsele
subsectorului pomicol şi horticol. Pentru produsele pomicole şi horticole preţul de bază se calculează ca
medie aritmetică a celor mai scăzute cotaţii la care s-au efectuat achiziţii de astfel de produse pe piaţa
comunitară în ultimii trei ani.
B. Preţurile garantate. Pornind de la preţurile ghid prezentate anterior, Consiliul de
Miniştri al UE stabileşte preţurile garantate la care organismele de achiziţii cu sprijinul
 statului au obligaţia de a cumpăra produsele oferite de producători. Dintre preţurile garantate cel mai
reprezentativ este preţul de intervenţii.
a) Preţul de intervenţie. Derivă din preţul indicativ şi se aplică la cereale, zahăr, lapte praf, uleiuri, unt.
Pentru câteva produse se fixează, de asemenea, preţuri de intervenţie derivate, care înregistrează diferenţele
regionale în funcţie de cheltuielile de transport. Preţurile de intervenţie sunt însoţite de ameliorări lunare, în
scopul încurajării vânzărilor de produse pe toată durata companiei agricole.
b) Preţul de cumpărare. Reprezintă preţul la care organismele de intervenţie achiziţionează animale vii
(bovine), carne de bovine şi porcine, precum şi produse pomicole şi horticole. Preţul de cumpărare se fixează
de către Consiliul de Miniştri şi este derivat din preţul de bază şi cel de orientare.
c) Preţul minim. Este utilizat pentru achiziţionarea sfeclei de zahăr. Se fixează luând ca punct de referinţă
zona cea mai excendentară din cadrul UE. Acest preţ stă la baza contractelor dintre producători şi fabricanţi,
reglementând cantităţile pe care fabricanţii au obligaţia să le preia, precum şi preţul de achiziţionare, care în
nici un caz nu poate fi inferior preţului minim.
d) Preţul de retragere. Pentru fructe şi produsele horticole este echivalent cu 40-70% din preţul de bază. El
nu este un preţ garantat, dar produce efecte asemănătoare. Când preţul pieţei este inferior preţului de
retragere, organizaţiile producătorilor nu vând produsele lor comercianţilor, până când piaţa nu va reacţiona
pozitiv, în sensul restabilirii preţurilor. Comercianţii vor primi o o subvenţie de la FEOGA care, la rândul lor,
rambursează organizaţiilor producătorilor, corespunzător cantităţilor ce trebuiau preluate, o sumă echivalentă,
la un preţ mai mic cu 5% decât preţul de retragere.
C. Preţurile de intrare. Aceste preţuri se stabilesc de către Consiliul de Miniştri al UE. Obiectivul
fundamental al acestor preţuri este de a împiedica produsele importate să pătrundă pe piaţa comunitară la un
nivel care să elimine competiţia cu producţia internă. In general, preţurile de intrare se fixează la un nivel
apropiat de preţurile ghid, marja diferenţială reprezentând costurile de transport.
a) Preţul - prag. Se fixează pentru toate produsele pe baza preţurilor indicative sau de intervenţie. El se
poate defini ca preţul cel mai scăzut al unui comerciant dintr-o terţă ţară, care exportă pe piaţă comunitară.
b) Preţul de referinţă. Se calculează de către Comisia Executivă pentru întregul an agricol. Acest preţ se
aplică vinurilor, fructelor şi produselor horticole. în cazul vinului, preţul reprezintă media aritmetică a
costurilor de producţie din statele membre ale Pieţei Comune. Pentru fructe şi produsele horticole calculul
este asemănător, ţinându-se cont de faptul, că costurile de producţie corespund pieţelor cu excedentele cele
mai mari din cadrul UE în ultimii trei ani.
Aplicarea mecanismelor de sprijinire a PAC a fost acompaniată de o puternică susţinere financiară din
partea bugetului comunitar (peste 65% din bugetul CEE în 1970 şi circa 48% în ultimul deceniu al sec. XX-
lea), care la rândul său a condus la o creştere explozivă a producţiei agricole şi a stocurilor.
Sistemul de susţinere a preţurilor a făcut, că încă în 1973 Comunitatea să-şi asigure în proporţie de
100% necesarul de cereale, carne de bovine, produse lactate, carne de pasăre şi legume.
Imensele cheltuieli pentru agricultură efectuate din bugetul comunitar (peste 60 mlrd $ în 1996),
creşterea stocurilor de producţie agricolă au obligat autorităţile comunitare să adopte măsurile de reformare a
PAC, pentru ca aceasta să răspundă noilor realităţi.
 4.3. Reforma Politicii Agricole Comunitare: necesitate, noi orientări

In ultimul deceniu al sec. XX-lea reforma politicii agricole comune a devenit de neevitat. Prin
garantarea unui nivel ridicat al preţurilor de producţie, PAC a favorizat acumularea unor excendente
importante la principalele producţii agricole, cum sunt cerealele, carnea de vită şi laptele. Pe de altă parte
progresul tehnic din agricultură le-a permis producătorilor să-şi sporească substanţial randamentele, iar
mutaţiile intervenite în gusturile şi preferinţele consumatorilor au antrenat o diminuare a cererii. In această
situaţie, Comunitatea a fost nevoită să consacre din ce în ce mai mulţi bani pentru exportul excedentelor pe
piaţa mondială la preţuri subvenţionate. A rezultat, deci, o creştere a cheltuielilor bugetare ale PAC, fără o
sporire corespunzătoare a veniturilor agricultorilor.
Importanţa politicii agricole comune a UE cu timpul s-a redus şi din alte considerente. Astfel, o parte a
atribuţiilor sale în domeniul dezvoltării rurale au fost preluate de politicile sociale şi regionale, iar crearea
pieţei unice a bunurilor industriale şi serviciilor a preluat, la rândul său, un întreg evantai de activităţi
comunitare, care anterior făceau obiectul PAC.
Luând în consideraţie aspectele de mai sus, în anul 1992 Uniunea Europeană a lansat cea mai profundă
reformă a PAC, întreprinsă până atunci. Fără a afecta principiile sale de bază, schimbările aduse de această
reformă au vizat reducerea excedentelor de produse agricole, diminuarea preţurilor de consum şi sprijinirea
agricultorilor care au cea mai mare nevoie de ajutor.
Prin reforma PAC din 1992, dispozitivul de sprijin al agriculturii s-a schimbat. El nu se mai bazează pe
susţinerea preţurilor agricole ridicate, ci pe sprijinirea veniturilor agricole prin plăţi compensatorii directe.
Obiectivele esenţiale ale politicii agricole comune, modificată prin reforma din 1992. sunt:
menţinerea UE în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole prin
creşterea competitivităţii fermierilor săi atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele
externe;
reducerea producţiei la dimensiunile cererii efective de pe piaţă;
concentrarea ajutorului pentru susţinerea veniturilor agricultorilor care au cea mai
mare nevoie de sprijin;
încurajarea fermierilor să nu-şi abandoneze terenurile;
- protejarea mediului ambiant şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.
în urma reformei din 1992, costul politicii agricole comune a devenit mult mai suportabil pentru
guvernele ţărilor comunitare, lucru ce nu ar fi fost posibil prin continuarea situaţiei anterioare. In situaţia
respectivă costul s-ar fi ridicat în 42 miliarde de EURO, în 1997, pe când în urma reformei el s-a redus la 39
miliarde EURO.
Cea mai mare parte a acestui buget serveşte acum plăţii ajutoarelor directe pentru agricultori, iar o
parte mai puţin importantă va continua să suporte excedentele şi să subvenţioneze exporturile.
Datorită reducerii preţurilor garantate, fermerii comunitari au devenit mai competitivi atât pe piaţa
internă, cât şi pe pieţele externe.
Natura reformei are darul să schimbe modul de funcţionare a sistemului de susţinere a agriculturii
comunitare. Reforma prevede, pentru prima dată, niveluri diferite de compensare în diverse regiuni ale
Uniunii, având ca bază de calcul statisticile producţiei şi randamentul. Mai mult, suma compensaţiilor nu mai
depinde, ca înainte, doar de preţ, ci şi de cantitatea produsă.
Pentru cereale, compensaţiile depind acum de mărimea suprafeţei de teren cultivat şi de localizarea
acestuia. Ajutorul acordat crescătorilor de bovine depinde atât de dimensiunile şeptelului, cât şi de metoda
de creştere practicată.
în sistemul anterior, bazat pe susţinerea preţului fără impunerea de limite la cantităţile de produse
agricole, în perioadele când preţurile erau îngheţate, fermierii nu aveau altă
 posibilitate de a-şi mări veniturile decât prin creşterea randamentelor, producând, aşadar, mai mult. In prezent,
ei primesc o compensaţie de venit integral, fără a fi obligaţi să producă mai mult.
Sistemul actual de susţinere directă a veniturilor agricultorilor nu mai creează dependenţa acestora de
o anumită formă de asistenţă publică.
în sistemul reformat, de după 1992 cea mai mare parte a veniturilor agricultorilor UE provine de pe piaţă
şi nu dintr-un mecanism sofisticat fără legătură cu principiile pieţei. Ajutorul actual pentru susţinerea
veniturilor constituie un supliment.
Aşa cum au atrătat ultimii ani, reforma permite o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de
consumul comunitar cu care înainte de 1992 se pierduse legătura necesară. Singura raţiune de creştere a
producţiei, în prezent şi viitor, o constituie identificarea de noi pieţe de desfacere la export. Aceste pieţe sunt
şi vor fi, însă, aprovizionate cu produse agricole comunitare prin exporturi în condiţii concurenţiale şi nu
subvenţionate sau cu subvenţii reduse.
Datorită reducerii preţurilor, produsele agricole au tendinţa de a ajunge la cumpărătorul final mai
ieftine. Potrivit calculelor estimative ale experţilor UE, economiile ce urmează a fi obţinute de populaţie pe
această bază se cifrează la 12 miliarde EURO anual.
Un alt domeniu în care consumatorii au de câştigat de pe urma reformei PAC din 1992 este calitatea
produselor agricole. O anumită preocupare în acest sens a început să se manifeste încă din 1985, când
Comisia Europeană a atras atenţia asupra lui, dar după 1992 s-a intensificat această preocupare.
Pornindu-se de la ideea că produsele de calitate ar trebui să beneficieze de o bonificaţie faţă de
produsele de masă, s-au introdus o seamă de reguli. între ele se află şi aceea de utilizare a tichetelor speciale
şi a certificatelor de garantare a calităţii. De asemenea, s-a adoptat o reglementare privind metodele de
producţie biologică a produselor agricole şi a mărfurilor alimentare.
Campania făcută în favoarea unei calităţi superioare a produselor n-ar trebui să eclipseze eforturile în
vederea stabilirii unor norme severe de igienă pentru bunurile alimentare ale UE şi furnizarea de informaţii
adecvate consumatorilor despre valoarea dietică a alimentelor. Potrivit unei declaraţii făcute în anul 2000 de
Consiliul cu problemele sănătăţii şi consumului UE, 66 la sută dintre europeni consideră că organismele
modificate genetic (OGM) sunt periculoase pentru sănătate, iar 81 la sută ar dori să aibă mai multe
informaţii asupra riscului consumului de OGM.
în acest sens, Comisia Europeană are în vedere avizarea comercializării OGM în Europa, cu condiţia
că producătorii să se conformeze unui set de reguli ce urmează a fi adoptate de Parlamentul European şi
ratificat ulterior de parlamentele statelor comunitare, în decurs de un an şi jumătate.
Reglementările respective urmăresc înregistrarea şi etichelajul sever al produselor agricole ce conţin
OGM, interzicerea utilizării genelor rezistente la antibiotice şi crearea unui registru public prin care să se ofere
consumatorilor posibilitatea de a se informa asupra naturii şi provenienţei acestor OGM-uri.
Acestea şi alte modificări ale Deciziei nr. 97/35 CE, adoptată în anul 1997, referitoare la etichelajul OGM
ar trebuie să restabilească încrederea consumatorilor şi pieţelor în alimentele ce conţin organisme modificate
genetic.
în Franţa după suprafeţele cultivate cu grâu şi porumb transgenetic, descoperite în primăvara anului
2000, au fost identificate în toamna aceluiaşi an plantaţii de soia contaminate cu seminţe transgenetice.
Culturile respective au fost distruse. Acţionând în aceeaşi direcţie cu aceste măsuri de calitate şi igienă,
reforma PAC din 1992 încurajează modelele agricole mai puţin intensive, dar mai sănătoase.
în primăvara anului 1999, la Consiliul European ţinut la Berlin s-a adoptat un nou set de reforme,
denumit, "Agenda 2000", cu obiectivul declarat de modernizare a politicilor UE, inclusiv în agricultură.
 Apreciindu-se pozitiv conţinutul şi rezultatele reformei politicii agricole comune, din 1992, în "Agenda
2000" se arată: "Noua PAC reprezintă un pas înainte spre susţinerea economiei rurale în sensul larg şi nu
numai al producţiei agricole; ea garantează remunerarea agricultorilor după ceea ce produc şi pentru
contribuţia lor generală adusă societăţii".
După cum se poate observa din această apreciere şi se va vedea mai departe, principala orientare a
modernizării politicii agricole a UE rezidă în integrarea sa în cadrul ruralului şi al mediului natural.
Agenda 2000 prevede realizarea de noi acţiuni în sprijinul dezvoltării rurale în perioada 2000-2006 şi
creşterea unui model agricol european. Acest model trebuie să fie "simplu" şi mai "verde": "cu consumatorii
satisfăcuţi, cu peisaj mai curat, cu agricultori competitivi, cu cheltuieli stabile.
Noua politică de dezvoltare rurală trebuie să permită instaurarea unui cadru coerent şu durabil, de
natură a garanta viitorul zonelor rurale ale Uniunii. Ea completează reforma pieţelor prin acţiuni vizând
promovarea unei agriculturi competitive şi multifuncţionale în contextul unei strategii a dezvoltării rurale
globale.
Fiecare stat membru al UE trebuie să-şi elaboreze propriul program de dezvoltare rurală, în
concordanţă cu obiectivele stabilite la nivel comunitar, şi pentru aceasta beneficiază de sprijinul financiar al
Uniunii. Programele respective prevăd un mare număr de măsuri diferite, precum: acordarea de ajutoare
pentru tinerii agricultori, realizarea de acţiuni privind formarea profesională, promovarea de metode agricole
moderne, de mediu eficient etc.
In viziunea Agendei 2000, noua politică de dezvoltare rurală se bazează pe două principii esenţiale:
descentralizarea responsabilităţilor (de la nivel UE la nivel naţional) şi flexibilizarea programării, întemeiată
pe un larg evantai de măsuri aplicabile în funcţie de nevoile specifice ale diferitelor state membre.
Acest ansamblu coerent de măsuri urmăreşte trei obiective principale:
întărirea sectoarelor agricol şi forestier, acesta din urmă fiind pentru prima dată recunoscut ca
fiind parte integrantă din politica şi dezvoltarea rurală; Ameliorarea competitivităţii zonelor rurale;
Protejarea mediului ambiant şi a patrimoniului rural al Europei.
Acţiunile de protecţie a mediului ambiant constituie singurul element obligatoriu al noii generaţii de
programe de dezvoltare rurală. Ele reprezintă, deci, un progres decisiv pare recunoaşterea rolului agriculturii
în protejarea şi ameliorarea patrimoniului natural al Europei.
Un element cheie al strategiei UE în materie de dezvoltare rurală este implicarea populaţiei locale în
identificarea soluţiilor locale la problemele locale. Leader - una din cele patru iniţiative comunitare în cadrul
Fondului de restructurare - se sprijină pe succesul programelor precedente în ce priveşte crearea de noi
locuri de muncă şi realizarea de schimburi, de idei şi experienţă în dezvoltarea rurală.
PAC acordă o importanţă din ce în ce mai mare luării în consideraţie a obiectivelor de mediu
înconjurător şi complicării sporite a agriculturilor în gestionarea resurselor naturale şi protecţia peisajelor.
Intre măsurile destinate promovării unei mai mari integrări a mediului în PAC figurează extinderea
indemnizaţiilor compensatorii acordate agricultorilor zonele defavorizate.
în ce priveşte silvicultura, ea a fost recunoscută ca făcând parte integrantă din dezvoltarea rurală
datorită funcţiilor sale ecologică, economică, şi socială.
Reforma agricolă în curs de desfăşurare cu integrarea elementelor de mai sus şi racordarea ei la
problemele de ordin mai general va contribui la crearea unui sector agricol cu adevărat multifuncţional, viabil
şi competitiv, garantând viitorul regiunilor rurale mai fragile. Această reformă simplifică foarte mult
reglementările în vigoare. în sectorul viniviticol, spre exemplu, actualmente există o singură reglementare, în
locul celor 23 anterioare. în ce priveşte dezvoltare rurală de ansamblu, cele nouă reglementări existente până
acum au fost înlocuite de o singură reglementare cuprinzătoare.
 Capitolul V. Politica Monetară Europeană

5.1 Tipuri de aranjamente monetare: abordări conceptuale

Uniunea Europeană s-a înscris ireversibil pe calea înlocuirii monedelor ţărilor membre cu o monedă
europeană. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, stipula că, în cele din urmă,
uniunea monetară va intra în faza sa finală cu 1 ianuarie 1999, chiar dacă un număr restrâns de ţări membre
vor îndeplini criteriile de convergenţă şi vor dori să se lanseze în acest complex şi dificil. Prin urmare, natura
şu lungimea perioadei de tranziţie la unificarea monetară europeană vor trebui să fie determinate treptat, în
timp ce, acordul cu privire la structurile economice şi politice cerute de uniunea monetară, pentru a fi durabile,
va trebui convenit înainte de 1996. Ceea ce este evident, este consensul cu privire la necesitatea unei integrări
monetare complexe. Când în weekend-ul 31 iulie - 1 august 1993 ţările s-au pronunţat împotriva suprimării
Sistemului Monetar European (SME), poziţie susţinută doar de Marea Britanie, ca o soluţie la distorsiunile
cu care s-a confruntat sistemul în anul 1992, ele au semnalat că politicele necesare susţinerii procesului de
creare a unei uniunii monetare europene sunt determinate. Soluţiile alternative de uniune monetară,
implicând stadii puţin evoluate de integrare şi de păstrare a monedelor naţionale, au fost respinse ca
incompatibile cu obiectivele trasate prin Actul Unic European. O monedă unică este o condiţie
indispensabilă pentru a face o piaţă unică europeană. în acest context apar următoarele întrebări:
• Este realizarea uniunii monetare un obiectiv valabil?
• Care sunt câştigurile ce se aşteaptă de la introducerea unei monede unice?
• Cât de mari sunt costurile de înlocuire a 15 monede naţionale cu o monedă europeană?
• Care sunt implicaţiile politice şi sectoriale ale unei monede unice pentru ţările implicate?
• Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite ca metoda unică să reziste ca etalon al procesului de integrare?
• De ce SME, după mai mult de 13 ani de funcţionare spectaculoasă, nu a fost capabil să evite presiunile
speculative, care au marcat funcţionarea sa culminând cu vara lui 1992 şi persistând şi în 1993, mărind
incertitudinea că un astfel de sistem nu este apt să joace rolul pentru care a fost instituţionalizat în perioada
de tranziţie la uniunea monetară?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care artizanii procesului de integrare europeană încearcă
să răspundă.
în această parte a temei se va prezenta o conceptualizare a tipurilor de integrare monetară, culminând
cu definirea categoriei de uniune monetară. Paralel, se vor analiza formele alternative de uniune monetară.
Deci, care sunt tipurile de aranjamente monetare?
Un grup de ţări pot să-şi propună constituirea unei uniuni monetare dacă pun în aplicare rate identice ale
dobânzilor şi ale inflaţiei. Aceasta este definiţia uniunii monetare exprimând o serie de caracteristici
monetare, care presupun implicit "as if assumption" că există o monedă unică în cadrul grupării. Aceasta
presupune că o uniune monetară este compatibilă cu renunţarea la monedele naţionale. Pentru ca prezumţia
"as if" să fie îndeplinită, este necesar, dar nu şi suficient ca:
Să nu existe restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor în cadrul grupării;
-v> Sectoarele financiare ale ţărilor membre să fie complet integrate.
Trebuie precizat că, dacă monedele naţionale nu sunt înlocuite printr-o monedă unică şi prezumţia "as if
este îndeplinită, atunci ratele de schimb valutar vor fi fixate chiar dacă de jure nu s-a stabilit să fie fixe. în
literatura de specialitate se identifică şi alte tipuri de
 aranjamente monetare, care din punct de vedere teoretic se apropie ca esenţă de conceptul de uniune
monetară
în primul rând, este cazul uniunii valutare, o formă de uniune monetară preferată de Uniunea
Europeană, care implică ţări membre care adoptă o singură moneda. O uniune valutară nu poate funcţiona
fără o modalitate perfectă a capitalurilor între ţările participante la grupare şi o completă integrare a
sectoarelor financiare. Prin urmare, crearea unei uniuni valutare trebuie precedată de înlăturarea tuturor
obstacolelor în calea liberi circulaţii a capitalurilor între ţările membre şi crearea unei structuri legale
comune, care să faciliteze completa integrare a sectoarelor financiare naţionale.
Prin urmare, într-o uniune valutară va trebui să existe doar un singur emitent independent al monedei
unice, care va fi responsabil pentru politicile monetare şi ale cursurilor de schimb. Ori ce alt pachet de
aranjamente instituţionale care vor permite ţărilor membre să păstreze o anumită autonomie monetară, totuşi
relativ limitată, vor putea să servească întăririi credibilităţii uniunii şi să-şi confere durabilitate.
Un al doilea tip de aranjament monetar este cel numit uniunea cursurilor de schimb şi implică o fixare
irevocabilă a cursurilor valutare intra-grupare concomitent cu o liberă circulaţie a capitalurilor între ţările
implicate. Prin comparaţie cu forma anterioară, această formă de integrare monetară nu presupune crearea şi
funcţionarea unei bănci centrale a grupării. Băncile centrale naţionale continuă să fie responsabile de
emisiunea monedelor naţionale şi de evoluţia cursurilor acestora. într-o uniunea a cursurilor de schimb ţările
membre îşi rezervă un grad ridicat de autonomie monetară în raport cu uniune valutară. Totuşi, suveranitatea
monetară naţională identificată cu o uniune a ratelor de schimb este mai degrabă iluzorie decât efectivă. Ţările
membre, care au ales să-şi exercite autonomia monetară şi elaborează politici independente de cele ale
partenerilor la grupare mai devreme sau mai târziu vor fi forţate să procedeze la modificări ale cursului
valutei naţionale. Aceasta înseamnă că participarea la o uniune a cursurilor de schimb devine treptat
incompatibilă cu practicarea unei politici monetare autonome. Cu alte cuvinte, restricţiile implicate de fixarea
irevocabilă a cursurilor de schimb în cadrul grupării, asupra manierei de implementare a unor politici monetare
naţionale fac aproape insesizabile diferenţele reale între cele două forme de integrare monetară, din punct de
vedere al gradului de autonomie monetară pe care ar dori-o ţările membre.
Pe de altă parte, aceste două forme de uniune monetară sunt sensibil diferite în câteva coordonate. într-o
uniune valutară, prin definiţie, nu există cursuri de schimb intra-grupare. Prin urmare, incertitudinile cu
privire la cursurile de schimb se mai păstrează doar între cursul monedei unice şi valutele terţe. Prin
comparaţie, în cazul unei uniuni a cursurilor de schimb există, inevitabil, grade diferite de incertitudine
monetară relativ în banda de fluctuaţie convenită. Conceptul de fixitate irevocabilă a cursurilor de schimb,
prin natura sa, nu a funcţionat niciodată cu adevărat. Cu alte cuvinte, strategiile adoptate de guvernele trecute
sau prezente pot fi rezumate sau modificate de alte executive cu alte opţiuni politice şi sectoriale ceea ce
poate afecta fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb sau genera aplicarea diferitelor tipuri de restricţii în
calea liberei circulaţii a capitalurilor sau chiar retragerea din uniunea cursurilor valutare.
In al treilea rând se individualizează uniunea liberei circulaţii valutare care presupune o liberă
circulaţie a monedelor ţărilor participante. Ratele de schimb în interiorul grupării nu vor fi fixate de jure.
Totuşi, pentru ca toate monedele naţionale să rămână funcţionale pe termen lung, statele membre nu pot
aplica politici monetare real autonome în raport ce celelalte. Competiţia monetară implicată de acest tip de
uniune monetară va face ca, treptat, unele monede să fie eliminate din circulaţie. Pentru ca guvernele să nu
suporte costurile politice ale riscului de eliminare a monedei proprii, o astfel de grupare monetară va tinde să
încurajeze politici monetare convergente între ţările participante. Disciplina monetară a acestui tip de uniune
monetară va genera, cel puţin teoretic, rate armonizate ale dobânzilor şi inflaţiei şi, totodată, de facto, cursuri
valutare relativ fixe.
 Un al patrulea tip de uniune valutară este uniunea monedelor paralele. Ţările membre îşi păstrează
propriile monede dar există, totodată, o monedă paralelă care circulă concomitent cu monedele naţionale.
Acest tip de uniune monetară combină libera circulaţie a monedelor naţionale, moneda unei ţări intrând în
competiţie cu monedele celorlalte ţări participante. Totodată, se naşte un raport valutar între monedă fiecărei
ţări şi moneda paralelă ceea ce o apropie de uniunea valutară. Ambele implică circulaţia unei monede
comune în interiorul grupării şi implică crearea unei autorităţi monetare comune, responsabilă în domeniul
emisiunii monetare.
După cum se cunoaşte, Uniunea Europeană a decis să se constituie într-o uniune valutară la început.
Propunerile britanice de a se crea o uniune a liberei circulaţii valutare paralele cu o uniune valutară au fost
percepute de celelalte ţări membre ale Comunităţii europene. Aceste propuneri au fost respinse ca o încercare
de a întârzia sau chiar de a submina procesul de creare a unei Uniunii Monetare Europene.

5.2 Crearea Sistemului Monetar European

într-o evocare a Conferinţei de la Breton-Woods se spune "toţi delegaţii nu erau mari economişti, dar
toţi fuseseră în poziţii de conducere în anii '30, toţi încercau să înţeleagă unde se greşeşte. Majoritatea au
avut aceeaşi poziţie; existaseră o mulţime de greşeli, începând de la tratatul de la Versailles, dar eroarea
centrală a fost incapacitatea de a stabili un sistem eficient al ratelor de schimb..."
Primul pas pentru evitarea deprecierilor masive şi repetate a fost cifrarea Uniunii Europene de Plăţi
(EPU)în 1950 care a impulsionat procesul de integrare europeană şi a accelerat calea spre o convertibilitate.
Prima criză a EPU a fost în 1950-1951 când reconstrucţia germană a condus la un mare deficit al
contului curent din balanţa de plăţi şi la epuizarea rezervelor valutare.
Măsuri de ajustare impuse au fost: o politică monetară germană mai restrictivă, măsuri speciale din
partea EPU şi suspendarea liberalizării importurilor.
Spre sfârşitul anilor '50 monedele ţărilor vest-europene deveniseră reciproc convertibile pentru
tranzacţiile de cont curent, iar economiile lor câştigau în integrare.
Bazele Sistemului Monetar European au fost puse în decembrie 1969 la Haga, la Conferinţa şefilor de
stat şi de guvern, când s-a prezentat un plan de acţiune: "planul Werner", care a eşuat atât din cauza crizei
sistemului monetar de la Bretton-Woods, cât şi a şocurilor petroliere din anii '70.
Pe parcursul anilor instabilitatea cursurilor valutare, generatoare de perturbări şi crize monetare, a
determinat Comunitatea Economică Europeană să acţioneze spre crearea unui sistem monetar propriu, care
să contracareze efectele de criză, pe de o parte, ca şi dependenţa excesivă de dolari SUA, monedă care după
suspendarea convertibilităţii în aur şi trecerea la flotare, a produs pierderi importante băncilor centrale
europene.
în baza întâlnirilor şi acordurilor de la Bremen, din iulie 1978, şi .de la Bruxelles, din decembrie 1978,
s-a decis crearea Sistemului Monetar European (SME) care a devenit funcţional din martie 1979.
Operaţionalitatea şi funcţionalitatea efective ale SME au la bază Unitatea Monetară Europeană
(ECU - European Currency Unit, engl), care este o monedă comună, în sensul că se raportează la un coş
comun de monede europene şi reciproc, acestea se raportează la ECU. Spre deosebire de Uniunea Monetară
de Cont Europeană (UMCE), care era definită prin raportarea la aur, ECU este formată din ponderile
însumate ale monedelor europene, în care a şi fost definită prin Reglementarea nr.3180 din 18.12.1978 a
Consiliului European.
Ponderea fiecărei monede în coş era determinată de performanţele economice ale fiecărei ţări membre
raportate la celelalte, în principal evaluate prin ponderea PIB naţional în cel comunitar, ca şi a schimburilor
economice intracomunitare ale fiecărei ţări în totalul comunitar al acestora.
 Fiecare monedă europeană se raportează la ECU în baza cursului sau ratei de schimb pivot. Până la
începutul anului 1992 la SME aderează noi ţări europene devenite membre CEE, ca atare structura ECU
cuprindea în total 12 monede faţă de cele 9 iniţiale, cu următoarele ponderi în anul 1990: marca germană
30,1 la sută, florinul olandez 9,4 la sută, francul belgian şi luxemnburghez 7,9 la sută, drahma grecească 2,45
la sută, lira irlandeză 1,1, la sută, lira italiană 10,15 la sută, francul francez 19 la sută, escudo portughez 0,8
la sută, peseta spaniolă 5,3 la sută şi lira sterlină 13 la sută. SME este un sistem al ratelor de schimb stabile,
dar ajustabile.
în noile condiţii convenite, funcţionarea sistemului pornea de la constituirea unei grile a cursurilor pivot
bilaterale. Cursul fiecărei monede pe pieţele valutare nu putea depăşi ±2,25 (limite paritare) cu unele excepţii,
la ±6 la sută pentru lira sterlină, lira italiană, peseta spaniolă şi escudo portughez, acceptate ca excepţii
temporare la începutul anilor'90.
Grila cursurilor bilaterale se exprimă prin cursurile limită, ca bază de la care, bilateral, autorităţile
monetare intervin obligatoriu pe piaţa valutară când există tendinţe ale depăşirii limitelor stabilite.
Intervenţiile se făceau obligatoriu în monedă naţională de către băncile centrale la modul următor:
când, spre exemplu, cursul mărcii germane faţă de francul francez atingea limita superioară a materiei de
fluctuaţie admise, Banca Franţei vindea mărci, iar Bundesbank cumpăra franci de pe piaţă până ce cursul
mărcii revenea spre cursul pivot.
Cursurile monedelor europene faţă de ECU se stabileau zilnic şi variau în funcţie de piaţă.
Cursul ECU faţă de dolarul SUA se stabilea zilnic fiind calculat prin ponderea cursului fiecărei monede
europene cu procentul său în coşul ECU.
Pentru susţinerea intervenţiilor pe piaţă ale băncilor centrale acestea puteau beneficia de împrumuturi de
la Fondul European de Cooperare Monetară, care evidenţia creditele acordate în ECU.
Structura ponderilor ;n ECU era analizată la 5 ani şi putea fi modificată prin decizie unanimă a
Consiliului Ministerial al CEE.
SME, mai mult decât mecanismul şarpelui monetar, a întărit solidaritatea şi cooperarea monetară
europeană, aceasta întrucât ECU fiind definit ca un coş monetar exclusiv european, orice varietate a cursului
unei monede din coş reprezenta şi o variaţie a cursului fiecărei alte monede faţă de ECU, ceea ce determina
ca orice ajustare monetară în SME să se facă prin acordul şi chiar consensul ţărilor membre.
De remarcat că a existat ECU - oficial şi ECU - privat.
ECU- oficial era definit prin conţinutul său în aur şi dolari SUA, fiind constituit prin contrapartida
corespondentă unui depozit în aur şi dolari SUA. în acest scop ţările vest-europene implicate au depus la
Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) 20 la sută din rezervele lor de aur şi dolari SUA, fiind
creditate în schimb cu ECU în conturile lor de la FECOM, stabilindu-se totodată preţul aurului pe baza
mediei cursurilor valutare din coş, convertită în ECU şi calculată zilnic la bursa din Londra, ca şi cursul
dolarului SUA care era cursul de piaţă al acestuia cu două zile bursiere înaintea stabilirii valorii sale. ECU -
oficial se folosea exclusiv între băncile centrale europene, în baza unor reglementări la nivelul acestora.
Mecanismele de intervenţie pe piaţă în scopul menţinerii cursurilor valutare între marjele stabilite se
realiza pe baza resurselor FECOM constituite conform precizărilor anterioare. Intervenţia propriu-zisă pe
piaţă se realiza când una din valutele din coşul ECU tindea să treacă de limitele superioare sau inferioare ale
marjei de ±2,25 la sută faţă de cursul pivot.
ECU-privat era definit ca şi ECU-oficial, însă crearea sa era realizată de băncile comerciale spre
deosebire de ECU-oficial care era creat de FECOM. ECU- privat era o deviză utilizată de agenţii economici în
operaţiuni financiare, bancare şi comerciale. Prin creşterea emisiunilor de euroobligaţiuni după 1981,
deschiderea conturilor bancare în ECU, acordarea
 de credite bancare comerciale în ECU, determinarea unor preţuri în ECU, se extindea utilizarea ECU-privat.
în esenţă, crearea ECU-privat de către o bancă comercială înseamnă creditarea contului unui client cu
sume în ECU în schimbul furnizării de către client a echivalentului în ECU a celor 12 monede din coşul
ECU.
Astfel masa monetară ECU-privat reprezintă diferenţa dintre suma creanţelor bancare în ECU-privat
asupra sectorului nebancar şi debitele (datoriile) băncilor în ECU faţă de acelaşi sector.
ECU-privat avea cursul său de schimb, care se calcula zilnic în baza structurii coşului ECU şi a
cursului de schimb al valutelor componente, curs stabilit zilnic la fixing. întrucât fiecare monedă naţională
europeană era cotată zilnic şi ECU-privat avea un curs de vânzare şi de cumpărare oficiale. ECU-privat fiind
creat de băncile comerciale şi fiind cerut de agenţi ca ECU-privat de sine stătător, iar nu pentru cele 12
monede componente, pe diferite pieţe, ECU-privat a devenit o deviză reală, independentă, cu un curs de
piaţă variabil şi diferit faţă de cursul oficial, deviză reală care se cota pe pieţele valutare ca şi celelalte valute.
Utilizarea ECU-privat a generat o piaţă a ECU care în timp s-a extins pe următoarele segmente ale pieţei de
ansamblu:
1. Segmentul pieţei interbancare cuprinzând totalul operaţiunilor de activ sau pasiv ale băncilor europene sau
neeuropene. Acest segment cuprindea exclusiv operaţiunile dintre bănci, iar utilizarea ECU pe segmentul
pieţei interbancare s-a localizat majoritar în sfera creditelor interbancare.
2. Segmentul pieţei dintre bănci şi agenţii nebancari cuprindea depozitele în ECU ale agenţilor nebancari, şi
care deţineau, în 1990, 10 la sută din pasivele bancare în ECU, şi creditele diverse acordate de bănci
clienţilor nebancari care au avut ponderea majoritară de peste 60 la sută între 1982 şi 1990.
3. Segmentul pieţei monetare în ECU cuprinzând piaţa creditelor pe termen de până la un an, segmentul
pieţei interbancare ca şi segmentele de emisiune a bonurilor de tezaur, biletelor de trezorerie şi certificatelor
de depozit exprimate în ECU.
4. Segmentul pieţei euroobligaţiunilor în ECU care s-a format din 1981 şi a cunoscut o puternică extindere, în
1991 ECU devenind a doua deviză utilizată pe piaţa financiară internaţională a împrumuturilor obligatare.
5. Segmentul comercial al pieţei ECU înglobează utilizările ECU ca mijloc efectiv de plată (ordine de plată,
cărţi de credit) pe pieţele intraeuropene. Pe pieţele extraeuropene, utilizarea ECU, îndeosebi în comerţul
internaţional, permite evitarea riscurilor generate de fluctuaţiile dolarului SUA.
Introducerea şi apoi utilizarea în mecanismele monetare europene atât a ECU-oficial, cât şi ECU-
privat au indus în Sistemul Monetar European o serie de efecte mai mult sau mai puţin favorabile astfel:
a) Apropierea performanţelor economice ale ţărilor membre prin reducerea, spre
exemplu, a inflaţiei pe ansamblu şi a diferenţierilor inflaţioniste dintre ţările membre.
b) Reducerea fluctuaţiilor ratelor de schimb ilustrate de stabilizarea parităţilor valutare
intracomunitare în timp ce, extracomunitar, ratele de schimb ale monedelor americane şi
japoneze au cunoscut ample fluctuaţii în aceeaşi perioadă 1981-1990. Totuşi reducerea fluctuaţiilor
inracomunitare nu a însemnat şi o stabilitate deplină a ratelor de schimb, ci o stabilitate relativă cu
variaţii în cadrul marjelor stabilite.
c) Menţinerea unor dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe ale ţărilor comunitare,
Germania de exemplu înregistrând excedente între 1982-1990, iar Franţa şi Italia având deficite
frecvente.
d) Continuarea dependenţei de dolarul SUA, cu efectele de instabilitate precizate anterior
în cadrul SME.
e) Repartizarea inegală între ţările din SME a eforturilor intervenţioniste ale băncilor
centrale pentru menţionarea echilibrului general în cadrul SME. în principal
 repartizarea s-a făcut între ţările cu monede forte şi cele cu monede slabe. Pentru
primele, efectele erau tendinţa creşterii masei monetare (contracarată prin
reevaluări/revalorizări monetare) şi, implicit, a inflaţiei, iar pentru celelalte ţări
efectele se localizau în principal în diminuarea rezervelor valutare şi creşterea
gradului de îndatorare.
f) La nivelul ţărilor cu monedă slabă din sistem s-au manifestat, urmare a costrângerilor
monetare şi bugetare comunitare necesare asigurării echilibrului SME, efectele de
diminuare a creşterii economice şi a utilizării forţei de muncă.
Probabil, că cel mai palpabil efect al SME a fost că a demonstrat avantajele economice
derivate din adâncirea cooperării monetare şi economice la nivel regional. Sunt multe voci
care afirmă, că succesul în plan monetar, atâtea câte au fost, au reprezentat stimulul major în
elaborarea şi apoi ratificarea Actului Unic vest-european care a remarcat, că SME a dat un
impuls procesului viitor de adâncire a integrării europene. Totuşi s-a precizat, că capacitatea
SME de a impulsiona procesul de integrare s-a dovedit relativ limitată. Treptat, pe măsura
evoluţiilor înregistrate la nivel european, dar şi în economia globală, a devenit tot mai evident
faptul că SME nu putea oferi cadrul monetar adecvat pentru funcţionarea pieţei unice interne.
Prin urmare, Actul Unic European a înscris aranjamentul ferm al ţărilor membre de a avansa
şi în direcţia integrării monetare, trecându-se cu curaj la o nouă etapă, cea a uniunii monetare.

5.3 Trecerea de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară. Moneda

unică EURO

Procesul decizional complex de pregătire şi demarare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) era
confruntat de la început (sfârşitul anilor optzeci) cu dileme şi opţiuni în plan politic, economic şi monetar.
In plan economic şi monetar încă din anii şaizeci există teoria iui R.MundelI (conform "Theory of
optimum currency area'- - American economic Review, noe. 1961) a zonelor monetare optimale, care pune
în evidenţa o anume incompatibilitate între existenţa unui sistem de rate de schimb fixe, a unei mobilităţi
perfecte a capitalurilor şi o politică monetară autonomă.
Punerea în operă a pieţei unice punea forurile ţărilor europene într-o dilemă: fie să acorde prioritate
autonomiei politicilor monetare naţionale, caz în care trebuie să renunţe la apartenenţa într-o zonă a ratelor de
schimb stabile pentru a putea realiza ajustările fluctuaţiilor cursurilor monedelor în mod suveran, fie optează
pentru apartenenţa la un sistem al ratelor de schimb fixe pe considerentul că aceasta asigură condiţii
favorabile schimburilor şi creşterii economice; în acest caz ţările trebuie să renunţe la suveranitatea politicii
lor monetare şi să-şi alinieze ritmul inflaţiei şi ratele dobânzii la cele ale ţărilor comunitare. Unele ţări
europene nu au acceptat a doua opţiune însă majoritatea da. In aceste condiţii organismele de conducere
comunitară trebuiau să procedeze la o reformă a SME, în principal să flexibilizeze marjele de fluctuaţie în
scopul unei coordonări mai bune a politicilor economice şi monetare ca şi pentru realizarea unei convergenţe
sporite a economiilor din CEE. Convergenţa sporită şi coordonarea mai accentuată a politicilor economice şi
financiare implicau modificări pe plan instituţional care trebuiau realizate în etape succesive. Pentru aceste
raţiuni Consiliul European a însărcinat comitetul de studiu pentru Uniunea Economică şi Monetară, condus de
J.Delors, să analizeze şi să propună etapele concrete care să conducă la realizarea UEM. Soluţia
incompatibilităţii precizate mai sus era, în viziunea Comitetului Delors, realizarea unei adevărate uniuni
monetare europene ca bază a creării UEM, aceasta însemnând prioritar asigurarea stabilităţii ratelor de schimb
în condiţiile mobilităţii capitalurilor şi ale unei politici comunitare comune.
în concepţia Raportului Delors, o parte din condiţiile realizării uniunii monetare erau îndeplinite deja,
cum am arătat anterior, celelalte urmând a fi realizate progresiv în cadrul constutirii UEM, care va însemna,
conform Raportului Delors, cităm: "o libertate totală a
 circulaţiei pentru persoane, bunuri, servicii şi capitaluri, ca şi parităţi fixate irevocabil între monedele
naţionale şi în final, o monedă unică".
Tratatul de la Maastricht a preluat multe din ideile Raportului Delors, punând accentul pe înlocuirea
monedelor naţionale ale ţărilor membre cu o monedă unică europeană şi pe crearea Băncii Centrale
Europene însărcinată cu elaborarea şi aplicarea politicii comune în domeniul monetar şi al cursului de schimb.
Procesul ce se preconiza se va dovedi unul care generează, în măsuri greu previzibile, avantaje, dar şi costuri
pentru participanţi.
Amplele dezbateri şi negocierile complexe care au urmat publicării Planului Delors, sa-u concretizat
într-un program articulat cuprins în Tratatul de la Maastricht. Tratatul a inclus o serie de articole neincluse în
Planul Delors.
In planul Delors se recomanda realizarea integrării monetare în trei etape, dar nu se prevedea un
calendar riguros de desfăşurare a procesului. S-a precizat doar că procesul va debuta la 1 iulie 1990.
Continuând linia tematică lansată de Planul Delors, Tratatul de la Maastricht a prevăzut, de asemenea, tot
trei etape de realizare a uniunii monetare, dar a conturat un calendar bine definit pentru atingerea
obiectivului scontat.
S-a stabilit data de 1 ianuarie 1994 ca reper temporar de lansare a celei de a doua etape.
Apoi s-a precizat că în cursul anului 1996, Consiliul Ministerial va stabili dacă o majoritate de 7 din 11
ţări membre vor îndeplini criterii de convergenţă pentru a participa la ultima etapă a uniunii monetare,
urmând să determine data la care uniunea monetară va deveni operaţională. Astfel, prima dată preliminară
pentru lansarea uniunii monetare a fost stabilită pentru 1 ianuarie 1997. Dacă nu vor fi îndeplinite criteriile de
convergenţă de către majoritatea determinată de state la momentul convenit, atunci uniunea va deveni
operaţională la 1 ianuarie 1999, doar pentru ţările care vor satisface condiţiile cerute. Aceasta înseamnă
lansarea integrării monetare cu geometrie variabilă adică faptul că nici o ţară membră a UE nu va putea opune
vet-ul său la decizia de realizare a uniunii monetare. Ceea ce se dovedeşte interesant, este faptul că Tratatul de
la Maastricht este compatibil cu dezideratul unei Europe cu "două viteze". Ca excepţie s-a permis Marii
Britanii şi Danemarcei să opteze necondiţionat dacă participă sau nu la stadiul al treilea al uniunii monetare,
chiar dacă vor îndeplini cele cinci criterii de convergenţă.
Planul Delors recomandase că stadiul al doilea va urmări creşterea nivelului de convergenţă
economică între ţările membre ale Uniunii Europene ca o precondiţie a convergenţei politicilor economice.
Acest document accentua necesitatea asortării unor politicii fiscale, care să faciliteze creşterea viabilităţii
uniunii monetare. Totuşi, din raţiuni în principal politice, în acest document nu s-au oferit detalii cu privire la
gradul de convergentă care să fie înregistrat la debutul celei de-a treia etape.
Pentru aceste omisiuni, Planul Delors a stârnit numeroase critici îndeosebi din partea Germaniei,
punând sub semnul incertitudinii chiar oportunitatea celei de-a doua etape.
Tratatul de la Maastricht a corectat această insuficienţă statuând clar criteriile de convergenţă pe care
va trebui să le îndeplinească orice ţară pentru a participa la faza finală a uniunii monetare. In conformitate cu
prevederile TUE, orice ţară membră trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele criterii de convergenţă:
- stabilitatea preţurilor, exprimată prin rate naţionale ale inflaţiei care să nu
depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale nivelul mediu al celor mai bine
situate trei ţări din acest punct de vedere;
rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de două puncte procentuale media celor
mai bine situate trei ţări din punct de vedere al stabilităţii preţurilor;
- menţinerea cursului de schimb al monedei naţionale în marja de fluctuaţie convenită prin mecanismul
cursurilor de schimb din cadrul SME, în ultimii doi ani anteriori momentului, fără a se proceda la realiniere
(depreciere sau apreciere);
- deficitul bugetar să nu depăşească 3 procente din PNB al ţării respective;
- datoria publică să nu depăşească 60 de procente din PNB.
 Aceste criterii de convergenţă trebuiau înţelese ca fiind obligatorii şi deosebit de ambiţioase, îndeosebi
prin implicaţiile lor în planul sensibilelor politici fiscale care trebuiau redefmite pe parcursul perioadei de
tranziţie ce trebuia parcursă până la lansarea uniunii monetare.
Dacă acest nivel de exigenţe nu putea fi pus la îndoială, la un moment dat, s-a lăsat deschisă
posibilitatea ca fezabilitatea politică a calendarului de realizare să fie supusă unor discuţii ulterioare.
Institutul Monetar European (IME), creat la 1 ianuarie 1994, trebuia să joace un rol important în
procesul de pregătire a lansării celei de-a treia etape în 1997 sau 1999. IME a fost conceput ca o instituţie
care va evalua progresiv către o Bancă Centrală Europeană printr-un transfer treptat către el a unor funcţiuni
curente ale băncilor centrale naţionale.
Băncile Centrale ale ţărilor participante rămâneau în continuare responsabile pentru politicile monetare
naţionale pe parcursul etapei a doua a construcţiei monetare.
Responsabilităţile IME au fost astfel definite încât să includă: administrarea riguroasă a Sistemului
Monetar European, promovarea unei convergenţe sporite ale ţărilor membre şi pregătirea procedurilor şi
instrumentelor pe care le va utiliza Banca Centrală Europeană în etapa a treia a integrării monetare. S-a
prevăzut ca la finele celei de-a doua etape IME să înceteze a funcţiona fiind înlocuit cu Banca Centrală
Europeană, care, împreună cu Băncile Centrale din ţările participante va funcţiona ca un Sistem European al
Băncilor Centrale (SEBC), asumându-şi responsabilităţi în domeniul politicii monetare a Uniunii Europene.
EBC va juca, de asemenea, un rol central în procesul de determinare a politicii cursului de schimb al
monedei unice în raport cu monede terţe.
Tratatul de la Maastricht a specificat cu claritate că principalul obiectiv al Băncii Centrale Europene
este menţinerea stabilităţii preţurilor la nivelul Uniunii Europene. Pentru a facilita îndeplinirea acestui
deziderat, Tratatul garantează autonomia BCE atât în raport cu autorităţile din ţările membre, cât şi cu
instituţiile comunitare. Atribuindu-i Băncii Centrale Europene un anumit specific în conducerea politicii
europene a cursului de schimb, Tratatul, îi oferă nu numai un cadru consistent pentru propriul proces
decizional, ci reduce şi temerea şi riscul ca eforturile BCE de a realiza stabilitatea preţurilor să nu fie
efectuate de tendinţele conjuncturii externe Uniunii Europene.
încă de la lansarea sa, Tratatul de la Maastricht, a fost privit cu neîncredere în ce priveşte aplicarea
dezideratelor sale foarte ambiţioase şi termenele sale foarte optimiste. Aceste reţineri proveneau din
dificultăţile cu care se anticipa că vor fi confruntate ţările membre ale grupării în demersurile lor de a nu se
alinia la exigenţele criteriilor de convergenţă.
Semnalele politice şi sociale din anii care au urmat relevă că temerile iniţiale erau întemeiate, procesul
de realizare a uniunii monetare fiind deosebit de complex şi foarte dureros în plan sectorial. Se spera
obţinerea unor succese palpabile în funcţionarea SME pe coordonatele rigurozităţii şi sporirea convergenţei
economice şi monetare. Furtunile care s-au abătut, în plan monetar, asupra UE anii 1992 şi 1993 au sporit
scepticismul cu privire la punerea în funcţiune a complexei maşinării monetare europene la termenele
convenite şi de către cei vizaţi.
La data de 02.05.1998 la Summitul de la Bruxelles cei 15 şefi de stat şi de guvern din Uniunea
Europeană au confirmat lansarea monedei unice EURO începând cu 01.01.1999. La acea dată participau la
noul sistem 11 din cele 15 ţări membre ale UE, şi anume: Germania, Franţa, Italia, Austria, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Irlanda, Finlanda, Spania, Portugalia. Dintre celelalte patru ţări neparticipante la EURO, Marea
Britanie, Danemarca şi Suedia şi-au amânat decizia participării la EURO, iar Grecia nu îndeplinea în acel
moment criteriile de convergenţă ale Tratatului de la Maastricht. Aceeaşi reuniune 1-a desemnat pe W.
Duisenberg drept primul preşedinte al Băncii Centrale Europene cu un mandat de 8 ani.
 începând cu 01.01.1999 EURO a devenit oficial moneda pentru tranzacţiile fără numerar în cele 11
state, monedele naţionale rămânând în circulaţie, în stadiul de tranziţie, până la 01.07.2002, valoarea lor de
schimb sau interrelaţională fiind fixă.
Pieţele financiare şi tranzacţiile aferente folosesc numai moneda EURO din 01.01.1999, EURO fiind
cotat la Bursă ca toate celelalte valute internaţionale cu care a intrat în competiţie.
Băncile, cu aceeaşi dată, au emis cecuri în EURO, clienţii efectuând operaţiuni cu cecurile sau cărţile
de credit exprimate în EURO. Tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor EURO a început ca proces pregătitor
încă din 1998, punerea lor efectivă în circulaţie începând cu 01.01.2002 până în 01.07.2002.
în perioada 01.01.1999-01.01.2002 sistemele bancare şi financiare naţionale susţin economiile ţărilor
participante la EURO, prin organizare şi măsuri specifice şi adecvate, ca acestea să se adapteze gradual la
noua monedă. în această perioadă vor funcţiona ca monedă de cont atât EURO, cât şi valutele naţionale fiind
definitiv înlocuite de EURO-CASH, cu moneda divizionară cent, a cărei faţă-avers este uniformă, iar reversul
se stabileşte de fiecare ţară în parte. Simbolul monetar EURO este litera C dublu barată orizontal la mijloc, în
forma ***. Bancnotele, în număr de şapte pentru diferite sume valorice, de la 5 la 500 EURO, sunt identice în
toate statele participante la moneda unică. în stadiul de tranziţie de trei ani dintre 01.01.1999 şi 01.01.2002
înlocuirea monedelor din cele 11 state care au introdus EURO se face conform principiului "NO
COMPLUSION, NO PROHIBITION - NICI O OBLIGAŢIE, NICI O INTERDICŢIE", ceea ce înseamnă că
operatorii, agenţii nebancari şi nefinanciari (companii, firme, comercianţi, clienţi) optează LIBER asupra
valutei de efectuare a tranzacţiilor, dat fiind faptul că, în acest stadiu, monedele naţionale şi EURO coabitează
ca monedă de decontare.
Paritatea stabilită de la 01.01.1999 între EURO şi ECU care a ieşit din utilizare în uniune a fost
stabilită la 1 EURO - 1 ECU. Pe baza acestei parităţi s-a stabilit de la aceeaşi dată paritatea la care se
schimbă cele 11 valute naţionale din UEM în EURO, paritate stabilită în baza cursului oficial comunicat de
cele 11 bănci naţionale la 31.12.1998. Parităţile reciproce ale celor 11 valute naţionale ale ţărilor din
sistemul EURO au fost stabilite ca fixe, decizia fixităţii parităţilor fiind luată de ECOFIN - Conciliul
Miniştrilor de Finanţe ai Uniunii Europene, organism unional macroeconomic, pe baza consultării Băncii
Centrale Europene.
Parităţile sau ratele de schimb fixe între EURO şi cele 11 monede naţionale în 31.12.1998 şi valabile
din 01.01.1999 au fost:
1 EURO = 1,95583 mărci germane.
1 EURO = 40,3399 franci belgieni.
1 EURO = 40,3399 franci luxemburghezi.
1 EURO = 0,787564 lire irlandeze.
1 EURO = 1936,27 lire italiene.
1 EURO = 166,386 pesete spaniole.
1 EURO = 2,20371 florini olandezi.
1 EURO = 13, 7603 şilingi austrieci.
1 EURO = 200,482 escudos portughezi.
1 EURO = 6,55957 franci francezi.
1 EURO = 5,94573 mărci filandeze.
Practic, începând cu 01.01.1999 Sistemul Monetar Internaţional UNIPOLAR de până atunci, bazat pe
dolarul SUA, a încetat să mai funcţioneze în sensul că de la acea dată SMI a deveni BIPOLAR bazat pe
dolarul SUA şi EURO. Faţă de vechiul Sistem Monetar European care avea la bază rate de schimb sau
parităţi variabile, în noul SME parităţile sunt fixe, iar nu variabile între anumite marje.
 Avantajele monedei unice - EURO
• Se vor reduce costurile pentru agenţii economici şi pentru persoane pe pieţe/e
schimbului valutar.
în prezent băncile percep importante comisioane în funcţie de moneda schimbată, de instrumentul de
schimb (spot forward, swap, option), de mărimea tranzacţiei şi de importanţa agentului economic.
Cele mai mari costuri de tranziţie se înregistrează atunci când au loc tranzacţii cu monedă efectivă
(cash).
Exemplu: Biroul european al Uniunii Consumatorilor a estimat că un turist care realizează un circuit
european (fără Luxemburg şi Irlanda) având asupra sa bani efectivi, o sumă de 40000 franci belgieni, dacă
schimbă cash în toate ţările va pierde 47% din sumă. Cele mai mari pierderi sunt când se schimbă monede
slabe (drahmă, escudo) în monede mai puternice.
Prin introducerea monedei unice se vor economisi 1,2 -2 miliarde EURO.
Comisionul pentru cecuri de călătorie este mai mic (1%), iar în unele ţări acestea nu sunt taxate
procentual, ci nominal.
în cazul cărţilor de credit, comisionul este de 1,5-2,5%. Economisirea dată de EURO, doar în cazul
cecurilor de călătorie, se estimează la 150 milioane EURO/an.
Prin introducerea monedei unice se apreciază că la fiecare tranzacţie de 10 mld. EURO se vor
economisi 200 milioane EURO:
• Se vor reduce costurile şi durata plăţilor transfrontaliere. In timp ce în SUA plata
unui CEC de pe o coastă pe alta costa 20-50 de cenţi şi durează 2 zile lucrătoare, în UE
costurile sunt mai mari: 12% din 1000 de ECU şi durează 5 zile lucrătoare.
Câştigurile derivate din simplificarea managementului trezoreriei băncilor, contabilităţii şi relaţiilor cu
autorităţile monetare se estimează în sumă de 1,3 miliarde ECU.
• Economii la costurile interne ale firmei. La un număr mare de monede, firmele au nevoie de mai mult
personal şi echipamente pentru a avea contabilităţii multivalutare. Este mare perioada decontărilor şi scump
mecanismul de gestionare a riscurilor valutare.
• Reducerea incertitudinii legate de cursurile de schimb. Câştigul de bunăstare ce ar rezulta este greu de
cuantificat, dar este important.
• Băncile europene vor beneficia de creşterea oportunităţilor de a lucra în propria monedă (EURO) sporind
implicit crearea de EURO din partea agenţilor terţi.
Activele de rezervă ale băncilor centrale se vor reduce cu peste 230 mld .dolari. Analiştii fac
însă abstracţie de o serie de obstacole microeconomice: statutul monedei nu este clar stabilit;
- legislaţia nu este modificată în funcţie de etapa EURO; regulamentele bursiere
vor trebui revizuite;
- trebuie adaptate la noile realităţi serviciile financiare şi normele contabile; trebuie rezolvate problemele
impozitelor, taxelor şi relaţiilor din sistemul bancar.

Dezavantajele monedei unice - EURO

a) Costul foarte ridicat al conversiei.
Foarte puţine firme comunitare îşi creează provizioane pentru acoperirea costurilor de adaptare la noile
realităţii.
b) Pierderi de suveranitate
A vorbi de europenism în plan politic şi istorie este dificil, iar a vorbi de o naţiune europeană este o
absurditate. Moneda slabă sau puternică a fost un simbol, un aliant al unei naţiuni. De aceea se spune ironic
"dacă tot se vrea o monedă europeană, de ce nu şi o limbă europeană".
Sunt mulţi care apreciază că vor fi doar vagoane ataşate la "locomotiva germană" având ca mecanic
Bundesbank-ul care nu ştie decât regula cifrelor.
c) Costul adaptării la şoc.
 La început, dacă situaţia nu va fi gestionată riguros, se poate instaura un adevărat haos care riscă să
compromită ideea de monedă unică. Va trebui evitat momentul în care primele disfuncţionalităţi ale sistemului
vor fi privite ca fiind calea tuturor dificultăţilor economice şi sociale.
d) încetinirea sistemului de creştere economică.
Se estimează că la început, când sunt posibile expectative, creşterea economică se va încetini, pot apare
evenimente bursiere, agurindu-se şomajul şi aşa deosebit de ridicat.
Deja se poate de menţionat că moneda unică europeană a reuşit să-şi constituie propriul spaţiu economic,
în care se va bucura de încredere. Nu trebuie uitat că moneda unică şi-a adus deja o importantă contribuţie la
dezvoltarea unor pieţe financiare europene competitive.
Specialiştii financiari relevă rolul monedei unice ca factor de "europenizare" a pieţelor şi instituţiilor
financiare, reflectat şi în creşterea importanţei pieţelor europene de investiţii şi de acţiuni, în plan
internaţional, precum şi în logica fuziunilor bancare.
Actuala dezvoltare a pieţelor financiare europene va oferi monedei unice baza pentru a deveni un mijloc
internaţional de investiţii. Pe această cale ocolită, moneda unică ar putea, în viitor, să contribuie la accelerarea
creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă în spaţiul european. Este citat, în acest sens, exemplu SUA,
care se bucură în prezent de o perioadă neîntreruptă de creştere a productivităţii muncii, nu în ultimul rând,
datorită funcţionării ireproşabile a pieţelor de capital. Dacă am judeca numai după valoarea sa faţă de dolar,
aparent moneda unică europeană n-ar fi corespuns aşteptărilor cel puţin în primul său an de existenţă; de la
lansarea sa, în ianuarie 1999, la valoarea de 1,17 dolari, euro a ajuns acum, cu mult sub paritate cu moneda
americană. Dar acest declin, în paritate maschează adevăratul său impact: EURO, în primul său an de
existenţă a reprofitat pieţele de capital şi a schimbat modul în care companiile îşi fac afacerile.
Moneda unică EURO a creat o nouă şi o enormă piaţă pentru bond-urile corporatiste care constituie
pâinea şi untul finanţelor de corporaţie. Ea a înzestrat companiile europene cu o sursă nelimitată de
finanţare pentru numărul şi mărimea fără precedent a unificărilor, concentrărilor şi preluărilor ostile lansate
la finele secolului al XX-lea. Moneda unică a ajutat dezvoltarea burselor europene, dintre care unele au crescut
cu peste 50 la sută în 1999, la cote nemaiîntâlnite. Ea încurajează instituţiile europene şi persoanele fizice să-
şi lărgească investiţiile. Cu alte cuvinte, EURO este astăzi tot ce "părinţii fondatori" au dorit să fie, în afară
de moneda puternică în ratele de schimb faţă de dolar.
EURO, ca şi INTERNET-ul, este un agent de schimbări radicale. O dată lansat, el îşi creează propria
agendă ca un izvor ţâşnit din munte, care îşi creează vad, luncă şi îşi adună afluenţi.
EURO constituie una din căile prin care economiile a 15 naţiuni europene se întrepătrund pentru a crea o
economie unitară, mai mare decât cea a Statelor Unite. Regulile Uniunii Europene permit cetăţenilor statelor
membre să lucreze şi să locuiască oriunde în interiorul uniunii. Bunurile se mişcă liber peste frontiere, fără
vamă; capitalurile curg libere de orice limitări sau controale. Şi acum, EURO a creat o piaţă de capital
unificată, în care graniţele nu mai au nici un sens. Cea mai clară ilustrare a revoluţiei declanşate şi conduse de
EURO poate fi văzută în pieţele de bond-uri corporatiste ale Europei. Până mai anii trecuţi, companiile
europene îşi obţineau cea mai mare parte a împrumuturilor prin bănci. Acum companiile au la dispoziţie un
enorm grup de investitori europeni, şi internaţionali de la care se pot aproviziona cu capital.